TIPURI DE INTERVIU

Obiectivele şi modul de desfăşurare a interviurilor sunt foarte diferite.

Literatura de specialitate propune câteva criterii de clasificare, cum ar fi
considerarea iniţiatorului şi beneficiarului interacţiunii verbale sub formă
de interviu. Dacă acesta are loc la iniţiativa psihologului sau a
cercetătorului, atunci rezultatele convorbirii sunt utilizate în vederea
atingerii unor obiective externe situaţiei de interviu. Aici vorbim de
interviul de cercetare ştiinţifică.
În funcţie de obiectivele sale, interviul de cercetare ştiinţifică se poate
situa la următoarele niveluri:
- controlul unor informaţii în vederea validării parţiale a rezultatelor
obţinute cu ajutorul altor metode
- verificarea unui domeniu de cercetare, în scopul identificării
schimbărilor care pot surveni în acel domeniu
- aprofundarea unui domeniu de cercetare
- explorarea unui domeniu necunoscut.

Dacă iniţiatorul interviului este altă persoană decât profesionistul care

conduce interviul, atunci vorbim de anumite practice sociale, cum ar fi:
convorbirea terapeutică, consilierea psihologică, juridică, confesiunea etc.

Un alt criteriu utilizat în clasificarea interviurilor este gradul de

directivitate al situaţiei de interviu. Astfel avem:
- interviul non-directiv (sau liber)
- interviul semi-directiv (cu ghid de interviu)
- interviul directiv (foarte aproape de chestionarul cu întrebări
deschise)
1. Interviul non-directiv
- se caracterizează printr-un maxim de flexibilitate şi ambiguitate.
Acesta permite persoanei intervievate să-şi dezvolte propria
gândire cu privire la o temă generală, fără includerea unui cadru de
referinţă.
- Se mai numeşte şi interviu narativ. Intervievatorul nu intră în
situaţia de interviu decât cu anumite teme generale pe care
persoana intervievată le va dezvolta conform cadrului său de
referinţă.
- Întrebările au ca obiectiv încurajarea persoanei să dezvolte tema
generală propusă fără nicio constrângere.
- Avantajul acestui tip de interviu este marea sensibilitate la
diferenţele individuale şi schimbările situaţionale. Întrebările pot fi
individualizate pentru a stimula explorarea în profunzime a
credinţelor, stărilor afective şi pentru a utiliza orice context în
scopul obţinerii unor informaţii cât mai concrete.
- Limitele acestui tip de interviu se referă la dificultatea obţinerii
unor informaţii sistematice, reproductibile, informaţiile sunt mai
puternic influenţate faţă de celelalte tipuri de interviu de
personalitatea intervievatorului (capacitate de relaţionare, abilitatea
de a formula rapid întrebări).

2. Interviul semi-directiv
- utilizează o schemă prestabilită sub forma unui ghid de interviu,
care conţine principalele teme care vor fi abordare sau o listă de
întrebări.
- Ghidul de interviu oferă temele care vor fi abordate dar lasă
intervievatorului posibilitatea de a explora liber fiecare din aceste
domeniuu.
- Se pot obţine informaţii sistematice asupra unor teme prestabilite
- Ghidurile de interviu sunt foarte utile în cazul interviurilor de grup,
deoarece asigură focalizarea schimburilor verbale asupra unor
teme, permiţând în acelaşi timp manifestarea perspectivelor şi
experienţelor individuale.
- Ghidurile pot fi mai mult sau mai puţin detaliate
- Dacă în timpul interviului apar teme interesante, în afara celor
prestabilite, intervievatorul va decide dacă le va explora sau nu în
funcţie de gradul de interes manifesta pentru acestea.

3. Interviul directiv
- cuprinde un ansamblu de întrebări deschise puse într-o ordine
prestabilită tuturor persoanelor intervievate. În general, întrebările
solicită răspunsuri scurte şi clare, de aceea un astfel de interviu
durează mai puţin timp decât celelalte tipuri. Cercetătorul trebuie
să aibă o imagine clară asupra nivelului de informare a persoanelor
participante la interviu şi despre limbajul accesibil acestora pentru
a se evita un număr prea mare de non-răspunsuri sau reformularea
întrebărilor
- acest tip de interviu minimizează efectul intervievatorului asupra
datelor obţinute şi facilitează analiza acestora.
- Limita acestui tip de interviu este că nu permite intervievatorului să
abordeze teme sau probleme care nu au fost anticipate în momentul
redactării întrebărilor.
- Lipa flexibilităţii a acestui tip de interviu face imposibile luarea în
considerare şi utilizarea diferenţelor individuale sau a experienţelor
unice ale respondenţilor în producerea de informaţii utile cercetării.
În practică se folosesc combinaţii ale acestor tipuri de interviuri pentru a
obţine rezultate maxime şi a diminua limitele. De exemplu, în prima parte
a interviului se poate utiliza o abordare directivă, iar în ultima parte se
lasă respondentului posibilitatea de a aborda orice alt subiect care îl
interesează.