You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers

Source: Analele Putnei

Annals of Putna

Location: Romania
Author(s): Ştefan S. Gorovei
Title: Un tablou votiv şi o necropolă familială. Biserica logofătului Tăutu de la Bălineşti
Un tableau votif et une nécropole familiale. L’église du logothète Tăutu de Bălineşti
Issue: 1/2015
Citation Ştefan S. Gorovei. "Un tablou votiv şi o necropolă familială. Biserica logofătului Tăutu de la
style: Bălineşti". Analele Putnei 1:7-30.

https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=414154
CEEOL copyright 2016

ŞTEFAN S. GOROVEI

UN TABLOU VOTIV ŞI O NECROPOLĂ FAMILIALĂ.

BISERICA LOGOFĂTULUI TĂUTU DE LA BĂLINEŞTI

Întru amintirea lui

Dumitru Nastase (1924–2013)

Acum şapte decenii, în ampla cercetare pe care a dedicat-o culturii scrise a

epocii lui Ştefan cel Mare, profesorul Emil Turdeanu a dat o viguroasă
caracterizare, în cuvinte pline de admiraţie, celui care este personajul central al
acestei comunicări: „În cercul de sfetnici din jurul lui Ştefan cel Mare, logofătul
Ioan Tăutu ocupă locul cărturarului nedespărţit, încercat în toate cumpenele şi
folosit în cele mai gingaşe misiuni. Prin cariera lui, ridicată de la treptele mici la
rangul de frunte în divan şi desfăşurată aproape în tot lungul domniei lui Ştefan;
prin încrederea pe care domnul i-a arătat-o în cele mai grele împrejurări; prin felul
cum legenda i-a reţinut amintirea de boier dibaci şi dintr-o bucată, logofătul Tăutu
e una din cele mai autentice figuri din galeria eroilor de epopee ai lui Ştefan
cel Mare”1.
În adevăr: între cei cu care Ştefan cel Mare a împărţit grijile domniei, Ioan
Tăutu (Fig. 1) ocupă un loc preeminent. Ar fi suficient dacă am spune că din cei
47 de ani, cât a durat această domnie, el a deţinut marea logofeţie a ţării vreme de
29 de ani, adică aproape două treimi. A continuat această „slujbă dreaptă şi
credincioasă” şi atunci când sceptrul a trecut în mâna fiului marelui domn, Bogdan
al III-lea, adăugând încă şapte ani la cei 29. Personalitatea sa a interesat pe
cercetătorii mai multor compartimente ale ştiinţelor istorice. Pentru istoria politică,
el este un fel de „cap de serie” al diplomaţilor versaţi în relaţiile cu Imperiul
Otoman, dar şi un specialist experimentat în relaţiile cu Polonia2. În istoria culturii,
el este considerat, prin analogie cu situaţii ulterioare, „părintele” letopiseţului
redactat la curtea lui Ştefan cel Mare3. Pentru istoria Bisericii din Moldova, Tăutu

1 Emil Turdeanu, Manuscrise slave din timpul lui Ştefan cel Mare (1943), în idem, Oameni

şi cărţi de altădată, I, ediţie îngrijită de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely, note
complementare, traduceri şi postfaţă de Ştefan S. Gorovei, Bucureşti, 1997, p. 84–85.
2 Ştefan S. Gorovei, Activitatea diplomatică a marelui logofăt Ioan Tăutu, în „Suceava.

Anuarul Muzeului Judeţean”, V, 1978, p. 237–251; idem, Ioan Tăutu logofătul, în MI, XXVII, 1993,
9, p. 49–55.
3 G. Mihăilă, Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi, Bucureşti, 1972,

p. 144 şi 170.

„Analele Putnei”, XI, 2015, 1, p. 7–30.

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

8 ŞTEFAN S. GOROVEI

este deopotrivă important, fiind ctitorul unei mănăstiri care nu mai există de multă
vreme (Trestiana4, din vechiul ţinut al Vasluiului, azi în judeţul Iaşi) şi al unei
biserici faimoase (Bălineşti, din vechiul ţinut al Dorohoiului, azi în judeţul
Suceava). În sfârşit, în istoria artelor, numele logofătului este legat de monumentul
foarte preţios, ca arhitectură şi pictură, pe care îl reprezintă tocmai biserica fostelor
sale curţi de la Bălineşti.
În legătură cu toate aceste faţete ale moştenirii sale, un stol de legende,
basme (basne) şi tradiţii s-a ataşat, de-a lungul secolelor, personalităţii logofătului
Ioan Tăutu. Ca şi în cazul Mănăstirii Putna5, acest fenomen semnalează cu putere
locul de excepţie deţinut de personajul în cauză în mentalul colectiv. Băutul celei
dintâi cafele6 şi schimbul de vorbe ascuţite în legătură cu ciubotele şi capul i-au
„împodobit” rolul de sol la Poartă, care a „închinat” Moldova turcilor. Însăşi
ridicarea bisericii de la Bălineşti a fost pusă în legătură cu „închinarea”, tradiţia
pretinzând că, de bucurie, sultanul ar fi dăruit logofătului banii haraciului (5000 de
galbeni); cu aceşti bani, Tăutu ar fi zidit „o iscusită besérică”7. Credinţa că
logofătului i-ar fi fost dăruită această importantă sumă a dus la căutarea ei în
zidurile bisericii, ceea ce a provocat stricăciuni ireparabile, dar şi (cum se va vedea
mai încolo) la cele dintâi reparaţii, motivate istoric.
Fascinaţia exercitată de acest personaj quasi-fabulos i-a determinat pe
cercetători să-i atribuie copierea unui Liturghier dăruit cândva Mănăstirii
Neamţului8 şi realizarea unei Psaltiri (aflată cândva la Munkács, apoi la Ujgorod,
în Ucraina) cu portretul donatorului în miniatură9. Iar calitatea de ctitor i-a fost şi
4 Ştefan S. Gorovei, Mănăstirea Trestiana, în MMS, XLIV, 1968, 9–10, p. 562–568.
5 Cf. Ştefan S. Gorovei, Legende, mituri şi poveşti în istoria Mănăstirii Putna, în AP, IX,
2013, 1, p. 429–447; aici, p. 443.
6 Aurel Decei, Logofătul Tăutu nu a băut cafea, în MI, VI, 1972, 6, p. 58. Turcologul

Nicoară Beldiceanu a propus înlocuirea cafelei, neutilizată la vremea aceea, cu „o infuzie de

cardamon”: Nicoară Beldiceanu-Nădejde, Ştiri otomane privind Moldova ponto-dunăreană
(1486–1520), în AIIX, XXIX, 1992, p. 104.
7 Caracterizarea se află numai într-un manuscris al cronicii lui Ureche: „şi s-au apucat cu

acii bani de au zâdit o iscusită besérică în sat în Bălăleşti ce este în ţinutul Sucevei” (Letopiseţul Ţării
Moldovei până la Aron vodă (1359–1595) întocmit după Grigorie Ureche vornicul, Istratie logofătul
şi alţii de Simion Dascălul, ediţie de Const. Giurescu, Bucureşti, 1916, p. 115, aparatul critic). Acest
manuscris a fost urmat de M. Kogălniceanu în Cronicele României sau Letopiseţele Moldaviei şi
Valahiei, ediţia a doua, I, Bucureşti, 1872, p. 179. În celelalte manuscrise, caracterizarea lipseşte: cf.
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de
P. P. Panaitescu, ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, 1958, p. 135: „şi au ziditu pre acei bani o sfântă
bisérică în satu în Bălineşti, ce ieste la ţinutul Sucévii şi trăieşte pănă astăzi”.
8 I. Serafinceanu, Un manuscris slav important din biblioteca Mănăstirii Neamţ:

Liturghierul lui Ion logofătul, în MMS, XXXVIII, 1962, 5–6, p. 365–408.

9 Emil Turdeanu, Manuscrise slave din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 104–105: identificare

ipotetică, preluată şi de Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel
Mare, sub redacţia lui Mihai Berza, Bucureşti, 1958, p. 435, nr. 170. Miniatura a fost publicată de
Carmen Ghica, Vel logofătul Ioan Tăutu, cea mai veche miniatură a unui dregător, în SCIA, seria
Artă plastică, 15, 1968, 1, p. 114–117. Ultima înregistrare a manuscrisului: Valentina Pelin,

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

BISERICA LOGOFĂTULUI TĂUTU DE LA BĂLINEŞTI 9

ea „îmbogăţită” cu încă două biserici, care ar fi fost ridicate la Blăgeşti (lângă

Paşcani) şi în Iaşi.
Însă rolul real şi dimensiunile exacte ale personalităţii acestui înaintaş al
nostru s-au conturat mai precis doar prin decantarea noroiului de legende sau chiar
înlăturarea totală a molozului de tradiţii şi poveşti – unele venite din vechime, pe
cale familială, altele născute din înţelegerea şi interpretarea greşită a unor surse.
Astfel, s-a observat că cele mai vechi tradiţii, legate de păţaniile logofătului în
exercitarea misiunilor sale diplomatice la Poartă şi înregistrate de Dimitrie
Cantemir şi de Ion Neculce, proveneau de la membri ai familiei Tăutu, trăitori în
prima jumătate a veacului al XVIII-lea10. „Închinarea” propriu-zisă a Moldovei la
Poartă s-a făcut, de fapt, în 1456, cu mult înainte ca Tăutu să ajungă a fi sol în
împărăţia otomană: în desfăşurarea relaţiilor moldo-otomane, rolul său începe să
fie cunoscut documentar foarte probabil odată cu cealaltă „închinare”, din 1486.
Liturghierul de la Neamţu şi Psaltirea de la Munkács au fost desprinse
din pseudo-patrimoniul marelui logofăt Tăutu şi redate unui alt personaj, interesant
şi el, dar mai puţin cunoscut, din prima jumătate a veacului al XVI-lea.
Cazul Psaltirii este exemplar pentru ceea ce înseamnă înrădăcinarea unei
atribuiri greşite şi transformarea ei în „tradiţie” sau în cunoştinţă certă. Dăruită de
un Ion logofătul la o dată neprecizată unei biserici sau mănăstiri necunoscute, ea a
fost înregistrată11 ca fiind scrisă, cu probabilitate, „prin îngrijirea” logofătului Ioan
Tăutu. Ulterior, publicându-se miniatura care îl reprezintă pe donator, această
atribuire a fost afirmată ca o certitudine12. Cercetări prosopografice
şi genealogice minuţioase au arătat, însă, că avem de-a face, foarte probabil,
cu Ion logofătul din familia Cârje, unul dintre „pristavii” construirii Mănăstirii
Râşca (1542)13. Cu toate acestea, vechea atribuire circulă în continuare,
atât în lucrările de specialitate14, cât şi în materialele de informare turistică şi

Manuscrise din domnia lui Ştefan cel Mare, II, în AP, IV, 2008, 2, p. 306–307 (cu bibliografie, din
care lipseşte tocmai articolul semnat de Carmen Bogdan).
10 La acest capitol, al tradiţiilor familiale, trebuie să se adauge acelea evocate de Dimitrie

Dan, în articolul Din amintirile unui strănepot al logofătului Tăutu, în „Glasul Bucovinei”, an. VI, nr.
1172 din 21.I.1923, p. 2–3 şi nr. 1173, din 23.I.1923, p. 2–3. Sunt îndatorat d-lui Liviu Papuc pentru
căutarea şi comunicarea acestui articol, la care am ajuns după o aşteptare de câteva decenii.
11 Cf. supra, nota 9.
12 Carmen Ghica, op. cit.
13 Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, 2002,

p. 246–247. V. şi eadem, Familia Cârje. Genealogie şi vocaţie ctitoricească, în ArhGen, IV (IX),

1997, 1–2, p. 37–42.
14 Cf. Valentina Pelin, Manuscrise din domnia lui Ştefan cel Mare, I, în AP, III, 2007, 2,

p. 113 („la Ujgorod se păstrează în prezent Psaltirea logofătului Ioan [Tăutul], scrisă pe la 1498”);
eadem, Manuscrise din domnia lui Ştefan cel Mare, II, p. 306, nr. 57 („avem convingerea că Ioan
Tăutul, mare logofăt între 1475 şi 1510, personalitate cu mare pondere în activitatea diplomatică a
Moldovei din perioada respectivă, despre care scriu cronicile vremii, este donatorul manuscrisului”);
Tereza Sinigalia, Arta pictorilor – între unitate şi diversitate, în Răzvan Theodorescu, Ion Solcanu,
Tereza Sinigalia, Artă şi civilizaţie în timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 2004, p. 52 [„O serie de

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

10 ŞTEFAN S. GOROVEI

documentară15.
Cu aceeaşi „nemilă” a trebuit despuiat logofătul Tăutu şi de două dintre
ctitoriile care i se atribuiau. Cea de la Blăgeşti intrase în acest dosar din cauza unei
lecturi greşite sau neatente a textului de cronică unde se menţionează ctitoria de la
Bălineşti (Bălileşti)16. Cea de la Iaşi are o poveste mai lungă şi mai ciudată, pe care
aici doar o rezum17. Ea fusese „identificată” în baza însemnării de pe un Minei
dăruit de logofătul Ioan Tăutu la 1492 unei biserici (de mănăstire) cu hramul
Adormirii Maicii Domnului. Semnalată de I. Bianu în 1885/1886, însemnarea a
fost publicată de N. Iorga, în 1908, însă „completată” cu indicaţia (preluată dintr-o
revistă ucraineană din Liov) că ar privi „vechea biserică a Uspeniei din Iaşi”18. Aşa
s-a încetăţenit credinţa despre ctitoria ieşeană a logofătului Tăutu, propunându-se
chiar identificarea ei pe teren: în locul ocupat ulterior de biserica lui Savin Banul19 !

boieri îl imită pe domn, dintre ei cel mai interesant părând a fi logofătul Ioan Tăutu. Îndeletnicirea sa
zilnică l-a familiarizat cu scrierea frumoasă, iar modelul domnesc l-a îndemnat ca, pentru o Psaltire,
aflată acum la Muzeul din Ujgorod (Ucraina) să adopte modelul princiar” – în realitate, Tăutu este
singurul dintre boierii lui Ştefan cel Mare în legătură cu care s-a presupus că ar fi putut „să adopte
modelul princiar”; aş fi interesat să cunosc şi restul „seriei”…]. V şi eadem, Entre l’Orient et
l’Occident. Les problèmes des premières miniatures votives des Pays Roumains, în RRHA, série
Beaux-Arts, XXVII, 1990, p. 15.
15 Cf. http://www.inbucovina.ro/obiective-religioase/biserici/biserica-sfantul-nicolae-din-

balinesti şi http://ro.wikipedia.org (sub voce): „Biserica «Sf. Nicolae» din Bălineşti a fost dotată de
ctitor încă de la început cu toate cele de trebuinţă. Este posibil să fi fost donate bisericii o «Psaltire» a
logofătului Ion, care se află la Muncaci, împodobită cu chipul donatorului şi un «Liturghier» aflat
astăzi la Mănăstirea Neamţ şi atribuit logofătului Tăutu”. Am consultat ambele site-uri în pregătirea
acestei comunicări, la 29 iunie 2014.
16 Cf. N. Bălcescu, Ioan Tăutul, mare logofăt al Moldovei, în idem, Opere, I, 1, Scrieri

istorice, politice şi economice, ediţie critică adnotată, cu o introducere de G. Zane, Bucureşti, 1940,
p. 128: „el zidi o biserică de piatră foarte frumoasă, în satul Bălăceşti, în ţinutul Sucevii, pe Siret”.
Două decenii mai târziu, într-un Tablou hronologic de istoria veche şi nouă a Moldovei, Gh. Asachi a
scris că Bogdan al III-lea l-a trimis în 1512 pe logofăt la sultanul Soliman (!), care „hărăzeşte Tăutului
darul adus şi acesta zideşte biserica de la Blăjeşti” (Th. Codrescu, Uricariul, IX, Iaşi, 1887, p. 230).
Identificarea cu Blăgeştii de la Paşcani a urmat fără nici o greutate: „deasupra satului Blăgeşti din
com. Paşcani se văd şi astăzi ruinele unei biserici mari, despre care unii cred că ar fi fost făcută de
către logofătul Tăutu, marele diplomat al lui Bogdan vodă, fiul lui Ştefan cel Mare” (Serafim Ionescu,
Dicţionar geografic al judeţului Suceava, Bucureşti, 1894, p. 374–375, sub vocea Văscani; informaţia
a trecut ca atare şi în Marele dicţionar geografic al României). Pentru diversele forme sub care apare
numele acestui sat: Tezaurul toponimic al României. Moldova, II. Mic dicţionar toponimic al
Moldovei (structural şi etimologic), Partea 1, Toponime personale, sub redacţia prof. univ. dr. Dragoş
Moldovanu, Iaşi, 2014, p. 30–31 (autor: Daniela Butnaru).
17 Pe larg: Ştefan S. Gorovei, O biserică (mănăstire) ieşeană care nu a existat, în

Monumentul, XVI, 1. Lucrările Simpozionului Naţional Monumentul – tradiţie şi viitor, ediţia

a XVI-a, Iaşi, 2014, volum coordonat de Mircea Ciubotaru, Aurica Ichim şi Lucian-Valeriu Lefter,
Iaşi, 2015, p. 135–144.
18 N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, II, Bucureşti, 1908, p. 363–364, nr. 1048

(staa mistira `u~ Ías{h).

19 I. Minea, Cea mai veche biserică din Iaşi, în „Însemnări Ieşene”, III, 1938, vol. 5, nr. 1,

p. 129–132. Ulterior, a fost „localizată” în zona Bisericii Albe, predecesoarea bisericii mitropolitane.

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

BISERICA LOGOFĂTULUI TĂUTU DE LA BĂLINEŞTI 11

Cercetând manuscrisul, P. P. Panaitescu a precizat că este vorba despre Mănăstirea

Humorului20. Şi această lămurire a rămas definitivă21, acceptată cu atât mai
bucuros, cu cât, închizând un dosar, ea părea să deschidă un altul, îndreptând
reflectorul cercetării spre întrebarea: de ce va fi dăruit Tăutu acest manuscris unei
mănăstiri (aparent) neimportante22 ?! Vechiul Humor era o ctitorie boierească
despre a cărei istorie nu se ştie mai nimic; el trebuie să fi avut, totuşi, o însemnătate
deosebită, de vreme ce acolo a trimis Ştefan cel Mare Tetraevanghelul în care a pus
să se consemneze titlul său imperial (blagoc]stiv\i i Hristolübiv\i
’ar]) şi în care a anexat miniatura înfăţişându-l în postura prea bine cunoscută23.
Pe de altă parte, deşi înlăturată încă din 1944 prin „extirparea” bazei
documentare, ideea că logofătul Tăutu ar fi ridicat o biserică în Iaşi a bântuit şi
bântuie încă istoriografia noastră. Ca şi în cazul Psaltirii de la Munkács, avem aici
un exemplu tipic pentru lentoarea receptării înnoirilor în domeniul cunoştinţelor
istorice, dacă nu chiar pentru incapacitatea flagrantă de a le recepta. Deşi, după
cum afirma N. Iorga în 1912, înnoirile ar trebui să definească însăşi natura
ştiinţei24.
La capitolul ctitorii, mai trebuie adăugat că încă din veacul al XVII-lea lui
Tăutu i se atribuia înălţarea bisericii cu hramul Sf. Nicolae din incinta rezidenţei
moldoveneşti (Bogdan Serai) de la Istanbul25. Dat fiind rolul pe care logofătul l-a
jucat în relaţiile moldo-otomane vreme de un sfert de secol, o asemenea construire
n-ar fi exclusă, însă până acum nu s-a găsit nici o dovadă pozitivă.

20 Recenzie la Emil Turdeanu, Manuscrise slave din timpul lui Ştefan cel Mare, în CvL,

LXXVII, 1944, p. 123: „Am izbutit să citesc numele mănăstirii, care a fost lăsat în alb de I. Bianu:
este scris destul de lizibil Homor (hramul de altfel coincide)”.
21 Émile Turdeanu, L’activité littéraire en Moldavie à l’époque d’Étienne le Grand

(1457–1504), în RER, V–VI, 1960, p. 55, nr. XXXV (153): „c’est P. P. Panaitescu qui a établi la
véritable destination du manuscrit…”. Studiul lui Emil Turdeanu a fost retipărit anastatic (nr. 6) în
idem, Études de littérature roumaine et d’écrits slaves et grecs des Principautés Roumaines, Leiden,
1985, p. 113–160 şi notele complementare la p. 438–441 (aici, p. 147).
22 V., în acest sens, Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 75–76.
23 O comunicare prezentată în cadrul aceleiaşi reuniuni ştiinţifice a adus rezolvarea cu totul

neaşteptată a acestei chestiuni: Olimpia Mitric, Mineiul logofătului Tăutu (1492), în acest tom al
revistei, p. 73–86 (aici, p. 75).
24 „Orice ştiinţă se înnoieşte. O condiţie a ştiinţii e să se înnoiască”: N. Iorga, Nevoia

înnoirii cunoştinţilor istorice în învăţământul secundar, în idem, Generalităţi cu privire la studiile

istorice, ediţia a IV-a, introducere, note şi comentarii de Andrei Pippidi, notă asupra ediţiei de Victor
Durnea, Iaşi, 1999, p. 108. Cât de bine a înţeles obştea istoricilor români aceste cuvinte, în care se
cuprinde şi un îndemn, constatăm astăzi la tot pasul, în debordanta „producţie istoriografică” din
ţara noastră.
25 Dimitrie Cantemir, Istoria Imperiului Otoman, traducere de Iosif Hodoş, I, Bucureşti,

1876, p. 271, nota 36; Istoria creşterilor şi a descreşterilor curţii othman[n]ice sau aliothman[n]ice,
ediţia a II-a revizuită, I, Bucureşti, 2012, traducere românească şi indice de Dan Sluşanschi, p. 279
(adnotarea η): „El a clădit la Constantinopole un palat care se mai numeşte şi astăzi ʻBogdan Seraiʼ,
“Palatul moldovenesc”, sau “al Moldovenilor”, unde se află biserica închinată S(fântului) Nicolae”.
Pentru monumentul în sine: G. Balş, Bogdan-Serai, în BCMI, IX, 1916, p. 10–18.

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

12 ŞTEFAN S. GOROVEI

*
Biserica de la Bălineşti (Fig. 2) a fost biserica de curte a marelui logofăt şi
necropola familiei sale. Nu se ştie când, în ce împrejurări şi pe ce cale acest sat a
intrat în stăpânirea Tăutuleştilor. Porniţi din cuibul strămoşesc din Ţara de Jos a
Moldovei (satul Tăuţii de la Covurlui, azi dispărut), unde se aşezaseră pe la vremea
întemeierii principatului moldovean26, înaintaşii logofătului au ajuns în Ţara de
Sus, alcătuindu-şi un domeniu destul de întins, cu centrul la Bălineşti. „Iscusita
biserică” de aici a oferit specialiştilor în istoria artei un câmp neaşteptat de larg
pentru cercetări şi interpretări cu răsunet. Identificarea autorului picturii interioare,
Gavriil ieromonahul, a prilejuit regretatului Sorin Ulea amplul studiu binecunoscut,
tipărit abia în 196427, iar studierea atentă a rămăşiţelor picturii exterioare a permis
lui Dumitru Nastase afirmarea tranşantă – şi, cred, definitivă – a tezei că acest
fenomen artistic excepţional nu a constituit inovaţia domniei lui Petru Rareş, ci s-a
născut şi s-a propagat în vremea lui Ştefan cel Mare28. Demonstraţia regretatului
nostru coleg şi prieten pare să fi fost acceptată de specialiştii breslei29.
Au rămas încă nedeplin lămurite datarea construcţiei bisericii şi cea a
picturii interioare. Evident, pentru cea dintâi problemă conexiunea tradiţională cu
„închinarea” Moldovei nu cred că mai poate constitui o bază serioasă de discuţie30.
În special asupra celei de-a doua îmi propun a reveni aici.

26 Cf. Ştefan S. Gorovei, Contribuţii la genealogia familiilor Tăutu şi Callimachi, în AŞUI,

s.n., LIX, 2013, p. 99–109 (Începuturile familiei Tăutu).

27 Sorin Ulea, Gavril ieromonahul, autorul frescelor de la Bălineşti, în vol. Cultura

moldovenească în vremea lui Ştefan cel Mare, culegere de studii îngrijită de M. Berza, Bucureşti,
1964, p. 420–424. Peste decenii, autorul va spune: „studiul a fost înaintat spre publicare în 1957, dar
volumul în care a fost introdus a apărut abia în 1964” (Sorin Ullea, Un unicat în Ortodoxie: piatra de
mormânt din biserica Sfântul Nicolae Popăuţi, 1492, Botoşani, 2002, p. 15, nota 15). Această
informaţie coincide cu aceea furnizată de Alexandru Elian cu privire la studiul său, Moldova şi
Bizanţul în secolul al XV-lea, cuprins în acelaşi volum din 1964, dar pe care autorul însuşi îl anunţa în
1958 ca fiind „sous presse”: cf. Alexandru Elian, Les rapports byzantino-roumains, în
„Byzantinoslavica”, XIX, 1958, p. 218, nota 25.
28 Dumitru Nastase, Biserica din Bălineşti şi pictura ei exterioară, în SCIA, seria Artă

plastică, 43, 1996, p. 3–18. Studiul a fost retipărit, cu corecturi ale autorului, în volumul De potestate.
Semne şi expresii ale puterii în Evul Mediu românesc, Iaşi, 2006, p. 93–120. În continuare, trimiterile
vor avea în vedere această ediţie a studiului.
29 Tereza Sinigalia, Decoraţia exterioară a bisericii Sf. Nicolae din Bălineşti, I, în

Monumentul, IX. Lucrările Simpozionului Naţional Monumentul – tradiţie şi viitor, ediţia a IX-a,
Iaşi, 2007, volum coordonat de Lucian-Valeriu Lefter şi Aurica Ichim, Iaşi, 2008, p. 579–594 (text
până la p. 586). Autoarea caracterizează astfel studiul lui D. Nastase: „un demers voit îndrăzneţ, cu o
mare încărcătură speculativă” (p. 579), părând a nu respinge ideea că „momentul de început al
fenomenului [= pictura exterioară] trebuie coborât cu aproape trei decenii, la sfârşitul domniei lui
Ştefan cel Mare” (p. 580).
30 Am crezut, cândva, în această posibilitate (Ştefan S. Gorovei, Autour de la paix

moldo-turque de 1489, în RRH, XIII, 1974, 3, p. 535–544; v. p. 540–541), însă mersul cercetărilor a
arătat netemeinicia ei. Câtă vreme „închinarea” era plasată la 1489, ea era foarte apropiată de data pe

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

BISERICA LOGOFĂTULUI TĂUTU DE LA BĂLINEŞTI 13

Într-o cercetare de acum aproape trei decenii şi jumătate, s-a încercat

datarea picturii din naos în funcţie de tabloul votiv. D-na Corina Popa a acceptat că
„biserica ar fi putut fi construită prin 1494–1495 şi sfinţită în ziua sfântului de
hram, în anul 1499”31, în timp ce pictura interioară „putea fi realizată între
1500–1511”32. În această datare, termenul ultim reprezintă, evident, „anul morţii
logofătului”33. Pentru cel dintâi, autoarea a luat în calcul tabloul votiv din naos,
unde elementul-cheie i s-a părut a fi prezenţa uneia dintre fiicele ctitorului. Pentru
d-sa, tabloul votiv ar înfăţişa pe logofăt cu patru copii: „Ioan, Pătraşco, sora lor
Nastasia şi mica Măgdălina”34. Or, între mormintele copiilor lui Tăutu, s-a aflat şi
acela al unei fiice numite Magda, pe a cărei lespede funerară s-a citit data morţii 29
septembrie 1500 (7008), cu oarecare nesiguranţă în privinţa văleatului (#z@i)35. Anul
morţii Magdei a dat termenul post quem pentru datarea propusă de d-na Corina
Popa. De fapt, autoarea s-a aflat în faţa a două soluţii pentru datarea tabloului votiv
în forma stabilită de d-sa. Dacă Magda din inscripţia funerară şi „mica Măgdălină”
din tablou nu sunt identice, atunci „pictura s-a realizat după anul 1500, anul morţii
Magdei, ce lipseşte din tablou”36. Însă „dacă mica Măgdălina este una şi aceeaşi cu
Magda, atunci anul 1500, anul morţii Magdei, devine termen ante quem pentru
pictura naosului”37. Cum am văzut, autoarea a optat pentru prima soluţie (Magda şi
Măgdălina personaje diferite), ceea ce a dus la acceptarea anului 1500 ca termen
post quem pentru datarea tabloului votiv şi a picturii din naos, şi – prin extensie – a
întregii picturi interioare38.

care piatra funerară a lui Toader Dragotovici o sugerează pentru începerea construcţiei bisericii (cel
mai târziu în 1491). Reaşezarea încheierii păcii moldo-otomane în 1486 a schimbat datele problemei:
cf. Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ştefan
cel Mare, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi
Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2005, p. 238–248 (discuţia asupra plasării cronologice la
p. 238–241). Pe de altă parte, cercetarea arheologică a arătat că actuala biserică nu a fost precedată de
o alta, prin urmare Toader Dragotovici a fost înhumat aici, ceea ce ar putea fi un reper pentru reluarea
discuţiei. V., în acest sens, şi observaţiile formulate de Cristian Nicolae Apetrei, Reşedinţele boiereşti
din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV–XVI, Brăila, 2009, p. 158–159.
31 Corina Popa, Bălineşti, Bucureşti, 1981, p. 36.
32 Ibidem, p. 37. În ciudată contradicţie cu datarea propusă în text, rezumatul francez dă

(p. 43) altă versiune: „l’église fut […] consacrée en 1499, date à laquelle fut sans doute achevée
la peinture”.
33 Ibidem.
34 Ibidem.
35 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 266,

nr. 72 şi nota 1 („Cifra i nu este prea clară”).

36 Corina Popa, op. cit., p. 37.
37 Ibidem, p. 40, nota 63.
38 Această argumentare a datării pare a nu fi fost acceptată de Vasile Drăguţ, care şi-a

marcat dezacordul cu discreţie, într-o notă (semnată V.D.) la ediţia românească a lucrării lui Paul
Henry, Les églises de la Moldavie du Nord, des origines à la fin du XVIe siècle. Architecture et
peinture. Contribution à l’étude de la civilisation moldave (Paris, 1930), publicată sub titlul
Monumentele din Moldova de Nord de la origini până la sfârşitul secolului al XVI-lea. Contribuţie la

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

14 ŞTEFAN S. GOROVEI

Discuţia mi se pare inutilă, întrucât porneşte de la o surprinzătoare şi

inexplicabilă confuzie multiplă, de neînţeles pentru un specialist în istoria artei şi
pentru un cercetător al Evului Mediu românesc.
Mai întâi şi înainte de toate, Magda şi Măgdălina sunt forme ale aceluiaşi
nume de botez, Maria Magdalena (Mironosiţa serbată şi de ortodocşi, şi de catolici
în aceeaşi zi: 22 iulie). Pentru o vreme când atribuirea numelor nu era aleatorie ca
în zilele noastre, e foarte greu de crezut că cineva (şi încă un mare dregător ctitor
de biserici !) şi-ar fi botezat la fel doi copii. Numele putea fi reluat la moartea
primului său purtător (sunt cazuri când, în urma unor decese succesive, un nume de
botez a fost reluat şi de două ori), însă nu există nici un indiciu că logofătul Tăutu
ar fi avut doua fiice care să poarte, simultan sau succesiv, acelaşi nume – Magda
ori Magdalena/Măgdălina.
Pe de altă parte, tabloul votiv de la Bălineşti (Fig. 3) nu dă chipurile a
patru copii ai marelui logofăt, cum a afirmat autoarea. Ctitorul este înfăţişat acolo
cu soţia sa şi cu trei copii. În faţa lui, stau cei doi băieţi, ale căror nume au fost
scrise deasupra capetelor: Pătraşco (Petra;ko) şi Ion (Íòná) (Fig. 4). Ultima în
tablou este o femeie matură, al cărei nume a fost scris în stânga chipului (dreapta
privitorului). Ea ţine mâna stângă, într-un gest de tandră protecţie, asupra capului
unei fetiţe, al cărei nume se mai poate citi: nu este Măgdălina, ci Nastas... (Fig. 5).
„Mica Măgdălina” este, deci, de fapt, Nastasia, cea care se va căsători cu pisarul
(logofătul) Toader – omonim al logofătului Toader Bubuiog, ctitorul noii biserici a
Mănăstirii Humorului, cu care a fost multă vreme confundat39 – şi va fi strămoaşa
lui Lupu Huhulea păhărnicelul, unul dintre boierii tăiaţi de Alexandru vodă
Lăpuşneanu la 155540; în aceste împrejurări, strănepotul logofătului Tăutu a pierdut
Mănăstirea Trestiana41.
D-na Corina Popa a fost victima unei ciudate confuzii. D-sa nu a avut
cunoştinţă, se pare, de faptul că numele Măgdălina era purtat (şi) de soţia marelui
logofăt. Dacă în anii ’80, în dreptul personajului feminin matur din tabloul votiv
numele era ilizibil, în schimb el se regăsea în pomelnicul din altarul bisericii,

studiul civilizaţiei moldave, prefaţă la ediţia românească de Jean Delumeau, profesor la Collège de
France, postfaţă şi note de Vasile Drăguţ, traducere şi indici <de> Constanţa Tănăsescu, Bucureşti,
1984, p. 170, nota 2: „Pictura de la Bălineşti a fost realizată anterior lui septembrie 1500, anterior
morţii Măgdălinei (Magda), care figurează în tabloul votiv” (sublinierea îmi aparţine).
39 Această confuzie – întemeiată atât pe dubla omonimie (în ambele cazuri, un Toader

căsătorit cu o Nastasia), cât şi pe calitatea de logofăt a bărbatului – era foarte la îndemână şi foarte
tentantă; am preluat-o şi eu, în Mănăstirea Trestiana, p. 563. Ea a fost corectată de Mircea Ciubotaru,
O străveche aşezare de pe valea Bârladului: Negreşti (jud. Vaslui), I, în AIIAI, XX, 1983, p. 323.
V. şi Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, p. 42–48.
40 V. şi Gh. Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi, 1994,

p. 103–104. Cercetarea acestei conspiraţii ar merita o reluare atentă.

41 Ştefan S. Gorovei, Mănăstirea Trestiana. Documentele au fost reeditate recent: DRH, A,

VI (1546–1570), volum întocmit de I. Caproşu, Bucureşti, 2008, p. 499, nr. 278 şi p. 743, nr. 451
(numele Tăutul din aceste documente nu a fost înregistrat în indici). Despre satele Trestiana, Popeşti
şi Pocreaca: Anişoara Trincă Buruiană, Pocreaca. File de monografie 1502–1940, ediţia a II-a,
revizuită şi adăugită, Iaşi, 2008.

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

BISERICA LOGOFĂTULUI TĂUTU DE LA BĂLINEŞTI 15

scrijelit (un grafitti) la îndemâna preotului care trebuia să pomenească, la toate

slujbele, pe stăpânul satului şi ctitorul bisericii. Iată acest pomelnic aşa cum l-a
copiat, transcris şi publicat N. Iorga acum mai bine de un secol: „Ioanŭ Tăutul i
podrujà ego Măgdălina, i rod ih Pătraşco i Ioan i Nastasiia, i Ioan i podrujà
eg i cad ih: Zahariia i Anesiia i Mărica i Toader”42. Avem, aici, patru generaţii
ale familiei: logofătul, fiul său Pătraşco, fiul acestuia Ioan (atestat documentar între
1540 şi 156243) şi copiii acestuia din urmă. În acelaşi loc, este consemnată, în
continuare, încă o generaţie, prin Mihai Tăutu, soţiile sale Tofana şi Anghelina, cu
copiii (nenumiţi) şi părinţii lor. În aceeaşi formaţie, numele se regăsesc în
pomelnicul cel mare al Mănăstirii Suceviţa, unde au fost înscrise, desigur, de Mihai
(Drăgan) Tăutu – care a trăit şi a activat de la sfârşitul veacului al XVI-lea până
spre mijlocul celui următor –, expresie a unei remarcabile conştiinţe genealogice44:
„Ion, cneaghina sa Măgdălina şi copiii lor Pătraşco şi Nastasiia”45. E de remarcat
că, aici, al doilea băiat, Ion, lipseşte; el lipseşte şi din documentele relative la
transmiterea stăpânirii la Bălineşti. Murise deci în copilărie (dar după pictarea
tabloului votiv) sau foarte tânăr, fără să lase urmaşi.
Rectificarea acestei confuzii genealogice mi-o propusesem încă de la
apariţia cărţii despre Bălineşti. Am explicat cazul regretatului profesor Dumitru

42 N. Iorga, Contribuţii la istoria Bisericii noastre, II. Bălineşti, în ARMSI, s. II, tom.
XXXIV, 1911–1912, p. 484. L-am văzut eu însumi, în septembrie 1967, când – găzduit de preotul
paroh, Victor Bobu – am cercetat pe îndelete biserica acestui strămoş, în vederea redactării nu numai
a tezei de licenţă, dar şi a unui ghid destinat colecţiei de la Editura „Meridiane”. Teza a fost realizată
şi prezentată în 1971, dar ghidul nu mai apărut. Textul respectiv, devenit capitol din teză, a fost
valorificat ulterior: Ştefan S. Gorovei, Biserica de la Bălineşti, în MMS, LII, 1976, 1–2, p. 109–119.
Deşi conţine unele observaţii şi sugestii încă valabile, el este evident tributar stadiului cunoştinţelor
de la începutul anilor ’70.
43 Era diac în cancelaria domnească în 1540 (DIR, A, XVI/1, Bucureşti, 1953, p. 395–396,

nr. 357 şi 358: „Ion Tăutulovici”. În 1554, „Ion Tăutulovici, fiul lui Pătraşco, nepotul panului Ion
Tăutul logofăt” vindea vistierului Mateiaş Stârcea satul Călineşti pe Brusniţa (la Cernăuţi), cu mori,
pentru 1000 de zloţi tătăreşti (DRH, A, VI, p. 250–253, nr. 144; ca şi în alte cazuri, nu cred că numele
vânzătorului în forma slavă – Ïòná T]útulovic – trebuie tradus în formă „românizată” prin Ion
al lui Tăutul). A fost folosit în misiuni diplomatice în Polonia atât de Iliaş vodă Rareş, în 1550 (Th.
Holban, Documente româneşti din arhivele polone şi franceze, în AIIAI, XIII, 1976, p. 300, nr. 52:
„Iwan Tholthu”), cât şi de Ştefan vodă Rareş (1551–1552), solie din care nu s-a întors imediat, fiind
reţinut acolo de rege „pentru a nu se face o vărsare şi mai mare de sânge de către Ştefan” (Ilie Corfus,
Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, Bucureşti,
1979, p. 162, nr. 82: „Thewthul”). Pentru dania făcută Mănăstirii Voroneţ în 1562, v. mai departe. Îmi
propun să revin asupra acestui personaj, într-o cercetare privind primele generaţii ale posterităţii
ctitorului de la Bălineşti.
44 Cf. Maria Magdalena Székely, Structuri de familie în societatea medievală

moldovenească, în ArhGen, IV (IX), 1997, 1–2, p. 115. V. şi Ştefan S. Gorovei, Identitate şi

memorie istorică. Familia Tăutu, comunicare la al XII-lea Congres de Genealogie şi Heraldică, Iaşi,
15–18 mai 2003 (în manuscris).
45 Victor Brătulescu, Pomelnicul cel mare al Mănăstirii Suceviţa, în MMS, XLIV, 1968,

3–4, p. 195. Mihai Tăutu e aici cu soţia sa Tofana (Udrea); în pomelnicul de la Bălineşti, sunt trecute
ambele lui soţii, Tofana şi Anghelina (N. Iorga, op. cit.).

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

16 ŞTEFAN S. GOROVEI

Nastase atunci când a început pregătirea studiului său despre pictura exterioară a
bisericii de la Bălineşti, apărut în 199646. Cu probitatea-i cunoscută, a ţinut seama
de această precizare şi a acceptat-o47, doar că, din neatenţie (sau poate din
delicateţe faţă de colega a cărei „teză” trebuia infirmată), referinţa la respectiva
rectificare48 a alunecat în nota anterioară, într-un context cu care nu are nici o
legătură.
Fără îndoială, spiritul critic poate să stârnească întrebarea: cum putem şti
că Magdalena (Măgdălina) din pomelnicele de la Bălineşti şi Suceviţa este, cu
adevărat, soţia logofătului Tăutu şi personajul pictat în tabloul votiv, de vreme ce
aici numele este şters ? Întrebarea s-ar susţine, e drept, dar numai venind din partea
unui necunoscător al acestor lucruri vechi.
Mai întâi, cele două pomelnice menţionate deja (Bălineşti şi Suceviţa) sunt
de toată încrederea şi până acum nu s-a ridicat nici măcar o umbră de îndoială cu
privire la veridicitatea lor. Le adaug pe acela al Moldoviţei, păstrat în refacerea
târzie, de la 1775, a lui Vartolomei Mazereanu, în care figurează şi Niamul
logofătului Tăutul, cu următoarele nume: Ioan, Mavra [= Magda], Theodor,
Vasilca, Magdalina49.
În al doilea rând, genealogia urmaşilor logofătului Tăutu arată că acest
prenume, (Maria) Magdalena, a făcut parte din patrimoniul onomastic al familiei,
fiind reluat în câteva generaţii ulterioare50.

46 Dumitru Nastase, Biserica din Bălineşti şi pictura ei exterioară.

47 Ibidem, p. 98, nota 42.
48 Ibidem, nota 41: „O notă asupra acestei rectificări pregăteşte Ştefan S. Gorovei”.
49 Biblioteca Academiei Române, ms. rom. 921, p. 31 (= 19v). Urmează Iliia, Ioan, Filip,

Pavel, Ştefan, Maria, Petru şi Ana, nume aluvionare, transcrise mecanic de copist şi care nu au nici o
legătură cu familia logofătului. Păstrarea unei secvenţe reale din vechea consemnare a Tăutuleştilor
este, aici, un caz fericit, întrucât în pomelnicul Mănăstirii Voroneţ consemnarea similară („A Tăutului
logofet”) a fost cu totul răvăşită de copist şi abia dacă se pot recunoaşte două nume („Ioann” şi
„Vasilii”, care poate fi o deformare din Vasilca: cf. Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Pomelnicul
Mănăstirii Voroneţ. Studiu şi text, în AP, IV, 2008, 2, p. 124. Înscrierea Tăutuleştilor în pomelnicul
Voroneţului a putut fi cerută de nepotul marelui logofăt, Ion Tăutu (al II-lea, fiul lui Pătraşco), atunci
când, în 1562, a dăruit acestei mănăstiri satul Balinţa pe Başeu (DRH, A, VI, p. 524, nr. 295; numele
Tăutul din acest document, ca şi din cel precedent, nu se regăseşte în indici. Cu data 1562 august 7,
documentul a fost rezumat, după original, de Vartolomei Mazereanu: Condica Monastirii Voroneţul,
edată de Sim. Fl. Marian, Suceava, 1900, p. 49). Dania lui Tăutu pare să fi fost, de fapt, expresia unei
intrări în legalitate, întrucât Voroneţul stăpânea satul respectiv încă din 1546, când îi fusese dăruit de
Petru vodă Rareş ca sat devenit domnesc în urma confiscării de la Săcuianul fost ceaşnic în urma
hicleniei din 1523 (DIR, A, XVI/1, p. 490, nr. 443). Asemenea regularizări amiabile, ulterioare unor
gesturi de forţă, ar merita o cercetare mai amănunţită.
50 „Magdalina, fata Săcuianului, nepoata Tăutului” (1562), căsătorită cu Neagoe, pârcălabul

de Hotin (DRH, VI, loc. cit.), a avut o nepoată de fiică numită tot Magdalena (căsătorită cu un
Nicoară) şi o strănepoată de la un fiu, Magdalena Balş, căsătorită cu Gheorghe Jora, spătar şi pârcălab
de Hotin. Cealaltă fată a logofătului Tăutu, Nastasia (soţia lui Toader logofătul şi bunica
păhărnicelului Lupu Huhulea, hicleanul de la 1555), a avut şi ea o strănepoată numită tot Magdalena
(căsătorită cu Boldur diacul).

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

BISERICA LOGOFĂTULUI TĂUTU DE LA BĂLINEŞTI 17

În al treilea rând – şi ceea ce este mai important – există o mică informaţie

care până acum n-a fost luată în seamă. Pe la 1886, Nicu Filipescu-Dubău a
redactat Dicţionarul geografic al judeţului Dorohoi, care avea să fie tipărit abia în
1891. Sub vocea Bălineşti, el a dat o descriere a bisericii, reproducând inscripţiile
după Melchisedec (care le tipărise în 1885 după decalcurile lui Epaminonda
Bucevschi). Însă, în plus, Filipescu-Dubău a descris şi tabloul votiv, arătând că el
cuprinde portretele „logofătului Ioan Tăutu, a soţiei sale Margareta şi ale fiilor:
Petraşcu, Ioan şi Anastasia”51. Numele soţiei logofătului pare o surpriză: este
evident că el nu putea fi Margareta, care nu există în onomastica ortodoxă (foarte
rar se folosea Marga). Trebuie să presupunem că acolo unde ulterior nu s-a mai
putut distinge nimic, la 1885–1886 N. Filipescu-Dubău a mai văzut câteva litere
slave, un m, un g, un a, litere din care a reconstituit numele „Margareta”. Însă
aceleaşi litere fac parte şi din numele „Magda” sau „Magdalena” şi este mult mai
plauzibil că acest nume s-a aflat acolo, în dreptul chipului logofetesei,
corespunzând pomelnicului din altar. De altminteri, curăţarea picturii interioare
îngăduie, azi, să se observe resturi de litere din numele cneaghinei, deasupra mâinii
sale stângi. Prima literă a acestui nume este, după cât se poate desluşi, un M.
Raportarea la tabloul votiv se dovedeşte, aşadar, din acest punct de vedere,
inutilă: fiica Magda lipseşte de acolo, fiind deja moartă la data pictării naosului.
Această absenţă a putut conduce la concluzia că „pictura interioară a fost realizată
numai după 29 septembrie 1500, data morţii fiicei Magda, neexistentă în tabloul
votiv”52.
Dar chiar dacă această fiică ar fi fost pictată acolo, faptul nu ar fi fost de
prea mare folos, întrucât – după cum s-a arătat – anul morţii ei este nesigur. Pe
piatra funerară s-a citit văleatul 7008 (#z@i), ceea ce înseamnă A. D. 1500, însă
această lecţiune a fost dată cu o justificată rezervă. A doua cifră a văleatului – a
arătat Dumitru Nastase – „nu poate fi reconstituită ca i = 8, ci e, foarte plauzibil,
mai mică, anul fiind, în acest caz, 1493, dacă nu 1495”53. Văleatul #z@g (7003) ar
duce la concluzia că Magda a murit în aceeaşi lună cu sora ei Vasilca, la distanţă de
câteva zile (29, respectiv 18), după cum şi fraţii Petru şi Teodor muriseră cu un an
înainte, în aceeaşi lună septembrie, la distanţă de două zile (20 şi, respectiv, 22).
S-a observat, de altminteri, că „pietrele celor doi băieţi au un decor identic (care ar
putea fi explicat prin vecinătatea imediată, în timp, a decesului lor”)54. Situaţia
similară „în cazul pietrelor Vasilcăi şi a Magdei, ale căror câmpuri centrale au fost
decorate cu motive identice”55 a primit, însă, altă explicaţie, deşi, evident, trebuie

51 N. Filipescu-Dubău, Dicţionarul geografic al judeţului Dorohoi, întocmit şi prelucrat în

formă lexiconică de C. Chiriţa, Iaşi, 1891, p. 14. Informaţia a trecut neschimbată în Marele dicţionar
geografic, I, Bucureşti, 1898, p. 299.
52 Ion I. Solcanu, Biserica din Bălineşti: datarea construcţiei şi a picturii interioare, în

AIIAI, XIX, 1982, p. 536. Această concluzie întâlneşte opinia exprimată de Corina Popa.
53 Dumitru Nastase, op. cit., p. 98.
54 Ion I. Solcanu, op. cit.
55 Ibidem.

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

18 ŞTEFAN S. GOROVEI

supusă aceluiaşi tip de interpretare. Mi se pare, de aceea, acceptabilă corectura

propusă de Dumitru Nastase, cu îndreptarea anului morţii Magdei: 1495, în loc
de 150056.
Însă e drept că, dintr-un alt punct de vedere, tabloul votiv poate servi la
încercarea de a data (cel puţin) pictura naosului. O dovedeşte apelul la cunoştinţele
genealogice şi la vechile noastre tradiţii onomastice.
Casa logofătului Tăutu a fost binecuvântată cu mulţi copii. Patru i-au murit
de mici: Petru († 20 septembrie 7002/149457), Teodor († 22 septembrie
7002/149458), Vasilca († 18 septembrie 7003/149559) şi Magda († 29 septembrie
7008/150060 sau 7003/149561). Tabloul votiv ne mai dă trei copii – Pătraşco, Ion şi
Nastasia –, iar din istoria familiei ştim că a mai existat o fată, măritată cu Dragotă
Săcuianul ceaşnicul, unul dintre răzvrătiţii de la 1523 (care, însă, nu şi-a pierdut
viaţa în acele împrejurări62). Aşadar, tabloul votiv de la Bălineşti ne oferă un fel de
instantaneu al familiei ctitorului, luat într-un moment când şirul naşterilor nu se
încheiase încă. Este oare posibil să fixăm momentul acestui „instantaneu” ? Eu
cred că da.
Trebuie să observăm că numele Petru şi Petraşco trimit la acelaşi sfânt,
Apostolul prăznuit la 29 iunie împreună cu Pavel şi apoi a doua zi, în soborul celor
12. Cum am spus deja, nu exista, în vechime, obiceiul ca doi copii să fie botezaţi cu
numele aceluiaşi sfânt. Se poate întâmpla să găsim doi fraţi numiţi, amândoi, Ion;
în acest caz, putem fi siguri că unul fusese închinat Botezătorului şi
Înainte-Mergătorului Ioan, iar celălalt – de pildă – Apostolului şi Evanghelistului
Ioan. Alte culturi europene păstrează până azi nume diferite pentru Ioan
Botezătorul (Jean-Baptiste, Giovanni-Battista) şi Ioan Evanghelistul. Sunt, de
asemenea, şi Ioan Hrisostomul şi Ioan Damaschinul, care au dat nume aparte
(Hrisostom şi Damaschin). Însă în cazul lui Petru (cu forma hipocoristică Petraşco
sau Pătraşco) este mai puţin probabil să fie vorba de vreun alt sfânt cu acest nume
(Petru al Moscovei, de pildă). Cred, de aceea, că al doilea fiu cu acest nume, cel
care figurează în tabloul votiv şi care a supravieţuit tatălui său, era născut după
moartea fratelui său (în septembrie 1494). El este, evident, cel mai mare dintre cei
trei copii înfăţişaţi în tabloul votiv. Dacă Petru-Pătraşco a venit pe lume pe la
56 Apropierea decesului Magdei de acela al fraţilor ei poate să corespundă ordinii naşterii

lor, aşa cum se întrevede din pomelnicul Moldoviţei, unde secvenţa Magda, Teodor, Vasilca
constituie, probabil, un reper pentru datarea înscrierii acestor nume, desigur în urma vreunei danii.
57 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare,

p. 258, nr. 63.

58 Ibidem, p. 259, nr. 64.
59 Ibidem, p. 260, nr. 66.
60 Ibidem, p. 266, nr. 72.
61 V. supra.
62 DIR, A, XVI/1, p. 295, nr. 260 („Săcuianul ceaşnic, ginerele lui Tăutul logofăt”). Pentru

acest boier: Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec.
XIV–XVII, Bucureşti, 1971, p. 324 (cu toate indicaţiile documentare).

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

BISERICA LOGOFĂTULUI TĂUTU DE LA BĂLINEŞTI 19

1495–1496 şi dacă îi putem atribui vârsta de şase-şapte ani la vremea când a fost
pictat, înseamnă că tabloul votiv ne înfăţişează familia logofătului prin 1501–1503,
într-un moment al evoluţiei sale numerice, ca să zic aşa, întrucât ulterior va mai
veni pe lume o fată, care va fi soţia lui Dragotă Săcuianul.
Acest interval aproximativ, 1501–1505, ar putea fi socotit valabil şi pentru
pictura naosului şi, cu acordul specialiştilor în istoria artei, pentru întreaga pictură
interioară.
În ceea ce priveşte pictura exterioară, subscriind teza lui Dumitru Nastase,
adaug un argument din istoria familiei: după moartea marelui logofăt, nici unul
dintre urmaşii săi n-ar mai fi avut forţa economică şi autoritatea morală pentru o
asemenea întreprindere63.
Necropola familială. Cercetările arheologice au scos la iveală, în biserica
de la Bălineşti, o mare şi interesantă necropolă64: sunt – după cum a arătat d-na
Voica Maria Puşcaşu – nu mai puţin de „25 de înmormântări practicate în două
etape cronologice distincte. Prima etapă, şi cea mai importantă, datează de la
sfârşitul secolului al XV-lea şi durează până la jumătatea secolului al XVII-lea,
cuprinzând exclusiv (după părerea noastră) mormintele unor membri ai familiei
Tăutu”65. Dacă etapa mai nouă acoperă a doua jumătate a veacului al XVIII-lea,
cea dintâi, mai veche, „corespunde cronologic – tot după opinia d-nei Puşcaşu –
celei în care curţile familiei Tăutu au fost folosite efectiv şi constant ca
reşedinţă”66. În necropola interioară, au fost identificate „patru amenajări funerare,
sub formă de criptă şi alte 14 înhumări în groapă simplă”67, ceea ce înseamnă un
total de 18 morţi.
Descoperirile şi observaţiile prezentate de d-na Puşcaşu corespund, în linii
mari, datelor de istorie familială.
Se ştie că Bucevschi a decalcat, la 1882, şapte lespezi funerare: a
logofătului, ale fiilor săi Teodor şi Petru, ale fiicelor Vasilca şi Magda (pe care,
însă, a citit-o ca fiind a soţiei Maria), a mamei lui Dragotă şi a Anghelinei, soţia lui
Drăgan68. Ele există şi azi, mai mult, mai puţin sau deloc lizibile. Trei decenii mai

63 Cu atât mai mult cu cât se pare că unii dintre aceşti urmaşi, în stăpânirea cărora a rămas

satul Bălineşti, au fost implicaţi în conflictele cu domnia, din anii 1523–1555.

64 Voica Maria Puşcaşu, Biserica Sf. Nicolae din Bălineşti. Campania din anul 2002, în vol.

In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizaţiei româneşti în context european, coordonatori:
Daniela Marcu Istrate, Angel Istrate, Corneliu Gaiu, Cluj-Napoca, 2003, p. 472; eadem, Rezultatele
cercetărilor arheologice efectuate la biserica Sf. Nicolae din Bălineşti, în RMI, LXXIV, 2005,
p. 5–34; aici, p. 21–23. Cu noi precizări: eadem, Biserica Sfântul Nicolae din Bălineşti. Observaţii şi
constatări, în acest tom al revistei, p. 31–72.
65 Eadem, Rezultatele cercetărilor arheologice…, p. 21.
66 Ibidem.
67 Eadem, Biserica Sf. Nicolae din Bălineşti. Campania din anul 2002, p. 472.
68 Melchisedec, Episcopul Romanului, Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48

monastiri şi biserici antice, Bucureşti, 1885, p. 293–295.

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

20 ŞTEFAN S. GOROVEI

târziu, N. Iorga a dat încă trei inscripţii – a lui Toader fiul lui Dragotă, a Mariei
fiica lui Mihai († 1634/1635) şi încă a unui membru al familiei, mort în 1643.
Ajungem, astfel, la cele zece morminte pe care, în 1885–1886, le-a văzut şi le-a
semnalat N. Filipescu-Dubău69.
Se observă lesne că avem lespezile care au acoperit mormintele celor patru
copii ai logofătului (Petru, Teodor, Magda şi Vasilca) şi a logofătului însuşi, dar nu
mai există cea a soţiei acestuia. A trebuit să existe şi mormântul fiului Ion, mort în
copilărie sau tinereţe. Două.
Avem lespezile de pe mormintele mamei şi fiului lui Dragotă Tăutu, dar a
dispărut cea de pe mormântul acestuia însuşi, despre care ştim în chip pozitiv că a
fost îngropat acolo, de vreme ce i s-a descoperit inelul cu pecete70. Şi probabil a
existat şi mormântul soţiei sale, neatestată de nici un document (nici nu ar fi avut
de ce). Încă două.
Pentru generaţiile următoare, identificarea posibililor membri ai familiei
Tăutu înhumaţi în biserica de la Bălineşti presupune a urmări curgerea proprietăţii.
La 18 iunie 1601, stăpânirea în „satul Bălileşti ce iaste pe Siret, unde au
fost curte bătrănului marelui logofăt Tăutului” a fost confirmată, în indiviziune,
fraţilor Zaharia, Toader şi Mărica, „feciorii Tăutului ce-au fost logofăt mari”, în
urma unui conflict cu „Negoeştii”71, care sunt fiii Magdalenei Neagoiasa, nepoata
de fiică a marelui logofăt72. Zaharia şi fraţii săi erau copiii lui Ion Tăutu al II-lea,
care nu a fost mare logofăt, dar nu este singurul caz când un Tăutu este
„împodobit” cu titlul strămoşului său. Stăpânirea în indiviziune la 1601 constituie
un indiciu sigur pentru transmiterea satului întreg de la marele logofăt la fiul său
Pătraşco şi apoi la fiul acestuia, Ion Tăutu al II-lea.
În anii care au urmat, cei trei fraţi au ieşit din indiviziune cu „ispisoace de
împărţeală […] de la Ieremia Movila voievod” (deci în intervalul 1601–1606). Cu
acest prilej, jumătatea de jos a satului Bălineşti a revenit Măricăi (care a fost
măritată cu un Talpă73), iar jumătatea de sus, „cu curţi cu tot”, a revenit lui Toader

69 N. Filipescu-Dubău, Dicţionarul geografic al judeţului Dorohoi, p. 14. După

Melchisedec şi Iorga, inscripţiile au fost publicate din nou, cu transcrieri mai riguroase şi însoţite de
bune clişee, de Alex. Lăpedatu, Inscripţiile bisericii din Bălineşti, în BCMI, IV, 1911, p. 212–218.
Acest istoric pare să fi fost impresionat de atâţia Tăutuleşti implicaţi în istoria bisericii: „Genealogia
lor ar merita să fie întocmită. Pe seama tuturor acestor generaţii de coborâtori din neamul marelui
logofăt al lui Ştefan cel Mare rămase, în cursul veacurilor, purtarea de grije a bisericii din
Bălineşti…”. Reconstituirea pe care o propun în prezenta cercetare răspunde, în bună parte, acestui
îndemn.
70 Voica Maria Puşcaşu, Biserica Sf. Nicolae din Bălineşti. Campania din anul 2002,

p. 480, fig. 20.

71 DIR, A, XVII/1, Bucureşti, 1952, p. 14, nr. 20 (18 iunie 1601).
72 Cf. supra, nota 50.
73 Ştefan S. Gorovei, Familie, patrimoniu, viaţă cotidiană: izvodul diacului Gavril Tăutu,

comunicare în şedinţa din 14 octombrie 2003 a Filialei Iaşi a Comisiei de Heraldică, Genealogie şi
Sigilografie a Academiei Române (în manuscris).

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

BISERICA LOGOFĂTULUI TĂUTU DE LA BĂLINEŞTI 21

Tăutu, cum aflăm dintr-un document emis de Miron vodă Barnovschi la 3 iunie
162974. Biserica este menţionată, în acest document, doar indirect, în legătură cu
linia care despărţea cele două părţi de sat („au pus ei un hotar, stâlpu de piatră din
sus de bisărică”), dar mi se pare de la sine înţeles că ea a căzut în lotul aceluia care
primise şi locul curţilor.
Pe vremea lui Constantin vodă Movilă (1607–1611), Toader Tăutu a
zălogit o parte din sat vărului său, lui Mihai Tăutu logofăt (mai târziu, pârcălab de
Hotin), fiul lui Zaharia. După alte tranzacţii75, Mihai Tăutu (cunoscut şi ca Drăgan
Tăutu) a intrat în stăpânirea acelei părţi din Bălineşti în care se aflau curţile
şi biserica76.
După cum se vede, curgerea proprietăţii în acest sat corespunde întru totul
pomelnicului scrijelit în altarul bisericii. Cu aceste constatări, se poate relua
încercarea de a reconstitui înhumările de aici.
Ar fi trebuit să existe mormântul lui Pătraşco Tăutu şi cel al fiului său,
logofătul Ion Tăutu al II-lea cu familia sa, ambii cu soţiile (necunoscute ca nume).
Încă patru.
Lui Ion Tăutu al II-lea îi cunoaştem cei trei copii menţionaţi deja: Zaharia
(† 1623), căsătorit cu o Anisia, Toader († a. 1628), căsătorit de două ori, şi Mărica.
Toţi trei fraţii figurează în pomelnicul din altar, dar numai doi au stăpânit la
Bălineşti. Dacă toţi s-au îngropat în biserica strămoşului lor, au putut adăuga şapte
morminte; dacă trebuie să ne raportăm doar la cei care au moştenit pământul, ar
rămâne doar cinci.
Dintre copiii lui Zaharia Tăutu, Mihai (Drăgan) a recuperat de la veri
părţile lor din Bălineşti. Prezenţa lui în sat corespunde prezenţei în biserică a cel
puţin două morminte: al primei sale soţii, Anghelina Vrânceanu († 1617), şi al
fiicei Maria († 1634), ale căror lespezi funerare sunt cunoscute. Dar e foarte
plauzibil să se fi îngropat acolo şi Mihai însuşi († p. 1645), precum şi a doua lui
soţie, Tofana Udrea. Încă două sau chiar patru morminte.
Numărul total al acestor personaje depăşeşte, desigur, cele 18 îngropări
identificate pe cale arheologică, dar nu trebuie să pierdem din vedere faptul că au
putut fi practicate şi reînhumări. Pe de altă parte, s-a putut întâmpla ca unii dintre

74 DRH, A, XX (1629–1631), volum întocmit de I. Caproşu <şi> C. Burac, Bucureşti, 2011,

p. 106–107, nr. 99. Din acelaşi an, mai există un document care spune că, la Bălineşti, o „bucată de
loc din vatra satului au dat-o Ioan Tăutul logofăt fiică-sa, Nastasiicăi, cu curţile şi bisărica” (ibidem,
p. 133, nr. 126). Am toate motivele să cred că acest document este cel puţin suspect: îl socotesc o
contrafacere târzie, având ca model pe acela din 3 iunie. Informaţiile genealogice nu se potrivesc cu
cele cunoscute din alte izvoare, iar grija excesivă pentru descrierea hotarelor provoacă o legitimă
suspiciune. De aceea, menţionarea lui – Cristian Nicolae Apetrei, Reşedinţele boiereşti din Ţara
Românească şi Moldova în secolele XIV–XVI, p. 156 – nu mi se pare utilă.
75 Fiii lui Toader (Lupul, Isac, Fădorca, Irina şi Mica) i-au vândut părţile zălogite de tatăl

lor, iar Gavril, fiul Măricăi, a pierdut şi el, „pentru o dabilă”, ceea ce dobândise.
76 DRH, A, XX, p. 658, nr. 609.

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

22 ŞTEFAN S. GOROVEI

membrii familiei să-şi afle sfârşitul ori să dorească expres îngroparea în alte
locuri77. Nu putem decât să regretăm că la Bălineşti (şi nu este, din păcate, un caz
singular) urmele acestei importante necropole familiale s-au împuţinat şi nu mai
permit o reconstituire precisă.
Dar cercetarea genealogică foloseşte în continuare istoriei monumentului şi
răspunde perfect cercetării arheologice: chiar şi mormintele identificate ca
aparţinând veacului al XVIII-lea pot fi, şi ele, atribuite unor stăpâni ai satului,
urmaşi prin femei ai marelui logofăt. Una dintre fetele pârcălabului Mihai (Drăgan)
Tăutu, măritată cu Alexandru Drăguţescu, a primit în zestrea ei partea din Bălineşti
cu biserica. De la ea, a trecut la o fiică a ei, măritată cu Ionaşco Nacul78; văduv şi
fără copii, acesta s-a călugărit cu numele Isaia, ajungând egumen la mănăstirile
Sf. Ilie şi Humor. La 1711 şi 1713, el a dăruit nepotului său Dumitraşco Macri (fost
mare pitar, mai apoi mare ban) şi fiului acestuia, Vasile, părţile sale din Bălineşti,
în jumătatea de sus a satului, cu biserica de piatră şi cu locul curţilor vechi79. Alte
părţi de sat au ajuns la alţi descendenţi, membri ai familiei Paladi, trecând apoi în
stăpânirea Mănăstirii Văratic.
Astfel, nu e întâmplător că lui Dumitraşco Macri i se datorează cea dintâi
reparaţie a bisericii. Ajuns staroste de Cernăuţi şi fiind unul dintre apropiaţii
episcopului Calistru al Rădăuţilor80, s-a lăsat îndemnat să cheltuiască pentru
refacerea acoperişului şi a zidurilor în 1721. Această veche reparaţie a avut ca
temei tocmai tradiţia legată de construirea bisericii din banii haraciului, „carii bani
au fost a ţărăi noastre”: s-a socotit, deci, că biserica aparţine ţării întregi, „iaste de
obşte a ţărăi”. Într-o vreme în care nu exista nici ideea de patrimoniu istoric, nici
grija pentru monumentele de artă, o asemenea argumentare este cu totul
excepţională.

77 Cred că ar fi utilă studierea şi a altor cazuri de necropole familiale îmbinând mărturiile de

natură epigrafică păstrate cu informaţiile despre istoria (genealogia) familiei şi curgerea stăpânirii în
locul respectiv.
78 Din aceeaşi familie, un Dumitraşco Nacul de Sinihău, fiul lui Gavrilaş Nacul, s-a

călugărit la Putna, devenind monahul Daniil Nacul. În 1756, el a dăruit mănăstirii moştenirea sa
părintească, jumătate din satul Carapciul (ţinutul Cernăuţilor): Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna
Putna, Bucureşti, 1905, p. 189–190 (rezumatele din Catastihul alcătuit de Vartolomei Mazereanu
la 1764).
79 CDM, V, Bucureşti, 1975, p. 272, nr. 1014 şi p. 309, nr. 1153.
80 În afară de colaborarea lor la repararea bisericilor de la Pătrăuţi şi Bălineşti, despre care

va fi vorba, îl mai găsesc pe Macri şi ca martor la unele afaceri ale lui Calistru (Dimitrie Dan,
Cronica Episcopiei de Rădăuţi, Viena, 1912, p. 185, nr. 18, document din 1721). Episcopul de la
Rădăuţi se cunoştea şi cu ceilalţi stăpâni de la Bălineşti. Astfel, el este martor la două danii de pământ
la Bălineşti: cea pe care monahul Isaia Nacul a făcut-o lui Vasile, fiul lui Dimitrie Macri în 1713
(CDM, V, p. 309, nr. 1153) şi aceea pe care Sandu Talpă a făcut-o naşului său de botez (fiul unui
negustor din Iaşi) în 1717 (ibidem, p. 397, nr. 1468). Amândoi dăruitorii erau descendenţi prin femei
ai lui Ion Tăutu al II-lea: Isaia Nacul cobora din Zaharia Tăutu, iar Sandu Talpă din Mărica, sora
acestuia.

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

BISERICA LOGOFĂTULUI TĂUTU DE LA BĂLINEŞTI 23

Iată în întregime fragmentul de cronică81 în care se povesteşte această

ispravă:
„Acea sfântă bisearică de multe răscoale ce s-au tămplat
acestui pământ, pentru a noastre cumplite păcate, au fost sosit
pănă de a să răsipirea; şi, văzându-o acel de mai sus pomenit kir
Calistru, episcopul Rădăuţilor, fiind îndemnat dintru a Sfântului
Duh puterea, dinpreună cu dumnealui Dimitrie Macrii, biv vel
ban, staroste de Cernăuţi, socotind că iaste de obşte a ţărăi,
precum mai sus s-au scris că sănt dăruiţi banii de sultan Murat
Tăutului logofătului, carii bani au fost a ţărăi noastre, n-au
lăsat-o la răsipă, ce de a sa bună voia, împreună cu toată
cheltuiala, au acoperit-o şi, pre undea au fost şi răsipită, o au dres
şi o au tocmit, în zilele prealuminatului domn Ion Mihail
Racoviţă voevoda, în anii de la Adam 7229, luna mai 12 zile”82.
Este important de precizat că acelaşi Calistru (episcop la Rădăuţi în
1708–1728), a avut şi iniţiativa unor reparaţii la Mănăstirea Pătrăuţi, efectuate tot
împreună cu banul Dimitrie Macri la 1711; în urma acestor lucrări, obştea
monahală de acolo şi-a reluat existenţa83. Câţiva ani mai târziu, în 1720, el a arătat
aceeaşi grijă şi pentru biserica fostelor curţi domneşti de la Bădeuţi84.

81 De fapt, o interpolaţie în letopiseţul lui Nicolae Costin, în partea preluată din acela al lui
Ureche, aşezată în continuarea interpolaţiei mai vechi, despre zidirea bisericii de la Bălineşti din banii
haraciului.
82 N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, III, Bucureşti, 1901, p. 36.

Ms. rom. 53 de la Biblioteca Academiei Române, din care a fost transcris acest fragment, este un
miscelaneu de cronici, copiat la 1766 de ieromonahul Ioasaf Luca, nepotul de soră al lui Ion Neculce,
de la care au rămas mai multe asemenea manuscrise: cf. Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor
româneşti, I, B.A.R., 1–1600, Bucureşti, 1978, p. 24, 70–72 (mss. 252–254). Din ms. rom. 253,
fragmentul a fost reprodus şi de Const. Giurescu, Capitulaţiile Moldovei cu Poarta Otomană. Studiu
istoric, Bucureşti, 1908, p. 52, nota 1, adăugând însă şi unele comentarii critice ale lui Ioasaf Luca din
celelalte manuscrise (ibidem, p. 52–53). Însă autorul interpolaţiei despre repararea bisericii este,
foarte probabil, ieromonahul Sava, acest cărturar încă insuficient cunoscut, căruia i-a fost atribuită o
importantă cronică: Dumitru Velciu, Cronica anonimă a Moldovei 1661–1709. Pseudo-Nicolae
Costin (Studiu critic), Bucureşti, 1989, p. 56. Din „hronograful” lui Sava (păstrat într-o copie din
1807, azi la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, provenind din donaţia
lui Gh. Sion), a publicat excerpte Gh. Ghibănescu, în Uricariul, XXIV, Iaşi, 1895 (pasajul în discuţie
la p. 360). Faptul că a fost alcătuit în 1721–1724 explică prospeţimea informaţiei, înscrisă pe viu,
după cum arată şi calificativele kir pentru episcop şi prealuminatul pentru domn. Cel dintâi este
indicat cu formula mai sus pomenit întrucât în paragrafele anterioare se menţionase repararea bisericii
de la Bădeuţi tot prin grija sa (Dumitru Velciu, op. cit., p. 59). Îmi propun să analizez mai amănunţit,
cu alt prilej, această interpolaţie în toate „devenirile” ei.
83 Dimitrie Dan, Cronica Episcopiei de Rădăuţi, p. 100. Aceeaşi informaţie la Erast Hostiuc

[Costea], Istoricul fostei mănăstiri de maici din Pătrăuţi pe Suceava, Cernăuţi, 1929 (extras din
„Candela”), p. 17.
84 Cf. supra, nota 82. Reparaţia de la Bădeuţi („o au dres şi o acoperit desăvârşit, precum să

vede de faţă”) este datată 1720 mai 25, deci cu un an înaintea aceleia de la Bălineşti. Concluzia lui

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

24 ŞTEFAN S. GOROVEI

Nu-mi rămâne să adaug decât că episcopul Calistru, iniţiatorul reparaţiei de

la Bălineşti, la care fusese „îndemnat dintru a Sfântului Duh putere”, îşi avea
metania la Putna, unde fusese câţiva ani egumen. Rolul său în revigorarea obştii
putnene, cu recuperarea memoriei prin aceste reparaţii de biserici, se întrevede mai
limpede în legătură şi cu filiaţia duhovnicească în care se aşează între mitropoliţii
Sava şi Iacov Putneanul85. Pe oasele lui călcăm, probabil, în fiecare zi, în curte sau
în biserică. S-ar cuveni ca unul dintre istoricii obştii monahale putnene de azi să-i
consacre cercetarea pe care o merită.
În chip deosebit mi se pare sugestiv faptul că un astfel de ierarh, format la
Putna, ctitorie şi necropolă a domnului ţării şi a familiei sale, a stat la originea
reparaţiilor efectuate la Bălineşti, ctitorie şi necropolă a marelui logofăt şi a
familiei sale: ca şi cum ar fi asigurat – „îndemnat dintru a Sfântului Duh putere” –
o ultimă recompensă, postumă, pentru acela care, până la sfârşit, s-a mândrit a fi
fost mare logofăt al domnului Ştefan voievod.

Un tableau votif et une nécropole familiale.

L’église du logothète Tăutu de Bălineşti
(Résumé)

Figure de proue des règnes d’Étienne le Grand (1457–1504) et de son fils

Bogdan III (1504–1517), Ioan Tăutu a rempli, pendant 36 années, la plus haute
charge dans l’administration de la principauté moldave: grand logothète
(chancelier) du pays. Sa longue activité intéresse non seulement l’histoire politique
de la Moldavie (il fut un expert de premier rang dans le domaine des relations avec
la Pologne et l’Empire Ottoman), mais aussi l’histoire culturelle par les résultats du
patronage qu’il a exercé. Sa présence dans les vieilles traditions moldaves
(perpétuées par ses descendants) est bien compréhensible.
A Bălineşti (aujourd’hui dans le département de Suceava), le logothète
Tăutu († 1511) fît construire une belle et imposante église, consacrée en 1499 et
richement ornée à l’intérieur et à l’extérieur. Malheureusement, ces fresques ne
sont pas datées. On a essayé de dater en 1500–1511 celles de l’intérieur par rapport
au tableau votif peint sur le mur ouest de la nef, mais cette hypothèse est
sérieusement minée par les confusions sur lesquelles elle se fonde: on a interprété
de manière erronée les informations offertes par le tableau votif et les dalles
funéraires. L’auteur propose de restreindre cet intervalle aux années 1501–1505, vu

Dumitru Velciu, că scrierea a fost realizată „în imediata apropiere calendaristică a datelor incluse în
interpolări”, este judicioasă şi trebuie reţinută.
85 Sava mitropolitul „au călugărit pre episcopul Calistru, iar Calistru pre Antonii mitropolit,

iar Antonii pre Iacov mitropolit” (Ştefan S. Gorovei, Ion Neculce şi tradiţiile Putnei, în AP, I, 2005,
2, p. 59–60).

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

BISERICA LOGOFĂTULUI TĂUTU DE LA BĂLINEŞTI 25

la présence du portrait de Petraşco: ce fils du logothète est né après septembre 1500

(lorsque mourut son frère, qui portait le même nom), ce qui explique pourquoi le
tableau votif le représente en bas âge.
La seconde partie de l’étude est consacrée à la reconstitution de la
nécropole familiale; on utilise les résultats des recherches archéologiques (qui ont
mis au jour les traces de 18 tombes datant des XVe–XVIIe siècles, ayant appartenu
aux membres de la famille du fondateur de l’église), ainsi que les informations
fournies par les documents concernant la transmission de la propriété du village à
travers plusieurs générations des descendants du logothète Tăutu.
Mots-clefs: Bălineşti, logothète Ioan Tăutu, tableau votif, nécropole
familiale, généalogie.

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

26 ŞTEFAN S. GOROVEI

Fig. 1. Logofătul Ioan Tăutu (în tabloul votiv de la Bălineşti)

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

BISERICA LOGOFĂTULUI TĂUTU DE LA BĂLINEŞTI 27

Fig. 2. Biserica de la Bălineşti

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

28 ŞTEFAN S. GOROVEI

Fig. 3. Tabloul votiv al bisericii de la Bălineşti

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

BISERICA LOGOFĂTULUI TĂUTU DE LA BĂLINEŞTI 29

Fig. 4. Logofătul Tăutu cu cei doi fii

CEEOL copyright 2016

CEEOL copyright 2016

30 ŞTEFAN S. GOROVEI

Fig. 5. Soţia logofătului şi fiica Nastasia

CEEOL copyright 2016