Muzeul produselor eșuate

Editorul nostru de afaceri a vizitat cimitirul ideilor bune

Într-un parc de afaceri de neegalat în afara orașului Ann Arbor din Michigan se află un memorial ? al
viselor spulberate ale omenirii. Chiar și atunci când intri, este nevoie de câteva momente pentru ca
ochii tăi să se adapteze la ceea ce vezi. Pare a fi un vast supermarket organizat la întâmplare; Pe
fiecare culoar, rafturile metalice gri sunt înghesuite cu mii de pachete de alimente și produse de uz
casnic. E ceva neobişnuit de cacofonic la display-uri, şi destul de curând îţi dai seama de motiv: Spre
deosebire de un supermarket real, există doar unul din fiecare element.

Depozitul, operat de o companie numită GFK Custom Research America de Nord, a dobândit o
poreclă. Muzeul de produse eșuate. Acesta este cimitirul capitaliștilor de consum, sau pentru a spune
mai puțin grandios, este aproape sigur singurul loc de pe planetă unde veți găsi o atingere de șampon
iaurt alături de cel la fel de nepopular doar pentru părul gras. Muzeul este acasa, la branduri
întrerupte de bere cu cofeina si cutii de supa de auto-incalzire, care au avut o tendinta regretabila de
a exploda in fata clientilor.

Există un termen japonez „mono nu conștient”, care se traduce aproximativ ca „patos al lucrurilor”
sau empatie fata de lucruri” sau sensibilitatea la efemer. Captează un fel de melancolie dulce-
amăruie la impermanența vieții - acea frumusețe suplimentară conferită florilor de cireș, pentru
natura lor trecătoare. Este doar întinde ușor conceptul pentru a sugera că acesta este modul în care
managerul muzeelor, un angajat JFK substatat elegant, pe nume Carol Sherry simte despre desenele
animate ale Morning Banana Juice în grija ei sau despre snookies avere viața scurtă de prăjituri cu
răvașe pentru câini. Fiecare eșec în modul în care o vede întruchipează propria poveste tristă din
partea designerilor, a marketerilor și a oamenilor de vânzări. Nu este niciodată departe de mintea ei
că oamenii reali au avut ipotecile lor, plățile lor auto și vacantele lor de călărit în familie pe succesul
de produse, cum ar fi O atingere de iaurt.

Muzeul produsului eşuat a fost el însuşi un fel de accident, deşi albeit-cu pofida unul mai fericit.
Creatorul său şi omul de marketing pensionat, Robert MCMAP, intenţiona doar să acumuleze o
„bibliotecă de referinţă” de produse de consum, nu eşecuri în sine.

Curând colecția a depășit biroul său din nordul statului New York, și el a fost forțat să se mute într-un
hambar convertit pentru a-l găzdui. Mai târziu, JFK l-a cumpărat, mutând tot lotul în Michigan. Ceea
ce McMath nu a luat în considerare a fost adevărul din trei cuvinte care a fost pentru a dovedi
realizarea carierei sale: majoritatea produselor eșuează. Conform unor estimări, rata de eşec este la
fel de mare ca 90%. Pur și simplu prin colectarea de noi produse fără discriminare, McMath s-a
asigurat că tezaurul său va ajunge să fie covârșitor din cele nereușite.

De departe cel mai izbitor lucru despre muzeu, însă, este că ar trebui să existe ca o afacere viabilă de
a face profit, în primul rând. Este posibil să fi presupus că orice producător de produse de consum
demn de acest nume ar avea propria sa colecție - o resursă atent îngrijită pentru a-l ajuta să evite
erorile pe care rivalii săi le-au făcut deja. Cu toate acestea, directorii care sosesc în fiecare săptămână
la ușa lui Sherry sunt dovezi a cât de rar se întâmplă acest lucru. Dezvoltatorii de produse sunt atât
de concentrat pe următorul lor succes sperat, astfel încât nu doresc să investească timp sau energie
gândire despre eșecurile din trecut industriei lor că ei doar dau seama cu întârziere cât de mult au
nevoie pentru a accesa colecția lui JFK. (Tardiv) Cel mai surprinzător dintre toate este că mulți dintre
designerii care și-au găsit drumul spre muzeu au venit acolo pentru a examina- Sau fiind surprinși să
descopere produsele pe care propriile companii le-au creat, apoi să le abandoneze.

Nu este greu de imaginat cum un dezavantaj al culturii gândirii pozitive, o aversiune față de
confruntarea cu eșecul ar fi putut fi responsabil pentru însăși existența multor produse care îi
acoperă rafturile. Fiecare dintre ele trebuie să fi trecut printr-o serie de întâlniri la care nimeni nu a
realizat că produsul a fost condamnat. Poate că nimeni nu a vrut să contempleze perspectiva
eșecului; poate cineva a făcut-o, dar nu a vrut să-l aducă în discuție. Până când adevărul a devenit
evident, dezvoltatorii originali s-ar fi mutat la alte produse sau alte firme. Putina energie ar fi fost
investita in descoperirea a ceea ce nu a mers bine. Toţi cei implicaţi ar fi conspirat, poate fără să-şi
dea seama ce fac, să nu mai vorbească niciodată despre asta. Eşecul e peste tot. Este doar cea mai
mare parte a timpului cu mai degrabă evita confruntarea acestui fapt.