Pastelul “Înserare” de Vasile Cârlova este reprezentativ pentru această specie literară

deoarece este considerat a fi printre primele pasteluri din literatura română, aparținând
liricii romantice din perioada pașoptistă.

Romantismul definește mișcare artistică și literară dezvoltată în secolul al XIX-lea, care a

preluat tradițiile naționale și populare, promovând cultul naturii, lirismul, fantezia și
libertatea de expresie, cu înclinare spre individualism, spre visare, spre melancolie și
scepticism.

Poezia în perioada pașoptistă reprezintă lirica ce își caută un drum propriu în condițiile unui
început anevoios și a lipsei de tradiție în domeniu. Criticul Eugen Simion utiliza metafora
“dimineața poeților” pentru a caracteriza această etapă din lirica românească.

Printre speciile spre care își îndreaptă atenția poeții pașoptiști se numără și pastelul. Pastelul
este opera epică în care autorul își exprimă sentimentele în mod direct, descriind un tablou
din natură cu ajutorul a numeroase imagini artistice și figuri de stil.

Poezia aparține romantismului datorită legăturii între trăirile, sentimentele eului liric și
elementele cadrului exterior prin valorificarea unor teme și motive specifice. Tema poeziei
este singurătatea, iar motivele specifice sunt: luna, stelele, visul, noaptea, înserarea,
meditația solitară. O altă trăsătură romantică a versurilor este comuniunea ce se stabilește
între om și natură; singurătate naturii se confundă cu singurătatea eului liric. Din punct de
vedere stilistic, liricii romantice din perioada pașoptistă îi sunt caracteristice antiteza și
exprimarea retorică. Observăm exprimarea retorică în secvența: “Dar icea, mai aproape, s-
aude o murmură; / De râu să fie oare, ce curge nevăzut?”.
În acest pastel este prezentată antiteza dintre peisajul descris de eul liric pe timp de zi și cel
din timpul serii. Dinamismul tabloului descris în timpul zilei este prezentat cititorilor prin
imagini vizuale (“Dumbravă deasă, câmpie plină de iarbă”) și auditive (“o gârla șerpuiește”,
“Un glas de păstorițe, un fluier de păstor”). Astfel observăm antiteza dintre atmosfera
prezentată în timpul zilei și starea de melancolie a poetului. Tabloul înserării înfățișează
înălțarea lunii pe cer ca expresie a liniștii pe care o aduce noaptea asupra naturii și asupra
gândurilor și trăirilor celui care contemplă peisajul. Repetiția “încet, încet” subliniază
mișcarea lentă, calmă, anticipând liniștea profundă a nopții. Sub lumina lunii, întregul
univers se metamorfozează, metafora “fruntea sa blajină” evidențiind împăcarea și calmul
pe care le aduce asupra întregului univers imaginea maiestuoasă a lunii, care acționează ca
un factor purificator ce estompează suferințele umane. Personificarea lunii, își asociază prin
epitetul “plină de plăcere” un superlativ al trăirilor afective. Verbul la gerunziu “mulțumind”
creează imaginea amplă a unui peisaj tipic romantic, dominat de lumina difuza luni care
apare în ipostaza de stăpână a întregului univers. Amplitudinea peisajului este subliniată prin
imaginea cromatică: “Se urcă prin orizon câmpiile albind”. Întreaga natură este cuprinsă de
calm și de împăcare creând un cadru propice meditației eului liric. Astfel observăm faptul că
tabloul nocturnă descris în această poezie prezinte trăsături definitorii ale romantismului.
Titul “Înserare” face trimitere la motivul principal al textului sugerând în plan secundar și
armonia naturii cu sentimentele de solitudine ale eului liric, care sunt parcă mai accentuate
odată cu lăsarea serii. Fiind un substantiv nearticulat se crează senzația unei repetabilități, a
unei stări de continuă detașare față de tumultul vieții: “P’acea plăcută vreme, în astă tristă
vale, / De zgomot mai de laturi eu totdeauna viu”.
În concluzie, prin prezentarea trăsăturilor romantice ale acestei poezii, observăm
apartenența sa la lirica romantică din perioada pașoptistă.