Izvoare dr roman note

1. Definiţia izvoarelor dreptului roman

Pornind de la definiţia şi analiza terminologiei privind izvoarele de drept,

specialiştii în drept roman au ajuns la concluzia că acestea prezintă mai

multe accepţiuni: în sens material, în sens documentar şi în sens formal.

În sens material, desemnează totalitatea condiţiilor materiale de existenţă,

care determina o anumită reglementare juridică. Aşadar, întrucât fiecare

soluţie se întemeiază pe relaţii de producţie specifice, calitatea izvoarelor de

drept în sens material se schimbă odată cu trecerea de la un mod de

producţie la altul.

În sens documentar, desemnează totalitatea documentelor istorice

existente la un moment dat ca izvoare. Din această categorie fac parte textele

epigrafice, papirusurile şi textele istorice şi literare.

În sens formal, izvoarele dreptului roman desemnează totalitatea

formelor necesare pentru exprimarea normelor juridice. Pentru ca o normă

socială să devină norma de drept sunt necesare anumite procedee de

adoptare, procedee care diferă de la o societate la alta.

2. Obiceiul

Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept. Constituit din reguli

de conduită aplicată vreme îndelungată în temeiul convingerii privind

necesitatea lor, aduse la îndeplinire prin puterea autorităţii publice

neformalizate a întregii comunităţi, obiceiul juridic rămâne izvorul de drept

cu cea mai îndelungată viaţă.

Cutumă, obiceiul juridic, sau, cum s-a numit în trecutul nostru, obiceiul

pământului, se naşte prin repetarea aplicării unei aceleiaşi idei juridice

într-un număr de cazuri individuale succesive, prin crearea de precedente.

Cutuma presupune, aşadar, pe de o parte un uz, o practică a justiţiabililor,

veche şi incontestabilă, dar pe de altă parte ea reprezintă şi ideea că norma

28

pe care o implică nu poate fi serios contrazisă de cei interesaţi, că, prin

urmare, în recunoştinţa lor stă în mod normal recunoaşterea unui adevărat

drept care se poate revendica ca atare, sub sancţiunea juridică.

Mecanismul trecerii unui obicei juridic din sistemul general al normelor

sociale în sistemul izvoarelor dreptului etatic este marcat de două momente

importante: fie că statul, prin organele sale legislative, sancţionează un

obicei şi-l incorporează într-o normă oficială, fie că obiceiul este invocat de

părţi ca normă de conduită în faţa unei instanţe de judecată şi aceasta îl

validează ca regulă juridică.

Inconvenientele cutumei stau în mobilitatea ei, mai ales în forma sa

iniţială, ea putându-se schimba, din acest aspect creându-se şi nesiguranţa

aplicării ei; are ,însă, în acest stadiu avantajul plasticităţii, întrucât regula de

drept se adaptează la început întocmai necesităţilor sociale. Cutuma odată

fixată îşi pierde flexibilitatea putând deveni un impediment real şi câteodată

fatal pentru dezvoltarea societăţii.

După apariţia statului, fizionomia obiceiului se schimbă, în sensul că

numai acele obiceiuri convenabile şi utile intereselor dominante capătă

sancţiune juridică şi sunt impuse prin forţa de constrângere a statului.

Alături de vechile obiceiuri, selectate prin această prismă, apar şi obiceiuri

juridice noi, adecvate noilor relaţii sociale, economice şi politice. Timp de

un secol de la fondarea statului roman, obiceiul a reprezentat singurul izvor

de drept.

În concluzie, în perspectiva cronologică, analiza evoluţiei juridice a

societăţii aşează cutuma pe nivelul arhaic de manifestare a sistemului

dreptului, primele norme juridice reuşind doar să garanteze cu ajutorul

puterii publice respectarea unor obiceiuri, care până în acel moment fusese

respectate din convingerea ce izvora chiar din acceptarea necesităţii

existenţei lor, acest fapt datorându-se, în parte, caracterului omogen al

intereselor indivizilor în epoca primitivă. Abia când societatea s-a

diferenţiat şi interesele au devenit divergente a fost nevoie de autoritatea

statului care a formalizat dreptul, conferind normativitate normelor sociale.

Sincretismul normelor sociale din perioada comunităţilor arhaice explica

de ce legile apărute atunci erau încercări nesistematizate, inspirate mai ales

de precepte morale şi religioase, dar mai ales precepte penale, prescripţii

29

superstiţioase, sfaturi practice - dovada că dreptul nu se delimitase, nu-şi

constituise încă un ansamblu de forme care să-l reprezinte.

3.Legea

Prin cuvântul “lex”, romanii desemnau o convenţie obligatorie între părţi.

Când această convenţie intervenea între două persoane, cuvântul “lex” avea

înţelesul de contract, iar când intervenea între magistrat şi popor, avea

înţelesul de lege, ca formă de exprimare a dreptului.

În anul 451 i. e. n. a fost adoptată cea mai importantă lege romană, Legea

celor XII Table. Aceasta reprezintă rezultatul luptei susţinute a plebeilor

pentru divulgarea dreptului, ce fusese până atunci ţinut în secret de către

pontifi. Această pretenţie era cu atât mai legitimă cu cât prin nedivulgarea

dreptului, pontifii ce au posibilitatea ca, în caz de litigii intre patricieni şi

plebei, să dea soluţii favorabile patricienilor.

Procedura de adoptare a legilor romane cunoaşte mai multe etape:

 în prima etapă, magistratul publica prin edictul său conţinutul legii;

 apoi poporul, întrunit în adunări ad-hoc, dezbătea acest proiect de

lege;

 după 24 de zile, poporul, întrunit în comiţii, se pronunţa asupra

proiectului;

Dacă poporul era de acord cu proiectul de lege, pronunţa uti rogas, iar

dacă nu era de acord pronunţa antiquo. Poporul însă nu putea adduce

amendamente proiectului de lege, ci fie îl adopta, fie îl respingea în bloc.

 după votarea legii, ultima etapă o reprezenta ratificarea din partea

Senatului roman, care, cu această ocazie, verifica dacă proiectele votate

corespundeau sau nu intereselor aristocraţiei sclavagiste, în caz contrar

acestea urmând a fi infirmate. În acest mod, Senatul participa la activitatea

de legiferare.

Structura legii.

Legea cuprindea trei părţi: praescriptio, rogatio şi sanctio.

În praescriptio se trecea numele magistratului care a elaborat legea, numele

comiţiilor care au votat legea, data şi locul votării