Formarea

caracterului
Ia seama să faci totul după chipul
care ţi-a fost arătat pe munte!
 Capitolul 26

Metode de predare

Ca să dea celor neîncercaţi agerime de minte,

tânărului, cunoştinţă şi chibzuinţă.

S ecole la rând, educaţia s-a bazat în special pe memo-

rie. Această calitate a fost folosită la maximum, în timp ce
alte facultăţi ale minţii nu au fost dezvoltate în mod cores-
punzător. Elevii şi-au petrecut timpul chinuindu-se să-şi um-
ple mintea cu diferite cunoştinţe, din care numai o mică parte
puteau fi folosite. Mintea, împovărată cu lucruri pe care nu le
poate asimila şi sistematiza, era slăbită şi devenea incapabilă
de un avânt viguros şi plin de încredere, omul mulţumindu-se
să depindă de judecata şi discernământul celorlalţi.
Văzând neajunsurile acestei metode, unii au trecut în ex­­
trema cealaltă. După părerea lor, omul nu trebuie să dezvolte
decât ceea ce este în el. O asemenea educaţie îl aduce pe elev
într-o stare de îngâmfare, izolându-l astfel de sursa adevăra-
tei cunoaşteri şi puteri.
Educaţia care constă în antrenarea memoriei şi care tinde
să descurajeze gândirea independentă are implicaţii morale
prea puţin luate în considerare. Sacrificând puterea raţiunii
şi a gândirii proprii, elevul devine incapabil să facă distinc-
ţia dintre adevăr şi eroare şi cade pradă uşoară amăgirii. Este
făcut cu uşurinţă să urmeze tradiţia şi obiceiurile.
Este un fapt în general ignorat, nu însă fără pericole, că
rareori eroarea apare aşa cum este în realitate. Oamenii o
197
198 EDUCAŢIE
acceptă pentru că se amestecă sau se lipeşte de adevăr. Părinţii
noştri au fost ruinaţi pentru că au mâncat din pomul cunoş-
tinţei binelui şi răului, iar acceptarea unui amestec de bine şi
rău constituie şi astăzi ruina oamenilor. Mai devreme sau mai
târziu, mintea care depinde de judecata altora va fi negreşit
indusă în eroare.
Ne putem dezvolta capacitatea de a face deosebire între
bine şi rău numai depinzând în mod individual de Dumnezeu.
Fiecare trebuie să înveţe de la El, prin Cuvântul Său. Judecata
ne-a fost dată pentru a o folosi, iar Dumnezeu asta doreşte de
la noi. Cine se încrede în El poate dobândi înţelepciunea „să
lepede răul şi să aleagă binele” (Isaia 7:15; Iacov 1:5).
În orice metodă adevărată de predare, elementul perso-
nal este esenţial. Când îi învăţa pe oameni, Hristos Se ocupa
de ei în mod individual; pe cei doisprezece i-a pregătit prin
contact personal şi prietenie. Cele mai preţioase învăţături
le-a dat în particular, adesea unui singur ascultător. Cele mai
bogate comori le-a dezvăluit onoratului rabin cu care a stat
de vorbă noaptea pe Muntele Măslinilor şi femeii dispreţuite
de la fântâna din Sihar, căci în aceşti ascultători El a văzut
o inimă sensibilă, o minte deschisă şi un spirit receptiv. Nici
chiar mulţimea care se înghesuia pe urmele Sale nu repre-
zenta pentru El o masă amorfă de oameni. El vorbea direct
fiecărei minţi şi făcea apel la fiecare inimă. Îi privea în faţă pe
ascultători, le observa destinderea feţelor şi privirile recep-
tive, lucruri care Îi confirmau că adevărul atinsese sufletul, şi,
ca răspuns, inima Sa vibra de bucurie.
Hristos vedea posibilităţile care existau în fiecare fiinţă
omenească. Pe El nu-L opreau aparenţele nepromiţătoare sau
condiţiile nefavorabile. L-a chemat pe Matei din biroul vamal,
iar pe Petru şi pe ceilalţi i-a chemat de la barca de pescuit ca
să înveţe de la El.
În activitatea educaţională de astăzi, este nevoie de ace-
laşi interes personal, de aceeaşi atenţie acordată dezvoltării
individuale. Mulţi tineri aparent nepromiţători sunt înzes-
traţi din belşug cu talente pe care nu le folosesc deloc. Calită-
ţile lor stau ascunse deoarece educatorii nu sunt capabili să le
recunoască. Mulţi băieţi şi fete, la suprafaţă la fel de neatră-
gători ca o piatră aspră, conţin material preţios, care va trece
testul focului, al furtunii şi al presiunii. Adevăratul educator,
având încontinuu în minte ce ar putea deveni elevii săi, va
 Metode de predare 199
recunoaşte valoarea materialului cu care lucrează. Va arăta un
interes personal faţă de fiecare elev şi va căuta să-i dezvolte
toate puterile. Oricât de imperfect ar fi, orice efort al elevilor
de a trăi după principii corecte va fi încurajat.
Fiecare tânăr ar trebui să înţeleagă necesitatea şi puterea
sârguinţei. De ea depinde succesul mai mult decât de geniu
sau talent. Fără sârguinţă, cele mai strălucite talente nu ajută
la nimic, în timp ce persoane care nu aveau calităţi ieşite din
comun au făcut, printr-un efort bine canalizat, adevărate
minuni. Iar geniul, de ale cărui realizări ne minunăm, este
aproape invariabil legat de un efort intens, neobosit.
Tinerii ar trebui să fie învăţaţi să-şi pună ca ţintă dezvol-
tarea tuturor facultăţilor lor, slabe şi tari deopotrivă. Mulţi au
tendinţa de a-şi restrânge studiul la anumite discipline pen-
tru care au o înclinaţie naturală. Ar trebui să-i prevenim să nu
facă această greşeală. Aptitudinile naturale indică direcţia în
viaţă şi, când sunt corecte, ar trebui cultivate cu grijă. În ace-
laşi timp, ar trebui să ţinem minte că un caracter bine echili-
brat şi o activitate eficientă în orice domeniu depind în mare
măsură de acea dezvoltare simetrică, rezultat al unei pregătiri
minuţioase şi multilaterale.
Educatorul ar trebui să-şi propună în mod constant să
adopte metode simple şi eficiente. Ar trebui să folosească
foarte multe ilustraţii atunci când predă şi să aibă grijă, chiar
şi în cazul elevilor mai mari, să ofere fiecare explicaţie într-un
mod simplu şi clar. Mulţi elevi, chiar dacă sunt mari ca vârstă,
au capacitatea de înţelegere a unor copii.
Un element important în activitatea educaţională este
entuziasmul. În legătură cu acest punct, există o sugestie
folositoare într-o remarcă pe care a făcut-o un actor celebru.
Arhiepiscopul de Canterbury l-a întrebat de ce actorii, într-o
piesă de teatru, îi impresionează atât de puternic pe specta-
tori, deşi le spun lucruri imaginare, în timp ce slujitorii Evan-
gheliei îi impresionează adesea foarte puţin, deşi le vorbesc
de lucruri reale. „Cu tot respectul pe care-l datorez Sfinţiei
Voastre”, a răspuns actorul, „îngăduiţi-mi să spun că moti-
vul este simplu: entuziasmul. Noi, pe scenă, vorbim despre
lucruri închipuite ca şi cum ar fi reale, pe când dumneavoas-
tră vorbiţi de la amvon despre lucruri adevărate ca şi când ar
fi închipuite.”
În activitatea sa, educatorul vorbeşte de realităţi, nu de
închipuiri, şi ar trebui să facă acest lucru cu toată forţa şi cu
200 EDUCAŢIE
tot entuziasmul pe care i le poate inspira siguranţa faptului că
ele sunt reale şi importante.
Fiecare educator ar trebui să fie preocupat ca activitatea
lui să aibă rezultate. Înainte de a încerca să predea un anumit
subiect, el ar trebui să aibă în minte un plan clar şi să ştie
exact ce vrea să realizeze. Când îl prezintă, nu ar trebui să se
considere mulţumit până când elevul nu înţelege principiul
implicat şi adevărul acestuia şi până când nu spune desluşit
ce a învăţat.
Dacă se are în vedere marele scop al educaţiei, atunci tine-
rii ar trebui să fie încurajaţi să progreseze atât cât le permit
posibilităţile lor de înţelegere. Însă înainte de a începe studiul
disciplinelor complexe, trebuie să le stăpânească foarte bine
pe cele mai simple. Acest lucru este de multe ori neglijat. Chiar
şi în rândul elevilor de liceu sau al studenţilor se observă o
lipsă a cunoştinţelor de bază la materii simple. Mulţi elevi îşi
consacră timpul matematicii superioare, deşi sunt incapabili
să se descurce cu calcule elementare. Mulţi studiază retorica,
vrând să deprindă calităţi oratorice, deşi nu sunt capabili să
citească într-o manieră inteligibilă şi expresivă. Sunt nume-
roşi cei care au terminat cursuri de retorică, dar nu reuşesc să
compună şi să ortografieze corect o simplă scrisoare.
O cunoaştere minuţioasă a elementelor de bază ar trebui
să fie nu doar condiţia de admitere la un nivel superior de
educaţie, ci şi un criteriu continuu de promovare şi avansare.
În fiecare ramură a educaţiei sunt de atins obiective mai
importante decât cele pe care le asigură o simplă cunoaştere
tehnică. Să luăm, spre exemplu, studiul limbii. Mai importan­
­tă decât învăţarea limbilor străine, fie ele contemporane sau
moarte, este capacitatea de a scrie şi a vorbi corect şi fluent
limba nativă. Însă cunoaşterea care se bazează pe învăţarea
regulilor gramaticale nu se poate compara, ca importanţă, cu
studiul limbii dintr-un punct de vedere superior. De acest stu-
diu se leagă, în mare măsură, fericirea sau nenorocirea vieţii.
Cerinţa de căpetenie a limbajului unui om este să fie pur,
amabil şi onest – „expresia exterioară a unui har interior”.
Dumnezeu spune: „Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de
cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic
de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice
laudă, aceea să vă însufleţească” (Filipeni 4:8). Iar dacă gân-
durile sunt de aşa natură, tot aşa va fi şi exprimarea.
 Metode de predare 201
Cea mai bună şcoală pentru un astfel de studiu al limbii
este căminul, însă, pentru că, în familie, acest aspect este atât
de frecvent neglijat, rămâne în sarcina educatorului să-i ajute
pe elevi să-şi formeze obiceiuri corecte de vorbire.
Educatorul poate face mult pentru a descuraja obiceiul
vorbitului pe la spate, al bârfei şi al criticii meschine, obicei
rău, care este un blestem pentru localitate, pentru vecini şi
pentru familie. Nu trebuie precupeţit niciun efort în această
direcţie. Ajutaţi-i pe elevi să înţeleagă că acest obicei demon-
strează lipsă de cultură, de rafinament şi de bunătate auten-
tică, că îl exclude pe individ atât din societatea oamenilor cu
adevărat cultivaţi şi rafinaţi din această lume, cât şi din rân-
dul sfinţilor din cer!
Ne gândim cu oroare la canibalul care se bucură de carnea
încă tremurândă şi caldă a victimei sale, dar sunt oare rezul-
tatele unei astfel de practici mai îngrozitoare decât agonia şi
ruina provocate de denaturarea motivelor, de pătarea repu-
taţiei, de disecarea caracterului? Copiii şi tinerii să asculte
ce spune Dumnezeu despre aceste lucruri: „Moartea şi viaţa
sunt în puterea limbii” (Proverbele 18:21).
În Biblie, bârfitorii sunt puşi în aceeaşi categorie cu „urâ-
torii de Dumnezeu”, „născocitorii de rele”, cei „fără dragoste
firească, neînduplecaţi, fără milă”, „plini de pizmă, de ucidere,
de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase”, iar hotărâ-
rea lui Dumnezeu este că „cei ce fac asemenea lucruri sunt
vrednici de moarte” (Romani 1:30,31,29,32). Dumnezeu îl
consideră locuitor al Sionului pe „cel ce face voia lui Dumne-
zeu şi spune adevărul din inimă”, pe cel ce „nu cleveteşte cu
limba lui” şi „nu aruncă ocara asupra aproapelui său” (Psalmii
15:2,3).
Dumnezeu condamnă, de asemenea, şi folosirea cuvinte-
lor fără sens şi a înjurăturilor, care se învecinează cu blasfemia.
El condamnă complimentele mincinoase, ocolirea adevărului,
exagerările, denaturările în comerţ – lucruri care sunt curente
în societate şi în lumea afacerilor. „Felul vostru de vorbire să
fie: «Da, da; nu, nu». Ce trece peste aceste cuvinte vine de la
cel rău” (Matei 5:37).
„Ca nebunul care aruncă săgeţi aprinse şi ucigătoare, aşa
este omul care înşală pe aproapele său şi apoi zice: «Am vrut
doar să glumesc!»” (Proverbele 26:18,19).
Foarte apropiată de bârfă este insinuarea mascată, aluzia
vicleană prin care cei necuraţi la inimă caută să strecoare răul
202 EDUCAŢIE
pe care nu îndrăznesc să-l exprime pe faţă. Tinerii ar trebui să
fie învăţaţi să se ferească de aceste practici ca de lepră.
În vorbire, probabil că nu există nicio altă greşeală pe care
atât vârstnicii, cât şi tinerii s-o treacă mai uşor cu vederea la ei
înşişi ca vorbele pripite, nerăbdătoare. Ei au impresia că, dacă
spun: „M-a luat gura pe dinainte; n-am vrut să spun asta”, e
de ajuns. Însă Cuvântul lui Dumnezeu nu tratează această
problemă cu uşurinţă. Scripturile spun: „Dacă vezi un om care
vorbeşte nechibzuit, poţi să nădăjduieşti mai mult de la un
nebun decât de la el” (Proverbele 29:20). „Omul care nu este
stăpân pe sine este ca o cetate surpată şi fără ziduri” (Prover-
bele 25:28).
Într-o clipă, printr-un cuvânt pripit, pătimaş sau neatent,
poate fi cauzat un rău pe care nu-l vom mai putea repara nici
dacă ne-am căi toată viaţa. Câte inimi nu au fost frânte, câte
prietenii nu s-au destrămat, câte vieţi nu au fost ruinate de
cuvintele aspre, pripite, ale celor care le-ar fi putut aduce aju-
tor şi vindecare!
„Cine vorbeşte în chip uşuratic răneşte ca străpungerea
unei săbii, dar limba înţelepţilor aduce vindecare” (Proverbele
12:18).
Una din calităţile care ar trebui, în mod deosebit, încura-
jate şi cultivate în fiecare copil este acea lipsă de egoism care
conferă vieţii un farmec natural. Aceasta este una dintre cele
mai frumoase trăsături de caracter şi una din virtuţile esenţi-
ale pentru adevărata reuşită în viaţă.
Copiii au nevoie de apreciere, compasiune şi încurajare,
dar ar trebui să avem grijă să nu le hrănim plăcerea de a primi
laude. Nu este înţelept să le acordăm o atenţie deosebită sau
să repetăm cu ei de faţă replicile lor isteţe. Părintele sau edu-
catorul care are în vedere adevăratul ideal al caracterului şi
posibilităţile de realizare nu poate încuraja spiritul de îngâm-
fare. El nu va încuraja în tineri dorinţa sau efortul de a-şi etala
capacitatea sau îndemânarea. Cel care priveşte mai sus de el
însuşi va fi umil, dar va avea o demnitate care nu va fi tulbu-
rată sau făcută de ruşine de pompa sau măreţia omenească.
Calităţile caracterului nu se dezvoltă prin legi sau reguli
arbitrare, ci printr-o viaţă trăită în atmosfera a ceea ce este
curat, nobil şi adevărat. Oriunde există o inimă curată şi un
caracter nobil, acest lucru se va manifesta prin acţiuni şi cu­­
vinte curate şi nobile.
 Metode de predare 203
„Cine iubeşte curăţia inimii şi are bunăvoinţa pe buze este
prieten cu împăratul” (Proverbele 22:11).
Cum este cu limba, aşa este cu oricare altă materie: stu-
diul se poate desfăşura în aşa fel, încât să ducă la formarea şi
consolidarea caracterului.
Despre nicio materie nu este mai adevărat acest lucru
ca despre istorie. Să analizăm problema din punct de vedere
divin.
Aşa cum se predă adesea, istoria nu este aproape nimic
altceva decât un raport al înălţării şi al căderii regilor, al intri-
gilor de la curte, al victoriilor şi al înfrângerilor armatelor –
o istorie a ambiţiei, a lăcomiei, a înşelăciunii, a cruzimii şi a
vărsării de sânge. Dacă o predăm în felul acesta, nu putem
avea decât rezultate nocive. Repetarea dezgustătoare a crime-
lor, a atrocităţilor, a monstruozităţilor şi a cruzimilor sădeşte
seminţe care produc în multe vieţi o recoltă a răului.
Mult mai bine este să aflăm, în lumina Cuvântului lui
Dumnezeu, cauzele care stau la baza înălţărilor şi a căderilor
regatelor. Tinerii să studieze aceste rapoarte şi să vadă cum
adevărata prosperitate a naţiunilor este legată de accepta-
rea principiilor divine. Să studieze istoria marilor mişcări de
reformă şi să vadă cum aceste principii au triumfat în repe-
tate rânduri prin însuşi faptul că au fost dispreţuite şi urâte,
iar apărătorii lor trimişi în temniţă sau la eşafod, .
Un asemenea studiu va oferi perspective largi, cuprinză-
toare, asupra vieţii. Îi va ajuta pe tineri să înţeleagă câte ceva
din relaţiile şi interconexiunile ei, să vadă cât de minunat sun-
tem legaţi unii de alţii în marea frăţietate a societăţii şi a naţi-
unilor şi să-şi dea seama că oprimarea sau degradarea unui
singur membru reprezintă o pierdere pentru toţi.
În ce priveşte studiul matematicii, acesta ar trebui să se
facă practic. Fiecare tânăr şi fiecare copil să înveţe nu numai
să rezolve probleme inventate, ci să-şi ţină cu acurateţe con-
tabilitatea propriilor venituri şi cheltuieli. Să înveţe să folo-
sească banii corect, având oportunitatea de a-i folosi. Fie că îi
primesc de la părinţi, fie că i-au câştigat prin propriile puteri,
băieţii şi fetele ar trebui să înveţe să-şi aleagă şi să-şi cumpere
singuri haine, cărţi şi alte lucruri necesare; păstrând o conta-
bilitate a cheltuielilor, vor învăţa, aşa cum n-ar putea-o face
altfel, valoarea şi folosirea corectă a banilor. Această pregă-
tire îi va ajuta să distingă adevărata economie de zgârcenie,
204 EDUCAŢIE
pe de-o parte, şi de risipă, pe de altă parte. Dacă este bine
planificată, o astfel de educaţie va încuraja generozitatea. Îi
va ajuta pe tineri să înveţe să dăruiască nu doar dintr-un im­­
puls de moment, când le sunt stârnite emoţiile, ci în mod
regulat şi sistematic.
În acest fel, fiecare materie poate deveni un ajutor în so­­
luţionarea celei mai mari probleme existente – pregătirea
oamenilor pentru îndeplinirea în cel mai bun mod posibil a
responsabilităţilor vieţii.
 Capitolul 27

Comportamentul

Dragostea nu se poartă necuviincios.

V aloarea politeţii este prea puţin apreciată. Multor

persoane cu inimă bună le lipseşte delicateţea maniere-
lor. Multor persoane care insuflă respect prin sinceritatea şi
cinstea lor le lipseşte din păcate amabilitatea. Această defi-
cienţă le umbreşte fericirea şi scade din calitatea slujirii lor.
Adesea, multe experienţe care ar putea fi foarte plăcute şi fo-
lositoare sunt ratate de cei nepoliticoşi doar pentru că acţio-
nează fără să gândească.
Voioşia şi amabilitatea ar trebui să fie cultivate în special
de părinţi şi educatori. Ei trebuie să aibă o faţă voioasă, o voce
blândă şi un comportament amabil, deoarece acestea sunt
elemente care conferă putere. Copiii sunt atraşi de o înfăţi-
şare veselă, senină. Fiţi buni şi amabili cu ei, şi veţi vedea că
vor manifesta acelaşi spirit faţă de voi şi unul faţă de celălalt!
Adevărata amabilitate nu se învaţă prin simpla exersare
a regulilor de etichetă. Comportamentul trebuie întotdeauna
să fie cuviincios. Dacă nu ni se cere să facem compromisuri în
ce priveşte principiile, din respect pentru ceilalţi ne vom con-
forma normelor de etichetă acceptate, însă adevărata amabili-
tate nu cere să ne sacrificăm principiile de dragul convenţiilor
sociale. Nu ţine cont de statutul social. Ea promovează res-
pectul de sine, respectul pentru demnitatea omului ca om şi
pentru fiecare membru al marii familii omeneşti.
205
206 EDUCAŢIE
Există pericolul de a pune un accent prea mare pe maniere
şi formă şi de a consacra prea mult timp educaţiei în această
direcţie. Viaţa înseamnă eforturi intense, muncă grea, adesea
neplăcută, de care este nevoie pentru îndeplinirea chiar şi a
îndatoririlor obişnuite ale vieţii, şi încă şi mai mult se cere
pentru a alunga norii grei de ignoranţă şi nenorocire care apa­
să lumea. Or, acestea nu lasă loc pentru convenienţe sociale.
Multe persoane pun mare preţ pe etichetă, însă nu mani-
festă câtuşi de puţin respect pentru lucrurile care nu se con-
formează standardelor lor artificiale, oricât de bune ar fi ele.
O astfel de educaţie este una falsă. Ea cultivă mândria critică
şi exclusivismul îngust.
Esenţa adevăratei politeţi este respectul pentru ceilalţi.
O educaţie solidă, esenţială, va dezvolta compasiunea şi va
încuraja bunătatea faţă de oricine. Aşa-numita cultură care
nu-l face pe tânăr respectuos cu părinţii, capabil să le apreci-
eze virtuţile, răbdător cu defectele lor şi gata să le împlinească
nevoile, care nu-l face atent, delicat, generos, serviabil şi poli-
ticos cu toţi, fie ei tineri, bătrâni sau oameni nenorociţi, este
un eşec.
Adevăratul rafinament al gândirii şi al comportamentu-
lui se deprinde mai bine în şcoala Învăţătorului divin decât
în urma respectării unor reguli prestabilite. Iubirea Sa, inun-
dând inima, modelează caracterul omului după caracterul
Său. O astfel de educaţie conferă bun-simţ şi o demnitate ce­­
rească. Un om astfel educat va avea o stare de spirit plăcută şi
un comportament amabil care nu vor putea fi niciodată ega-
late de politeţea superficială caracteristică înaltei societăţi.
Biblia ne porunceşte să fim amabili şi ne prezintă multe
ilustrări ale altruismului, comportamentului elegant şi tem-
peramentului fermecător care caracterizează adevărata poli-
teţe. Acestea nu sunt altceva decât oglindiri ale caracterului
lui Hristos. Toată blândeţea şi amabilitatea adevărată din
lume, chiar şi printre cei care nu-I recunosc numele, vin de la
El. Iar El doreşte ca aceste trăsături de caracter să fie reflec-
tate perfect în copiii Săi. Scopul Lui este ca oamenii să vadă în
noi frumuseţea Sa.
Cel mai valoros tratat despre etichetă care a fost scris vre-
odată îl constituie învăţăturile preţioase date de Mântuitorul,
completate de cuvintele apostolului Pavel, cuvinte inspirate
de Duhul Sfânt, care ar trebui să fie întipărite permanent în
memoria fiecărei fiinţe umane, tânăr sau vârstnic:
 Comportamentul 207
„Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii”
(Ioan 13:34).
„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bună-
tate, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se
umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folo-
sul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de
nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul,
nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri nicio-
dată” (1 Corinteni 13:4-8).
O altă calitate preţioasă care ar trebui cultivată cu grijă
este reverenţa. Adevărata reverenţă faţă de Dumnezeu vine
din simţământul infinitei Sale măreţii şi din conştientizarea
prezenţei Sale. În inima fiecărui copil ar trebui să fie imprimat
profund acest sentiment al prezenţei Celui Nevăzut. Copilul
ar trebui să fie învăţat să considere ora şi locul rugăciunii, pre-
cum şi serviciul divin ca fiind sacre, pentru că Dumnezeu este
acolo. Iar când, în atitudine şi comportament, se manifestă
reverenţă, sentimentul care a inspirat-o se va adânci.
Bine ar fi, atât pentru tineri, cât şi pentru bătrâni, dacă ar
studia, ar medita şi ar repeta des cuvintele Sfintelor Scripturi
care arată cum trebuie privit locul marcat de prezenţa speci-
ală a lui Dumnezeu.
„Scoate-ţi încălţămintea din picioare”, i-a poruncit El lui
Moise la rugul care ardea, „căci locul pe care calci este un
pământ sfânt!” (Exodul 3:5).
Iacov, după ce a avut viziunea cu îngerii, a exclamat: „Cu
adevărat, Domnul este în locul acesta şi eu n-am ştiut! (…) Aici
este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” (Geneza
28:16,17).
„Domnul însă este în templul Lui cel sfânt. Tot pământul
să tacă înaintea Lui!” (Habacuc 2:20).
„Domnul este un Dumnezeu mare, este un Împărat mare,
mai presus de toţi dumnezeii. (…) Veniţi să ne închinăm şi
să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului,
Făcătorului nostru!” (Psalmii 95:3,6). „Să ştiţi că Domnul este
Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem; noi suntem poporul
Lui şi turma păşunii Lui. Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi
cu cântări în curţile Lui! Lăudaţi-L şi binecuvântaţi-I numele”
(Psalmii 100:3,4).
Şi faţă de numele lui Dumnezeu trebuie să arătăm reve-
renţă. Nu ar trebui niciodată să-l rostim în mod necugetat sau
uşuratic. Chiar şi în rugăciune ar trebui să evităm repetarea
208 EDUCAŢIE
lui frecventă şi inutilă. „Numele Lui este sfânt şi înfricoşat”
(Psalmii 111:9). Când Îl rostesc, îngerii îşi acoperă feţele.
Atunci, cu câtă reverenţă ar trebui să-L rostim noi, care sun-
tem căzuţi şi păcătoşi!
Ar trebui să tratăm cu reverenţă şi cuvintele lui Dumne-
zeu. Trebuie să manifestăm respect faţă de Scriptură, neîn-
trebuinţând-o niciodată ca pe o carte de rând sau în mod
neglijent. Niciodată nu ar trebui să cităm pasaje biblice în
glumă sau să le parafrazăm pentru a scoate o vorbă de duh.
„Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, un argint lămurit
în cuptor de pământ şi curăţit de şapte ori” (Psalmii 12:6).
Mai presus de toate, copiii trebuie să fie învăţaţi că adevă-
rata reverenţă înseamnă ascultare. Dumnezeu nu a poruncit
nimic care să nu fie esenţial şi, pentru El, nu există niciun alt
mod mai plăcut de a ne manifesta respectul faţă de El decât
ascultând de poruncile Sale.
Ar trebui să arătăm reverenţă şi faţă de reprezentanţii lui
Dumnezeu – pastorii, educatorii şi părinţii, care sunt chemaţi
să vorbească şi să acţioneze în locul Său. Prin respectul arătat
lor, Îl onorăm pe Dumnezeu.
De asemenea, Dumnezeu a poruncit să-i tratăm cu res-
pect şi delicateţe şi pe cei vârstnici. El spune: „Perii albi sunt
o cunună de cinste, ea se găseşte pe calea neprihănirii” (Pro-
verbele 16:31). Această cunună este martora bătăliilor date
şi a victoriilor repurtate, a poverilor duse şi a ispitelor cărora
bătrânii le-au ţinut piept. Ea vorbeşte de picioare obosite, care
se apropie de odihna lor, de locuri care vor rămâne curând
pustii. Dacă-i veţi ajuta pe copii să se gândească la acest lucru,
ei vor netezi cărarea celor vârstnici prin politeţea şi respec-
tul lor; vieţile lor vor căpăta farmec şi frumuseţe când vor da
atenţie poruncii: „Să te scoli înaintea perilor albi şi să cin-
steşti pe bătrân” (Leviticul 19:32).
Taţii, mamele şi educatorii trebuie să aprecieze mai mult
responsabilitatea şi cinstea cu care i-a binecuvântat Dum-
nezeu, făcându-i, în raport cu copilul, reprezentanţi ai Săi.
Caracterul manifestat în interacţiunile zilnice dintre ei şi
copii vor imprima în mintea acestora fie un sens pozitiv, fie
unul negativ următoarelor cuvinte ale lui Dumnezeu: „Cum
se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei
ce se tem de El” (Psalmii 103:13). „Cum mângâie pe cineva
mamă-sa, aşa vă voi mângâia Eu” (Isaia 66:13).
 Comportamentul 209
Ferice de copilul în care asemenea cuvinte trezesc iubire,
recunoştinţă şi încredere! Ferice de copilul pentru care blân-
deţea, dreptatea şi îndelunga răbdare a tatălui, a mamei şi a
educatorului au fost o ilustrare a iubirii, a dreptăţii şi a înde-
lungii răbdări a lui Dumnezeu! Ferice de copilul care, prin
încredere, supunere şi respect faţă de protectorii săi pămân-
teşti, învaţă să aibă încredere, să se supună şi să-L respecte
pe Dumnezeu! Cel care îi transmite un asemenea dar copilu-
lui sau elevului său îl înzestrează cu o comoară mai preţioasă
decât bogăţia tuturor veacurilor, o comoară la fel de durabilă
ca veşnicia.
 Capitolul 28

Legătura dintre
îmbrăcăminte
și educaţie

Fata împăratului este plină de strălucire

înăuntrul casei împărăteşti.

N icio educaţie nu poate fi completă dacă nu promo-

vează principiile corecte în privinţa îmbrăcămintei. Fără
învăţături în acest domeniu, educaţia este de multe ori întâr-
ziată şi denaturată. Pasiunea pentru haine şi modă se numără
printre cei mai teribili rivali ai educatorului şi printre cele mai
eficiente piedici în calea misiunii sale.
Moda este o stăpână care conduce cu mână de fier. În
foarte multe familii, energia, timpul şi atenţia părinţilor şi ale
copiilor sunt absorbite de satisfacerea pretenţiilor ei. Boga-
ţii se ambiţionează să se întreacă unul pe altul în ce priveşte
conformarea la stilurile ei mereu schimbătoare, iar săracii şi
cei din clasele de mijloc se străduiesc să se apropie de stan-
dardul stabilit de cei care se presupune că le sunt superiori.
Atunci când mijloacele materiale sau energia sunt limitate,
dar ambiţia de a fi la modă este mare, povara devine aproape
insuportabilă.
În cazul multora, nu contează cât de frumos ar fi un arti-
col de îmbrăcăminte sau cât de bine le stă cu el, dacă moda s-a
211
212 EDUCAŢIE
schimbat, totul trebuie refăcut sau aruncat. Membrii fami-
liei sunt condamnaţi la o trudă neîncetată. Părinţii nu mai au
timp să-şi educe copiii, să se roage sau să studieze din Biblie,
nu mai au timp să-i ajute pe cei mici să înveţe despre Dumne-
zeu din natură.
Nu mai sunt bani sau timp de investit în acte de binefa-
cere. Şi, adesea, masa familiei este sărăcăcioasă. Hrana este
aleasă prost şi pregătită în grabă, iar nevoile organismului
sunt satisfăcute doar parţial. Consecinţele sunt obiceiuri ali-
mentare greşite, care provoacă boala sau duc la intemperanţă.
Gustul pentru paradă duce la extravaganţă şi distruge în
mulţi tineri aspiraţia către o viaţă mai nobilă. În loc să caute
să-şi asigure o educaţie, ei îşi găsesc de timpuriu o ocupaţie
prin care să câştige banii care să le permită să-şi satisfacă
pasiunea pentru îmbrăcăminte. Tot această pasiune duce la
ruină multe tinere.
În multe cămine, resursele familiei sunt suprasolicitate.
Tatăl, incapabil să face faţă cerinţelor mamei şi ale copiilor,
este adesea ispitit să comită fapte necinstite, iar rezultatul e
dezonoare şi ruină.
Nici măcar ziua de odihnă şi serviciile de închinare nu
sunt scutite de tirania modei, ci, mai degrabă, îi dovedesc
şi mai mult puterea. Biserica este transformată într-un loc
de paradă, iar îmbrăcămintea este studiată mai mult decât
predica. Săracii, incapabili să se ridice la nivelul cerinţelor
în acest domeniu, se feresc să mai calce pe la biserică. Cre-
dincioşii îşi petrec ziua de odihnă lenevind, iar tinerii, de
multe ori, în anturaje a căror influenţă nu este decât spre
depravare.
Pentru că se îmbracă inadecvat şi incomod la şcoală, fe­­
tele nu pot nici să înveţe, nici să se recreeze. Mintea le este
preocupată, iar educatorul are sarcina dificilă de a le trezi
interesul.
Adesea, pentru a rupe vraja modei, educatorul nu poate
găsi un mijloc mai eficient decât contactul cu natura. Elevii
trebuie lăsaţi să guste din plăcerea de a sta pe malul râului, pe
marginea lacului sau pe ţărmul mării, de a urca pe dealuri, de
a privi splendoarea unui apus de soare, de a explora bogăţiile
pădurii sau ale câmpiei şi de a cultiva plante şi flori. Când vor
prinde gustul acestor lucruri, panglicile sau volănaşele vor
deveni nesemnificative.
 Legătura dintre îmbrăcăminte și educaţie 213
Ajutaţi-i pe tineri să înţeleagă că, în îmbrăcăminte, ca şi
în alimentaţie, simplitatea este indispensabilă pentru o gân-
dire înaltă! Ajutaţi-i să înţeleagă cât de multe sunt de învăţat
şi de făcut, cât de valoroasă este perioada tinereţii în pregăti-
rea pentru viaţă! Ajutaţi-i să vadă comorile din Cuvântul lui
Dumnezeu, din natură şi din biografiile unor oameni nobili!
Să-şi îndrepte gândurile spre suferinţa pe care ar putea-o
alina. Ajutaţi-i să înţeleagă că orice sumă de bani risipită pen-
tru paradă vestimentară reduce din mijloacele pe care le-ar
putea folosi pentru a-i hrăni pe cei înfometaţi, a-i îmbrăca pe
cei goi şi a-i mângâia pe cei întristaţi!
Ca tineri, nu-şi pot permite să rateze ocaziile glorioase ale
vieţii, să-şi pipernicească mintea, să-şi ruineze sănătatea şi
să-şi distrugă fericirea de dragul de a se conforma unor stan-
darde la baza cărora nu se află nici raţiunea, nici confortul,
nici graţia.
În acelaşi timp, tinerii ar trebui să fie învăţaţi să recu-
noască lecţia naturii: „Orice lucru El îl face frumos la vremea
lui” (Eclesiastul 3:11). E privilegiul nostru să-L onorăm pe
Creator şi prin îmbrăcăminte, precum şi prin orice altceva. El
doreşte ca hainele noastre să fie nu numai curate şi sănătoase,
ci şi potrivite.
Caracterul unei persoane se judecă după stilul vestimen-
tar. Un gust rafinat, o minte cultivată se vor vedea în alegerea
unei vestimentaţii simple şi adecvate. Când este dublată de
modestie în comportament, simplitatea şi decenţa în îmbră-
căminte vor avea un mare efect, învăluindu-le pe tinere în
acea atmosferă de reţinere sfântă care va constitui un scut ce
le va feri de nenumărate primejdii.
Fetele să fie învăţate că arta de a se îmbrăca bine include
şi abilitatea de a-şi face propriile haine. Fiecare fată ar trebui
să aibă această ambiţie, deoarece cunoştinţele în materie de
confecţionat haine o vor ajuta să fie de folos şi să aibă inde-
pendenţă, de aceea nu-şi poate permite să nu dobândească
aceste cunoştinţe.
E bine să iubeşti frumuseţea şi să o doreşti, însă Dum-
nezeu vrea ca noi să iubim şi să căutăm mai întâi frumuseţea
mai înaltă, aceea care este nepieritoare. Frumuseţea celor mai
alese creaţii omeneşti nu suportă comparaţia cu acea frumu-
seţe a caracterului care este „de mare preţ” înaintea Sa.
214 EDUCAŢIE
Tinerii şi copiii să fie învăţaţi să aleagă în dreptul lor hai­
na regală făurită în războiul de ţesut al cerului – inul „subţire,
strălucitor şi curat” (Apocalipsa 19:8) – pe care o vor purta
toţi sfinţii de pe pământ. Această haină, caracterul nepătat
al lui Hristos, este oferită fără plată oricărui om. Însă toţi cei
care o vor primi o vor primi şi o vor purta aici.
Copiii să fie învăţaţi că, atunci când îşi deschid mintea
spre gânduri curate şi pline de dragoste şi când fac fapte iubi-
toare prin care le vin în ajutor celor din jur, îmbracă haina fru-
moasă a caracterului Său. Această haină îi va face frumoşi şi
iubiţi aici şi va constitui dovada pe baza căreia vor fi primiţi,
în viitor, în palatul Împăratului. Făgăduinţa Sa este:
„Ei vor umbla împreună cu Mine îmbrăcaţi în alb, fiindcă
sunt vrednici” (Apocalipsa 3:4).