Icoana de nezugrăvit a ştiinţei preasfinte

Primul tom

I.
În care sunt cuprinse principiile sacre ale teologiei fizice, sacra creaţie a celor şase
zile, devenirea făpturii. De asemenea, se discută despre timp şi eternitate, despre viaţă şi
forma împătrită a lucrurilor. În sfârşit, înfăţişarea ştiinţei sacre, unde se definesc
providenţa divină, conservarea lucrurilor naturale şi înclinaţia liberă a spiritului
intelectual.
Autor este Demetrius, principe moldav.

II.
Demetrius Kantemirius, principe moldav, îl salută pe Ieremias Cacavelas,
îndrumătorul său.

Îţi aminteşti, dacă nu mă înşel, venerabile părinte, de vremea când deprindeam de la

tine cele dintâi elemente ale culturii, când, adică, părintele meu, de pioasă amintire, într-
atât se îngrijea ca tu să-mi dai învăţătură, iar eu să primesc învăţătură, încât (dacă aş
cuteza să o spun) dorinţa aceasta foarte arzătoare nu îi dădea pace nici chiar în tihna cea
mai adâncă a sufletului; nu ostenea să viziteze, aproape în fiecare zi, de trei sau de patru
ori, lăcaşul nostru dedicat muzelor (lăsând deoparte, după cum ştii, grijile apăsătoare şi
aproape fără număr ale acelui timp) – căci ştii cu ce iubire, mai mult decât părintească, ne
înconjura pe amândoi.
Ehei! După rânduiala providenţei divine, Iacob al meu (fie-mi îngăduit ca unui
principe plin de evlavie şi foarte creştin să-i pun alături pe cei evlavioşi) este strămutat în
împărăţiile veşnice ale cerului. Iar Iosif al său este încredinţat, prin trădarea nu a fraţilor,
ci a prietenilor, unei robii la Bosfor, cu nimic mai puţin îndepărtată ori mai slabă decât
cea din Egipt.
III.
Acestea sunt încă lesnicioase (căci ce porunceşte legea firii, toate cele ale firii
împlinesc), pentru că urmează neajunsuri mai apăsătoare şi cu mult mai greu de îndurat.
Lipsit de fraţi şi de surori, lipsit de rude şi de cei apropiaţi, lipsit, în sfârşit, de
proprietăţile părinteşti şi, cum se spune de obicei, de toate bunurile şi – ce este cel mai
apăsător dintre toate şi mai greu decât orice se poate gândi – lipsit de tine, îndrumătorul,
rămas fără dascăl, şi încă la vârsta cea mai lunecoasă şi de primejdioasă zdruncinare (ca
să nu întrec însă măsura cuvenită pentru o scrisoare, venerabile părinte, voi scurta mult
înşiruirea necazurilor suferite), căci de-abia ajunsesem la vârsta adolescenţei. Au năvălit
aşadar, în casa mea neînsemnată, întâmplări – de dinlăuntru şi din afară – duşmănoase,
aprige, fără măsură şi sălbatice. Sunt pustiit, jefuit şi primejduit de întâmplări
nemaipomenite.
Atât despre asta: judecătorul de pe urmă va da o sentinţă dreaptă. Cu milostivirea
lui, scurgându-se de-acum trei ani, ne este dată îndărăt, tuturor, cinstirea părintească, iar
fratelui meu bun, principatul. Prin mijlocirea lui binevoitoare şi fraternă, este cu putinţă
întoarcerea în patria preaiubită, redobândirea posesiunilor.

IV.
Numai că, odată cu acestea, curg din belşug chinuri neîncetate, şi anume, pentru
nefericita noastră patrie, controlul atent şi strâns al Porţii, pentru fratele meu drag, o
veghe fără odihnă, nu mai puţin în pace ca în război, pentru prieteni, o îngrijorare deloc
mai mică şi, pentru toţi şi pentru fiecare în parte, o tulburătoare nelinişte a sufletului, în
fiecare zi. Iar după atâtea şi atât de mari chinuri îndurate, mă leg cu lanţul conjugal, sunt
sfâşiat neîncetat de grijile gospodăriei, sunt apăsat de nevoile casei, în particular şi în
public. Dar la ce bun să-ţi înşir mai multe, de vreme ce mi-ai fost martor nemijlocit la
aproape toate? Târziu, în sfârşit, în frânturi şi în grabă, îmi amintesc cu greu de
fundamentele învăţăturii, date de tine cândva, le cercetez pe toate părţile şi, după vorba
„câte ceva din detalii, cam nimic din întreg”, scot, cum vezi, nişte solecisme de-ale
gramaticii amestecate cu grai barbar, care întruchipează cumva un Latium exilat în
Scythia; grămezi nerânduite de retorică şi ciment fără nisip; rămăşiţe de logică zdrobite
mărunt; nu se arată nici urmă de fizică; din întregul disciplinei liberale şi din ştiinţa

2
universală nu vin dinaintea sufletului – după cum îmi spune mintea mea – decât nişte vise
plăsmuite şi năluci închipuite.

V.
Altminteri, îmi stăruia în adâncurile memoriei o singură opinie acceptată prin
consensul ambelor părţi: că adevărul diverselor ştiinţe este acelaşi, simplu şi uniform. Cu
îmboldirea acestui pinten, se desfac iarăşi codicele pline de praf, se şterg din nou paginile
acoperite de pânzele de păianjen, se iau încă o dată în mâini autorii ştiinţei păgâne şi sunt
reluate, cu toată atenţie, părerile filozofilor înzestraţi cu faimă. Ce mai rămâne? Descopăr
că la ei (spun adevărul) titlul ştiinţelor şi numele adevărului sunt admirabil lăudate şi
chiar seducător adulate; prea puţin însă, adevărul simplu al ştiinţei şi adevărata ei
simplitate. Ba chiar bag de seamă că toate sunt luate şi date ca învăţătură pline de
neînţelegeri, alcătuite din contradicţii şi acoperite de masca unei minciuni de nespus. Şi
mă minunez de acestea. Mă înspăimânt că mă aflu supus acestui stăpân. Şovăi, fără
deosebire, cărui protector să mă încredinţez: mă frământ în grele îndoieli, în cine să-mi
aflu apărătorul şi la cine să fug pentru sprijin. De aceea sunt încurcat de ascuţimea
simţurilor şi mă ruşinez de putinţa intelectului meu;

VI.
nu sunt totuşi în stare să pricep căruia dintre cei doi daimoni, atât de diferiţi prin
natura lor, i se cuvine supunerea. În felul acesta, azvârlit din absurd în şi mai absurd,
chiar dacă în pictură nu sunt în stare să trasez nici măcar o jumătate de linie, mă apuc să
practic pictura, fără nicio precauţie şi cu toate forţele, şi mi se pare că văd chipul
adevărului, care niciodată nu se arătase nicăieri, chiar aşa de nezugrăvit cum este – ba
chiar nu încetez, cu o uriaşă cutezanţă, să-l zugrăvesc ca pe unul de nezugrăvit. Unde
ajungem? Trudă zadarnică, după cum se vădeşte. Ce dobândesc? Un labirint de
nestrăbătut al ignoranţei. În nenorocirea asta, intelectul dă semnal de retragere. Raţiunea,
pe dată, izbindu-se de el ca de un zid de oţel, trage concluzia: dintr-unul şi acelaşi adevăr
simplu, teologii s-au deprins să trateze teologic, iar cercetătorii lumii fizice, fizic, cu
precizie, şi să declare adevărul simplu recurgând la o artă sau la o ştiinţă compozită; ei nu
găsesc piedici în axiomele lor contradictorii şi nici în părerile aflate la mare distanţă unele

3
de altele. Dinaintea acestora, venerabile părinte, intelectul cel mai împăcat se tulbură.
Respinge părerea inferioară, se îngrozeşte dinaintea ademenelilor raţiunii şi se alătură, în
simplitatea sa, adevărului simplu. Din locul acela, ascultă sentinţa formulată de judecata
pură: să-şi ia rămas-bun de la ştiinţa simţurilor; să fugă de cei ce practică ştiinţa
simţurilor; să respingă invenţiile raţiunii; să îngroape în pământ, ca pe nişte avortoni,
Minervele născute din creierul său, să scape de ele, ca de nişte copii bastarzi ai
intelectului, să le scoată din locul unde s-au înstăpânit pe adevăr şi să le despoaie de orice
veşmânt al ştiinţei adevărate.

VII.
Erau treburi simple, după cum se părea. Dragostea supune însă la chinuri aspre
străfundurile intime ale intelectului, iubirea izbeşte şi mai aprig, dorinţa le atinge cu mare
aprindere şi chiar mintea cea mai simplă se roagă cu toată înfocarea să se îndrepte către
ea însăşi. Căci, din cauza precarităţii simţurilor, nu se găsesc forţele, lipsesc calităţile şi
chiar cele ce există se pun dimpotrivă, atunci când se ivesc piedicile raţionale şi pun
piedici întunecimile simţurilor. În arena unei înfruntări directe de felul acesta, până la
urmă lumina adevărului face să strălucească lăncile intelectului şi loveşte cu lovituri
adânci în simţuri, pe care le învaţă că nu pot, prin ele însele, nici din ele, nici – în sfârşit –
pornind de la ele, să caute, să dobândească şi să deţină nimic adevărat, bun şi desăvârşit.

VIII.
În felul acesta, intelectul se pune la adăpost în cetăţuia ştiinţei ce i-a fost
impregnată, se dedică pe de-a-ntregul scrierii preasfinte, îşi apleacă plin de umilinţă
grumazul trufaş al simţurilor la genunchii ştiinţei sacre şi învaţă cu devoţiune că atât
teologii, cât şi cercetătorii lumii fizice se cuvine să aspire la acelaşi adevăr; când găseşte
profani abătuţi din drumul lor, dar şi sfinţi mărturisitori ce le caută pe cele drepte pe calea
adevărată a adevărului, cu care şi în care îşi găseşte cu bucurie liniştea, nu cere nimic
altceva, nu doreşte nimic mai bun, ci cultivă adevărul cel mai simplu, îmbrăţişându-l cu
simplitate, şi îl slăveşte spiritual.
Am ţinut să-ţi dezvălui gândul inimii mele, părintele meu venerat, şi de aceea îţi
pun dinainte acest prim tom al ştiinţei sacre; primesc să-l citeşti şi să-l răsciteşti, mă

4
supun judecăţii tale, accept să îţi spui părerea, făgăduiesc că voi cugeta întocmai ca tine;
treci peste ce las deoparte şi, dacă fac vreo greşeală, iartă şi înapoiază-l şi trimite-l
corectat, cât mai grabnic. Rămâi cu bine.

IX.
Către Dumnezeu Tatăl
Închinare

Tată ceresc şi al nostru, izvor de necuprins al divinităţii, singurul şi cel dintâi temei
al tuturor, fiinţă a fiinţelor şi început fără de început, Dumnezeule, atotputernic creator,
cârmaci ce le struneşti pe toate şi eşti preaînţelept, stăpâne al stăpânilor şi
preamilostivule, ce scrutezi în inimi, trimite în jos raza splendorii tale preaveşnice şi de
neatins din tronul maiestăţii tale cereşti şi aprinde scânteia întunecoasă şi întunecată a
minţii nevrednicului tău slujitor! Nu chema îndărăt, înainte de vremea sa, putinţa prin har
dăruită mie de tine, domn al milostivirilor, fără a aştepta răsplată, şi pe care eu, ca un rob
netrebnic, am acoperit-o cu noroiul simţurilor şi am nesocotit-o nevolnic, scoţând de
acolo câştig şi dobândă! Mai mult încă, tu, deschizându-ţi mâna, umple-le cu belşugul
bunătăţilor tale pe toate şi pe mine, nevrednic neguţător şi om care a dispreţuit
mărgăritarul nepreţuit; iar o mică parte din harul acesta, care este esenţa, dă-o îndărăt,
vai, înspre folosul aproapelui meu!

X.
Fă ca în lumina ta, Doamne prea îndurător şi blând, întunecimile oarbe ale neştiinţei
mele să vadă lumina. Puterile minţii mele, stinse şi ucise şi slăbite de amorţirea simţurilor
mele aducătoare de moarte, să reînvie pentru a te sluji şi slăvi în curăţenie şi duh; forţele
înţepenite şi îngheţate ale dorinţei simple să se încălzească pentru a zămisli fervoarea
adevărului, pentru a se împărtăşi din căldura iubirii şi pentru a discerne limpede între
adevăr şi minciună, cu ajutorul veşnic făptuitor al bunăvoinţei tale. Şi încă, să se
întărească urmele şovăitoare ale nestatorniciei mele, pe calea veşnicului tău adevăr. Căci
tu singur eşti viaţa, calea şi adevărul, aducând îndărăt la viaţă simţurile amorţite, punând
îndărăt pe calea cea mare şi dreaptă raţiunea rătăcitoare şi eliberând cu putere mintea

5
înrobită de lucrarea minciunii şi redobândind-o cu mare tărie. Îngăduie aşadar, părinte
veşnic, să mă cunosc, în afară, ca vierme, nu ca om, iar pe dinlăuntru, ca o făptură creată
după chipul asemănării tale şi împodobită şi întărită cu harul îmbelşugat al sfântului tău
duh.

XI.
Să îl am ca Domn şi Dumnezeu, pildă şi model, dascăl şi îndrumător pe Fiul tău, din
aceeaşi fiinţă, născut din tine mai înainte de toate veacurile. Să fiinţez în el, să trăiesc în
Duhul lui, să mă mişc în învăţăturile Dumnezeului cel în trei ipostasuri şi să înţeleg întru
legea naturii divine, unice şi simple, iar aceasta să fie cugetarea mea, ziua şi noaptea.
Acolo să te chem, Dumnezeule al oştirilor şi ajutor plin de tărie, să te aştept ca cea mai
puternică nădejde, să te cred cu statornicie Domnul şi Dumnezeul meu. Să cutez să te
strig cu toată devoţiunea, tată părinte, în înfierea fiului. Acolo să mă dau – oricât de
nevrednic, sprijinit totuşi pe iubirea ta de nespus – pe mine, netrebnicul, şi drahma
aceasta a mea de mic preţ, sub ocrotirea porţilor nebiruite ale comorii tale, şi să mă
închin.
Ei bine, împărate al împărăţiei fără sfârşit, nu dispreţui o inimă de rând şi o
neînsemnată rugăciune a unui suflet plin de umilinţă. Nu respinge scăunaşul pentru
picioarele tale şi nu socoti totuna robul fugar şi fiul risipitor, în prezenţa puterilor tale
preasfinte, pentru ca nici în trecut, nici în viitor, vrăjmaşul cel veşnic să nu se veselească
de mine, ca de unul dispreţuit şi pierdut.

XII.
Căci am fost chemat la tine şi în numele tău, aşadar sunt al tău, dinaintea ta îmi plec
amândoi grumajii, te slujesc cu veneraţie pe tine, creatorul şi întemeietorul, ţie îţi dau
slavă, îndurarea ta o voi aştepta, ţie îţi voi cânta izbânda, ţie îţi voi slăvi măreţia, prin Fiu
în Sfântul Duh, în veacul veacurilor, pe vecie. Amin.

XIII.
Din biblioteca seminarului lavrei Preasfintei Treimi a Sfântului Sergiu
Vindecătorul.

6
XIV.

7
1.

Temeliile sacre ale teologiei fizice

Prefigurarea ştiinţei sacre
Cartea întâi
Capitolul 1
Simţurile învaţă de la intelect, alegoric, pe ce cale se cuvine să se înainteze către
ştiinţa sacră şi transmit modul în care se cuvine să fie găsit adevărul.

Bietul intelect omenesc stătea copleşit, în valea nefericirilor, în culmea necazurilor

şi în ceaţa celor ce nu pot fi ştiute. Pe când începeam să cuget, îngrijorându-mă cu
îndoială şi tulburare – ca o creatură, despre necreat, ca o clipă, despre veşnicie, ca nimic,
despre fiinţă, ca un muritor, despre ce este nemuritor şi, ca să spun mai îndrăzneţ, ca un
mort, despre viaţă – pentru ce avea să glăsuiască lumina imaterială acoperită de
consistenţa corporalităţii materiale, ce e strânsă în lanţurile de nedesfăcut ale simţurilor şi
aproape pe de-a-ntregul stricată şi împinsă în jos în genunea ignoranţei şi făcând să
scapere razele luminii sale proprii pentru cuprinderea cognoscibilului,

2.
neştiind de unde să încep şi către ce ţel să mă îndrept, urcând şi pornind de la
creatură la creator, de la momentul de acum către veşnicie, de la întâmplare la esenţă, de
la nimic la fiinţă, de la muritor la nemuritor şi de la moarte la viaţă, atunci un prieten
sincer, apărut dinainte-mi ca un tovarăş credincios, îmi spune, după salutul de cuviinţă:
„Până unde ai să-ţi străbaţi drumul atât de îngândurat?” Eu, salutându-l respectuos, mi-l
iau ca tovarăş de drum şi părtaş al îndoielilor mele; după ce îi arăt pe scurt căutările mele
şovăitoare, îmi spune: „Comparaţia este bună, dar o asemenea chibzuială este (după
părerea mea) nepotrivită (căci chibzuim la cele pe care le cunoaştem cu precizie, nu la
cele de care ne îndoim apăsător), de vreme ce îndoiala este semnul unui moment critic,
iar momentul critic presupune ignorarea rezultatului ultim. Din această cauză e nevoie ca
în primul rând să se facă distincţia cea mai simplă şi mai pură între creatură şi creatură,

8
între acum şi acum, între timp şi timp, între veşnicie şi veşnicie, între întâmplare şi
întâmplare, între esenţă şi esenţă,

3.
între nimic şi nimic, între fiinţă şi fiinţă, între muritor şi muritor, între nemuritor şi
nemuritor, între viaţă şi viaţă, între moarte şi moarte. Cum diferenţa dintre contrarii cel
mai adesea se desluşeşte de la sine, nici nu are nevoie de o demonstraţie, nici nu duce, cu
certitudine, în cele din urmă, la calea cunoaşterii adevărate. Căci ce lucru de seamă poate
fi să ştii că trupul supus simţurilor este muritor, iar spiritul capabil să înţeleagă este
nemuritor? În aceste privinţe cam niciun om cu mintea întreagă nu obişnuieşte să se
îndoiască. Este însă îndatorirea intelectului – de unde scapără strălucirea adevărului – să
distingă raţional, cu limpezime, diferenţa între cele ce se numesc la fel. Într-al doilea
rând, se cuvine să se distingă limpede gradele, rangurile, privilegiile creaturilor şi, dacă e
îngăduit să se spună aşa, nobleţea lor, iar aceasta nu doar în chip simplu, în măsura în
care toate sunt bune prin creaţie, ci mai cu seamă în măsura în care ele stăruie sau nu
stăruie în acelaşi fel de bine. Într-al treilea rând, mergând îndărăt de la stăruinţa în bine,
se cuvine să fie înălţat acel intelect înjosit prin simţuri, de la creatura completă, de la
lucrarea desăvârşită, de la rangul dobândit, de la privilegiul de mai înainte, de la nobleţea
împodobită cu titluri alese şi de la cel mai mărunt la gradul cel mai înalt al lor; în cele din
urmă, să putem cugeta, nu atât prin ştiinţă, cât prin credinţă, la unul sau altul dintre
subiecte, ce este sau ce poate fi, şi să facem ca paşii noştri să rămână pe calea adevăratei
cunoaşteri.”

4.
Şi, făcând aceste recomandări, aş spune că prietenul meu nu s-a îndepărtat
senzorial, ci a dispărut spiritual.

Capitolul 2
Cu ajutorul luminii intelectuale se înţelege că ştiinţa senzorială este aducătoare de
moarte.

9
 Auzind aşa ceva de la acel prieten sincer, m-am retras în odaia călduţă a nimicniciei
mele unde, vărsând din plin şuvoaiele ochilor, mă întrebam înfocat dacă se cuvine să cânt
cu tristeţe ori să deplâng amarnic ştiinţa nefericită şi sărmană a oamenilor, senzorială,
lipsită de temei, nestatornică. Iar dacă se cuvine să o cânt, oare să o fac în versuri alese
sau în discursuri în proză şi serbede? Ori, dacă se cuvine să o deplâng, oare să ţâşnească
din ochi doar izvoare de apă îmbelşugată ori să curgă din tot trupul stropii picăturilor de
sânge? Acestea le cumpăneam, şi în acest fel, cu neliniştită îndoială în adâncul sufletului,
vreme îndelungată, cu buzele mute, cu suspine şi cu dese sughiţuri.

5.
În cele din urmă, târziu, atingând, nu ştiu în ce chip, „prin felurite întâmplări şi
numeroase primejdii ale lucrurilor” – după ce am străbătut întinderile minţii –, punctul
intelectual şi momentul înţelegerii prin intelect, pe care îl asemănam unei săgeţi cereşti
ori unui fulger ce străluceşte prin ceţuri întunecoase, stăteam încremenit în şovăială,
aproape inconştient. Nu eram deloc în stare să observ dacă iuţeala foarte mare a acelei
săgeţi şi tunetul năprasnic şi neaşteptat al fulgerului ce strălucea se aşezau în vreun loc
ori în vreun timp. Atunci, contemplând atent cu ochii minţii starea mea de nimic şi
sărăcia cunoştinţelor mele, descopăr o amărăciune care, răspândită în măduva adâncă a
oaselor cunoaşterii mele (nu altfel decât izvoarele de apă din măruntaiele pământului
care, curgând încoace şi încolo prin canale naturale şi fiind împinse de forţa şi fierberea
din adâncuri, ţâşnesc până la urmă, vrând-nevrând, la suprafaţa pământului), se strânge pe
dată, grămadă, în vârful limbii, într-o otravă grozavă, după ce îmi pătrunsese prin toate
mădularele. Apoi, după ce înţelesesem de-acum că din locul acesta aveam să mă
prăvălesc, negreşit, în vreo parte (întocmai ca izvoarele care fac să ţâşnească ape în
vârfurile munţilor), am hotărât să picur pe albul foii întruchiparea trăsăturilor acelei
amărăciuni aproape de nespus, năprasnice, şi să o strâng în lanţurile literelor, ca nu
cumva, făcând cale-ntoarsă, să provoace pe neaşteptate o stricăciune a întregului.

10
6.
Capitolul 3
Din ştiinţa umană neguroasă va ieşi o imagine neguroasă a adevărului.

Şi aşa, potrivind condeiul limbii după ascuţimea minţii, comparând negreaţa cu

otrava şi culoarea închisă cu amărăciunea (căci ce este mai potrivit cu o asemenea
imagine decât să pictezi negreaţa peste negru?), am hotărât să fac o lucrare elegantă şi în
acelaşi timp adecvată. Căci dintre toate culorile câte le discerne văzul omenesc, niciuna
nu este mai aproape de nimicnicie sau mai asemănătoare nimicului ca aceea care scapă
mai repede decât toate ochilor muritori şi amăgeşte putinţa de a vedea, ba chiar nu se
deosebeşte mult de întunecimile înseşi, ce sunt lipsite (după cum credeau cei vechi) de
esenţe, încă de atunci când au fost văduvite de chipul comun al lumii, de părintele
planetelor şi de ochiul universului, soarele: negreaţa neguroasă a nimicniciei sale se
răspândeşte de jur-împrejur. Ce durere! De vreme ce nu se deosebesc defel culorile negre
ale ştiinţei umane şi tăbliţa întunecată a putinţei mele – ba chiar aş spune mai potrivit că
tăbliţa putinţei mele este întunecimea şi întunecimile înseşi sunt chiar tăbliţa mea –,
atunci, rogu-vă, ce trebuie să pictez cu ele pe acestea?

7.
O, nenorocire de neîndurat! Amestecând întunecimile nimicniciei şi noaptea ştiinţei
umane, ce culoare e de aşteptat să producă ele? Nu cumva neagră? Şi, iarăşi, odată
amestecate negreaţa nenorocitei ştiinţe senzoriale cu otrava învechită a limbii mele şi
aşternute pe o tăbliţă cu totul neagră, ce fel de chip e de crezut că se poate picta? Nu
cumva unul etiopian? Ba chiar aşa, după cum ne învaţă experienţa noastră de fiecare zi şi
cum o afirmă o axiomă comună: de vreme ce fiecare este aşa, acela va fi cu atât mai mult
aşa.

Capitolul 4
Prin învăţăturile păgâne nu se dă regula adevărului, pentru că ele trec dincolo de
principii.

11
 Chiar aşa este, doar că deprinderea veche şi strâmbă rămânea să stăruie în
statornicia nestatorniciei ei strâmbe, ca o bufniţă oarbă la lumină, care rătăceşte încoace
şi-ncolo în mijlocul nopţii: luând în mâini o tăbliţă platoniciană cu totul neagră, o pictam
cu culori întunecate aristotelice; numai că, după ce mi-am dus la capăt truda – nu puţină,
şi care a avut nevoie să fie răscumpărată cu lacrimi fără sfârşit –, când mă gândeam că
îmi pusesem pecetea, ca un rege, pe înălţimea staturii ştiinţei umane, pe frumuseţea
formei şi podoaba veşmântului, pricep deodată că părerea mea cântăreşte cât un
ghemotoc de lână.

8.
Căci opera ce mi se arăta dinainte m-a învăţat că pregătirea subiectului mă amăgise
ridicol prin meşteşugul căutat al formei şi mă făcuse să risipesc în van atâta şi atâta efort
trudnic. Căci culoarea neagră şi negreala, de vreme ce se înfăţişează la fel, se
amestecaseră una cu alta şi nu doar că făcuseră să ajungă fără nicio formă materia
confuză platoniciană şi, deopotrivă, forma aristotelică, ci chiar arătau că toate ideile erau
necugetate şi fără şir şi că rătăceau departe de ţintă – care era chipul adevărului. În
această împrejurare, pe toate despre care credeam că fuseseră formulate chiar din
antichitate după regula adevărului acum le vedeam, în întregul lor, că primesc şi dau
învăţătură strâmb, neclar şi fără folos. Şi aşa, cum am văzut cât de departe se află esenţa
lucrării mele de ţinta la care râvneam, am schimbat îngăduinţa rătăcitoare a raţiunii într-o
zbatere hoinară a minţii, în felul acesta:

Capitolul 5
Labirinturile ştiinţei senzoriale nu sunt luminate pe dată prin ştiinţa sacră, aşa încât
este nevoie de stăruinţă neîncetată.

„O, cel mai nefericit dintre muritori (îmi zic mie însumi), până când vei hălădui prin
aceste labirinturi de nestrăbătut? Din ce pricină te sileşti să atingi ceva mai presus de
puterea ta şi de iscusinţa omenească? În ce fel, până la urmă, socoteşti să pictezi cu alb
chipul unui etiopian şi cu negru, al unui european? De aceea, schimbă-ţi ori ocupaţia, ori

12
obiectul ocupaţiei, sau schimbă ori ştiinţa, ori forma ştiinţei, sau, în fine, dacă preferi,
renunţă cu totul la o asemenea pictură, bună pentru jocuri de copii şi vrednică de tot râsul.

9.
Altminteri, a stărui în încăpăţânare e semnul nu doar al unei sălbăticiuni ce nu poate
fi îmblânzită, ci chiar al unui om strâmb.” În vreme ce cugetam la acestea în sinea mea şi
mi se risipea puţin câte puţin negura din minte, când părea să se ivească un strop de
lumină care să-mi arate de unde să pornesc la cunoaşterea acestui lucru (o, apăsătoare
uşurătate omenească!), pe neaşteptate lumina aceea, de parcă un fulger ar fi fulgerat prin
întunecimile cele mai dense, mi-a tocit parcă toată ascuţimea văzului meu intelectual, aşa
încât ceea ce mai înainte părea să poată fi perceput cu ochiul cunoaşterii, acum – acelaşi
lucru – îi scăpa cu totul. Căci după o asemenea străfulgerare bruscă şi trecătoare,
întunecimile ultime ale ignoranţei se întindeau dinaintea privirilor mele ca un zid de
bronz (o, furtunoasă linişte!) şi ceea ce speram că îmi va fi spre mângâiere şi uşurare mi
se aşeza pe creştet ca o presimţire a întregului nenoroc şi, în spinare, ca o greutate de
neîndurat.

10.
Dar, odată schimbate tăbliţa, culorile, penelurile şi celelalte unelte de care se
folosesc de obicei pictorii şi după ce le-am pus pe fiecare la locul potrivit şi, în cele din
urmă, am înmuiat penelul în culoare, întinzând mâna spre tăbliţă pentru a picta chipul
dorit, ceva ca un fulger picat din cer mi-a luat în stăpânire partea din mintea mea în stare
să înţeleagă şi un fel de şovăială strâmbă şi de nerisipit, alăturându-se ignoranţei de
neînfrânt, mă făcea să cred că şi-a rânduit un sălaş ce avea să dureze veşnic. De aceea
eram silit nu doar să nu mai năzuiesc la lucrul pe care îl începusem, dar chiar să uit de
mine însumi, fără putinţă de întoarcere.

Capitolul 6
Pentru a picta icoana ştiinţei sacre este nevoie să fie folosite culori sacre, nu profane,
adică adevărul stă ascuns în scrierile sacre.

13
 Explicaţia acelei şovăieli, impuse şi de nerisipit, suna cam aşa: „Hei, tu, cel mai
nefericit dintre oameni, te apuci să dedici icoanei «o icoană de nezugrăvit a teologiei
fizice», după titlul cărticelei tale? E limpede că aceasta e o contradicţie nu doar în vorbe,
ci chiar în înţeles. Nu-i aşa? Dar cu ce îndrăzneală neruşinată ţi-ai întins penelul spre
culoare şi mâna spre tăbliţă? Oare ţi-ai întruchipat mai înainte în imaginaţia ta ce chip ar
avea şi cum ar fi cercetarea la care ai pornit? (Căci se afirmă că ştiinţa este despre cele ce
pot fi ştiute, iar arta, despre cele ce ţin de artă.)

11.
Altminteri, a treia operaţiune a minţii ar preceda-o pe a doua şi pe prima, ceea ce
niciun muritor nu ar îngădui (chiar dacă un om nemuritor nici nu alătură, nici nu desparte
în exerciţiile sale intelectuale). Ba chiar ceea ce ţi se arată cel mai mult împotrivă este
tăbliţa pe care ţi-ai pus-o în gând şi culorile pe care ţi le-ai luat din prăvăliile
strâmbăciunii: nu e nicio îndoială că acestea vor face ca în cele din urmă subiectul să-ţi
fie lipsit de valoare, iar forma să fie lipsită de formă şi să te ducă, prin absenţă, la un
nimic negativ. Dar să acceptăm (spunea intelectul, în prosopopee), în glumă, zice, că eşti
pe departe cel dintâi dintre toţi pictorii, tu care, fără să o ştii, închini – cu o măiestrie de
mirare – fie genului, fie speciei bărbăteşti ori femeieşti efigia cu acest titlu şi o pui sub
ocrotirea amândurora. Tot aşa, îmbini culori potrivite şi demne de o asemenea icoană şi,
pe deasupra, chiar le împodobeşti cu un veşmânt trufaş. Numai că, după cum mi se pare
şi după cum este potrivit cu adevărul, chipul acestei ştiinţe trebuie să fie gol şi simplu.
Spun gol, ţinând seama de simplitatea ei, şi simplu, ţinând seama de adevărul ei. De
aceea trebuie ca mai întâi să pregăteşti feluritele veşminte ale goliciunii şi culorile
multiforme ale simplităţii, iar după aceea să porneşti a picta icoana de nezugrăvit a
acestei ştiinţe – acestea nu se pot găsi în altă parte decât în prăvăliile adevărului.”

12.

14
 Capitolul 7
Intelectul, înjosit de ştiinţa simţurilor, nu poate pricepe prăbuşirea aşa încât să se
elibereze de senzorial prin har.

Răsucind acestea în minte vreme îndelungată şi în felurite moduri, în repetate

rânduri, cumva pe neaşteptate mă simţii de parcă aş fi fost în afara mea, aşa încât nu
pricepeam defel nici cine, nici cum, nici unde sunt. Între timp, spaima acestei alienări a
putinţei de a înţelege îmi amorţise ambele părţi şi mă dusese într-o stare de paralizie.
Atunci, slăbindu-mi puterile – şi interne, şi externe – ale simţurilor, am căzut cu capul
înainte din scaunul în care mă aflam, pentru a picta, peste cochiliile unde erau culorile, ca
unul ce-şi pierduse minţile de beţie: vrednic de milă, dar într-un fel ce trece dincolo de
orice milostivire. Chiar dacă eram pe de-a-ntregul eu, simţeam că încă nu mă prăbuşisem
pe de-a-ntregul. Ba chiar credeam că nu era cu putinţă să mă prăbuşesc mai adânc. Şi încă
mă gândeam, cu raţionamentul simţurilor, să amestec cu râvnă culorile şi să-mi ating
curând scopul ultim. În cele din urmă, cumva eliberat – nu de mine, ci de însuşi cel care
m-a creat – din raţiunea corporală şi târât cu forţa înspre înţelegerea intelectuală, poate
„pentru că noaptea îi oferă nopţii un fel de inteligenţă”, zăceam la pământ aproape lipsit
de suflare.

13.
Copleşit de o asemenea lâncezeală fără simţire şi scufundat în abisul unei
deznădejdi veşnice, mă tânguiam amarnic cu lacrimi îmbelşugate şi fierbinţi (erau fără
simţire) pentru nimicnicia mea, mai cu seamă fiindcă acele culori, pe care socoteam că le
dobândisem, cu trudă îndelungată şi strădanii neîncetate, încă din vremea când
gângăveam, erau risipite toate şi amestecate de-a valma unele cu altele şi îmi pierdusem
cu totul speranţa că aveau să mai fie de vreun folos.

Capitolul 8
Este descrisă punerea la încercare a intelectului prin încâlcita ştiinţă senzorială.

15
 Pe când zăceam într-o asemenea înstrăinare a simţurilor şi tulburare a sufletului,
iată, cumva în linişte (spun „cumva” pentru că suliţele simţurilor nu încetaseră încă să mă
împungă), mi se arăta de parcă valurile oceanului se întindeau dinaintea ochilor mei şi
undele lor, având înfăţişarea unor coline, se izbeau de ţărmuri sălbatic, într-un vârtej
turbat, amestecate; spinările lor aduceau o mulţime nesfârşită de nave ce pluteau
deasupra, dintre care unele erau din răsărit, mergând spre apus, iar altele din apus,
mergând spre răsărit; tot aşa unele, cu pânzele umflate de o suflare furtunoasă şi având la
cârmă soarta cea rea, de la miazăzi spre miazănoapte, unele de la miazănoapte spre
miazăzi, din fiecare colţ al lumii către fiecare.

14.
Acolo vaierul corăbierilor, strigătul glasurilor amestecate, uruitul pintenilor de
corabie ce se frângeau despicând valurile, spargerea valurilor, ciocnirea lor, toate păreau
să fie o revărsare a unei nenorociri depline şi semnele unei primejdii de neocolit şi (ca să
o spun pe scurt) un dezastru fără margini mai presus de orice privelişte ce stârneşte mila.
Lovit de imaginea aceasta înspăimântătoare, am fost silit să-mi îndrept privirea îndărăt.
Iar din spate se arăta întinderea largă a unui câmp încântător, din dreapta, munţi de o
înălţime ameţitoare (ale căror vârfuri de-abia se vedeau, de nu cumva chiar deloc), iar din
stânga se zărea o genune cu un străfund atât de îngrozitor, încât mă gândeam că e chiar
fără fund. Îndreptându-mi de aici privirea mai departe, se arăta o mulţime fără număr de
munţi de tot felul, dintre care cei mai mulţi (după cum îmi spunea judecata mea
înspăimântată) se înfruntau unii cu alţii, se sileau să stârnească gâlcevi şi conflicte, ba
chiar se ameninţau unii pe alţii cu război, nimicire şi moarte crâncenă; la acestea se
adăugau nu doar zumzet de oameni şi zăngănit de arme, ci şi nechezat de cai şi muget de
alte patrupede, amestecat şi aproape de nedesluşit – totuşi, un vuiet de spaimă şi groază.

15.
Nu într-alt fel se revărsau şi se târau din munţi turmele de oi şi cetele de animale de
tot soiul, mugind, răgând şi zbierând; iar din genune curgeau mulţimi uriaşe de reptile
veninoase, luând-o peste tot în sus şi în jos. În sfârşit, cârduri de înaripate fără număr şi

16
făpturi mici ce se roteau, dând strigăte şi zumzăind, făceau ca razele soarelui nu doar să
nu mai poată încălzi faţa pământului, dar nici să o mai lumineze.

Capitolul 9
Încercarea de a scăpa prin simţuri de primejdia ştiinţei senzoriale înseamnă
rămânerea în aceeaşi primejdie.

În vreme ce acestea, năpădindu-mă şi împresurându-mă din tot locul, nu atât ca o

privelişte uluitoare, cât mai degrabă ca nişte arătări înspăimântătoare, aproape îmi
înăbuşeau chiar cea mai firavă putinţă de înţelegere intelectuală şi cumva stingeau lumina
inefabilă a modelului dintâi al iubirii veşnice, aşteptam în chinuri – vai mie, biet vierme!
– uitând de mine, pe jumătate mort, să văd care avea să fie sfârşitul acestui spectacol de
nepovestit şi cum avea să se încheie. Numai că primejdia uriaşă care mă pândea mă
îndemna să o iau cât mai grabnic la fugă, dar nu-mi îngăduia să aflu în altă parte un
refugiu pentru a-mi salva sufletul ori vreo cale de a scăpa, decât rămânând în mijlocul
primejduirii: în toate părţile nu era decât ameninţarea morţii livide şi, dacă era să am vreo
speranţă de scăpare, nu puteam năzui decât la fortăreaţa morţii şi a pieirii, pe care o
recunoşteam fără greş a fi locul unde zăceam întins la pământ.

16.
Capitolul 10
În decăderea deplină a ştiinţei profane sau senzoriale se prefigurează icoana
adevărului celor sacre.

Şi astfle, pe când îmi dădeam suflarea de pe urmă a vieţii şi nemurirea zicea rămas-
bun stării mele de muritor, mi-a apărut pe neaşteptate iubirea, care din însăşi veşnicia ei îi
urmăreşte pe muritori cu o afecţiune veşnică. Căci era un bătrân, de o vârstă înaintată şi
venerabilă (într-atât de bătrân în zile, încât ghiceam că a fost chiar părintele timpului),
frumos la înfăţişare, înalt la statură, cu ochi luminoşi şi din care ţâşnea veselia, plin de
viaţă şi înzestrat cu un chip ales, dulce la glas, încântător la vorbă, foarte plăcut în
conversaţie şi de o elegantă elocinţă. Ţinea în mâna dreaptă un sceptru, iar în stânga un

17
arc, laolaltă cu o săgeată. Veşmântul ce-l înfăşura era de o lungime atât de bine
cumpănită, încât îi acoperea mâinile şi picioarele, iar întregul trup îi era învăluit.
Culoarea veşmântului nu bătea înspre vreo culoare anume, ci toate culorile, câte pot fi
socotite naturale ori meşteşugite, păreau să se regăsească, împreună şi deodată, în acelaşi
punct al vopselii. Capul i-l acoperea o diademă de aur, în care fuseseră investite din plin
şi cu migală toate resursele artei artelor şi toate bogăţiile îmbelşugatei Arabii.

17.
Pe deasupra, în vreme ce razele pietrelor preţioase luminau diafan aurul palid – cele
verzi laolaltă cu cele roşcate, miraculos amestecate, cele albastre cu cele gălbui – ele
dezvăluiau nu doar că înţelepciunea artizanului este minunată şi de mirare, ci şi că
lucrarea este de nepreţuit.

Capitolul 11
Ştiinţa senzorială, înspăimântată, şovăie să salute adevărul celor sacre. Aceasta,
chiar de la început, aduce linişte tulburărilor, pentru că se dezvăluie prin credinţă,
speranţă şi încredinţare.

După ce l-am contemplat în această înfăţişare, vrednică de o deplină veneraţie, m-a

cuprins – sărmanul de mine – o bucurie temătoare şi un respect înfiorat. Atunci, pe când
mă gândeam să aduc ca prinos o închinare plină de cinstire şi cuvenita supunere a
sufletului, mă împiedica o nelămurită amorţeală, iar spaima făcea să nu găsesc modul
potrivit de întâmpinare. În lăuntrul meu mă bucuram, dar nu eram defel în stare să fac
vreun pas sau să găsesc vreun gest al trupului pentru a dezvălui covârşitoarea bucurie
interioară. Nobilul bătrân însă, când a văzut că sunt jalnic primejduit, în atât de marea
încâlceală a reveriilor şi în tulburarea ignoranţei, îmi zice, cu un glas dulce şi parcă
aducându-mă la viaţă: „De ce, fiule, această stare de lucruri te-a făcut să tremuri până-ntr-
atât? Ai încredere, speră şi crede!

18
18.
Căci în felul acesta vei afla că sunt schimbătoare toate întâmplările şi faptele supuse
timpului. Priveşte, aşadar, îndărăt şi vezi dacă durează cele pe care le-ai văzut mai înainte
că existau.”
Atunci eu, ridicându-mi privirea (pentru că acele cumplite arătări mi-o ţintuiseră la
pământ), pe dată am văzut că toate fuseseră schimbate într-o altă stare. Acolo unde mai
înainte fuseseră corăbii cu corăbieri, acum era un câmp cu oşteni, iar unde fuseseră munţi
înspăimântători şi povârnişuri abrupte, se vedeau acum transformate într-o genune
înfricoşătoare şi foarte adâncă. Tot aşa, cei pe care îi priveam mai înainte chemaţi la
război şi pustiire, mai apoi erau adunaţi la petreceri şi ospeţe, unii chiar se sărutau,
îmbrăţişându-se ca nişte fraţi, iar alţii, aruncându-şi uneltele menite să rănească şi
potolindu-şi neînţelegerile, se îndeletniceau acum cu sacrificiile, sărbătorile şi
ceremoniile sacre. În cele din urmă, vaierele acelea furtunoase şi strigătele se transformau
încântător în versuri bine rânduite şi în cântece cu sunet plăcut.

19.

Capitolul 12
Genunea strigă genunea, intelectul cheamă adevărul prin ştiinţa sacră, căreia i se
supune pe dată şi primeşte făgăduinţa de vindecare a bolii simţurilor. Asta
înseamnă că viaţa veşnică se găseşte în cele sacre.

După ce am observat acestea cu grijă şi le-am privit cu un pic mai mult curaj, am
început să primesc din nou, în găoacea minţii mele, ceva din acea veche lumină umbrită
care iradia ca printr-un corp îndeajuns de dens, dar translucid, şi mi se părea că simt, de
parcă s-ar fi arătat cumva prin enigme, că „genunea strigă genunea”; dar, pentru că
vâscozitatea senzorială încă se punea împotrivă, ea arunca asupra strălucitei puteri de
înţelegere nişte umbre dense care, printr-o metamorfozare a lucrurilor ce se transfigurau
într-un punct, îmi sleiau toate forţele putinţei de cuprindere: de aceea, voind să fac
durabili paşii inteligenţei şi să aştern temeinic urmele, pornind de la percepţii mergeam
îndărăt şi, cunoscând, de fapt ignoram ceea ce credeam a cunoaşte. În cele din urmă,

19
venerabilul bătrân spune: „Îndrăzneşte, fiule, şi nu te teme de ceea ce nu trebuie să fie
prilej de teamă, fiindcă eu am venit la tine nu din vreun alt motiv, ci pentru a te elibera de
primejdiile din prezent ale vedeniilor.”
La acestea eu, ca şi cum aş fi fost stropit cu roua vieţii, deopotrivă pregătindu-mi
glasul să rostească vorbe şi bâiguindu-le întocmai ca un copil, zic: „Venerabile părinte,
aduc cele mai înalte mulţumiri preaînaltei tale bunăvoinţe; te conjur cu tărie – căci aduci
binefaceri fără a aştepta plată în schimbul datoriilor mele, îmi oferi şi îmi dai răsplăţi,
oricât sunt de nedemn – să binevoieşti a lua sub ocrotirea ta puţinătatea mea nevrednică.
Îţi făgăduiesc, plecându-mi grumazul sufletului, că nu voi încălca niciodată porunca ta, ci
le voi împlini pe toate de îndată şi cu voie bună.”

20.
Iar acela zise: „Te văd înmuiat la suflet şi sfâşiat de chinuri lăuntrice, ca cei cuprinşi
de venin. Dar, fiule, odată recăpătate puterile, cercetează-ţi cu stăruinţă durerea lipsită de
simţire şi povesteşte-mi vechea ta suferinţă, ca să îţi pot da, ca leac, însănătoşirea dintr-o
asemenea boală (căci toţi medicii afirmă că boala ascunsă e primejdioasă).”
Eu îi răspund: „Preablând părinte, ai înţeles pe deplin, căci ignoranţa în privinţa
începuturilor lumii naturale m-a făcut să beau pocalul Circei, încât m-a transformat nu
doar dintr-o făptură înzestrată cu intelect într-una fără intelect, dar chiar, ca să zic aşa,
aproape dintr-o fiinţă într-o non-fiinţă.”
Iar el începe: „Acestea sunt săgeţi ale lucrurilor ce se petrec în timp, la un moment
dat, şi sunt înmuiate în otrava păgână: cel ce va fi fost lovit înţelege ceva, dar nu înţelege
de unde, de la cine şi din ce cauză i s-a întâmplat; nu îi îngăduie să o înţeleagă însăşi
capacitatea senzorială, acoperită de coaja groasă a deprinderii sale pervertite. De aceea,
nu amâna să-ţi descoperi rana căci, după felul rănii, există speranţa de a înţelege atât
mărimea săgeţii, cât şi violenţa otrăvii, precum şi, în sfârşit, de a formula un diagnostic,
poate, de bun augur.”

21.

20
 Capitolul 13
Este descrisă icoana ştiinţei false, senzoriale sau profane, singura pe care o acceptau
înţelepţii.

Eu îi spun: „Mă ocupam de pictură, o artă în care credeam prosteşte că ţin iepurele
de urechi, şi mă străduiam neîncetat să înfăţişez felurite imagini ale feluritelor istorii,
când o ispită mi-a pus în mişcare spiritul neastâmpărat: şi anume, să cuget în tihnă la cele
petrecute de-a lungul timpului şi să depăn în memorie veacurile scurse, în care sunt
amintite faptele muritorilor de dinaintea noastră şi, înfăţişate de pictorii cei mai vechi şi
mai faimoşi, sunt arătate în palatele măreţe şi trufaşe ale regilor şi împăraţilor, aşa cum
sunt portretele zeilor, eroilor, comandanţilor, principilor şi ale împăraţilor vestiţi; tot aşa,
faptele vestite ale războaielor, păcii, înfruntărilor, alianţelor, victoriilor, triumfurilor,
dezastrelor de pe pământ şi naufragiilor de pe mare; în plus, imaginile artelor, ştiinţelor,
meşteşugurilor mecanice, ale cuprinsului pământului, ale regiunilor, aşezărilor,
întinderilor, munţilor, câmpiilor, oceanelor, strâmtorilor, golfurilor, insulelor,
promontoriilor, ale construcţiilor admirabile, ale marilor oraşe şi ale celorlalte minuni ale
lumii, pe care muritorii rătăcitori le admiră ca pe nişte miracole divine, veşnice în nume
şi ce nu vor pieri niciodată ca renume.

22.
Pictând ades-adesea acestea şi altele asemenea lor, eu, ducându-mi viaţa deşartă,
mi-am amintit o vorbă spusă cândva de Horatius, care zice: «Pictorii şi poeţii au avut
întotdeauna aceeaşi putinţă de a cuteza». Această vorbă, zic, o întorc înspre mine – ca
lovit de o strămurare ascuţită – în acest îndemn: «Până când, omule mărunt, vei pune sub
numele tău, fals, sudoarea plină de sânge a altora? Iar cele pe care anticii le-au făptuit cu
adevărat (dacă se dă crezare poveştilor) vei spune şi tu că le faci din nou, cu aceeaşi
trăsătură de penel şi cu o îmbelşugată felurime de culori? Ce rost are această părere a ta
lipsită de spirit şi această ambiţie necugetată? Spune, aşadar, rămas-bun tăbliţelor unei
ocupaţii frivole şi începe un lucru pe care să-l semnezi numai cu numele tău, care să te
recunoască doar pe tine ca autor, inventator sau măcar înnoitor.» În felul acesta (căci
stăruia în mine aroganţa păgânismului, iar înfăţişarea trufiei abia de se schimbase), am

21
încetat să mai cercetez vechile tăbliţe cerate şi am hotărât să lucrez numai la «Icoana de
zugrăvit», după cum era intitulată micuţa carte. Aşadar, am zămislit în mintea mea ceva
paradoxal şi aproape nemaipomenit în vremurile moderne (după cum mărturiseam mai
sus), dar, nenorocire!, meşteşugul nepotrivit, ştiinţa neştiutoare, cercetarea lipsită de
energie şi vorba păgână «până aici» m-au strivit sub o povară atât de grea şi apăsătoare,
încât m-au făcut să mă prăbuşesc, în această mocirlă a primejdioasei disperări, ca o vită
de povară ce cade sub apăsarea unei greutăţi prea mari.”

23.

Capitolul 14
Scrierea sacră dezvăluie că autorul încă mai este chinuit de boala ştiinţei profane şi
de nenorocirea originară.

Însă bătrânul (după cum o arătau semnele exterioare), întinzându-şi pânzele

gândului prin felurite părţi şi plutind în siguranţă pe oceanul înţelepciunii cu nava
cunoaşterii (căci transfigurarea stăruitoare şi felurită a feţei, îmbinarea frecventă a frunţii
şi sprâncenelor lui şi transformarea ce urma de aici, într-o clipă, a întregului său chip,
anunţau că avea să rostească o învăţătură gravă sau sublimă), în cele din urmă şi-a
început cuvântarea în felul acesta: „Meşteşugul tău, fiule, dezvăluie că şi tu eşti din ceata
celor vechi ce se luptă zadarnic. Ei, pentru o glorie deşartă şi plină de ambiţie, au dăinuit
bătându-se unii cu alţii, ucigând, ucişi, rănind, răniţi şi învingători, învinşi: de aici
decurge adevărul că şi tu suferi lovit de aceeaşi lance din pricina căreia ei, loviţi, au căzut
la pământ. Aceasta a fost însă răsplata dintâi a pământului trufaş, umflat în aroganţa sa.

24.
Fără a se mulţumi cu condiţia sa, a crezut prosteşte şi şi-a dorit neruşinat să le
atingă pe cele aflate mai sus, să dobândeacă mai multe şi să poată fi ce nu putea fi; dar
tocmai prin aceasta şi-a câştigat prăbuşirea cea mai grea, mai înainte de a se ridica în
înalt. Aşadar, astupând strălucirea aceea dintâi a adevăratei înţelepciuni şi aproape
întunecând-o, îşi găseşte refugiul în principiile fără noimă şi de nedemonstrat ale ştiinţei

22
senzoriale. (Căci toţi înţelepţii acestui veac recunosc cu glas amplu că ştiinţa muritorilor
porneşte pe de-a-ntregul de la simţuri şi de la principii de nedemonstrat.) Altminteri, dacă
s-ar fi păstrat, cum se cuvine, ştiinţa pură şi simplă a învăţăturii (care nu putuse fi decât
una singură) de dinainte de cădere, crede-mă, această rană de moarte nu ar fi lovit-o atât
de crunt sau, dacă ar fi fost totuşi rănită, ar fi trebuit să caute, să implore, să ceară, să
descopere şi să găsească leacul adevărului nu prin simţurile purtătoare de moarte, ci prin
intelectul care dă viaţă. Căci pentru această cale, iar nu pentru alta, ne este dat intelectul.”

Capitolul 15
În ce fel îngăduie ştiinţa sacră să fie cercetată prin cea profană, ale cărei învăţături
totuşi, prin metodă, nu se potrivesc bine cu adevărul.

„Aşadar, dacă ţi-ai irosit în meşteşugul picturii strădanii deloc puţine, după cum
spui, aşterne-te acum grabnic pe muncă, fără a îngădui nicio zăbavă, şi pictează cu atentă
şi înaltă grijă chipul meu, întocmai cum îl vezi!

25.
Chiar dacă aproape toată lumea păgână a crezut fals că l-a pictat desăvârşit, totuşi
niciodată nu a reuşit să-i facă un portret altfel decât denaturat sau falsificat. De aceea,
cum până acum a rămas ascuns modelul dintâi al adevărului, ei rătăcesc răzleţiţi pe
drumuri cu hârtoape şi pe cărări piezişe, cu Minerva cea grosolană.”
Eu, de-a dreptul înveselit de aceste vorbe, îmi adun cochiliile, dar văd culorile
amestecate până-ntr-atât încât, după regula meşteşugului obişnuit, nu pot trage nici măcar
o jumătate de linie. De aceea, cuprins din nou de tristeţe, din nou, de jale, din nou, de o
lâncezeală a spiritului, nu ştiam defel încotro să mă îndrept şi de ce să mă apuc mai întâi.
Atunci îi spun bătrânului: „Părinte plin de omenie, îndură-te de nenorocirea mea ce
merită a fi deplânsă veşnic şi ai milă de nefericitul de mine! Căci nenorocirea ce mi s-a
întâmplat, sub cârmuirea trufiei, m-a lipsit de acest har. De aceea, dacă voi fi meritat din
partea ta o bunăvoinţă oricât de măruntă, te conjur să ai puţină îngăduinţă cu mine, să-mi
pregătesc din nou culorile.”

23
 Iar cum bătrânul încuviinţă din cap la aceasta, eu, fără nicio clipă de amânare, m-am
grăbit să-mi fac iarăşi culori noi. Odată făcute, în chip desăvârşit (oricât eram de
strâmtorat de timpul scurt), după regula meşteşugului de-acum deprins, am început să-l
desenez şi să-l pictez, pe cât de măiestrit se putea.

26.

Capitolul 16
A căuta adevărul celor sfinte pe calea ştiinţei profane înseamnă a rămâne în aceeaşi
ştiinţă profană. Căci adevărul nu se supune învăţăturilor păgâne.

Aşadar, odată desenată mai întâi statura, pe măsură, potriveam mereu culorile (aşa
cum e obiceiul pictorilor) după faţa bătrânului şi încercam neîncetat să i le fac asemenea:
păreau uneori puţin prea alburii, alteori prea roşietice, alteori de-a dreptul gălbui, alteori,
în sfârşit, cu totul palide şi pe de-a-ntregul neasemănătoare. Bătrânul însă, după ce a
văzut că îmi risipesc fără rost truda străduindu-mă prea mult să potrivesc culorile, a surâs
uşor, cu o seriozitate blândă: ascundea minunat, sub o tăcere disimulată cu eleganţă,
cauza mai adâncă a nereuşitei mele. Eu, unul, chiar socoteam că graba repezită mă făcea
confuz, dar el ştia foarte bine că neîncetata schimbare a chipului său îşi râdea de artă şi
făcea ca strădaniile mele să fie inutile.
Într-un târziu, din surâsul lui disimulat şi din felul în care râdea, prinzând eu semnul
unui fel de prevestire (căci sfiala mă transformase în prezicător), am ghicit cumva că
disimularea tăcerii nu era fără un motiv. De aceea am încetat să mai amestec zadarnic
culorile şi, pierzându-mi curajul, mă acoperii cu totul de roşeaţă.
El însă zise: „nu-ţi pierde curajul, dragul meu fiu, ci mergi cu pas întins pe urmele
celorlalţi înaintaşi. Cu cât vei fi lipsit de curiozitate mai mult timp, cu atât vei înfrunta
greutăţi mai mari şi mai apăsătoare în strădaniile tale. Aşadar, pe cât te vor ţine puterile şi
putinţa, după felul cuprinderii tale, desenează-mi înfăţişarea chipului şi culorile
veşmântului.”

24
27.
De aici încolo eu, nemaicruţându-mi nici strădaniile, nici sudoarea, nici – în sfârşit
– culorile (de vreme ce o deplină înţepeneală stătea să dezvăluie de-acum slăbiciunea
minţii), am umbrit pe cât de precis am putut conturul feţei. Dar ce folos are cel care scapă
din valurile furtunoase ale Nilului şi cade în fălcile lacome ale crocodilului? Căci
îndreptându-mi privirea către veşmântul lui, pe dată, întocmai ca lovit de zbaterea inimii,
stând pe gânduri în ce culoare să-mi înmoi penelul sau mai degrabă cu ce amestec să îl
redau, îmi pierdui minţile dinaintea nenorocirii mele: nu existase niciodată şi nicăieri o
asemenea privelişte pentru ochii simţurilor.

Capitolul 17
În ce măsură ştiinţa sacră este de necuprins şi forţele raţiunii ei nu sunt în stare de
ceea ce muritorii socotesc totuşi că e cu putinţă.

Nicidecum nu se putea discerne dacă materialul era mătase ori lână, bumbac ori in,
nu se vădea niciun fir al ţesăturii, ci scăpăra, ca netezimea lucioasă a unei piei, de o
strălucire parcă de aur sau argint, în care toate culorile ce se pot arăta văzului, oricât de
multe, se regăseau în acelaşi punct şi toate varietăţile de nuanţe erau cuprinse în acelaşi
loc al prezenţei lui. Aşa era lucrarea ţesăturii.

28.
Dar, ceea ce e şi mai de mirare, era fără vreo cusătură şi nici nu părea să aibă pe
undeva margini, ci parcă s-ar fi născut odată cu bătrânul însuşi şi s-ar fi alcătuit în chip
natural pe tot trupul şi ar fi crescut odată cu el, nu altfel decât scoarţele arborilor care – de
la lăstarii fragezi până la trunchiul matur – cresc laolaltă, se întăresc laolaltă şi se lipesc
dimpreună, într-o îngemănare naturală. Văzându-le cu atenţie în acest fel, ca şi cum mi-aş
fi pierdut suflul adevărat din pricina vigorii acestei senzaţii, am înţeles până unde se
întindea cunoaşterea: de aici mi se părea că presimt cât de slabe sunt forţele meşteşugului
meu şi că încercările, lipsite de vlagă, nu au puterea de a lua asupra mea povara uriaşă a
unei asemenea lucrări, ba chiar că nu aveau să ajungă la niciun capăt în această bătălie a
mea. De aceea, cu masca tăcerii acoperindu-mi ruşinea ignoranţei, m-am dedat unei

25
muţenii de peşte. Altminteri, cu culorile amestecate de-a valma, pe cât era cu putinţă, am
desenat conturul unui veşmânt pestriţ (bătrânul, chiar dacă îmi ştia cu precizie chinurile
zadarnice, totuşi mă compătimea cu îngăduinţă). Apoi, privind la diadema care îi
acoperea capul şi la sceptrul pe care îl ţinea în dreapta şi la arcul şi săgeata pe care le
ţinea în stânga, lucrul îmi apăru cu totul greu şi imposibil de reprodus. Căci diadema
strălucea ca soarele în miezul zilei (care îi apare celui ce vrea să-l privească ba mai mare,
ba mai mic, dănţuind fără odihnă, apoi se face galben, înverzindu-se şi înroşindu-se, încât
ochiul este lipsit pe putinţa de a-l vedea, chiar dacă mai înainte vedea).

29.
Cu razele strălucitoare ale nestematelor pline de lumină şi care străpung amestecat
corpul transparent al micilor pietre, ea astupa şi întuneca privirea ochilor. În sfârşit,
sceptrul apărea uneori destul de lung, alteori ceva mai scurt şi, tot aşa, uneori prea
subţire, alteori foarte gros, fiind în plus cumva curbat cum sunt şerpii, alteori însă drept
ca o linie. Tot aşa, arcul era ba întins şi tras îndărăt, ba neîntins şi moale; credeam că
săgeata era apucată acum de ureche, acum de la mijloc, acum – în sfârşit – aproape ca o
lance şi că era foarte greu de prins, iar acestea în întregime păreau să se arate nu în
răstimpuri sau într-un loc şi nici în vreun punct, despărţite de distanţă, ci toate în acelaşi
timp. În rest, după ce am lăsat deoparte toate aceste transfigurări, am pictat, cât de atent şi
meşteşugit era cu putinţă, statura lui înaltă, după simetria umană, frumuseţea părului
cărunt, după cum se cuvenea, veşmântul colorat felurit, dar potrivit, diadema imperială,
sceptrul regal, arcul întins, săgeata aşezată în arc.

26
30.

Sacra facere a universului

Cartea a doua
Capitolul 1
Simţurile se prefac a putea cunoaşte ştiinţa sacră, totuşi nu o cunosc. Icoana ei
străluceşte cumva între simţuri şi intelect.

Apoi, odată pictată desăvârşit (după ceea ce îmi dicta metoda mea) imaginea
bătrânului (chiar dacă o cunoaştere intimă îmi dezvăluise crud defectul lucrării), năzuiam
cu aviditate să aflu înspre ce ţintă se îndrepta intenţia acestei desfăşurări. Bătrânul acela,
care nu putea fi niciodată slăvit îndeajuns, îmi spune, văzându-mă că şovăi în diverse
feluri: „Să privim, fiule, şi să ne sfătuim asupra mărturiei acestei oglinzi (căci se părea că
are o oglindă în piept, ca şi cum ar fi crescut cu sine, născută odată cu el) şi să aflăm dacă
icoana pictată de tine îmi seamănă. Cercetată cu atenţie şi grijă, spune el, seamănă cu
icoanele mele, nu atât pictate, cât mai degrabă plăsmuite, dar cu mine, nicidecum. Dacă
voieşti însă să afli cauza neasemănării, se cuvine să ştii în primul rând că nu ai cunoscut
alte culori decât cele pe care le-ai învăţat de la magistrul tău. Acesta a fost deprins cu ele
de cei mai vechi: în acest fel ţi le-a oferit ţie, mai de curând.

31.
În plus – iar asta e cel mai rău –, păgânii au numit culorile un accident, iar materia
care stă ca substrat, substanţă şi nu au mai recunoscut între substanţă şi accident nicio altă
esenţă. Dar aş voi să ştii că icoana mea aparţine împărăţiei elementului din urmă.”
La acestea eu (după cum unuia lipsit de minte şi gata să devină smintit i se par toate
nesărate şi nepotrivite) am rămas uluit, cuprins de dorinţa de a pricepe asemenea lucruri:
aşteptam în tăcere să aflu încotro o vor lua.

27
 Capitolul 2
Orice este cunoscut prin simţuri nu reprezintă o cunoaştere simplă a faptului, de
unde rezultă că ceea ce trebuie cunoscut cu adevărat se cuvine să fie cunoscut prin
Dumnezeu şi de la Dumnezeu.

Bătrânul zice iar: „La prima vedere, fiule, în reproducerea icoanei pictate ai înţeles
în ce constă defectul meşteşugului tău, prin aceea că nu îmi seamănă. Acum însă, privind
din nou, să ştii că orice ai privit în ea reprezintă umbre alegorice ale părţilor mele
coexistente. Le numesc umbre alegorice, de vreme ce imaginile lor pure şi esenţiale sunt
prefigurate nu atât ca mister al începutului lor, ci în măsura în care pot fi prinse şi
pricepute de voi. Altminteri, singură înţelepciunea simplă poate afirma şi dezvălui celor
vrednici, după bunul său plac, ce ţine de adevărul unic şi simplu. Tot aşa, este o blasfemie
pe faţă şi o defăimare nelegiuită că un element creat din esenţa cea mai simplă – cum este
increatul – a unui alt element creat, chiar foarte mărunt, presupune că ştie: este împotriva
creatorului şi, ca să spun ceva mai profund, sprijinindu-mă pe adevăr, împotriva a ce este
creat; tocmai prin aceea că este creat, nu doar că nu poate avea o cunoaştere simplă şi
pură despre un alt element creat, dar nici măcar creatorul însuşi nu poate înălţa ceva creat
la o asemenea cunoaştere.

32.
Ceva creat, spun, nu poate cunoaşte în mod simplu altceva creat pentru că nu este
simplu, ci alcătuit din intelect şi simţuri. Tot aşa, creatorul nu poate înălţa creatura încât
să cunoască ceva în mod simplu, aşa cum cunoaşte el însuşi, pentru că în felul acesta
elementul creat ar ajunge să fie asemănător cu increatul, ceea ce ţine de caracterul simplu
al divinităţii şi de înţelepciunea ei.
Aşadar, se înţelege din acestea că – de vreme ce este cu neputinţă înălţarea la
cunoaşterea simplă a lucrurilor prin îmbinarea simţurilor – rămâne ca elementul creat să-
şi vadă creatorul prin simplitatea intelectului său, aşa cum este, iar astfel să le cunoască
pe toate în el, prin prezenţă, aşa cum sunt.”

28
 Capitolul 3
Apa şi aerul sunt elementele prime, apa ca organ pasiv, iar aerul, ca organ ce
acţionează, pe care gazul l-a redus la forma specifică.

Înclinând dinaintea acestora capul sufletului cu supunere, dar şi cu voioşie, şi

îndreptându-mi privirea intelectului, cu atenţie, către priveliştea oglinzii, mai întâi
apărură nişte tenebre foarte dense şi întunecoase, în care lipsea orice suflare de aer şi
care, fără vreun început, nu aveau nicio măsură a înălţimii, adâncimii sau întinderii. Iar
după ele am zărit abisul acela de nepătruns al apei primare.

33.
Care nu înseamnă nimic altceva decât apă pură şi fără niciun gust, ba chiar lipsită
de o formă anume, de parcă ar fi fost un corp incorporal. Spun apă abisală, nu cea densă
şi condensată (de vreme ce absenţa celor trei dimensiuni care măsoară corpul excludea
orice formă anume). Spun primară, ca cea dintâi dintre toate corpurile, răspândită
pretutindeni, lipsită de cantitate, calitate şi de un loc în spaţiu, care tocmai de aceea este
numită de obicei nu simplu apă, ci „abis” în scrierile sfinte, iar într-ale noastre, „gazul
apei” (iar la păgâni, din pricina sărăciei de cuvinte, e „haos”). Apoi, amestecat strâns cu
gazul apei sau apele abisale, spiritul le unea despărţindu-le şi le despărţea pe rând,
unindu-le. Aşadar, acel spirit care împlinea despărţirea, atât în nume, cât şi în funcţie, nu
doar că aducea îndărăt gazul foarte fin în forma apei dense, dar chiar el însuşi – căci,
rămânând mereu cel ce desparte, s-a aşezat între apele despărţite pe sine, care mai apoi a
fost numit „aer” – a rămas ca „blas”, atât element ce pune în mişcare, cât şi element
contrar. Prin aceea că despărţea apele (unele aflate mai sus de el, altele aflate mai jos de
el), a ajuns să fie nu atât cel ce desparte apele, cât cel ce le susţine. De aceea se cuvine să
existe şi să fie socotite aşa numai aceste două elemente, prime, contemporane şi cu totul
simple, iar unul se cuvine să fie înţeles ca un corp pasiv, iar celălalt, activ, care totuşi nu
se poate combina.

29
34.
De aici îmi amintesc pe dată că în cartea Facerii sacre nu se aminteşte nimic despre
aceste două creaţii (hei, adevărata înţelepciune cu adevărat a filozofat!), pentru aceea că
ele, rânduite de veşnica înţelepciune, au avut de la început un privilegiu asupra tuturor
creaturilor, care au fost în chip firesc cauze secunde sau organe primare pentru celelalte
creaturi ce aveau să fie curând create.

Capitolul 4
Ce creaturi au premers cea dintâi mişcare? Şi ce consideră despre ele ştiinţa sacră?

Aşadar, aceste elemente nedefinite încă şi nedeterminate păreau să nu producă nicio

mişcare şi, în consecinţă, nicio stare de repaus, ci mai degrabă erau semnul unui fel de
linişte (căci repausul şi liniştea se deosebesc prin aceea că – aşa se înţelege – repausul se
produce după o mişcare, iar liniştea, înainte de mişcare). Aceste elemente prime, spun,
extinse până la un termen nedeterminat şi aşezate de-acum parcă în centru, păreau să
presupună o circumferinţă nedefinită a locului. În sfârşit, această circumferinţă sferică,
determinată de un loc, încă de la creaţie, a fost chemată cu un nume nou: „firmament”.
Aşadar, după adevărul despre care ne dă învăţătură ştiinţa sacră, tenebrele, gazul apelor,
aerul şi locul sunt create înainte de prima mişcare. Îmi amintesc aici o povestioară de-a
păgânilor care povesteşte, furând două cuvinte ale ştiinţei sacre, că cei dintâi zei dintre
toţi au fost Noaptea şi Haosul.

35.
Dar, lăsând asemenea lucruri pentru filozofii simţurilor, iubitori de povestioare
(cum se mărturiseşte Stagiritul însuşi), să ne întoarcem la cercetarea pe care ne-am pus-o
în gând.
Aici prin „tenebre” înţeleg nu absenţa păgână, nici, în consecinţă, lipsa luminii, ci
strălucirea inefabilă şi inaccesibilă a existenţei divine veşnice: ştiinţa sacră, zic, ne învaţă
că Dumnezeu a pus aceste tenebre în jurul său într-un mod pozitiv, iar nu privativ.
Tot aşa, „gazul apelor” este nu materia fără început, o himeră înzestrată cu numele
unui imbold ce nu face nicio deosebire, ci o fiinţă creată, un corp foarte simplu şi cel

30
dintâi între toate, din care sunt făcute în mod material şi subiectiv (porunca divină fiind
cea care le dă formă) toate celelalte creaturi sublunare.
În sfârşit, „aerul” nu este acel element instabil, care poate să se transforme şi să se
amestece cu celelate corpuri (despre care şcoala senzorială aşa spune că se comportă), ci
cel ce desparte apele, un element statornic, de netransformat, de neamestecat şi mereu
asemănător sieşi, pe care îl atinge, în circumferinţa cea mai înaltă, cerul (sau, mai
degrabă, în limba originară, „schamaiim”, care înseamnă „acolo unde sunt apele”); iar în
jumătatea cea mai de jos, ca element uscat şi umed, îl cuprinde pământul.
În cele din urmă, „locul”: nu ca ceea ce este circumscris de orbita cerului, ci ca o
creatură care, după creator, trebuie să fie în mod necesar undeva.

36.
Căci noncircumscrierea creatorului circumscrie circumscrierea creaturii şi îi
determină locul ei propriu.

Capitolul 5
Care este deosebirea dintre tenebre şi tenebre? Şi ce este spiritul Domnului?

De vreme ce intelectul sacru, din cauza simţurilor, confundă stavilele tenebrelor

senzoriale cu tenebrele veşnice, socotesc că nu va fi fără folos să reluăm această
cercetare. Acele tenebre veşnice păreau aşadar să provină, ca elemente dependente, din
ceva independent, iar ca elemente ce circumscriu, din ceva necircumscris: păreau să
umple golul nesfârşit şi, în ele şi cu ele, spiritul Domnului (care este însăşi puterea divină
făptuitoare şi omnipotentă) părea să se poarte deasupra apelor genunii. Asta înseamnă că
gazul acoperea, prin imensitatea sa, materia informă, în care stătea ascuns, potenţial,
pământul deşert, invizibil şi nealcătuit, după cum se spune în scrierile sacre. Aşadar,
presupunem că, după cum subînţelegem că tenebrele simţurile existau înainte de crearea
luminii, tot aşa se cuvine să înţelegem că înainte de crearea oricărei creaturi era numai o
preexistenţă veşnică, divină. Pentru a le include însă în înserierea creaturilor trebuie să
înţelegem lucrul acesta. De vreme ce, în tenebrele veşnice, mai întâi a fost creată lumina,
în afara rotirii mişcării, tenebrele au părut să depindă tocmai de această lumină.

31
37.
Înţelegem aşadar că tenebrele care depind de lumina necreată sunt ceva ce există
după lumina necreată; pricepem că tenebrele care depind însă de lumina creată sunt ceva
ce există înainte de lumina creată. În felul acesta, dacă ar fi înlăturată orice creatură,
rămân tenebrele veşnice ale veşnicei existenţe divine. Dacă ar fi înlăturată însă orice
lumină creată, rămân tenebrele senzoriale, ca unele care existau înainte de lumina creată.
Aşadar, cum aceste creaturi au precedat cea dintâi mişcare, arătându-se prin enigme în
oglindă, în acea linişte fără vreun semn de mişcare, de repaus sau de moment următor,
toate păreau că fuseseră făcute deodată şi o singură dată.

Capitolul 6
Creaţia din prima zi, în care este creată lumina, sunt despărţite tenebrele, timpul se
arată în veşnicie şi se produce prima mişcare, printr-o diviziune egală.

Iar cât de mare a fost ori cât a durat acea linişte inefabilă, era încă departe de
priceperea mea. Căci toate, după cum s-a spus, erau de înţeles ca fiind veşnice, fără să
aibă între ele nicio deosebire de succesiune, de punct, de spaţiu sau de loc. În concluzie,
la început (adică la primul început al primei creaturi care s-a mişcat), forţa increată,
născută din Dumnezeul veşnic, prin nesfârşita înţelepciune şi deplina putere absolută,
prin porunca lui, adică prin vorba dintâi „să fie” (cuvânt cu care mai apoi ştiinţa
senzorială a numit natura) şi prin sine, a creat principiul mişcării (şi nu şi al repausului).
(Căci Dumnezeu nu a creat repausul, după cum nu a creat nici moartea, altminteri s-ar
înţelege ca fiind creatorul non-fiinţelor, ceea ce este cu totul absurd după ştiinţa sacră.)

38.
Odată creată din nimic lumina, spun, la porunca acestui cuvânt care acţionează
deplin, i s-a poruncit să îndepărteze de sine tenebrele abisale şi să le despartă unele de
altele.
Iar acea despărţire a fost cauza secundă a primei mişcări ce a urmat. Indicând
timpul în veşnicie, a delimitat prima zi. A delimitat chiar ziua, dar nu în modul mişcării

32
universale, căci sfera reală nu se arăta încă. Apoi lumina, după o despărţire de moment, la
locul potrivit, răspândindu-se de-acum cu putere, ca o sferă, îşi trimitea razele sale egale
deasupra nesfârşitului glob abisal. Mai întâi a fost creată lumina, nu lucirea, căci lucirea a
fost făcută mai apoi prin strângerea laolaltă a luminii. În cele din urmă, trezită fiind
căldura (care de-acum se obişnuieşte să fie numită naturală) în arheii lucrurilor, li s-a
poruncit să-şi străbată intervalele lor, după cum se va limpezi în cele ce urmează.

Capitolul 7
Întâietatea luminii, care a precedat soarele şi toate creaturile, indică misterul
simbolic al soarelui dreptăţii din ziua a treia, reînvierea şi renaşterea sufletelor
moarte prin păcat şi măreţia credinţei.

De aici, prin enigmele din oglindă, oracolul adevărului se îndreaptă din nou către
înţelegerea intelectuală mai profundă. Ştiinţa sacră ne învaţă că lumina creată la început a
fost cauza despărţirii tenebrelor.

39.
Şi anume, laolaltă cu marele mister al luminii (după cum îmi dezvăluia ceea ce
contemplam), care avea să se arate în soarele dreptăţii şi să lumineze pe tot omul venit în
lumea aceasta şi care a apărut ca prima născută a creaţiei ce urma să reînvie, adică soarele
dreptăţii, arătându-se în natura plină de tenebre, scoate la suprafaţă întreaga lumină a
adevărului şi dezvăluie întunecimea minciunii. Căci, după cum lumina era cea dintâi
dintre toate creaturile vizibile, trebuia ca, tocmai în acea lumină care delimita şi definea
ziua, să se arate creaturile care urmau; în acest mod, lumina, pe care nu o cuprind
tenebrele, adică Fiul singur născut al Tatălui, a voit să îşi ia trup senzorial şi, luminându-l
cu strălucirea divinităţii sale, l-a păstrat în sine la adăpost de prihana căderii; iar la cei ce
veneau după sine l-a purificat şi, eliberându-i de tenebrele păcatului prin strălucirea sa,
întocmai de parcă ar fi fost creaţi din nou, i-a aşezat la loc în starea de mai înainte, dar
încă şi mai nobilă, a strălucirii, adică împărtăşindu-se din lumina soarelui care nu apune,
aşa încât să strălucească între celelalte creaturi, ca soarele între celelalte stele. Toate
creaturile ce primesc lumina, spun, sunt luminate de soarele simţurilor. Sunt luminaţi şi

33
cei drepţi de soarele dreptăţii, ca unii care primesc puterea de a fi fiii luminii şi, de aici, ai
lui Dumnezeu.

40.
Mai mult, e limpede că lumina dintâi nu a fost lucire de felul lucirii care se arată în
soare (de vreme ce despărţea egal ziua şi noaptea), ci lumină în sens propriu şi simplu, de
la care şi-a primit strălucirea discul solar (adică sufletul nemuritor), în ziua a patra a
creaţiei, în felul în care, după ziua a treia de asfinţit a soarelui dreptăţii, cei lipsiţi de
suflare, în umbra morţii, aruncau în jur o lucire de împrumut. În plus, după acest mister al
modelului dintâi, se vădeşte că la asfinţitul soarelui dreptăţii (care s-a petrecut la ora a
şasea a zilei pe cruce) nu s-ar fi putut petrece niciun alt miracol pe potriva misterului,
decât întunecarea soarelui senzorial, ceea ce chiar s-a petrecut. Tot aşa, soarele dreptăţii,
după a treia zi, a luminat sufletele care aşteptau strălucirea lui. Iar soarele senzorial, după
ceasul al treilea, redobândindu-şi strălucirea întocmai ca după a treia zi a creaţiei, s-a
strâns în discul său şi a luminat orice creatură ce locuia în lume. În cele din urmă (ceea ce
reprezenta împlinirea întregii contemplări), nu era, între mistere şi autorul misterelor,
nicio altă lumină a cunoaşterii decât credinţa în Dumnezeu, care trebuie să preceadă şi să
transceadă toate întunecările simţurilor, pe care o recunosc doar cei ce nu provin din
carne, ci de la Dumnezeu, de la care pot dobândi ştiinţa sacră.

41.
Capitolul 8
Într-a doua zi a creaţiei, prin ceea ce separă aerul, sunt despărţite apele abisale şi se
rânduieşte firmamentul sub numele de „aer”.

Într-a doua, era limpede că acea putere eternă pusese aerul dinaintea apelor şi îi
rânduise să despartă şi să separe apele de ape. Acesta, supunându-se pe dată poruncii, s-a
aşezat între ele ca o sferă, de unde a apărut sfera firmamentului actual, pe care Dumnezeu
a numit-o „cer”; iar apele care au fost adunate sub bolta firmamentului, adică globul de
apă, le-a numit „mări”; pe cele supraceleste însă, ca unele abisale, nedefinite, nenumite şi
cunoscute doar lui însuşi, le-a retras din tovărăşia cu cele inferioare, pentru ca prin bolta

34
lor să sprijine circumferinţa cea mai înaltă a aerului desăvârşit de simplu care este chiar
firmamentul. De aceea (cum s-a spus mai sus), în limba originară prin „cer” se înţelege,
etimologic, „unde sunt apele”. Aşadar, în această zi a creaţiei, de la globul apelor
inferioare până la circumferinţa firmamentului, nu am putut observa niciun corp sau nicio
creatură, în afară de aerul însuşi, nici foc, nici eter, nici – în fine – nu se arăta undeva
ceva mai pur şi mai simplu decât aerul, poate pentru că nici nu era necesar, după cum se
va vedea în creaţia din zilele ce urmează.

Capitolul 9
Într-a treia zi este creat pământul, rod al apei, şi este strâns laolaltă şi devine globul
de pământ-apă.

Într-a treia, am văzut apele de sub aer sau de sub cer cum se strâng laolaltă, la
porunca aceleiaşi forţe, şi se adună de pretutindeni printr-o apăsare egală a tuturor părţilor
şi sunt comprimate în mijlocul sau în centrul globului: pentru că globul de apă nu s-a
putut opune acestei constrângeri, apa a îngăduit pătrunderea atomilor şi s-a supus
condensării (de vreme ce puterea aceea lucra în chip supranatural).

42.
Aşadar, făptuindu-se pătrunderea atomilor, în chip necesar a urmat o micşorare a
dimensiunilor sferei de mai înainte, care a deschis în univers un gol necunoscut păgânilor
(despre care se va vorbi mai departe) şi, în cele din urmă, a început să se închege uscatul
din umed, nu altfel decât caşul din lapte, şi să se arate în mijlocul lui. Apoi, ca şi cum ar
fi uitat de propria sa simplitate (prin rânduiala forţei ce încheagă), s-a transformat într-o
substanţă uscată sau, după cum se spune de obicei, în pământ virgin. De aceea, în mod
necesar, pământul trebuie să fie rod al apei (fiind o creatură creată prin intermediere) şi să
fie socotit aşa. De aici încolo el, ca şi cum ar fi fost fecundat de spiritele-arhei ale
lucrurilor şi ar fi primit spiritul aerului prin porii săi deschişi şi nenumăraţi, a stat
nemişcat întocmai ca o navă încărcată, bine cumpănită în balanţă, plutind între şi
deasupra apelor, dar cumva opus diametral. Căci ştiinţa sacră ne învaţă că apele au fost
adunate laolaltă, aşadar trebuie să se înţeleagă că şi uscatul a fost separat laolaltă.

35
Altminteri, întregul cuprins al pământului, care urma să fie udat de un singur izvor (după
cum se va discuta la locul potrivit), nu ar fi putut să se împărtăşească în chip egal din
umezeala aceluiaşi izvor: nu poate fi, aşadar, nicio îndoială că s-ar fi întors spre o
anumită regiune a cerului (poate către miazănoapte).

43.

Capitolul 10
În aceeaşi zi a treia apare golul, foarte necesar în natură.

Să inserăm, ca într-o paranteză, în această a treia zi a creaţiei, o privire asupra

golului, cu totul necesar naturii. Apariţia golului (sau, mai degrabă, după cuvântul folosit
de ştiinţa sacră, a „deşertului”) a fost mediată de micşorarea globului şi de o ordine
cumva naturală, după cum se spune de obicei. Căci, de vreme ce aerul, după producerea
căldurii în soare, trebuia să cuprindă în sine vaporii extraşi de ea din pământ şi era nevoit
să primească, întocmai ca pe un străin în ospeţie, o cantitate atât de mare de nori, rătăcind
în toate părţile prin univers, dumnezeiasca înţelepciune, care făptuieşte până la capăt, a
pregătit locul potrivit pentru acestea. Căci ar fost cu neputinţă pentru creatură, care avea
să lucreze de aici încolo în chip natural, să îngăduie o pătrundere a corpurilor (lucru care
s-a făcut o singură dată, pe loc, şi numai pentru creaţie, fără să-i mai fie apoi îngăduit
creaturii materiale), iar locul care mai înainte era plin de gaz acvatic şi de aer simplu,
până la circumferinţa cea mai de sus, putea primi din nou o altă creatură, venită din afară,
oricare ar fi fost ea.

44.
De aceea, odată împlinită pătrunderea prin puterea supranaturală şi creatoare a
apelor), precum şi micşorarea globului (care a urmat de aici), aerul s-a lăsat în jos până la
suprafaţa globului şi, dacă se arătaseră în vreun loc pori deschişi, s-a lăsat până în
străfundurile intime ale pământului, de unde, în mod necesar, deşertul a trebuit să se
împartă şi să se risipească prin tot corpul aerului. În felul acesta, parcă deschizând nişte
pori în aer, l-a făcut mai rar şi mai întins; altminteri, dacă ar fi tăgăduit golul, natura ar fi

36
fost silită ca mai departe să primească pătrunderea corpurilor şi, dacă nu ar fi îngăduit
asta defel (după cum nici nu o îngăduie), nu s-ar fi putut produce mişcare în chip natural;
sau, dacă i-ar fi fost cu putinţă unei singure creaturi mişcarea, printr-o singură mişcare
(pentru că plenitudinea universală era continuă), toate s-ar fi mişcat împreună şi în acelaşi
fel. Tot aşa, nici căldura sau aerul încălzit nu ar fi putut pătrunde în adâncurile
pământului, nici vaporii nu s-ar fi putut ridica în vreun fel în înalt, de vreme ce nu şi-ar fi
avut un loc în care să stea nici aerul în pământ, nici vaporii pământului, în aer – şi ar fi
avut un sălaş gol. Căci la plin nu se poate adăuga nimic, şi nici nu i se poate lua. Aşadar,
se arăta a fi cu totul necesar pentru natură ceea ce păgânii socoteau ceva „dintre cele
imposibile”.

45.

Capitolul 11
În aceeaşi zi este creat arheul, este definit şi prefigurat felul de a fi al speciilor
vegetale produse.

Am văzut însă acea forţă cum pune în pământul virgin o putinţă plină de slavă,
asemănătoare fermentului pentru făină: odată înglobat, fierbând şi clocotind în sine, era
răspândit în toată masa pământului.
Aşadar, prin acţiunea forţei numite mai sus, a apărut ἔνορμον („imboldul”), sau
arheul, făurarul speciilor, cel ce ocroteşte şi înmulţeşte seminţele, care, rânduit în miezul
intim, la animale este aşezat în centru, în sămânţă, iar în afară este acoperit şi înconjurat
de o materie spumoasă; la vegetale însă, este amorţit într-un nucleu mai gros şi mai dens
şi încrustat într-o păstaie. În cele din urmă, arheul pământesc, răspândit felurit în felurite
locuri şi înzestrat cu o putere specială şi cu o putinţă proprie, de îndată ce şi-a primit
umezeala primitivă, s-a pornit neînfrânat – fiecare dintre ei – împotriva a orice îi punea în
primejdie specia, pentru a şi-o apăra; în felul acesta şi-a transformat umezeala pură,
simplă, adică apa lichidă, fluidă şi primară (cu sprijinul neîncetat al puterii creatoare), în
substanţe solide, compacte şi anume vegetale, adică în specii, alcătuiri şi forme de
ierburi, de lemne, precum şi de metale – iar, de aici, orice a fost produs prin creaţie,

37
devenit părtaş la acea putere de arheu, a început să-şi parcurgă ciclul, după răstimpul
determinat al propriei sale durate.

46.
În felul acesta, toate genurile şi speciile vegetalelor au luat în stăpânire suprafaţa
pământului, cu o putinţă de multiplicare continuă şi neobosită.

Capitolul 12
Într-a patra zi sunt create corpurile cereşti din elementul aerului, lumina universală
este strânsă în discul solar şi împărţită în celelalte, după felul lor de cuprindere.

Într-a patra am văzut că acea lumină universală şi egală este împărţită în corpuri ce
luminează, mai mari şi mai mici, mai luminoase sau mai puţin luminoase. Iar felul de
alcătuire a corpurilor cereşti ce primeau lumina se arăta în acest fel: uriaşa întindere a
aerului ce era cuprinsă în bolta cerului a fost adunată laolaltă din toate părţile de forţa
creatoare şi elementul simplu al aerului, printr-o forţă supranaturală, a fost condensat ca
într-o formă cristalină, iar lumina universală a fost rânduită şi strânsă mai întâi laolaltă,
adică în discul soarelui, de unde mai apoi, printr-o reflexie egală (după proporţiile sferei),
a luminat corpurile transparente simple ale elementului simplu, aflate atât mai sus de ea,
cât şi sub ea. Căci aşa cum toate corpurile sublunare, provenite din elementul unic al apei,
erau în chip necesar, periodic, alterabile şi mutabile, la fel s-a rânduit ca cele supralunare,
până la firmamentul însuşi, să fie create din unicul element al aerului, ca unul ce era
foarte simplu şi lipsit de adăugirea vreunui alt element, pentru că trebuia ca ele să fie
veşnic imutabile, inalterabile şi să rămână mereu aceleaşi.

47.
În această chestiune s-a împiedicat ştiinţa senzorială, care, atunci când a hotărât că
alcătuirea sublunară este formată din patru elemente, respectând superioritatea corpurilor
cereşti, le-a rânduit dintr-un al cincilea element, necunoscut, nedefinit şi, ca să spun
adevărul, imposibil, ca şi cum ai spune că ele sunt mai nobile decât celelalte (prin
privilegiul, aşadar, al înălţimii lor) şi mai alese: le-a chemat cu un nume nou, „eter”

38
(adică un aer mai simplu decât aerul însuşi sau un foc invizibil şi de neperceput), dar mai
apoi le-a adăugat în nume ceva divin şi etern, cu o grijă nu lipsită de primejdie. În
realitate însă, de vreme ce ştiinţa sacră nu recunoaşte, prin modul mistic al creaţiei, niciun
alt element (adică organ prim) în afară de apă şi aer, ţine de adevăr să se admită că toate
cele sublunare provin din elementul unic al apei; iar corpurile celeste vizibile sunt
rezultate din elementul unic al aerului şi au fost aduse la formele lor proprii prin forţa
creatoare.

48.
Acestea, în sfârşit, după cum s-a spus, au fost luminate de lumina universală fie mai
mult, fie mai puţin, după puterea de cuprindere a fiecăruia, într-o ordine minunat
rânduită, menită unui ţel cunoscut doar creatorului, sau – ceea ce e îngăduit să fie
cunoscut în parte – li s-a poruncit să fie în mişcare veşnic, fără repaus şi fără oprire, spre
beneficiul şi folosul creaturii ce va fi în viitor, mai presus de cele de acum.

Capitolul 13
Se rânduieşte supremaţia soarelui şi a lunii şi rostul celorlalte astre şi este indicată
cauza secundă a căldurii în soare.

Între nenumăratele corpuri cereşti, sunt două pe care scrierile sacre le numesc, după
sensul termenului, luminătorii mari, care sunt, de altminteri, mai vizibile decât celelalte şi
pe care simţurile le percep mai bine, imprimând totodată celor de pe pământ imaginile
caracteristice ale împlinirii lor; iar cel mai mare, care este soarele, a fost menit să adune
în sine lumina amestecată, să despartă ziua de noapte, lăsând lumina universală să
lumineze celelalte stele, pentru a sili la mişcare arheii locali, încălzindu-i, şi pentru a
păstra calzi fermenţii specifici formaţi odată cu pământul; cel mai mic, care este luna,
este menit să cârmuiască noaptea, să redea – prin mişcarea sa – apei prime puritatea ce-i
este proprie (altminteri ea ar fi lâncezit toată, poate, sub puterea fermenţilor locali şi s-ar
fi transformat într-o substanţă grasă) şi să se păstreze în starea sa nupţială de la început,
aşa cum a fost dinainte rânduit prin arheu, adică prin putinţa vitală a vieţuitoarelor de a fi
pe dată produse din ape.

39
49.
Iar celelalte corpuri cereşti general acceptate (care sunt indicate prin numele
obişnuit de astre) au fost menite să stea în constelaţii, anotimpuri, zile şi ani.
Dar din alăturarea strânsă în discul solar a luminii ce se răspândea departe a fost
creată lucirea; odată creată în el căldura foarte intensă, a apărut soarele, foarte fierbinte la
origine, prin sine şi, cum se spune de obicei, de la natură. Dimpotrivă, luminătorul mai
mic, adică luna, fie pentru că este la o mare distanţă de soare, fie pentru că este alcătuit
dintr-un corp mai compact decât celelalte, abia primind razele soarelui şi doar la
suprafaţă, a ajuns să fie mai rece decât toate celelalte (ca una care păstrează în sine cu
străşnicie frigul originar al aerului), aşa încât se potriveşte pe de-a-ntregul cu mişcările
aerului, cu schimbările de vreme adică, şi a fost pus înaintea apelor şi arheilor animalelor
ce abia aveau să se formeze din ape; creatorul tuturor şi cârmaciul preaînţelept le-a pus pe
toate sub stăpânirea lui.

Capitolul 14
Sunt definite rosturile astrelor în constelaţii, anotimpuri, zile şi ani. Scrierile sacre
ne învaţă de asemenea cum trebuie să fie înţelese acestea.

Şi aşa, de vreme ce toate astrele sunt rânduite de aceeaşi forţă creatoare să-şi
împlinească cercul anual, ele şi-au asumat – pentru a-şi duce la capăt rostul ce le-a fost
menit – mişcări diferite şi inegale între ele, într-o formă unică a parcursului lor circular.
De aici se vădeşte că ele sunt veşnice, nu ca unele care se mişcă circular (cum flecăresc
şcolile senzoriale), ci pentru că au fost pornite şi create de Dumnezeu cel veşnic ca unele
cărora le-au fost sortite mişcări diverse.

50.
De aceea, după cum le-a poruncit creatorul, se mişcă fiecare în propriul său cerc,
parcurg un traseu definit şi efectuează o mişcare a efectelor, măsurată în sine şi în afara
sa. De aceea ele se constituie în constelaţii pentru cele inferioare, adică terestre, şi mai cu
seamă pentru creatura intelectuală, prin aceea că semnifică înţelepciunea infinită a

40
creatorului şi a cârmuitorului şi, cumva cu glasul cel mai înalt al creaturii, „cerurile
vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi lucrările mâinilor lui se înscriu pe firmament. Ziua
îi transmite zilei cuvântul şi noaptea îi vesteşte nopţii ştiinţa” sau, cel puţin cât ţine de
simţuri, anunţă dinainte tragediile schimbărilor ce se petrec în chip necesar; iar de aici se
transformă în răstimpuri, dat fiind că în răstimp se produc schimbările lucrurilor şi
transformările meteorilor mediate de ele, cum sunt frigurile sălbatice, căldurile foarte
intense, furtunile naturale (pentru că se stârnesc şi unele nefireşti), fenomene aspre,
secete, ploi nesfârşite şi deloc de folos, cum ar fi inundaţiile parţiale şi chiar potopuri şi
altele ce ţin de temperaturi şi de vremea dezlănţuită, cele ce ameninţă seminţele cu
sterpăciunea sau cu rodnicia, semne prevestitoare care anunţă chiar pentru întregul
univers un folos sau o pagubă. Căci numai în acestea le-a fost îngăduit astrelor să-şi
manifeste trebuinţa, altminteri, când se presupune un act de liberă voinţă, înţeleptul va fi
stăpânit când de sine însuşi, când de astre: nu e de pus sub semnul îndoielii că astrele mai
degrabă i se supun, decât îl constrâng.

51.
Se transformă în zile, dat fiind că, în vreme ce corpurile cereşti îşi parcurg căile,
timpul se măsoară cumva prin veşnicia însăşi, în spaţiul unei singure rotiri şi al întoarcerii
de la un punct la acelaşi punct al orizontului; iar zilele sunt numărate în săptămâni, după
şapte stele rătăcitoare; de aici se transformă, în sfârşit, în ani, dat fiind că drumul şi
întorsul stelelor se defineşte prin perioada de revoluţie fixată şi, pe rând, de apropierea şi
depărtarea lor, şi anume anul care este numit „solar” e împlinit de urcarea şi coborârea
soarelui între tropice şi de îndepărtarea sau apropierea de linia ecuatorului şi prin intrarea
pe rând în cele douăsprezece semne şi, în cele din urmă, întoarcerea în acelaşi punct,
după numărarea a 365 de zile şi 6 ore.
Tot aşa, steaua mai mică, păstrându-şi propria sa mişcare în aceleaşi constelaţii
cereşti, în măsura în care se îndepărtează de soare sau se apropie de soare, este luminată
către centrul pământului, încetul cu încetul, fie din partea diametral opusă, total, fie,
respectiv, pătrunzând perpendicular chiar în calea soarelui, face o eclipsă de soare şi toată
acea jumătate a ei care priveşte către pământ este lipsită de lumină şi, de îndată ce se

41
întoarce la cursul ei, partea care priveşte la soare împrumută de la soare lumină, de unde
le apare celor de jos efectul de lună nouă.

52.
Când însă soarele este opus diametral lunii şi loveşte pământul cu razele sale într-o
linie dreaptă, în centru, umbra pământului se întinde într-o formă piramidală până la
corpul lunii, iar de aici se formează eclipsa de lună. Când însă, privind spre soare, luna
ajunge să crească vreme de <…> zile şi <…> ore şi să descrească tot atâtea, îşi
împlineşte calea pe care o face soarele pe durata întregului an în răstimpul zilelor
numărate aici; urmează că anul care e numit „lunar” este împlinit prin douăsprezece
mişcări de revoluţie ale lunii. În cele din urmă, prin mişcarea solară în cinci forme, se
măsoară modificările cvadripartite ale meteorilor, calitatea şi cantitatea frigului şi
căldurii, de unde şi-au primit fiecare numele propriu de „primăvară”, „vară”, „toamnă” şi
„iarnă”. Iar din faptul că scrierile sacre vorbesc la plural despre ani, poate că se cuvine să
se înţeleagă fie anii solari şi lunari amintiţi mai înainte, fie că au fost de o asemenea forţă
încât să împlinească anii pe care creatorul însuşi îi numărase până la sfârşitul lumii şi al
mişcării lor, începând cu prima strălucire, şi le-a definit putinţa de a se mişca. Căci nu
părea să se înţeleagă că ştiinţa sacră ar fi indicat descoperirile slăbiciunii senzoriale, cum
ar fi „anul tuturor planetelor care se îndreaptă spre acelaşi loc”, „anul lui Saturn”, care
cuprinde, zice-se, patruzeci de ani solari, „anul de trei luni”, „anul arcadienilor”, „anul
egiptean”, „anul olimpiadelor” şi alte observaţii şi denumiri ce ţin de nestatornicia
omenească, asemănătoare acestora, după cum fiecare a vrut să indice nişte accidente ale
constelaţiilor cereşti şi schimbări apărute pe rând.

53.
Lăsând însă acestea pentru curioşi, să ne întoarcem la cercetarea pe care ne-am pus-
o în gând.

42
 Capitolul 15
Într-a cincea zi sunt făcute reptilele din apă şi înaripatele din aer, după arheii ce le
sunt proprii, şi se arată ce diferenţă există între fermenţi şi arheii locali şi de ce fel
este ea.

Într-a cincea am văzut că acel ferment care fusese încredinţat pământului, încă de
patru zile, trezea acum la viaţă arheii din apă – care vreme de atâtea zile fuseseră parcă
toropiţi de somn – pentru a produce speciile înaripatelor. Căci întocmai cum apa
comprimată, printr-o forţă supranaturală, dăduse naştere uscatului, tot aşa, prin
coagularea aceleiaşi ape, dăduse naştere, prin puterea de a fermenta, genurilor şi speciilor
de reptile, în apă, şi de înaripate, în aer, după arheii meniţi lor; de aici încolo acestea,
odată primită rânduiala naturală, adică prin dezvoltarea arheilor specifici, au primit
porunca să se multiplice fără încetare. Se cuvine să se bage de seamă aici că diferenţa
dintre fermenţi şi arheii lucrurilor constă în aceea că fermenţii au din afară puterea de a se
mişca fără deosebire şi de a primi căldura, dar şi o putere din interior de a trezi la viaţă, în
schimb arheii, puşi în mişcare de puterea fermenţilor, au primit poruncă să definească
formele lucrurilor şi să le păstreze nestricate până la sfârşitul perioadei ce a fost hotărâtă
dinainte.

54.
Tot aşa, pentru a face să se dezvolte arheii de apă, fermenţii de apă au nevoie de frig
nu mai puţin decât de căldura pământului, de unde rezultă că arheii, după natura diversă a
fermenţilor, produc elemente specifice de natură diversă, adică fermenţii – puşi în
mişcare de frigul care există simultan cu ei în mod natural – produc în ape arheii acvatici
ai reptilelor, iar pe pământ fermenţii puşi în mişcare de căldură produc alcătuirile
făpturilor terestre; de aici i se dezvăluie cu mare uşurinţă celui ce observă cu atenţie
deosebirile dintre aceste puteri cu totul dumnezeieşti: cu totul, pentru că, fiind mort
arheul în trăsăturile lui particulare, rămâne mereu viu fermentul local, prin a cărui
intermediere şi dezvoltare sunt chemate din nou la viaţă speciile vegetalelor şi ale unor
mici animale în străfundurile pământului şi, de asemenea, în ape, unde mai înainte nu era
nicio specie de reptile; în cele din urmă este limpede că forţa fermenţilor (apa, de la sine),

43
punând în mişcare arheii, produce reptile multe şi felurite ca specie. În plus, după
adevărul ştiinţei sacre, se dezvăluie că reptilele din ape şi înaripatele din aer sunt creaturi
de aceeaşi condiţie, pentru că – şi unele, şi altele – păstrează nestricaţi arheii numai prin
intermediul ouălor.

55.
Se deosebesc doar prin arheul specific, pentru că cele acvatice sunt stimulate de
calitatea lor rece (ca una care le-a fost imprimată de steaua mai mică), iar animalele
înaripate, de calitatea lor caldă (ca una care le-a fost conferită de steaua mai mare): în
cele din urmă, sunt împinse şi rânduite să-şi recapete viaţa.

Capitolul 16
Într-a şasea zi sunt produse metalele şi mineralele în pământ şi animalele, pe
pământ. Este definit rolul cauzelor secunde şi se explică ce e de înţeles prin „soarele
şi luna care cârmuiesc”.

În sfârşit, într-a şasea, dezlănţuindu-se fermentul pământului virgin, ca şi cum ar fi

fiert în sine în cele cinci zile, erupe şi pune la lucru arheii împrăştiaţi atât în straturile
pământului, cât şi la suprafaţa lui. De îndată ce aceştia primesc lichidul înfierbântat prin
clocotul fermenţilor, rânduindu-şi fiecare parte separat, pământul virgin, ca o nevastă
însărcinată, dă naştere unui vlăstar foarte îmbelşugat şi unei spiţe foarte înzestrate: şi
anume, în straturile adânci, mineralele şi metalele, iar, la suprafaţă, animalele care umblă
şi toate reptilele. Astfel, toate cele despre care până acum se crede, cu o credulitate oarbă
şi după obiceiul lumii păgâne, că sunt corpuri naturale mixte, se arătau a fi fost alcătuite
şi duse la desăvârşire luându-şi corpul nu din altă parte, ci din elementul pur al apei, prin
fermentul care le trezeşte la viaţă şi prin arheul specific care le rânduieşte. Aşadar, după
adevărul căutat în scrierile sacre, li s-a poruncit să păstreze şi să facă universul să
continue după regula sfintei creaţii: soarele să lumineze pentru a încălzi, celelalte stele să
pună în mişcare elementul activ „blas”, pământul să încălzească în frigul aspru al aerului
rădăcinile vegetalelor şi seminţele, aerul să reducă până la moderat căldura foarte

44
puternică a soarelui şi să păstreze arheii lucrurilor în vigoarea lor proprie şi vitală,
primind la sine, prin pori şi golurile necesare, o cantitate uriaşă de aburi.

56.
Cum însă în ştiinţele sacre este rânduit ca soarele să guverneze ziua, iar luna,
noaptea, este limpede că toate animalele câte sunt atinse de razele solare sunt supuse
ocrotirii soarelui, iar câte sunt lipsite de căldura solară – cum sunt toate cele acvatice şi
cele care rătăcesc în libertate la lumina lunii în ascunzişurile cele mai adânci ale apelor,
nu doar noaptea, ci şi ziua – sunt supuse cârmuirii lunii.
De aceea am văzut cu toată limpezimea că elementele prime şi cele întâi născute
sunt organe primare, dar cauze secundare, ce nu pot fi amestecate unele cu altele, că
pământul este cel ce nutreşte, că soarele şi luna sunt ocrotitori, iar toată mulţimea
corpurilor cereşti are rostul să ajute la păstrarea alcătuirii universului şi, ca să o spun într-
un singur cuvânt, că toate acestea sunt supuse poruncii creatorului şi nicidecum nu sunt
autori ori cauze.

57.

Capitolul 17
Prin binecuvântarea dumnezeiască, arheii lucrurilor îşi primesc forma existenţei
proprii şi sunt aduşi la desăvârşire; se demonstrează că forma oricărui lucru este o
creatură nouă.

Apoi am auzit, de la stiinţa sacră, cuvântul acela plin de forţă şi viaţă: „Creşteţi şi
vă înmulţiţi” (şcoala păgână îl numeşte instinctul naturii, fără să explice însă ce înţelege
prin asta), care a poruncit ca, printr-un şir continuu şi neîntrerupt de lucruri, arheii să
primească forme desăvârşite şi să le întipărească în elementul simplu şi pur al apei, ca
supus fixării, după determinarea periodică (pe care platonicienii o numesc pieziş „idee”)
şi să le pecetluiască în sămânţa proprie: le-a fost dat şi adeverit să fie neînfrânţi şi
neobosiţi în lucrarea lor, printr-o putere atotputernică. De aici se observă foarte bine că
pot să ducă nişte forme la împlinire, dar nu să le producă. De vreme ce este limpede că

45
fiecare produs natural, ca unul supus elementului apei (după cum se va vedea mai pe larg
în cartea despre viaţă), apare dintr-un ferment local care acţionează şi, ca trăsătură
specifică, dintr-un arheu – ele nici nu au, nici nu pot da o formă esenţială desăvârşită pe
care să o extragă din sine şi să o facă să aibă un parcurs predeterminat. Aşadar, după
îngăduinţa celui atotputernic de „a creşte şi a se înmulţi”, este necesar ca, prin însăşi forţa
creatoare, fiecare în parte, în momente potrivite fiecăruia în parte, să-şi ia formele proprii.
Căci, după învăţătura adevărului, există un singur autor al formelor, un singur creator al
existenţei şi un singur părinte al luminilor şi dătător de viaţă, care nu îi va da niciodată
altuia slava sa, iar numele lui este Iehovah.

58.
Dar, de vreme ce oglinda adevărului limpezeşte chiar limpede, să cercetăm cu mai
mare atenţie ce ne arată în ştiinţa sacră spiritul adevărului, reluând cercetarea asupra
principiilor constitutive ale lucrurilor naturale transmise de şcoala senzorială.

Capitolul 18
Sunt respinse principiile lucrurilor naturale transmise de Aristotel şi se dovedeşte că
numărul de patru elemente nu este un dat.

Contemplând astfel cu toată atenţia lucrurile din oglinda imaculată, ca împins de un

imbold, mi-am amintit de principiile lucrurilor naturale transmise la păgâni de Aristotel,
cel numit prin antonomază „Filozoful”, şi anume: materia, forma şi privaţiunea – nu
cumva aş putea găsi într-altă parte în creaţia lucrurilor unele ca acelea? Numai că mi-am
risipit zadarnic eforturile, deloc puţine, iar lenea cercetării nu avea să scape nepedepsită
în viitor. De fapt, nu se arăta nicio materia himerică de felul acesta, adică un corp lipsit de
corp, un subiect care nu rezistă şi o esenţă care nu există; în sfârşit, nu am putut cerceta
nici insaţiabila lui cuprindere metaforică sau apetitul – împodobit cu titlu de curtezană –
de a primi forme, şi nici nu am putut găsi, tot aşa, forma fără formă, nici priceperea sau
putinţa de a transforma subiecţii (socotiţi cumva fără rost), nici, în sfârşit, cauza pentru
care unul lasă foarte repede în urmă o stare, în vreme ce un altul abia dacă poate, ca una
ce e mult iubită, să o părăsească (chiar şi la cel de-al cincilea element, după cum îi spun

46
ei); tot aşa, nici nu am reuşit să văd materia generând forme din sânul său, unde nu le
avea pregătite dinainte: căci dacă ar fi fost astfel, în chip necesar principiul formei ar fi
existat dinainte în materie, iar principiul materiei, în formă.

59.
Asta înseamnă a presupune un singur şi identic principiu: în consecinţă, cade
părerea formată şi acceptată cu credulitate în privinţa acestor două principii. Am primit o
învăţătură limpede că, pornind de la credinţa în ştiinţa sacră, pe de o parte formele şi
forţele lucrurilor create au apărut în chip supranatural din nimic (căci în chip natural
nimic nu apare din nimic) şi, pe de altă parte, în chip natural elementul apei a fost supus
întipăririi, arheii şi-au primit menirea şi forma prin tendinţa către asumarea şi împlinirea
formelor, iar formele, cum sunt lucruri create din ceva nou şi, în consecinţă, sunt făpturi
noi, au fost umplute fără încetare de părintele luminilor, care făptuieşte încă şi acum: cele
animate, prin arheul care corespunde suflului vieţii, iar plantele şi celelalte ierburi, care
cresc având rădăcinile în pământ, precum şi speciile de arbori, prin arheul care
corespunde sufletului vegetal.
Iar despre al treilea principiu, care exclude fiinţa negativă, ce să cercetăm mai mult?
Şi ce să cumpănim? Nu avem nimic la îndemână.

60.
Despre nimic nu se spune nimic, nimic nu se cercetează, nimic nu se înţelege, iar
ceea este nimic, prin excluderea sa, nu îngăduie nicio formă pozitivă şi afirmativă a
ştiinţei. Aş cuteza să afirm un singur lucru: oricine presupune că, prin excludere şi prin
formularea nimicului, în mod natural ceva este natural, este într-un fel anume şi este
senzorial, să ştie că nu a formulat sau nu a cunoscut nimic natural, nimic de felul acesta şi
nimic senzorial. În plus, nu am putut numi, în amestecul corpului natural, nicio
compoziţie, opoziţie, înfruntare, luptă, victorie, devorare reciprocă (pentru că toate sunt
bune prin creaţie) a celor patru elemente, ba nici măcar ceva legat de numărul patru. Căci,
după cum s-a vădit îndeajuns, pământul nu este un element, ci rodul unui element. Tot
aşa, am înţeles că focul nu a fost niciodată defel creat, altfel decât ca o căldură foarte
puternică în discul solar, de unde provine focul din bucătărie ori, mai degrabă, moartea

47
artificială a lucrurilor materiale. Iar razele solare sunt, în chip adecvat şi de la sine, un
suport al suflului vieţii şi ocrotitorii arheilor specifici, de vreme ce îi încălzesc, ca să nu
fie vătămaţi de frigul cumplit al aerului; altminteri, strânşi cu măiestrie laolaltă, devin
focul bun de folosit, care distruge fermentul, desparte materia şi modifică orice corp
material şi care le reduce pe toate la elementul prim; cred că despre acestea am vorbit
destul, pe scurt; aşadar, să ne grăbim a toarce firul cercetării pe care ne-am propus-o.

61.

Capitolul 19
În aceeaşi zi a şasea este descris misterul facerii oamenilor, de ambele sexe, se arată
că forma adamică prefigurează prin taine înfăţişarea divină şi se dovedeşte că
renaşterea este posibilă prin ordinea creaţiei. Tot aşa, se înţelege somnolenţa din
simţul intelectiv şi somnul din corpul senzorial.

În cele din urmă, odată ce toate acestea (care sunt numite în scrierile sacre,
metaforic, „cele de după Dumnezeu”) au fost încheiate şi aduse la desăvârşire, mi-am
îndreptat cercetarea către încununarea misterelor, şi anume crearea omului de ambele
sexe. Căci, chiar dacă toate cele create sunt mistere datorită principiului supranatural şi
sunt înfăţişate tot ca mister în şirul conservării, totuşi acesta, indicat cumva înaintea
tuturor, posterior creării a toate, le precedă pe toate, prin nobleţea condiţiei sale. Mai
întâi, în crearea bărbatului nu apare cuvântul „să se facă” (pe care îl aveau în comun
toate), ci „să facem”, adică – de parcă ar fi chemat laolaltă sfatul Sfintei Treimi – a
hotărât să-l creeze pe Adam după chipul şi asemănarea sa. Şi nici nu îi încredinţează apei
sau aerului ori pământului să îl facă pe om, ci s-a născut din hotărârea Tatălui (de vreme
ce el singur este cauza a toate), lucrarea Fiului (de vreme ce fără el nu s-a făcut nimic din
ce a fost făcut) şi insuflarea vieţii de către Sfântul Duh (de vreme ce prin suflarea lui lutul
pământului a creat icoana dumnezeiască de nezugrăvit, substanţă imaterială şi care are
formă). Cum însă omul exterior avea nevoie să fie alcătuit dintr-un trup material, nu
dintr-un element pur, ci din fructul lui, adică din lutul pământului, în mâinile făurarului

48
Dumnezeu creştea şi devenea, dintr-o cantitate chiar mică, după cum se arăta, trupul mare
al lui Adam, printr-o creaţie nouă şi cu elemente diferite.

62.
De aceea, atât prin condiţia corpului material, cât şi prin înzestrarea cu o formă
imaterială, adică a icoanei divine, această creatură, cu o astfel de alcătuire mistică, se
ridică deasupra tuturor creaturilor, şi încă în cel mai înalt grad, pentru a fi în fruntea
tuturor şi a le conduce liber: odată constituită, i s-a rânduit să le poruncească celor de mai
sus prin puterea intelectuală, iar celor de mai jos, prin actul material. Atunci
preaînţeleptul Adam nu doar că le dădea animalelor terestre numele propriu fiecăruia, dar
chiar stăpânea peste Luceafărul cel înalt şi peste celelalte stele. Vai mie, sărmanul, ce
cutez să contemplu! Căci în forma adamică, precum şi în chipul divin, mi se părea că
zăresc, într-un fel tainic – dar adevărat – chiar înfăţişarea lui Dumnezeu. Iar aceasta era
aşa cum nu o înţelegeam şi nu era aşa cum o înţelegeam (chiar dacă râd de filozofia mea
cei ce urmează lumea păgână, ei, care mărturisesc că oamenii se trag din pietre sau din
putreziciuni, ca viermii şi şoarecii, şi că formele provin din forţa materiei). Iar în crearea
femeii, dumnezeiasca omnipotenţă s-a folosit de o altă ordine a misterului: nu a luat ceva
nici din apă, nici din pământ, nici, în sfârşit, din vreo altă materia aparte, ci, cufundându-l
pe Adam în somn, a voit pentru prima dată ca somnul să fie o creatură nouă, dar neutră.

63.
În sfârşit, odată adormite puterile lui intelectuale, dintr-o singură coastă a bărbatului
a construit o femeie întreagă, cea mai aleasă dintre toate creaturile, cu totul asemănătoare
bărbatului. Pe ea preaînţeleptul Adam a numit-o viaţă, os din oasele lui şi doi într-o
singură carne. Cum însă toate au fost create numai din cuvântul lui Dumnezeu, ele
fuseseră create din apă şi din rodul apei, dar Adam fusese făcut cu ajutorul lutului de
pământ, iar femeia, din osul bărbatului: este indiciul adevărului faptul că toate animalele,
odată ce sunt întoarse la elementul prim, nu se mai schimbă de aici. Omul însă, cum a
fost luat din lutul pământului, se întoarce până la urmă la lut, de unde totuşi se schimbă
cândva; de aceea şi femeia, cum nu a fost alcătuită nici din apă, nici din lutul pământului,
ci dintr-o parte a naturii adamice şi are în comun cu bărbatul ei acelaşi chip şi formă

49
imaterială şi se împărtăşeşte din nemurirea lui, poate să fie mai presus de toate cele
muritoare şi să-şi înfrângă simţurile şi nu este nici mai slabă, nici mai puţin nobilă ori mai
neştiutoare decât bărbatul său. Şi am băgat de seamă în cele din urmă că Dumnezeu
pusese în Adam frigul pentru a trezi în el nu somnul (după cum transmite şcoala
senzorială), ci numai adormirea (care, pentru că nu este nici substanţă, nici, în sfârşit,
accident, aparţine şirului de creaturi neutre): prin refacerea lui necesară, devine pe dată
un fel de al doilea pol al naturii (iar celălalt e dat de alimente), fără de care nu poate dura
forma naturală a vieţii de acum.

64.

Capitolul 20
Odată creat omul, este pus în fruntea tuturor, i se îngăduie să trăiască liber în
paradis, îi e dată porunca pomului interzis, sunt descrise desăvârşirile lui; Lucifer se
prăbuşeşte din cauza invidiei faţă de om şi a răzvrătirii trufaşe faţă de Dumnezeu.

Astfel – după ce e creat omul, de ambele sexe – se arată în mijloc, unde Dumnezeu
îşi întinde cortul său, antimodelul soarelui dreptăţii. Aşadar, omul a fost înzestrat cu
forma aceea şi a fost aşezat în starea nevinovăţiei, însemn al asemănării sale, plin de
înţelepciune şi desăvârşit ca cinste, rânduit în paradisul încântării, ducându-şi viaţa în
seninătate (chiar în fericire) şi în nemurire; toate îşi făceau îndatorirea în pace, într-un
singur gând, de bunăvoie, supuse la semnul lui (de vreme ce toate, întemeiate înaintea lui,
fuseseră pregătite şi rânduite dinainte pentru a-şi face datoria faţă de el): fiind drept,
strălucea ca soarele; fiind înţelept, domnea peste cele cereşti; ca icoană a lui Dumnezeu,
le poruncea tuturor; ca unul făcut după asemănarea lui Dumnezeu, înţelegea tot adevărul
şi împlinea toată dreptatea (căci în acest fel se spune că omul este asemenea lui
Dumnezeu, pentru că ar înţelege ce este adevărat şi ar spune-o; iar el ar face şi ar împlini
ce este drept). Numai că nu am fost vrednic să aflu prin cunoaştere dacă a avut o
asemenea stăpânire plină de fericire mult timp sau puţin.

50
65.
Mai întâi l-am văzut atins şi ruşinat de chinul goliciunii, pe dinafară, şi de tortura
ruşinii, de dinlăuntru; chiar dacă pricina acestui fapt şi aplecarea originară îmi rămaseră
ascunse şi necunoscute, efectul din urmă îmi apăru în acest fel: soarele dreptăţii,
manifestându-şi firea în forma adamică şi în mijlocul acelui întins cort al maiestăţii lui,
sub care îşi pusese moştenirea şi învăţătura: şi anume, să se ferească să mănânce din
fructul pomului interzis şi să nu jinduiască să afle binele şi răul, pentru a nu crede că
poate deveni mai bun şi mai presus, întunecându-şi puterea dumnezeiescului chip care
strălucea în el, şi aşa să se nască în el un soi ambiguu de cunoaştere (altminteri ar fi
cunoscut adevărul simplu printr-un intelect simplu) şi, în consecinţă, să-şi îngăduie a
dobândi ştiinţa senzorială şi compozită (căci în jinduirea lui stătea ascunsă moartea şi ea
îi sporea voinţa de posesie prin percepţia senzorială). Adam, în această stare, cât timp a
respectat cu evlavie porunca încredinţată lui şi cunoscută numai lui Dumnezeu, dacă se
arăta între celelalte creaturi, era cel mai strălucitor, ca soarele între celelalte stele: căci
oricare dintre celelalte creaturi se împărtăşea din razele soarelui dreptăţii, după cum era
mai puternic sau mai slab, după cum era mai departe sau mai aproape, numai că (fiindcă
toate văd lumina în lumina lui) niciuna nu se bucura de splendoarea desăvârşită a icoanei
dumnezeieşti.

66.
De aceea Lucifer, principele ordinelor cereşti, mânat de o invidie a intelectului şi
purtat pe sus de ambiţia slavei imateriale (şi, tocmai de aceea, neştiind să se căiască), a
ajuns să fie răzvrătit în inima lui spirituală: „Voi urca, zice, la cer, îmi voi înălţa tronul
mai sus de astrele lui Dumnezeu şi voi şedea pe Muntele Legământului”, adică voi lua cu
asalt şi voi cuceri muntele, adică pe Adam, în care Dumnezeu şi-a aşezat porunca, pentru
a-i fi păstrată, „şi pe acela care poartă chipul dumnezeiesc şi, asemenea cerului, este
tronul duhului dumnezeiesc şi sălaşul odihnei lui, mi-l voi face adăpost şi îmi voi pune în
el sălaşul aşezării mele, iar chipul care înfăţişează anume splendoarea dumnezeiească îl
voi face mai prejos şi mai întunecat decât mine şi voi spune: Dumnezeu sunt eu, pentru
că m-am aşezat pe tronul lui Dumnezeu. Iată, aşadar, dintre sfinţii lui, niciunul nu este de
nezdruncinat şi cerurile nu sunt curate dinaintea ochilor lui. Iată, cei care îi slujesc nu

51
sunt statornici şi a găsit răutate în îngerii lui.” În cele din urmă, Atotputernicul îi zise:
„Tu, heruvim ce cuprinzi şi ocroteşti, te-am aşezat (adică, te-am îngăduit) pe muntele
meu sfânt, ai umblat între pietrele arzânde (adică între Dumnezeu şi chipul său), ai fost
desăvârşit pe căile tale (adică l-ai slujit cu evlavie pe Dumnezeu) până ce s-a găsit în tine
nedreptatea” şi altele.

67.

Capitolul 21
Lucifer este mai înverşunat după cădere, dar plănuieşte cu viclenie prăbuşirea
omului şi începe, dialectic, un dialog cu femeia.

După ce în mintea lui Lucifer au apărut acestea şi au fost otrăvite de atingerea

invidiei, trufiei şi răzvrătirii lui duhurile născute odată cu el (care, dacă nu ar fi fost
sprijinite de har, ar fi ajuns să fie, toate, părtaşe la prăbuşirea lui), a căzut din cer, iar cel
care răsărea dimineaţa (adică cel care participa îndeaproape la splendoarea
dumnezeiască) a căzut, împreună cu ai săi, la pământ, apunând pe vecie în întunecimile
străfunde ale lumii de jos. Acest Lucifer, spun, când îl vede pe om în aceeaşi splendoare a
inocenţei şi slavei, se năpusteşte aprig şi neîmblânzit împotriva soţiei pe care Dumnezeu
i-o dăduse aceluia. Numai că nu se înfăţişează dinaintea ei ca un duşman cu mare putere,
ci cu linguşirea unui prieten foarte dibace şi viclean (căci, de vreme ce ştia că omul a fost
înzestrat cu puterea de a judeca, era convins că acela s-ar fi împotrivit dacă îl ataca
violent) şi aşa îi pune dinainte, pe ascuns, simţurile aducătoare de moarte, îi laudă puterea
de a discerne binele şi răul, îi ponegreşte condiţia – ca una umilă –, o îmbie să devină
Dumnezeu şi să ajungă asemenea Preaînaltului.
Îi dezvăluie logica, adică meşteşugul de a găsi ştiinţa prin simţuri, o învaţă
silogismul sofistic şi în cele din urmă se străduieşte cu toate puterile sale să găsească
alinare pentru propria sa cădere, prin căderea celuilalt şi să-şi împlinească dorinţa pe care
o nutrea.

52
68.
În felul acesta, învinuindu-l pe bunul Dumnezeu de păcatul invidiei, îi pune o
întrebare sofistică şi, luând partea ca întreg, spune: „De ce v-a poruncit Dumnezeu să nu
mâncaţi din pomul paradisului?” Eva, încă înţeleaptă, printr-o cunoaştere intelectuală şi
înnăscută, respingând negativul prin afirmativ şi arătând că nu este bună asumarea părţii
pentru întreg, zice: „Ne hrănim din rodul pomilor ce sunt în paradis, dar Dumnezeu ne-a
poruncit să nu mâncăm din rodul pomului care este în mijlocul paradisului şi să nu îl
atingem, ca nu cumva să murim.”

Capitolul 22
La început, duşmanul femeii îi admiră statornicia şi înţelepciunea, dar până la urmă
femeia, convinsă – prin două adverbe explicate dialectic – să devină Dumnezeu,
mănâncă din pomul interzis şi îl ademeneşte şi pe bărbatul ei.

La acestea, sofistul e cuprins de uluire, iar dialecticianul admiră splendoarea

înţelepciunii pline de simplitate şi vigoarea nezdruncinată a statorniciei; nu se opreşte
totuşi (căci este propriu dialecticilor să nu dea niciodată îndărăt în faţa ştiinţei adevărate
şi sacre) şi o atacă şi o doboară cu mai mare forţă, prinde cu dibăcie un adverb („nu
cumva”) şi îi opune dubitativului un negativ deplin: „Nicidecum, zice, nu veţi muri de
moarte”. Ascunzând apoi sensul neclar, aduce cu necredinţă o dovadă adevărată ca
mărturie falsă.

69.
„Căci Dumnezeu ştie, spune el, că în ziua când veţi fi mâncat vi se vor deschide
ochii.” Apoi, ridicând în slăvi ştiinţa senzorială (care se dobândeşte prin cercetarea
simţurilor), în cuvinte pline de aroganţă şi răzvrătire, spune: „Şi veţi fi ca zeii, ştiind
binele şi răul.” Vai! Femeia e prinsă în laţ, chiar dacă nu pe dată, ci prin simţuri (încă nu
se înroşeşte): mai întâi, printr-o poftă spirituală, nemuritoare, nematerială şi angelică de
răzvrătire, păcătuieşte faţă de un adevăr foarte simplu, în cele din urmă acceptă negativul
duşmanului, „nicidecum”, în locul celui adus în plus, „nu cumva” (pe care Dumnezeu nu
îl spusese). De aici încolo crede nu doar că nu va mai muri, ci şi că devine Dumnezeu.

53
Astfel, odată ce cunoaşterea intelectuală a fost stinsă, prin cercetarea înşelătoare a văzului
singur, vede că „pomul este bun de mâncat” (căci ştiinţa senzorială, încă de la începutul
său, proclamă că nu fructul, ci pomul este bun de mâncat) şi frumos pentru ochi şi
încântător pentru văz. În locul acestei încântări, se naşte pe dată uitarea memoriei şi uită
de porunca divină (care îi fusese dată sub forma unei sentinţe: „Din pomul cunoaşterii
binelui şi răului să nu mănânci: în ziua în care vei fi mâncat, din aceasta de moarte vei
muri”). Aşadar femeia, întâi printr-o înălţare a intelectului, iar într-al doilea rând printr-o
credulitate înşelătoare ce dă crezare unei înşelătoare zeificări, într-al treilea rând prin
cercetarea amăgitoare a văzului, îmbiată de duşman să voiască singură şi pentru sine şi
sedusă să poftească, în cele din urmă se hotărăşte să devină Dumnezeu mâncând din pom:
l-a atins, l-a luat, l-a gustat, l-a mâncat, a înghiţit otrava aducătoare de moarte şi i-a dat şi
bărbatului său, care pe dată l-a mâncat.

70.
Dumnezeule bun! Cea care primise ca învăţătură porunca, în chip participativ, se
opune o vreme celui mai viclean dintre animale, şarpelui. Cel care a primit însă învăţătura
direct, şi încă laolaltă cu cele mai grele ameninţări, nu doar că nu se pune împotriva
soaţei sale, atinse de sminteală, ci chiar, fără nicio reţinere, fără a-şi arăta vreo şovăială,
fără – în sfârşit – a rosti vreun argument împotrivă, a primit în grabă, neşovăitor şi
zorindu-se, a mâncat şi a crezut – fără a se îndoi – că devine Dumnezeu.

Capitolul 23
Trei propoziţii interogative, născute din cele de mai înainte

Din cercetările de mai înainte, se părea că se subînţeleg trei întrebări, fără îndoială
mistice. Prima: „De ce duşmanul mai întâi a atacat femeia, şi nu bărbatul? Şi de unde
avea convingerea că, odată căzută femeia, avea să cadă odată cu ea şi bărbatul?” Iar a
doua: „Mai înainte de a înţelege femeia ce este binele şi răul, cum îşi putuse înfăţişa
reprezentarea binelui şi răului (căci este o evidenţă că fără simţuri nu se poate da o
imagine a lucrului) aşa încât, dusă până la urmă la stadiul de cunoaştere, să dorească a
ajunge la cea bună?”

54
71.
Şi, în sfârşit, a treia (care rezultă dintr-a doua): „În ce fel omul, aflat în stadiul de a
înţelege ştiinţa simplă, a putut păcătui chiar faţă de adevărul simplu? Şi de unde vine
pornirea de aplecare spre revoltă?”

Capitolul 24
Dezlegarea primei părţi a primei întrebări

Dezlegarea primei întrebări se arăta aşa: Duşmanul, cum ştia că Dumnezeu, înainte
de a fi creată femeia, îi dăduse doar bărbatului porunca privind pomul interzis, socotea că
ea este neştiutoare şi că nu ştia porunca dumnezeiască. De aceea o atacă mai întâi pe ea şi
încearcă să afle cu prudenţă, în chip viclean, după dialogul redat mai înainte, dacă ştie
despre asta. După ce a descoperit însă că ea se împărtăşea din aceeaşi ştiinţă şi că era
desăvârşită în aceeaşi ştiinţă, în toate privinţele, a înţeles de aici că erau doi într-o singură
carne şi a priceput că sunt părtaşi la aceeaşi icoană dumnezeiască. De aceea nu avea
nevoie nici de învăţătura bărbatului, nici de rânduiala de a nu mânca din pom (altminteri,
femeia ar fi putut răspunde pe bună dreptate că nu cunoştea porunca). Cunoaşterea
intelectuală îi cuprindea pe amândoi, participativ, în aceeaşi imagine, iar fiecare dintre cei
doi avea parte de aceeaşi putere şi libertate; de vreme ce este limpede că ea i se supune
bărbatului prin blestemul dumnezeiesc, mai înainte de blestem nu i-a fost supusă.

72.
Aşadar, chiar dacă nu după cum plănuise în gândul său, în răutatea pusă la cale a
început totuşi să o convingă pe femeie şi să o vâneze pe ea cea dintâi, fără a-i mai păsa
defel de bărbat.

Capitolul 25
Dezlegarea celei de-a doua părţi a primei întrebări

55
 Iar partea a doua a aceleiaşi întrebări se părea că aşa se cuvenea a fi înţeleasă: în
urma a două exemple foarte limpezi şi abia întâmplate, cel rău era convins că laolaltă, în
acelaşi timp şi deodată cu femeia avea să cadă şi bărbatul. Iar unul era acela că femeia
primise cunoaşterea participativă prin splendoarea aceleiaşi imagini: căci el invidia nu
carnea, ci putinţa care se unea cu carnea, adică strălucirea în carne a icoanei
dumnezeieşti, peste care răzvrătitul se străduia să se înalţe şi să-şi aşeze tronul. Şi, cum îi
era de-acum limpede că femeia avea aceeaşi imagine şi putinţă, trăgea concluzia că,
întunecându-se în femeie splendoarea imaginii dumnezeieşti, în chip necesar avea să se
întunece, participativ, şi în bărbat. Iar al doilea exemplu venea din căderea lui şi din
păcatul intelectual al alor săi.

73.
Căci în felul acesta Lucifer, singurul condamnat pentru vina răzvrătirii şi azvârlit
din ceruri la cele de jos, trăgea după sine, prin participarea înnăscută, toate corurile de
îngeri şi ştia că în întunecimile sale (dacă harul divin nu le-ar fi venit în ajutor celorlalţi)
aveau să fie stinsă toate putinţele cereşti de a înţelege, aşa încât avea siguranţa că, prin
căderea femeii, şi bărbatul urma să cadă şi, odată ce păcătuia intelectual împotriva lui
Dumnezeu, apoi în niciun fel nu mai putea să scape şi să nu se prăbuşească laolaltă: nu se
putea nicidecum apăra (decât cu harul dumnezeiesc, singurul de care se temea). Ceea ce
s-a şi întâmplat, de unde se înţelege că după rod se cunoaşte pomul şi după sfârşit,
începutul. Căci de îndată ce fructul a fost mâncat de gura femeii, bărbatul a fost otrăvit de
stricăciunea simţurilor şi de întunecarea imaginii şi de aici, fără vreo reţinere, fără vreun
moment de slăbiciune şi fără a-şi aminti de porunca divină, crede că devine grabnic
Dumnezeu, mănâncă fructul, învaţă fără niciun profesor cunoaşterea binelui şi răului şi
primeşte cu uşurinţă simţurile care devastează şi pustiesc sălbatic regatul cel mai fericit
şi, în acelaşi timp, cade şi el, printr-o legătură înnăscută.

Capitolul 26
Dezlegarea celei de-a doua întrebări

Iar dezlegarea celei de-a doua părea să fie în acest fel:

56
74.
Deşi convingerea duşmanului era, într-un sens ascuns, amăgitoare, la suprafaţă
semăna totuşi a adevăr (semăna a adevăr prin aceea că aducea un martor adevărat care să
discearnă binele şi răul, pe Dumnezeu atoateştiutor, dar era amăgitoare într-un chip
ascuns, prin aceea că o convingea pe femeie, dacă îi dădea crezare, că avea să devină
ceea ce ea cunoştea foarte bine intelectual, şi anume Dumnezeu); este limpede că Eva nu
putea cunoaşte ce îi era necunoscut, ci ce îi era foarte bine cunoscut. Tot aşa, este potrivit
cu adevărul că femeia mai întâi nu a crezut (ba chiar nici nu ar fi putut crede) ceea ce nu
dobândise mai înainte niciodată prin simţuri, şi anume că ar fi putut deprinde ştiinţa
binelui şi răului, ci crezuse ceea ce ştia foarte bine, prin cunoaşterea intelectuală, ca fiind
posibil, şi anume că poate deveni Dumnezeu şi asemenea lui Dumnezeu. Nu era îndoială
că de aici urma ştiinţa necunoscutului bine şi a necunoscutului rău. Căci aceasta o
făgăduia chiar puterea de convingere a duşmanului, iar şirul propunerilor lui indica faptul
că „veţi fi, spunea, întocmai ca zeii” şi sugera, în cele din urmă: „aveţi să cunoaşteţi
binele şi răul” – ceea ce s-a petrecut tocmai dimpotrivă. Căci după ce ea a încălcat
porunca dumnezeiască şi a împlinit pe de-a-ntregul păcatul, atât în suflet, cât şi în trup,
atunci a cunoscut pentru prima dată, spiritual şi intelectual, că a păcătuit împotriva lui
Dumnezeu şi că şi-a ucis sufletul prin întunecarea (care înseamnă a întoarce spatele
splendorii dumnezeieşti) propriei sale imagini.

75.
Mai apoi însă, după dobândirea simţurilor, a simţit că a intrat pe calea morţii
trupeşti, de unde a înţeles binele ce i se întâmplase mai înainte (ce recunoştea în mod
simplu ca fiind simplu în adevărul simplu) şi răul ce i se întâmplase mai apoi (ca ceva
compozit, într-un mod compozit, în cunoaşterea compozită a binelui şi răului, adică în
legea diavolească). În felul acesta, este limpede că omul ajunge să păcătuiască prin
cunoaşterea intelectuală în ceea ce cunoştea intelectual, mai înainte de a fi avut, în chip
senzorial, imaginea binelui şi răului, prin cunoaşterea senzorială.

57
 Capitolul 27
Dezlegarea celei de-a treia întrebări, prin compararea cu Fericita Fecioară şi
Domnul Iisus

Iar pentru dezlegarea celei de-a treia întrebări se pare că aşa se cuvine să ne
apropiem de ea:
După credinţa ştiinţei sacre, se înţelege că îngerii au fost creaţi de Dumnezeu mai
înainte de zidirea omului şi că au fost înzestraţi cu voinţă liberă şi meniţi să slujească
slavei maiestăţii sale, chiar dacă ştia dinainte (de vreme ce Dumnezeu ştia dinainte,
„înainte de veacuri şi după veacuri”, adică mai înainte ca faptele să se întâmple) că aveau
să păcătuiască din invidie împotriva icoanei lui Dumnezeu şi din răzvrătirea trufiei
împotriva lui Dumnezeu însuşi şi să se îndepărteze, prin libera voinţă, de adevărata
lumină. În cele din urmă, pentru că îl crease pe om înzestrat cu aceeaşi putinţă a liberei
voinţe şi îl împodobise în plus cu icoana sa de nezugrăvit, Lucifer, mânat de invidie şi
stricat de trufie, s-a îndepărtat de Dumnezeu, creatorul său, şi aşa a căzut din cer, ca
răzvrătit.

76.
Atingerea acestei molime îi împinse în aceeaşi prăbuşire pe toţi cei care îi
împărtăşeau natura. Numai că părintele preamilostiv al luminilor şi preaînţeleptul
cârmuitor al tuturor i-a separat, de o parte, pe cei care, prin ocrotirea harului, stăruiau
întotdeauna în bine, iar de altă parte, pe cei care, prin tăgăduirea harului, voiau mereu
răul – adică rămâneau în propria lor înclinaţie, oricare ar fi fost ea. În cele din urmă, nu
pentru a repara prin sine ruina celor ce se îndepărtaseră, ci pentru a pregăti prin icoana sa
împlinirea celor ce cădeau, se foloseşte de un plan de mirare şi de neatins, şi anume,
rânduindu-l liber pe om în paradisul încântării, i-a pus această condiţie (după cât se
părea): dacă avea să respecte, prin voinţa liberă acordată lui, porunca, nu doar că avea să
dobândească locul îngerilor căzuţi, ci chiar să ajungă mai strălucit şi mai vestit decât
îngerii ce stăruiau în bine. Iar dacă nu făcea aşa, avea să fie mai nevrednic şi mai neştiut
decât cei ce stăruiau în rău. În felul acesta, i-a fost dat să meargă pe calea pe care ar fi
ales-o şi să-şi mănânce rodul vieţii sale. Iar dacă omul, prin voinţa sa liberă, tindea mereu

58
către bine, ar fi dobândit în fapt o stare de fericire asemenea celei pe care a dobândit-o
Fecioara Născătoare de Dumnezeu în locul Evei şi, dacă ar fi vrut, ar fi putut rămâne în
aceeaşi stare de nevinovăţie în care Fecioara Maria a voit şi a putut să rămână.

77.
Cum Dumnezeu a ştiut dinainte că voinţa proprie şi liberă – aflată sub ocrotirea
Sfântului Duh – avea să tindă întotdeauna către bine şi chiar avea să fie curăţată de pata
de la început, a făcut-o mai mare, mai presus şi mai însemnată decât tronurile cereşti şi
putinţa lor de a înţelege.
Iar în locul soţului Evei, Adam, îl avem ca pildă foarte luminoasă pe Iisus Hristos,
care este numit chiar fiul lui David, al Mariei şi al omului. Pentru că a fost omul
desăvârşit, înzestrat cu trupul, sufletul şi libertatea adamică, nu doar că nu a tins
nicidecum către rău, nu doar că nu s-a găsit înşelăciune pe buzele lui, dar nici măcar nu a
voit răul pentru cei ce îl ponegreau, îi făceau rău şi, mai presus de toate, pentru cei ce l-au
ucis – ba chiar, dimpotrivă, s-a rugat pentru binele lor. Iar dacă Adam ar fi voit, le-ar fi
fost amândurora îngăduit: numai că nu a voit, aşadar nu i-a fost îngăduit. Tot aşa, de
vreme ce libera voinţă este o putinţă nu a trupului, ci a sufletului, urmează de aici că
omul, aflat – prin voinţa liberă a sufletului – în starea cunoaşterii şi înţelegerii adevărului
simplu, putea deopotrivă să păcătuiască şi să nu păcătuiască.

78.

Capitolul 28
Se arată de unde vine începutul pătrunderii morţii în natura umană, care este
moartea sufletului şi când a început moartea trupului. Este descrisă tirania
cumplită a duşmanului.

Acum, în sfârşit, ne-am întors de unde am plecat: să luăm seama la ce urmează în

cercetarea pe care ne-am propus-o. (Lăsând sufletelor mai curate şi slujitorilor mai
credincioşi ai lui Dumnezeu sarcina de a ajunge, prin har dumnezeiesc, la miezul unui
asemenea mister.)

59
 Omul, adică Adam, înaintaşul deopotrivă al neamului şi al păcatului, înşelându-se
singur, amăgit de diavol, mănâncă în răzvrătire fructul interzis aşezat în mijlocul fericirii
şi devine învăţăcelul ştiinţei senzoriale (el, care mai înainte fusese rânduit învăţătorul a
toate), iar de aici îşi trage începutul pătrunderea morţii în natura omenească. În ziua
aceea, după sentinţa ameninţătoare, ce nu dă greş, a lui Dumnezeu, sufletul nemuritor
moare, de vreme ce este lipsit de splendoarea dumnezeiească, şi uită ştiinţa adevărată prin
care îl cunoştea pe Dumnezeu şi pe creator (căci aceasta este moartea veşnică, şi anume
creatura să nu-şi ştie creatorul; iar aceasta este viaţa veşnică, să-l ştie pe singurul şi
adevăratul Dumnezeu) şi carnea intră pe drumul morţii, de vreme ce, chinuită neîncetat
de simţuri, slăbită, tinde către pământ şi se întoarce la lut, de unde fusese ridicată.

79.
În felul acesta, răuvoitorul îşi aşază sălaşul pe Muntele Legământului, răzvrătitul
dobândeşte stăpânirea deplină asupra naturii omeneşti (fiindu-i retras pentru o vreme
harul dumnezeiesc), întunecatul supune tenebrelor întunecoase strălucirea, cel plin de
răutate supune imaterialul materialului, intetectualul şi spiritualul, celor senzoriale şi
brutale, iar cel plin de spurcăciune spurcă respingător frumuseţea inefabilă a acelei forme
cu adevărat substanţiale; în cele din urmă, cel ce nu are ştiinţă de căinţă sileşte cojile
groase ale necăinţei să se întărească – iar prin aceste mijloace vicleanul îl împinge pe
Adam, de-acum nefericit, să-l învinovăţească pe Dumnezeu pentru ajutorul dat, pe Eva,
să-l acuze pe şarpele ce o amăgise, iar amândoi, de parcă ar fi fost nevinovaţi, să se
îndreptăţească prin ştiinţa senzorială şi să fugă de ochiul lui Dumnezeu, care pe toate le
vede.

Capitolul 29
Dumnezeu preamilostiv îl caută pe slujitorul său ce fugise, îi dăruieşte misterul
mărturisirii, îi înlesneşte calea către căinţă, îi binecuvântează pe cei ce dobândiseră
îndurarea, în blestem, prin mărturisire. Adevărul, dreptatea, mila şi pacea sunt
împăcate.

60
 Vai, durere! Ei aud glasul lui Dumnezeu (şi nu îl mai văd pe Dumnezeu), ce se
plimba în zorii de după amiază (care vestesc vremea viitoarei salvări) şi se tem de ceea ce
mai înainte îi bucura şi fug de ceea ce mai înainte le era năzuinţă. Se ruşinează de
goliciunea care mai înainte le era cinstea simplităţii şi fericirea de a nu cunoaşte condiţia
muritoare. Îi cercetează creatorul, dar nu cu mânie, ci cu milă: „Unde eşti, Adam?”
Iubirea veşnică îl cheamă şi, prin revărsarea harului, de parcă vina ar fi fost trecută cu
vederea, voieşte – fără a sili – ca el să îşi recunoască păcatul făptuit, prin cunoaşterea
senzorială de-acum dobândită.

80.
Pe dată Tatăl preaîndurător aşază temeliile veşnice ale salvării şi înlesneşte să fie
deschisă calea unei mărturisiri ce avea să vină, ca taină. „Cine (spune) ţi-a arătat că ai fi
gol?” (şi pe dată îl atrage, cu ajutorul iubirii, la o desăvârşită şi simplă mărturisire a
vinii), adăugând: „nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu
mănânci?” Atoateştiutorul îl cercetează cu îndoială, pentru ca ştiinţa întunecoasă a lui
Adam să nu înţeleagă în vreun fel preştiinţa Atoateştiutorului. El simte cumva, printr-o
împunsătură a conştiinţei, şi totuşi, stăruind într-o scuză oarbă şi o discuţie neroadă, zice:
„Femeia pe care mi-ai dat-o ca tovarăşă mi-a dat din pom.” La acestea, judecătorul prea
drept îi pune dinainte îndurarea fără margini şi revarsă duhul iubirii asupra celui ce-i
vorbea: cumva fără ca Adam să ştie, deschizându-i gura ce amuţise de pe urma amărelii
fructului mâncat, îl face să spună: „şi am mâncat”, adică „am încălcat înţelegerea noastră
veşnică, am nesocotit porunca şi îmi mărturisesc păcatul, care este pentru totdeauna sub
ochii goliciunii mele.”
Acesta era singurul lucru pe care îl cerea Dumnezeul îndurărilor pentru a-şi întinde
mai apoi nesfârşitul îndurării sale, prin care să răstoarne uneltirile duşmanului şi să-i
zdrobească şarpelui răzvrătit capul. Tot aşa o întreabă, cu îndurare, pe femeie:

81.
„De ce ai făcut asta?” Ea, mergând pas cu pas pe urmele sigure ale soţului ei, îl
acuză, pe de o parte, pe şarpele care o înşelase şi, pe de alta, mărturiseşte că e vinovată
atât de păcat, cât şi de moarte, pentru că „şi eu am mâncat”. (Căci, tot aşa cum fusese

61
părtaşă cu soţul ei, prin păcatul intelectual, la fel, cu ajutorul harului dumnezeiesc, femeia
este atrasă de mărturisirea soţului.). De unde se vădeşte că ei au dobândit îndurarea
dumnezeiească. De vreme ce nu îl întreabă nimic pe şarpe (de a cărui căinţă divină
dreptatea nu se îngrijea), nici nu îi dă posibilitatea să se scuze, nici, în sfârşit, nu hotărăşte
să fie judecată cauza pentru care a făcut-o. Dar limpezeşte printr-o sentinţă cu totul
dreaptă. „Pentru că ai făcut asta” (căci Dumnezeu ştia că el nu avea nicio cale de a se
îndreptăţi) „eşti blestemat între toate făpturile” – şi aşa mai departe. Numai că îndurarea
şi adevărul i-au ieşit dinainte. Dreptatea şi pacea s-au îmbrăţişat. Îl binecuvântează pe
Adam în blestem: îşi mănâncă pâinea în sudoarea feţei şi se întoarce în pământul de unde
a fost ridicat, pentru că adevărul avea cândva să se ridice de la pământ şi dreptatea avea
să privească din înaltul cerului. De aceea este jertfită o oaie nevinovată şi Dumnezeu face
pentru Adam şi nevasta lui o tunică din pielea aceleia, ca să-şi acopere ruşinea de oameni
muritori: pornind să lucreze pământul, el strigă cu voce tăcută, în siguranţa speranţei:

82.
„Dumnezeu ne va da bunăvoinţa şi pământul nostru îşi va da rodul.”

Capitolul 30
Profetul se minunează, chiar la facerea lumii, de misterul ce rânduieşte salvarea
omenească. La primul sfat al Preasfintei Treimi, „să facem”, dar la al doilea, „iată,
a fost făcut”.

Mari sunt lucrările Domnului, împlinite în toate voile lui. Lucrările mâinilor lui sunt
adevărul şi judecata, toate poruncile lui sunt pline de credinţă. A trimis poporului său
răscumpărarea, i-a încredinţat pe vecie legământul său. „A spus Domnul Dumnezeul
meu: «Şezi în dreapta mea, până îi voi pune pe duşmanii tăi ca scăunaş pentru picioarele
tale.»” „Pe tine te-am născut din pântece înaintea lui Lucifer şi, odată cu tine, începutul,
în ziua virtuţii tale, în splendoarea sfinţilor. Tu eşti preot pe vecie. Domnul a jurat şi nu se
va căi.” Cu adevărat acestea sunt cuvintele veşnice ale adevărului, din care par să se
ridice următoarele. Când s-a adunat sfatul Preasfintei Treimi, pentru creaţia adamică, a
spus: „Să facem un om după chipul şi asemănarea noastră.” Urmează, pentru a-l

62
desăvârşi, să fie din nou chemat sfatul Sfintei Treimi, ca să hotărască ce să facă: iar
Preaînţeleapta Treime a hotărât, nu după desăvârşirea creaţiei, ci după scăderea adusă de
păcatul lui, zicând: „Iată, Adam a fost făcut, ca unul dintre noi.” Bunule Dumnezeu,
neştiute sunt judecăţile tale şi fără capăt este înţelepciunea ta.

83.
Şi cum (te rog, explică-mi prin harul tău) răzvrătitul Adam, cel ce a încălcat
porunca, vinovat de două ori de moarte, cum, zic, a fost făcut ca unul dintre voi? Tu
singur eşti lipsit de păcat, singur eşti nemuritor şi singur eşti pe vecie de neschimbat!

Capitolul 31
Ştiinţa sacră ne învaţă ca, atunci când citim că Adam a fost ucis în literă, să
înţelegem că a fost înviat în spirit, iar când auzim că diavolul l-a amăgit pe Adam cu
o minciună, să ştim că nu pe Adam, ci pe sine însuşi s-a înşelat.

Aşa părea să mă înveţe despre acestea ştiinţa adevărului, care se revărsase asupra
mea prin har. Acum să spunem rămas-bun literei, care în scrierile sacre îl ucide pe
nemuritorul Adam, şi să ne apropiem de spirit care, înveşmântându-l în aceeaşi nemurire
pe cel mort de veacuri, îl face asemenea cu o persoană a Preasfintei Treimi, cu Fiul,
adică, şi moştenitor împreună cu el al regatului său; căci se înţelege că dumnezeiasca
providenţă şi-a atins ţinta, mai înainte ca ea să fie, şi că Preasfânta Treime a hotărât, la
sfat, preasfânta întrupare a Fiului. Diavolul, neştiind de acest mister, mărturiseşte
adevărul – chiar dacă având gând rău şi cumva împotriva voinţei sale: şi anume că
Dumnezeu ştie că oamenii pot deveni zei şi pot să fie asemenea Preaînaltului, după cum
acelaşi duşman mărturiseşte împotriva voinţei sale acelaşi adevăr, în renaştere, şi anume
că ştie că Iisus, fiul lui David, este Fiul lui Dumnezeu.

84.
Şi astfel, ceea ce el însuşi, împins de invidie, îi punea dinainte pe ascuns, printr-o
minciună, acelaşi Dumnezeu transformă în adevăr, prin iubirea sa veşnică, iar ceea ce

63
duşmanul arăta în îndemnuri ca răul cel mai mare, îndurarea divină schimbă în binele
desăvârşit. Şi aşa, prin misterul viitoarei întrupări a Fiului, ce fusese prevestită în timp,
dar înaintea veacurilor, este îndumnezeită în viitor carnea lui Adam şi i se dăruieşte
nemurirea. Apoi, convins de duşman, omul ajunge să capete cunoaşterea binelui şi răului.
Dar iubirea Părintelui, ştergând această cunoaştere, de care duşmanul se bucura (căci lui
îi rămânea neştiută renaşterea lui Adam), îl învaţă viitoarea cunoaştere spirituală, făcând-
o să se reverse asupra lui: prin ea ucigaşul este ucis, amăgitorul este amăgit, iar cel care a
murit în trup este înviat şi îndumnezeit în spirit şi prin har. În sfârşit, târziu, sofistul
dialectic se întristează înţelegând că argumentul cu care se felicita că îl prinsese pe Adam
de fapt îl strânsese de gât pe el însuşi, nu pe Adam. Căci era de necrezut – şi, totodată, cu
neputinţă – ca viclenia şarpelui să fi înfrânt înţelepciunea divină.

Capitolul 32
Sunt înfăţişate adverbele „acum”, „nu cumva” şi porunca formulată condiţional „în
ziua când” şi este explicat adverbul „acum” literal şi „acum” spiritual.

Şi aşa, după ce sfatul Preasfintei Treimi a început cu „să facem” şi s-a încheiat cu
„iată, s-a făcut”, în cele din urmă a fost rostită sentinţa veşnică: „Acum, aşadar, nu cumva
să-şi întindă mâna şi să ia din pomul vieţii şi să mănânce şi să trăiască veşnic.”

85.
Aici se cuvine să se cumpănească atent şi să se înţeleagă cu evlavie amestecul
misterios de literă şi spirit şi, mai întâi, adverbul „acum” (care i se opune lui „în ziua
când”), iar apoi şi adverbialul „nu cumva însă” (care se opune adverbului născocit de Eva
„nu cumva”). Şi anume, „acum” literal înseamnă succesiune în timp. „Acum” spiritual
însă indică veşnicia, atât în trecut, cât şi în viitor. Aşadar, „acum” literal era, după
milostivire, atât prezent, cât şi împlinit. „Acum” spiritual însă, după dreptate, era viitor şi
neîmplinit, altminteri toată dreptatea ar fi trebuit să se împlinească la Iordan şi providenţa
dumnezeiască ar fi menit ca „acum” literal să se vădească, prin „acum” spiritual, la

64
capătul succesiunii timpului (pe care paginile sacre obişnuiesc să-l numească „plinirea
timpului”), şi anume pe crucea Domnului, şi toate să se încheie în acel „acum”.
Aşadar, odată reunite „acum” al literei şi „acum” al spiritului, ele îşi păstrează
sensul propriu, după plac. De aceea în „acum” al literei Adam este împiedicat să mănânce
din pomul vieţii şi să trăiască veşnic. În „acum” al spiritului însă, există deja întruparea
mântuitoare a cuvântului mântuitor: noul Adam este de-acum ţintuit pe cruce, moare de-
acum, învie de-acum, iar celui de-acum învingător i se dă să mănânce din rodul pomului
vieţii şi, după cum mai înainte de a muri în simţuri, moare în spirit, tot aşa, mai înainte de
a învia spiritual, învie în trup.

86.

Capitolul 33
Se explică faptul că adverbul „nu cumva” este folosit atât de Eva, cât şi de
Dumnezeu, atât literal, cât şi spiritual; este înfăţişat efectul atât literal, cât şi
spiritual al sentinţei divine, atât după „acum” literal, cât şi după cel spiritual.

În privinţa adverbului folosit de două ori, adică atât de Eva, cât şi de Dumnezeu,
„nu cumva”, aşa se cuvine să se înţeleagă: Eva spusese anume „nu cumva să murim”
(ceea ce Dumnezeu nu spusese), şi cumva au murit (rău pe care Înalt-preabunul nu îl
voia). Dumnezeu însă aşază dimpotrivă: „nu cumva să trăiască veşnic”, şi cumva trăiesc
veşnic. Aici eram cuprins de mirare şi slăveam în spirit atât dreptatea, cât şi îndurarea
divină, de vreme ce judecata lui Dumnezeu este foarte departe de priceperea omenească.
De aceea, prevestirile divine par contradictorii în literă, dar se potrivesc nezdruncinat în
spirit. Căci Adam, în carnea creată, nu mănâncă din pomul vieţii şi moare, dar în carnea
renăscută deopotrivă mănâncă şi trăieşte veşnic. În cea dintâi, pedeapsa şi dreptatea îşi
împlinesc într-un chip de mirare rolul, în cea de-a doua însă, milostivirea şi îndurarea.
Aşadar, prin dreptate, în „acum” al literei Adam e alungat din paradis, este alungat în
surghiunul trudei şi necazurilor, poarta paradisului este păzită de heruvimi şi de sabia de
foc ce se roteşte, calea i se umple de spini şi îi este tăgăduit pomul vieţii.

65
87.
Prin îndurare însă şi prin „acum” spiritual, porţile de aramă sunt frânte. Principilor
li se porunceşte să îşi ridice porţile infernului şi „iată, «eu îl trimit dinaintea feţei tale pe
îngerul meu, care îţi va pregăti calea dinaintea ta» şi prin credinţă «vei fi astăzi cu mine
în paradis», împreună cu Adam cel crucificat, şi te vei întoarce în patria ta.” Dumnezeule
veşnic, preabun, preamare şi preaînţelept, cunoaşterea ta s-a făcut minunată în lăuntrul
meu şi, chiar de nu voi putea – din cauza tăriei ei – să mă înalţ la ea, în slăbiciunea mea,
voi da slavă înţelepciunii tale în veacul vecilor.

66
88.

Mersul creaţiei, adică lucrarea naturală

Cartea a treia
Capitolul 1
Satana, neînţelegând definirea teologică dată omului de Dumnezeu, îl încearcă în
multe chipuri în ce fel este, după definirea fizică.

După ce în felul acesta am luat seama la crearea universului şi la ştiinţa sacră şi am

cercetat imaginea decăderii condiţiei umane, a naufragiului şi chiar a morţii şi am văzut,
fie şi nelămurit, cum aveau să se aşeze, în întindere şi adâncime, temeliile înnoirii lui, ale
renaşterii şi ale viitoarei împărăţii şi vremurile menite lui din veşnicie, socotesc că,
urmând de-acum să trec la mersul creaţiei, adică la lucrarea naturii ce lucrează în chip
natural, nu este fără rost, de nu mă înşel, să înfăţişez câte ceva despre om şi despre
veşnicul lui duşman, ca preludiu la cele ce urmează.
Aşadar, Satana în parte se bucură că Adam fusese de-acum surghiunit din paradis,
în parte însă (cum e prin firea sa foarte viclean şi foarte pătrunzător) se întristează nu
puţin pentru că auzise glasul dumnezeiesc spunând: „Iată, Adam a ajuns ca unul dintre
noi”, iar răuvoitorul se aprindea de pofta ca Adam să ajungă nu ca unul din Preasfânta
Treime, ci ca unul din mulţimea tovarăşilor săi, căruia putea să îi poruncească după cum
voia şi să-i fie stăpân.

89.
Înţelegea de aici că învăţăcelul său fie nu deprinsese până la capăt ştiinţa senzorială,
fie rămăsese încă în robul său ceva din puteri, liber, ceva ce nu strânsese în lanţurile sale
de nedezlegat. De aceea îl încearcă pe om cu toată grija, cercetează toate cotloanele cele
mai ascunse ale conştiinţei lui, observă atent pătrunderea naturii ce decăzuse la simpla
deprindere de a trăi, în cele din urmă descoperă că acela a intrat pe calea stricăciunii.
Nefiind însă mulţumit nici de asta, pune cu neruşinare sub picioarele lui goale, pe
pământ, spini şi ţepi – ca o pârgă –, se îngrijeşte să-i fie rănită pielea, să-i fie străpunsă
carnea, să-i curgă sângele şi ca suferinţele simţurilor să-l năpădească amarnic. Astea şi

67
altele asemenea lor le încearcă, le experimentează, le vede şi le cunoaşte, cu toate că ştia
că Dumnezeu nicidecum nu poate minţi (chiar neştiind misterul misterelor din viitor):
este cuprins de grele îndoieli. De aceea, văzând zămislirea femeii, apăsarea pântecelui,
sleirea puterilor, chinurile cumplite ale naşterii, urletul nou-născutului, anevoinţa
alăptatului, puţinătatea hranei, schimbarea vârstelor şi noianul de nenorociri ce vin unele
peste altele de-a lungul întregii vieţi, se convingea că împlinise, prin blestemul
dumnezeiesc, ceea ce îi părea îndoielnic în pofta sa nesăţioasă; dar încă nu punea capăt
răului.

90.

Capitolul 2
Scopul ultim al duşmanului duce la două rele. Îl face pe Cain învăţăcelul său, îl
învaţă desăvârşit etica senzorială. Dumnezeu vrea ca prin pedeapsă să-l îndepărteze
de şcoala duşmanului. Cain ascultă de legea diavolească, îl ucide pe fratele său Abel,
este chemat din nou la pedeapsă, de deznădejde devine chipul diavolului; este dată
dubla definiţie teologică a omului.

După ce duşmanul a cumpănit bine acestea, mai rămaseră două rele uriaşe în
socotinţa planului său plin de răutate: unul era dacă ar putea omul să se supună în toate
legii lui, iar celălalt, după judecata lui ticăloasă, să-l poată vedea primind moartea şi
sfârşitul vieţii simţurilor. Pentru a-l pune la încercare, se apropie cu acest vicleşug:
Adam, când a văzut că traiul lui se îndepărtase mult de sine, a cunoscut-o pe nevasta lui,
Eva – după vechea binecuvântare a Domnului („creşteţi şi vă înmulţiţi” şi celelalte), pe
care preaîndurătorul nu o luase de la el, pentru mersul firii –, şi i-a zămislit pe fiii săi,
Cain şi Abel. Şi Abel era mai mic prin naştere, păstor de oi, iar Cain, mai mare prin
naştere, era lucrător al pământului. În cele din urmă, amândoi îi dau daruri de pârgă lui
Dumnezeu, din truda lor.

68
91.
Atunci Dumnezeu, pentru a prefigura rânduiala din viitor a mântuirii umane, ţine
seama de darurile lui Abel, adică de oaia nevinovată ce fusese jertfită; pe dată Satana îl ia
de partea sa pe Cain, nu altfel decât pe Iscariot, îndepărtându-l de şcoala adevărului
Domnului, şi îl face învăţăcelul propriei sale legi şi al filozofiei etice păgâne, şi anume îl
învaţă că la cei puternici trufia se schimbă în generozitate, îngâmfarea sufletului, în
mărinimie, punerea în jug – de invidie – a aproapelui, în drept de a porunci, mânia, în
putere; şi să ceară răzbunare pentru cea mai mică vătămare; şi că este firesc pentru un om
învăţat să dobândească victoria prin simţuri, şi firesc pentru un înţelept să o dobândească
prin raţiune. Dinaintea celui ce poruncea rău, învăţăcelul rău Cain se supune rău şi cel
nedrept, supus pe nedrept, primeşte cu uşurinţă legea nedreaptă rostită nedrept de cel
nedrept. În felul acesta, Cain, foarte etic, foarte raţional şi foarte înţelept (călcând pe
urmele învăţătorului său), muncindu-se mai întâi cu trufia, într-al doilea rând cu invidia,
într-al treilea cu o mânie bolnavă, caută neîncetat prilejul potrivit pentru a ajunge la
răzbunare şi la o victorie nedreaptă. Dinaintea acestora, Dumnezeu cel preamilostiv vrea
să împace sufletul plin de furie al lui Cain cu sfaturi blânde, arătându-se ca un părinte, şi
să-l aducă la împăcarea căinţei; îi spune: „Din ce pricină eşti mânios şi de ce faţa îţi este
mohorâtă?” Şi pe dată îi pune dinainte libera voinţă pe care i-o acordase. Oare nu vei
primi dacă faci bine, iar dacă faci rău, păcatul tău nu va fi la vedere? Căci pofta ta va fi
sub tine şi tu vei fi stăpân peste ea. Dar legiuitorul cel foarte rău al legii celei mai rele îi
şopteşte învăţăcelului său supus simţurilor:

92.
Legea mea nu îngăduie ca omul care îl cinsteşte cu adevărat pe Dumnezeu cel
adevărat să trăiască şi socoteşte nedemn să nu se răzbune pe cel ale cărui daruri
Dumnezeu le-a luat în seamă, altminteri cel care este mai mic decât tine ajunge mai mare.
(la aceasta se referă vorba lui Dumnezeu, că cel mai mic din împărăţia cerurilor este mai
mare decât Ioan.) Voinţa rea a lui Cain înclină către legea cea rea şi, ivindu-se prilejul, îl
ucide pe fratele său din aceeaşi mamă. De aceea duşmanul se bucură nu doar de Cain care
a ucis, ci şi de Abel, care a fost ucis: de unul, pentru că vede că s-a supus legii lui, de
celălalt, pentru că a căzut mort. Şi aşa, cu toate că socotea că a dobândit de-acum

69
stăpânire deplină asupra omului, totuşi se străduieşte să-şi ducă până la capăt învăţătura şi
să-l întărească în rânduielile sale. Iar Dumnezeu cel preabun şi părinte al îndurărilor,
arătându-i-se în acelaşi fel (cum i se arătase şi tatălui când a căzut) îi spune: „Unde este
fratele tău, Abel?” Cain, răzvrătitul, spune că nu ştie unde este fratele său şi răspunde şi
dă ca motiv că nu este paznicul fratelui său. Dumnezeu îl blesteamă pentru fapta lui rea,
blesteamă chiar şi pământul lui, pentru sângele pe care îl primise. (Ia seama la erezia lui
Mathia Iliricul, care spunea că păcatul originar este o substanţă făcută de demon, care
este imaginea lui vie şi esenţială, pe care, după păcatul celui dintâi om, mânia a întipărit-o
în urmaşi ca să o strice pe de-a-ntregul în substanţă şi să o transforme în propria sa
imagine, pe care noi o înţelegem în chip moral, necunoscând căinţa, după cum se vădeşte
din definiţiile date cu evlavie.)
Atunci Cain, de disperare, mărturiseşte că şi-a pierdut asemănarea cu imaginea
dumnezeiască şi că a dobândit una a învăţătorului său, iar de aceea zice: „Nedreptatea
mea este prea mare pentru a merita iertarea.”

93.
De aici decurge definiţia dublă a omului dublu, teologică şi adevărată, iar prima
este: „Abel cel drept este omul, ca unul din Preasfânta Treime, înzestrat pentru
cunoaşterea intelectuală, nemuritor, ce respectă porunca divină şi cunoaşte căinţa.” Iar a
doua: „Cain cel nedrept este omul, ca unul din mulţimea diavolilor, în stare de cunoaştere
raţională, muritor, care nu respectă porunca divină şi nu cunoaşte căinţa.” De aici se
limpezeşte că cea de-a doua definiţie cuprinde aproape întreaga spiţă a lui Adam (pe care
ştiinţa sacră o numeşte chiar „de vipere”). Iar pe prima, după Adam, au dobândit-o Abel,
Enoch şi Noe; providenţa divină o păstrează în conştiinţele cele mai curate, întocmai ca
pe o sămânţă a adevărului, până la împlinirea misterelor ce au fost predestinate.

Capitolul 3
Prefigurarea potopului universal şi imaginea vieţii senzoriale

Mai apoi Satana, răzvrătit şi diavol ce nu cunoaşte căinţa, nu crede nimic în privinţa
viitorului, nu ştie nimic, nu se îngrijeşte – în sfârşit – de nimic şi, alungând orice îndoială

70
legată de prezent, socotind că şi-a dobândit domnia lumii, începe să o exercite tiranic,
după obiceiul său, şi crede (smintitul) că ceea ce se făcea printr-o silă dumnezeiască era
făcut prin puterea de nebiruit a stăpânirii sale. O, dumnezeiească răbdare!

94.
De aceea, nu după mult timp, chiar chipul pământului înflorit se veşteji, chiar faţa
câmpurilor pline de încântare se mohorî, ca întinsurile agitate şi prinse de vârtejuri ce
sunt tulburate de furtună, de parcă ar fi fost silite să-şi întoarcă pe dos măruntaiele şi să-şi
răstoarne străfundurile nisipoase, împinse de norii de deasupra şi amestecate de vânturi
piezişe şi foarte puternice: se porniră să scuture arborii, să risipească frunzele, să
urâţească frumuseţea pământului, să strice florile minunate şi parfumate, să usuce
ierburile, să schimbe verdeaţa într-o gălbejeală cenuşie, să smulgă din rădăcini toate
plantele viguroase şi să risipească, laolaltă cu omul, tot universul şi să-l reducă la nimic.
Iar cauza acestora, chiar dacă era primordială şi originară, îi era cunoscută doar
Atotputernicului: aşa părea să fie – chiar dacă în chip secundar şi prin enigmele oglinzii
(căci tot ce cunoaştem în starea din prezent cunoaştem numai umbrit şi prin enigme).

Capitolul 4
Simţul este cel ce rânduieşte stricăciunea şi cel ce precedă moartea: stricăciunea nu
se face prin opoziţia faţă de natură, ci prin mijlocirea senzaţiei, adică aceleaşi
lucruri care sunt nestricate prin nestricăciune sunt stricate prin stricăciune; care
este natura zilei de sabat.

Starea însăşi de nevinovăţie sau fericirea însăşi, de care se bucura omul mai înainte
de săvârşirea păcatului, era chiar viaţa desăvârşită şi pe deplin fericită, iar condiţia
adamică nu avea nevoie de nimic mai mult sau mai benefic decât dreptatea şi îndurarea
dumnezeieşti.

95.
Numai că, după încălcarea poruncii, prin nesfârşita îndurare a aceluia, menită să-l
înnoiască pe Adam din veşnicie, lumea întreagă a fost nedemnă de Adam cel spiritual, iar

71
rodul pomului vieţii, sădit în Edenul terestru, a ajuns cu totul fără preţ; de aceea omul
interior, adică inefabila imagine dumnezeiască, a rămas mulţumită de soarta sa, şi anume
i-a îmbrăţişat numai pe unii, punându-i deoparte tocmai pe cei care deopotrivă cred şi
aşteaptă renaşterea, iar omul exterior a rămas condamnat la moartea veşnică şi supus
stricăciunii. Pentru el, cele care mai înainte îi erau prietene, bune şi supuse, de aici încolo
au ajuns să fie, prin împreunarea sufletului senzorial, duşmănoase, rele şi vrăjmaşe. Căci
simţul, care i s-a oferit ca elementul ce rânduieşte stricăciunea şi precedă moartea, l-a
făcut pe om să le trăiască şi să le simtă pe toate altfel decât erau. Părea că lucrul acesta nu
se înţelegea ca opoziţia fizică transmisă de păgâni, pentru că prin rânduiala creaţiei toate
erau bune: urmează de aici că natura şi, în consecinţă, cele naturale, nu cunoşteau
opoziţia. Toate care îşi parcurg drumul lor împlinesc rolul ce le-a fost poruncit, şi anume
lucrează pentru a-şi împlini menirea în mod simplu, nu prin opoziţie faţă de contrar, ci
prin lucrarea lor proprie şi necesară: iar în acest mod nici focul nu arde lemnul prin
opoziţie, nici apa nu stinge focul.

96.
Aşa este şi felul senzaţiei la om: depinde de frig, de căldură, de durere şi de
celelalte suferinţe care vin din afară, care, fără nicio aplecare către opoziţie, îşi împlinesc
fiecare rostul său; putinţa senzorială le simte pe acestea într-un fel, pe acelea, într-alt fel.
De unde se vădeşte că, de vreme ce omul mai înainte de cădere nu avea cunoaşterea
senzorială, după cădere însă, prin capacitatea simţurilor, a simţit, răsturnat, furtuna chiar
în starea de linişte şi discordia, chiar în starea de armonie.
Şi astfel, după ce omul a fost stricat, toate (care fuseseră rânduite să-i slujească)
sunt stricate în acelaşi timp, iar nestatornicia lucrurilor (despre care aiurează unii că este
o necumpătare a elementelor), adică faptul că orice corp sublunar şi material a pătruns, cu
repetări ritmice, pe calea stricăciunii şi renaşterii, şi-a dobândit starea de conservare şi de
continuare, şi anume nu într-un mod contradictoriu sau contrar, ci, după cum s-a spus
adesea, cooperant şi simplu, continuu, până la capătul cunoscut numai creatorului. Şi
odată atins, prin cunoaşterea intelectuală, aflăm din scrierile sacre că toate încetează, se
liniştesc şi ţin sabatul, adică rămân în aceeaşi stare. Sufletul credincios se cuvine să

72
creadă că autoritatea acelora este întotdeauna mai presus de flecăreala păgână, ca spiritul
faţă de trup şi adevărul faţă de minciună.

97.

Capitolul 5
Stricăciunea particulară a lucrurilor nu poate opune cuvântului universal „să fie”
pe „să nu fie”, iar de aceea stricăciunea rămâne necunoscută cunoaşterii senzoriale.

Rămâne să se insereze aici felul în care transmite şcoala păgână creaţia şi

stricăciunea. Numai că, de vreme ce ne luptăm nu pentru o înfruntare de dispută, ci chiar
pentru adevărul planului, nu sunt preocupat de ce crede aceasta, ci voi spune ce ne învaţă
scrierile sacre. În primul rând, faptul că nu este acceptat în dicţionarul adevărului
cuvântul însuşi al „stricăciunii”, luat în sens larg, va reieşi cu limpezime măcar din
aceasta: cunoaşterea senzorială spune că cele generale sunt de nestricat, dar cele
particulare sunt supuse stricăciunii. În schimb, cunoaşterea sacră ne învaţă că prin
cuvântul „să fie” sunt cuprinse nu atât cele universale, cât cele particulare. Acestui fapt
nu i-a putut pune dimpotrivă pe „să nu fie” nici măcar cel ce a născocit cunoaşterea
păgânilor, adică vechiul duşman al cunoaşterii intelectuale: nu va putea să i se pună
împotrivă nici însăşi şcoala păgână. Cum însă chiar şi ea este de acord în privinţa celor
generale, trebuie să învăţăm, prin cunoaşterea sacră, că prin cuvântul „să fie” nu sunt
stricate cele particulare, ci sunt împlinite în chip total (căci putem spune că ştim cu
adevărat nu ce simţim, ci ce înţelegem cu adevărat); aşadar, cele particulare par, cât ţin de
simţuri, să fie stricate, să moară şi să piară, dar, cât ţin de intelect, sunt menite ca,
întoarse toate la formele lor dintâi, să se străduiască să-şi dobândească desăvârşirea.

98.
Înţelegem aşadar că prin lucrarea lor continuă se îndreaptă nu către stricăciune, ci
către desăvârşire.

73
 Capitolul 6
Cum este stricăciunea de care aminteşte învăţătura sacră şi în ce fel i se atribuie
omului şi care este cauza stricăciunii.

Iar în privinţa stricăciunii omeneşti, despre care aminteşte cu stăruinţă ştiinţa sacră,
astfel se cuvine să înţelegem, nu în felul păgânilor, care dau învăţătură împotriva
profetului, ci în felul adevărului care este pe măsura profetului: Cu toate că despre acest
subiect se va discuta mai pe larg acolo unde e vorba de viaţă şi de moarte, totuşi acum să
cercetăm cauza primară de stricăciune a atomului celui mai de seamă. Lucrul acesta de
mirare şi foarte însemnat, omul, şi-a avut drept cauză a schimbării sale înspre stricăciune
sufletul senzorial şi putinţa de a raţiona, pe care nu o avusese mai înainte de cădere – este
mai limpede decât lumina soarelui. Sufletul acesta senzorial, spun, şi animalic, aduce în
firea omenească stricăciunea amintită de atâtea ori în cele sacre, atunci când strălucirea
icoanei dumnezeieşti (adică putinţa sufletului intelectual de a trezi la viaţă), mulţumită de
desăvârşirea sa, în parte se îndepărtează de cel senzorial, iar în parte se uneşte cu el, din
nevoia de a trăi şi după regula coexistenţei. În rest, de vreme ce elementului care poate
suferi stricăciunea îi este propriu să slujească stricăciunile sau să se adapteze la
schimbarea caracterului său senzorial, pământul este blestemat de Dumnezeu şi, ca
urmare, cele ce ţin de pământ ajung să fie blestemate.

99.
Din această pricină, care deopotrivă creează prin vorba „să fie” şi conservă în
stadiul cel mai înalt al statorniciei, se îndreaptă pe dată către cele mai înalte, iar celelalte
lucruri sublunare le lasă să se supună adecvării senzoriale. Aceasta este tainica îngăduinţă
dumnezeiască, prin care cârmuitorul lumii părea să comande prin sine, de unde s-a
propagat în univers stricăciunea cărnii.

74
 Capitolul 7
După transformarea naturii umane, forţa universală s-a retras la cele mai înalte, iar
aici este cauza transformărilor pământeşti. Cum sufletul intelectual lasă corpului
senzorial cârma, efectele de stricăciune ale cărnii supuse sticăciunii se înmulţesc: de
aici apare cauza, precum şi originea giganţilor.

Cum însă, după învăţătura adevărului, se cuvine să se creadă că principiul vieţii stă
în moartea lucrurilor, urmează că toate suferă cumva o transformare, dar niciodată o
stricăciune totală, decât dacă ating desăvârşirea (pe care niciodată nu o va putea găsi
fizica păgână), cunoscută numai creatorului însuşi şi dezvăluită prin har câtorva creaturi.
De îndată ce natura senzorială va fi cunoscut, zic, această transformare ca fiind
duşmănoasă sieşi (căci omul credea că şi-a dobândit-o şi a fost dezamăgit: năzuind la ea,
se străduieşte să fugă de toate celelalte ca duşmănoase), a născocit o altă cârmuire şi o
altă raţiune de a trăi şi de a fi. Şi anume, să înlocuiască prin definirea ca bine şi rău ceea
ce îi lipsea de-acum în natura sa căzută.

100.
Aşadar, se străduieşte mai întâi să restrângă asprimea meteorilor, iar apoi să
îmblânzească tirania foamei. Poate în felul acesta omul muritor credea să scapă de
blestemul dumnezeiesc! Zadarnic însă, căci omul interior şi nemuritor – adică sufletul
intelectual ce are imaginea dumnezeiască, în care Dumnezeu considera că era pusă la
păstrare comoara milostivirii sale –, urmând pilda exemplarului dintâi, s-a retras în
mijlocul dezvinovăţirii sale şi, cumva ca o forţă supremă, i-a îngăduit principelui tiran să
domnească peste cele ale lumii: tot aşa şi sufletul le-a lăsat pe toate cele trupeşti în seama
senzorialului ce abia i se arătase şi, cu toate că se îngrozea de convieţuirea unei firi
animalice de felul acesta, pentru că era totuşi constrâns de legătura coexistenţială, îi
încredinţează acesteia (ceea ce este foarte grav, dar necesar) putinţa însăşi de a cârmui.
De aici s-a născut, în cele din urmă, acea diavolească lege care la membrii neamului
omenesc, încă din momentul naşterii, luptă cu legea dumnezeiască.
Astfel, luând în stăpânire cârma întregului stat senzorial, în felul cum o fac tiranii,
răstoarnă legile cele mai bune şi aşază unele foarte rele: de aici, viciile, răutăţile, uitarea

75
condiţiei sale şi a creatorului său, ura faţă de aproapele său şi agresivitatea pătimaşă faţă
de toţi; ea năpădeşte pe de-a-ntregul firea omenească, întocmai ca nişte tâlhari plini de
cruzime, într-un uriaş pârjol al răutăţii, şi împinge toată carnea să îşi strice calea.

101.
De aceea, cu cât înainta timpul înspre viitor, cu atât mai mult cunoaşterea
omenească, adică viciul, ajungea să sporească; în schimb adevărata înţelepciune, care îşi
are începutul în teama de Dumnezeu, scădea aproape cu totul. În felul acesta, principele
lumii era stârnit aprig, prin sufletul senzorial, încât făcea ca supuşii săi să încalce şi să
dispreţuiască toate hotarele firii şi opreliştile ruşinii. De aici urmează că cei care, având
ştiinţă de teama de Dumnezeu, erau înţelepţi şi se numeau fiii lui Dumnezeu, tocmai ei au
ajuns răzvrătiţi, le luau de neveste pe cele mai frumoase fiice ale oamenilor (ei, care de-
acum se oferiseră atât pe sine, cât şi pe fiicele lor ca tron cuprinzător al tiranului necurat),
din care s-a zămislit spiţa aceea cu totul neruşinată, şi anume vlăstarul giganţilor. În cele
din urmă, sporind şi întinzându-se fără margini, au otrăvit pământul întreg cu scursori şi
l-au spurcat cu ruşinea blestemată.

Capitolul 8
Se pune întrebarea: „de ce existau cândva giganţi, iar acum, nu?” Este respinsă
învăţătura păgână privind crearea omului şi blamul asupra vechimii lumii.

Iar pentru că urmăm în chip istoric cercetarea ştiinţei sacre, socotesc că nu va fi

nepotrivit să examinăm cauza naturală a acelei mulţimi de giganţi. Mai întâi însă aş dori
ca învăţătura lumii păgâne (care obişnuieşte să ponegrească ştiinţa sacră ca fiind
nepotrivită naturii şi neştiutoare de cele fizice) să-mi expună raţiunile sale ştiinţifice, prin
care să demonstreze de unde se trage sporirea masei carnale a giganţilor şi simetria
celorlalţi oameni.

102.
Deoarece atunci şi acum sămânţa bărbătească, deopotrivă cu pântecele femeiesc,
era aceeaşi în număr, putere, act, formă şi materie (vorbesc după placul acelei ştiinţe). În

76
plus, era acelaşi soare care (după cum recunoaşte ea), împreună cu omul, ori omul
împreună cu el, generează omul – şi atunci de ce cândva erau zămisliţi giganţi, iar acum
nu? Ştiu că mi-o desfăşoară dinainte povestirile din poeme, căci temelia din vechime este
alcătuită toată din acestea. Numai că adevărul cere nu povestiri şi nici, în sfârşit,
presupuneri născute dintr-o minte lipsită de supleţe. Căci lumea fizică nu îngăduie
credinţele deşarte ale smintiţilor, ci vrea să cerceteze lucrurile după cum sunt ori după
cum au fost cândva. Înţelepţii de mai încoace însă blamează fie bătrâneţea lumii, fie
sleirea forţei naturale. Te rog! Prostul cade în plasa propriilor sale subtilităţi. Căci
înţelepciunea păgână presupune o natură infinită (pe care o cunoaşte). Dacă este infinită,
atunci şi vigoarea ei va fi infinită, căci infinite sunt părţile infinitului.

103.
Soarele îşi păstrează aceeaşi dimensiune a discului său, aceeaşi calitate a culorii şi
aceeaşi iuţeală a mişcării şi, în consecinţă, aceleaşi vor fi puterile lui: numai că azi nu
naşte niciun gigant, aşadar ştiinţa păgână minte; iar înţelepţii ei flecăresc după bunul lor
plac. Noi însă, ca discipoli hrăniţi la sânul ştiinţei sacre, mărturisim ce am văzut în
această privinţă, chiar în limpezimea adevărului.

Capitolul 9
Este argumentată cauza mărimii de mirare a giganţilor, de unde provine
antropolatria, pe care lumea păgână a transformat-o în idolatrie. Dumnezeu cel
adevărat a făcut cândva ca asemenea zei să moară într-un prăpăd.

Tiranul lumii, ca spirit, era de nevăzut pentru lume şi supuşii săi şi nu cuteza să
silească lumea să îl venereze în duh, pentru că cel ce preabine cunoştea ştia cu precizie că
veneraţia în duh i se cuvine doar Dumnezeului adevărat, şi de aceea se străduia să fie
venerat în carne şi în vigoarea trupului. De aceea, duhul necurat se acoperi în carnea
fragedă a unui copilaş (căci avea nevoie să îşi pregătească locul sălăşluirii sale) şi, cu
puterea spirituală, înălţă statura potrivită a trupului la dimensiuni ample, o mărime
monstruoasă şi o gigantică înălţime care, prin vigoarea duhului său necurat, împlinea
fapte de mirare pentru cei de altă statură, ca minuni ce întreceau în felul acesta puterile

77
naturale. Şi aşa, pentru a împinge la tăgăduirea deplină a puterii supreme şi la veneraţia
de sine, s-a folosit de un plan îndoit, şi anume superioritatea trupului, adică mărimea
gigantică, şi înălţarea sufletului, adică trufia obişnuită.

104.
În cele din urmă, astfel de supuşi nelegiuiţi ai unui duh nelegiuit, aşezaţi de unii mai
slabi în rândul zeilor, i-au recunoscut pe aceia ca zei şi i-au venerat. Iar de aici lumea
păgână, cu multe secole înainte, şi-a cerşit nobleţea prin transmiterea mai departe a
faimei şi renumelui său. Şi de aceea scrierile sacre arată că toată carnea şi-a stricat calea
(prin aceea că, fiind cârmuită de duhuri necurate, a uitat cu totul de regula condiţiei sale).
Din această cauză, acel stăpân al stăpânilor, îşi vizitează cu mânie via şi o găseşte cu totul
stearpă şi lipsită de rod bun. Ce face Atotputernicul? Îi învaţă pe oameni că zeii sunt
muritori (de unde, prin antonomază, pe bună dreptate oamenii sunt numiţi muritori) şi că,
după cum la început apa condensată a produs din ea însăşi pământul şi apoi celelalte
creaturi, tot aşa, în prăpădul acela universal, elementul apei – comprimat deopotrivă de
întinderea sferei – a scufundat toată suprafaţa pământului, încât valurile au trecut chiar
peste vârfurile celor mai înalţi munţi. În acest fel a smuls din rădăcini tot sufletul necurat,
ca pe o viţă ajunsă sălbatică, şi şi-a curăţat via. Dumnezeu este numele lui.

105.

Capitolul 10
Este respinsă obiecţia scolasticilor în privinţa giganţilor, prin aceea că, după ce
cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat, duhul necurat a încetat cu totul să se mai
întrupeze omeneşte.

La acestea vor sări în sus paraziţii scolastici şi slujbaşii dialectici şi, în plus, se vor
repezi poate să ţipe că şi după potop au fost chiar foarte mulţi giganţi. Sigur că da! Ba
chiar citim în cele sacre că şi în vremea lui David filisteanul Goliat era înalt de şase coţi.
Căci duhul necurat încă nu încetase să tragă carnea pe calea stricăciunii, dar îşi împlinea
asemenea strădanii mai blând, mai pe ascuns şi mai rar. Ba chiar (faptul adevereşte pe

78
deplin autoritatea ştiinţei sacre) nu se aminteşte niciodată că înţelepţii, cuprinşi de teama
de Dumnezeu, ar fi ajuns la o mărime gigantică, pentru că niciodată duhul necurat nu
cuteza să intre în trupuri atât de curate şi să le expună unei pofte blestemate: de aceea,
dacă după pototp au apărut undeva asemenea monştri, păreau să fie de felul celor din alte
neamuri, care nu aveau înţelepciunea lui Dumnezeu. Rareori, zic, se arătau, de la Noe
până la Abraham, mai rar de la Abraham până la David şi foarte rar de la David până la
Domnul Hristos. Pentru că în veacurile lor, chiar dacă cel ce cunoştea prea bine nu
înţelegea desăvârşit – prin îndemnurile profetice şi glasurile aparte ale lui Dumnezeu
atotputernic – misterul sfintei întrupări a cuvântului divin, totuşi era apăsat de mare
spaimă şi tremur (ca nu cumva să se împlinească ce era vestit de profeţi);

106.
iar în cele din urmă avea să înceteze cu totul, căci se temea mult ca nu cumva, în
felul acesta, să amăgească prea tare fragilitatea umenească; ceea ce se întâmplă, căci,
după întruparea cuvântului preasfânt (care a readus omul la statutul vechi al nevinovăţiei)
şi prin vestirea căinţei în întreaga lume, s-a adeverit venirea împărăţiei lui Dumnezeu:
niciodată şi nicăieri, până în ziua aceasta, omul şi soarele (cărora le corespund duhul
necurat şi carnea) nu au mai născut un gigant. Dar destul despre statura giganţilor –
acum, întorcându-ne la subiectul nostru, ajunşi la potop, să cercetăm (cât de scurt şi
concis se poate) câteva chestiuni aparte legate de meteori, inserate istoric, după obiceiul
nostru.

Capitolul 11
Se adevereşte că, între meteorii cerului, curcubeul a fost o minune, se respinge
învăţătura păgână asupra acestei chestiuni şi se confirmă că el nu a existat înainte
de potop.

Numai că preaîndurătorul părinte al universului, care îl iubise pe om cu dragoste

veşnică, a păstrat în familia unei singure case atât sămânţa de nestricat a înţelepciunii de a
avea teamă de el, cât şi întregul neam al muritorilor, şi a încheiat cu ei legământ veşnic,
că niciodată în viitor nu îi va mai nimici cu ape; iar ca semn plin de credinţă pentru

79
legământ le-a lăsat o creatură de mirare, niciodată mai înainte văzută de muritori, nouă, şi
anume curcubeul – sau, cum se spune în cele sfinte, şi-a înălţat arcul său înspăimântător
în norii cerului.

108.
De bună seamă, se vădeşte ca lucru de mirare în ce fel cele scrise de Moise, evreul
barbar (cum obişnuiesc să-l numească ponegritorii), cu o mie de ani înainte, întrec azi
învăţătura tuturor grecilor faimoşi, iar cel care dădea cândva învăţătura adevărului într-o
limbă bâlbâită afirmă acum cu precizie că toţi cei cu limbile înaripate au spus o minciună
şi au făcut să sune în urechi surde vorbe mari şi deşarte. Iar celui care ia seama atent la
acest fapt i se va limpezi cu uşurinţă că această lucrare minunată nu se potriveşte defel cu
învăţătura păgână. Mai cu seamă pentru că, deşi curcubeul este un efect al soarelui, multe
demonstraţii de nezdruncinat tăgăduiesc că se poate produce în felul transmis de şcoala
senzorială: în primul rând, culorile felurite; într-al doilea, ordinea culorilor; într-al treilea,
momentul când apare; într-al patrulea, însemnarea locului; şi într-al cincilea, frământarea
aerului veşnic în mişcare.
În ceea ce priveşte culorile, este limpede că nu le au nici norii, nici soarele: în
consecinţă, ce nu au nici nu pot da. Aşadar, în chip necesar culorile curcubeului sunt de
dincolo de natură. Să aibă atomiştii puţină îngăduinţă. Tot aşa, aceste culori nu sunt un
accident ori un rod al accidentelor, altminteri nu ar păstra aceeaşi ordine, ci şi culorile s-
ar aşeza accidental după dispunerea accidentală a norilor, ceea ce totuşi nu se întâmplă:
aşadar, ordonarea culorilor curcubeului este de dincolo de natură.

109.
De asemenea, aceste culori nu sunt esenţiale, pentru că nici soarele, nici norii nu le
au de la sine, altminteri acelaşi soare ar trebui ca, prin aceiaşi nori, să producă
întotdeauna acelaşi curcubeu, ceea ce nu face; aşadar, existenţa curcubeului este
supranaturală. Nu sunt, zic, urmarea unui accident, pentru că păstrează întotdeauna
aceeaşi ordine; de asemenea, nu sunt prin sine, pentru că nu aparţin prin sine nici norilor,
nici soarelui. De aceea norii şi soarele nu pot produce un asemenea efect întotdeauna şi
într-o ordine naturală, pentru a răspunde cauzelor. Şi astfel se produce numai când e

80
vreme ploioasă, ba chiar, mai adesea, după o ploaie, cu toate că de multe ori se întâmplă
să fie un nor dublu, altminteri nu se produce: aşadar, alegerea momentului şi felul în care
se înfăţişează, la vreme de ploaie, fără a păstra o ordine naturală, reprezintă un miracol.
În plus, curcubeul apare într-un loc cumva în mod mediat (pentru că, datorită soarelui,
străluceşte în nori), dar este în aer în mod nemediat, altminteri, cum norul trece şi aerul se
mişcă rapid, s-ar produce în chip necesar o schimbare continuă şi de moment a culorilor
şi, fără a se păstra ordinea, s-ar arăta, amestecat, după succesiunea neîncetată a atomilor
care trec pe deasupra în nori, ceea ce nu se întâmplă: aşadar, este o lucrare miraculoasă
faptul că există curcubeul în chip mediat într-un loc şi în chip nemediat în aer.

110.
Odată dovedite acestea, se înţelege că, deşi curcubeul are o cauză naturală – şi
anume soarele, locul, aerul şi norul –, totuşi este ceva supranatural şi se arată ca un efect
cu adevărat miraculos. În plus (ceea ce este cu mult mai de mirare), se observă foarte
adesea un arc divin strălucind minunat pe cerul senin şi pe un câmp însorit, când nici nu e
nevoie de un nor dublu (după şcoli), nici nu are de-a face cu un norişor mai firav
dinaintea vreunui fel de oglindă. Căci astfel (un adept al fizicii să dea crezare adevărului)
culorile divine pot să se păstreze în afara materiei care le este substrat, iar vopseaua
divină se poate păstra dincolo de subiectul elementului de care stă prinsă. De aici rezultă
elementul pe care îl tăgăduiesc şcolile şi, deopotrivă, în care Noe crede cu tărie: neamul
lui îl dobândeşte ca dumnezeiască făgăduială. Căci au privit o făptură miraculoasă,
nemaivăzută vreodată înainte de potop, altminteri s-ar fi putut plânge că au văzut foarte
adesea curcubeul, iar lumea a fost totuşi înghiţită de ape. Aşadar, nu îl avuseseră ca semn
al legământului; l-au avut totuşi, văzându-l nu într-un nor dublu, ci la vreme de ploaie,
pentru a-şi aminti dreapta răzbunare dumnezeiască şi pentru a spera în viitor, prin
încrederea nestrămutată în semnul nestrămutat, la îndurarea preaîndurătorului.

Capitolul 12
Este descris felul în care se păstrează starea neatinsă a arheilor vegetali.

81
 În rest, neamul omenesc şi celelalte neamuri de vieţuitoare au fost cu adevărat
păstrate în arcă, iar toate vegetalele au fost ocrotite, prin arheii lor lăuntrici, de forţa
necruţătoare a potopului şi o înzestrare miraculoasă le-a făcut să prindă din nou puteri în
răstimpuri anume şi să capete sămânţă şi să-şi reia vechiul ciclu.

111.
Aşadar, se înţelege din cele sacre că din prima zi a potopului până când a fost trimis
pentru a doua oară porumbelul se strâng zece luni şi paisprezece zile. De aici rezultă ca
un fapt verosimil că seminţele plantelor şi rădăcinile arborilor, aflate sub ape în răstimpul
atâtor zile, nu au putut rămâne nevătămate prin vreo însuşire naturală sau obişnuită: în
consecinţă, se cuvine să se creadă că fie arheii lucrurilor au fost întăriţi în mod
supranatural în timpul potopului, fie a fost aşezat în pământ, din nou şi în chip de creaţie,
un ferment pentru a trezi la viaţă arheul mort – ceea ce este pe deplin în acord cu
adevărul, de vreme ce este repetată acea binecuvântare divină: „Creşteţi şi vă înmulţiţi” şi
celelalte. Despre acestea s-a spus destul vorbind de creaţie; acum să ne îndreptăm cu
atenţie cercetarea către regatul meteorilor.

Capitolul 13
Este luat în derâdere sistemul natural transmis de şcoala păgână. Pe baza
prezentării ei, este respinsă neştiinţa din lecţia dată de fizică.

După ce Dumnezeu a făptuit potopul universal şi a fost ucisă toată suflarea care
trăia prin duhul necurat, în cele din urmă i-a poruncit duhului (adică vântului) ca,
despărţind apele de ape, să descopere pământul ce stătea ascuns şi să le usuce nu cu
căldură, ci cu un aer foarte rece. La acestea, scolastul ateu va comenta: „De unde atâtea
valuri de apă, care întreceau cu cincisprezece coţi chiar vârfurile munţilor celor mai
înalţi?”

82
112.
La fel va întreba: „Şi în această uscare, cu aerul care zvântă, unde s-au putut retrage
sau ce anume le putea cuprinde?” Voi rosti paradoxuri niciodată cercetate şi rămase
neatinse, nemaiauzite de urechile scolaştilor şi de ştiinţa întunecoasă a ateismului. „Ce
anume, vă rog, socoteşte cel ce asculta lecţia fizicii păgâne (care, altminteri, tăgăduieşte
cu totul golul din natură) că există din centrul pământului până la circumferinţa cea mai
de sus, adică până la hotarele firmamentului?” Căci în întregul univers nu există nimic
altceva decât cele patru elemente ale sale (ale sale, spun, pentru că nu sunt ale naturii),
prin care va hotărnici cu îndrăzneală şi defel fizic locurile naturale. Le va numi aşa: în
primul rând, pământul de jos, pentru că este mai greu decât toate celelalte; într-al doilea
rând, apa de deasupra pământului, pentru că este mai grea decât celelalte două, dar mai
uşoară decât pământul; într-al treilea rând, aerul care e mai uşor decât acestea două, dar
mai greu decât cel din urmă, care se întinde nu ştiu până unde, poate nu mai mult de
şaizeci de mile; în sfârşit, într-al patrulea rând, mai uşor decât toate şi de aceea mai sus
decât ele, vor indica focul invizibil, deopotrivă din prezent, potenţial, vizibil şi perceptibil
simţurilor, dar şi invizibil şi imperceptibil simţurilor şi care, în consecinţă, îşi va întinde
plăsmuirea până la sfera lunii. Să îi îngăduim asta (ca o favoare) şi, de dragul Stagiritului,
sistemul natural să fie o rânduială care corespunde unui plan.

113.
Mi-ar plăcea ca măcar atât să spună: ce este elementul care se întinde în
desfăşurarea universului de la sfera lunii până la bolta concavă a tăriei, care umple golul
uriaş al firmamentului, între ce şi ce şi prin ce anume aleargă, plutesc şi sunt cuprinse
uriaşele corpuri cereşti? Nu va spune că e un gol, pentru că el declară că natura are oroare
de ce nu e natură. Nu va spune că e foc, pentru că sfera focului este de-acum hotărnicită
până la cea lunară şi, în consecinţă, nu poate pătrunde mai sus. Nu va spune că e aer,
pentru că aerul, cum este mai greu decât focul, în chip firesc caută un loc mai jos de foc
şi nici nu poate urca mai sus de un element mai uşor. Nu va spune că e apă, pentru că apa,
cum e cuprinsă în aer şi zăboveşte îndelung în el, se deprinde să îşi uite propria sa natură
(nu altfel decât cei care obişnuiesc să-şi schimbe religia) şi să se schimbe în aer: de aceea
fie nu poate să atingă sfera focului, fie, dacă poate, este respinsă ori se retrage singură, de

83
la sine, şi scapă, altminteri foamea nesăţioasă a focului o devorează grabnic şi o schimbă
în propria sa substanţă. Dumnezeule bun! Nu va spune că e pământul, pentru că arată că
pământul (fiind corpul cel mai greu dintre toate) a fost menit locului celui mai de jos.
Aşadar, întreb, ce vrea să fie elementul acela care umple profunzimea atât de mare a
cerului şi cuprinderea lui atât de largă?

114.
Oare îşi va găsi refugiul într-al cincilea element? Nu îl va salva totuşi lipsa lui de
consecvenţă. „Căci al cincilea element, a spus, nu este cel care umple golul, ci este
compoziţia corpurilor cereşti.” Dar să-i îngădui şi asta, că elementul care umple golul
este al celei de-a cincea esenţe şi al naturii. Dar voi întreba: „Unde este trăsătura lor
comună şi necesară?” Cerul se mişcă, celelalte corpuri cereşti se mişcă, soarele
străluceşte, stelele lucesc, soarele încălzeşte, celelalte se încălzesc. Cuprindem cu mintea
faptul că toate acestea sunt astfel şi au astfel de proprietăţi (căci nu e vorba aici de
cercetările astrologice). Percepem cu simţurile, de parcă am atinge cu mâinile, că ele se
comportă astfel. Aşadar, ei să arate că acel element care umple are aceleaşi proprietăţi.
Nu pot să mă minunez îndeajuns (era foarte lesne să se ia masca neştiinţei): cum nu a
putut încă să născocească un al şaselea element? Unde stă ascunsă comoara deopotrivă a
lecţiilor de fizică şi a tradiţiei minciunii? Să meargă, aşadar, mai departe scolastul,
sleindu-se în vechea stricăciune. Eu însă, mergând înainte plin de noroc, cu bunăvoinţa
îndurării dumnezeieşti, voi spune deschis ce voi fi învăţat din paginile sfinte.

Capitolul 14
Comparând axiomele profane şi sacre, se dovedeşte cu argumente temeinice că
sacrul este mai presus de profan şi este respins cuvântul păgân, ca să nu se meargă
înainte la infinit.

Şcoala afirmă repetat (chiar cu un înţeles cumva orb) că natura nu a făcut nimic
zadarnic.

84
115.
Învăţătura sacră însă spune că Dumnezeu nu a spus nimic care să nu fi fost bine şi
desăvârşit împlinit. A spus şi s-au împlinit. „Şi Dumnezeu a văzut că era bun.”
„Dumnezeu şi-a încheiat în ziua a şaptea lucrarea pe care o făcuse şi s-a odihnit.” Odată
spuse acestea şi fiind explicată pe scurt întâietatea axiomei noastre, se va vădi de aici mai
limpede ce urmează, şi anume din punctul de vedere al scolaştilor. Nu există natură dacă
nu este mai înainte numită natură; aşadar, mai întâi e cuvântul şi urmează natura. Nimic
nu devine prin natură, dacă nu începe mai înainte prin natură: aşadar, cele despre care se
spune că sunt făcute de natură au început cândva să devină astfel prin natură. Tot aşa,
orice e natural nu poate apărea în mod natural din nimic, aşadar, nici natura însăşi –
pentru că dacă orice este astfel, acela este şi mai mult astfel –, şi nici nu poate fi cineva
împiedicat să spună, după bunul plac al vreunuia, că infinitul este un dat, decât dacă
adevărul însuşi o spune în chip repetat. Natura păgână, aşadar, fie ne dă putinţa de a
cunoaşte infinitul – pe care ne-a interzis-o –, fie acceptă din partea noastră că infinitul
este cuvântul şi puterea lui Dumnezeu, care a făcut natura şi lucrurile naturale. Aşadar,
este limpede că infinitul cuvânt al infinitului Dumnezeu, care pe toate le creează
pronunţând „să fie”, este mai presus de natura cunoscută de păgâni.

116.
Pentru că „să fie” vine de la Cuvânt, Cuvântul vine de la cel care are în mod infinit
cuvântul infinit, adică de la singura cauză a tuturor, pe care şcoala păgână îl interzice
celor în stare să cunoască. Odată demonstrate acestea, zic, Dumnezeu – care a spus o
singură dată şi s-au făcut ca genuri – spune acelaşi lucru, iar ele sunt conservate ca
specie. Sunt conservate de el ca specie, totuşi nu sporesc ca genuri, de unde urmează că
aceeaşi cantitate de elemente se păstrează până în ziua de azi, în număr atât de mare.
Aşadar, revenind la subiectul pe care ni l-am propus, se pune întrebarea: atunci de unde
atâtea revărsări de ape la potop? Ascultă!

85
 Capitolul 15
Este explicată sinonimia apelor. Se dovedeşte că acele cauze naturale ale potopului
universal au avut un efect miraculos şi se demonstrează că gazul apei este o materie
suficientă pentru a produce potopul.

Haosul (la tine, gazul) la mine, şi abisul, în învăţătura sfântă, sunt unul şi acelaşi
lucru. Spunem aşa – cele sacre prin vălul alegoriei, tu, din ignoranţă, eu însă pentru că
lipseşte un termen etimologic. Dar ştim că după despărţirea de efectul său, făcută de cel
ce a despărţit, adică aerul, esenţa abisului era apa pură, ca element. Iar aerul care, după ce
îşi împlinise rostul său de despărţitor în creaţie, nu a încetat (căci am demonstrat de-acum
limpede în cele de mai înainte că natura nu ştie să înceteze), ci a stăruit, într-o lucrare
continuă, să păstreze apele în aceeaşi despărţire;

117.
iar despre apele care au fost odată despărţite aflăm că au fost desfăcute în cele de
dincoace de cer şi cele de deasupra cerului. De aceea apele care sunt cuprinse în bolta
concavă a cerului, cu cât se apropie mai mult de buricul pământului, cu atât atomii lor
devin mai denşi, mai adunaţi şi mai vizibili; astfel, cele ce se mişcă pe suprafaţa
pământului, mările şi râurile, care sunt atrase de pământ, până în zona rece, de către
căldura soarelui (căci cerul nu cunoaşte o altă căldură decât cea a soarelui), sunt adunate
în atomi ceva mai mari, norii, iar sub cerul senin, în rouă. Cele care sunt deasupra zonei
reci devin gaz, care este de aceeaşi esenţă şi calitate: de aici urmează că atomii apei, cu
cât se îndreaptă spre locuri mai înalte, cu atât ajung să fie mai subţiri, mai mărunţi şi mai
depărtaţi, aşa încât îşi pierd cumva toată calitatea de corpuri şi greutatea, dar îşi păstrează
pe de-a-ntregul, în chip intim, calitatea esenţei proprii şi nu îngăduie niciodată să fie
schimbaţi în elementul aer. Ei nu cad, pentru că astfel au fost cumpăniţi şi potriviţi în
balanţa naturală de către creatorul însuşi, încât nici nu pot scăpa prin mica lor greutate de
aerul care desparte, nici nu îl pot învinge prin greutatea lor (căci unde sunt ape, este şi
despărţitorul de ape). Aceste regiuni de aer sau, mai degrabă, cereşti, sunt numite de
învăţătura sacră cataracte: digurile lor le-a deschis şi zăvoarele lor le-a rupt
Atotputernicul.

86
118.
După ce ele, odată căzute, au devenit atomii de gaz, mişcându-se rapid de la
circumferinţa cea mai înaltă a aerului până la centru, au început să se adune picătură cu
picătură, să dobândească greutatea care înfrânge aerul, să se arate sub înfăţişarea unor
nori groşi şi să răspândească abundent ploi deasupra pământului. Nu poate fi nicio
îndoială că mulţimea aceasta a apelor, pe măsura sferei pământeşti, a acoperit toată
suprafaţa pământului şi, după relatarea Scripturii sacre, a întrecut vârfurile munţilor. Se
cuvine însă să se cerceteze cu credinţă. În potopul universal, chiar dacă au fost cauze
naturale (şi anume gazul apei şi blas al stelelor care împingea înainte apele), totuşi efectul
a fost miraculos şi supranatural; căci istoria sacră arată că nu doar apele de sus, ci şi cele
subterane, deschizând porii corpului pământesc, s-au reunit pentru a se strânge şi a se
aduna cu cele de sus. Din această cauză, i s-a poruncit să usuce suprafaţa pământului nu
doar soarelui, nu – în fine – căldurii, ci este trimis chiar şi cel ce desparte apele, vântul,
adică aerul, pus în mişcare de blas, ca impuls, care (ducându-le îndărăt la locul lor vechi
şi despărţindu-le în picături mici) să le repună în cumpănirea vechii lor lipse de greutate.
De aici este limpede că cerul senin nu înfăţişează nimic altceva decât culoarea apei.

119.
În acelaşi fel pământul, înghiţind îndărăt apele pe care le vărsase, după ce s-a uscat
toată suprafaţa pământului, şi-a redobândit vechea duritate şi calitate. Iar astea să fie
îndeajuns în privinţa lucrării miraculoase a meteorilor ori a celei rezultate din cauze
naturale, la vreme potopului.

Capitolul 16
Este descrisă podoaba lumii după potop şi înfăţişarea aşezării locului.

În rest, după ce valurile s-au întors în propriile lor hotare, aşa cum erau rânduite
(după cum părea), pământul a îmbrăcat o altă formă şi un veşmânt diferit ca podoabă.
Căci înainte de potop era udat de un singur izvor, iar izvorul se despărţea în doar patru
râuri: îndată după retragerea potopului, în toate zonele lumii şi în fiecare regiune a

87
pământului, au început rămăşiţele apelor, adică râurile, cursurile de apă, fluviile,
torentele, bălţile, mlaştinile, lacurile, pâraiele, izvoarele – curgând atât la suprafaţă, cât şi
în cuprinsul uriaş al pământului, deschizându-şi canale de lut şi de piatră – să se întoarcă
la marea de unde porniseră, într-un circuit perpetuu; erau nou-venite, desigur, dar de
acum au rămas ca locuitori de baştină, pentru că, păstrându-se forma rotunjită a
pământului, erau silite să curgă de la pol la pol (în afara vreunui loc cu o aşezare aparte),
ceea ce se poate observa la fluviile vestite: Danubiul, Volga, Obiul, Eufratul, Tigrul,
Indul, Nilul, Nigerul şi celelalte fluvii bine cunoscute prin nume şi faimă, care aproape
toate curg în jos către ecuator.

120.

Capitolul 17
Este vrednic de admiraţie gustul sărat al mărilor şi gustul dulce al izvoarelor şi
râurilor. Este respinsă învăţătura oferită de şcoli, este dovedită cauza primă şi
sfârşitul necesar.

Socotesc că nu va fi neplăcut să facem o cercetare, pe scurt, asupra gustului aspru şi

a celui dulce al apelor. Căci pare să fie de mirare gustul sărat al mărilor şi, dimpotrivă,
gustul dulce al izvoarelor şi râurilor. Şcolile să spună despre ele orice vor, de vreme ce
cauza acestui fapt se arată aşa: gustul sărat al mării nu este efectul nici al căldurii solare,
nici, în sfârşit, al vaporilor uscaţi ai pământului (chiar dacă şcoala peripatetică ar afirma
asta cu cutezanţă): fundul mărilor sau, mai degrabă, sedimentele apelor marine, înzestrate
cu un ferment natural şi rodnic, păstrează apele mai puţin mobile (cum sunt aproape toate
cele marine), nestricate şi neatinse de căldura soarelui şi de căderea elementelor
eterogene: o parte din ele, pătrunzând în tot corpul lui prin canalele deschise ale
pământului, ca prin nişte vene lăuntrice, fac pământul părtaş la condimentul fermentului
lui sărat şi îi redau vigoarea şi calitatea naturală, după ce a fost otrăvit de putreziciunile
care îl atacau cu o forţă uriaşă.

88
121.
Altminteri, este în armonie cu adevărul că, dacă se ia sărătura universală (care este
dată pământului de apele marine), tot acest pământ, prin fierberea fermenţilor locali şi
înfierbântarea dată de căldura externă, ar degenera într-o altă substanţă, după cum e de
văzut la apele lipsite de orice mişcare, ale căror sedimente, neavând parte de vigoarea
fermentului sărat venit din afară, se transformă în broaşte, limbrici, viermi şi alte mici
animale care se nasc din pământul putrezit: de aici s-a vădit că gustul sărat al mării a fost
rânduit chiar de creaţie, a fost aşezat în străfundurile pământului şi i s-a poruncit să
întemeieze şi să păstreze pământul, ca nu cumva să degenereze într-o altă substanţă, prin
putreziciunile fermenţilor şi ale căldurii. Din această cauză, izvoarele care străbat venele
cele mai adânci ale corpului pământului şi trec prin canalele cele mai strâmte sunt
distilate ca picături, întocmai ca în nişte alambicuri, şi, după ce şi-au pierdut asprimea
marină, izvorăsc fără gust şi dulci. Dacă însă drumul li se deschide larg şi scurt, ţâşnesc la
suprafaţa pământului sărate şi îşi duc cu sine asprimea, de parcă nu ar fi fost îngrijite
până la capăt şi doar pe jumătate distilate, ca unele care nu au fost bine curăţate de
sărătura marină. Dacă însă trec prin depozite de minerale, se împărtăşesc din mirosul,
gustul şi din calitatea specifică a acelui mineral.

122.

Capitolul 18
Cu ocazia potopului universal, fenomenele meteorice îşi fac exerciţiul de pregătire;
este bine luată în derâdere părerea emisă de cei vechi în privinţa exhalaţiei.

Şi aşa, odată ce s-a înnoit cuprinsul pământurilor, Dumnezeu a ştiut dinainte că

simţul şi gândul sufletului omenesc sunt înclinate, încă din adolescenşă, spre rău, şi totuşi
îşi reia binecuvântarea şi îi îndeamnă: „Creşteţi şi vă înmulţiţi.” De atunci, în toate zilele,
nu încetează semănatul pământului şi recolta, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi
noaptea, după poruncă. Schimbările timpului, primăvara, vara, toamna, iarna, căldura,
frigul, ploile, roua, bruma, zăpada, aversele, norii, vântul, furtuna şi restul meteorilor, ca
materie sunt gaz şi, sub impulsul blasului stelelor, sunt reduse la propria lor rânduială.

89
Pentru a le cunoaşte cauzele, se cuvine să spunem rămas-bun exhalaţiei aristotelice
scoase din măruntaiele pământului de forţa căldurii, din care Minerva cea grosolană face
să se nască nu doar meteorii numiţi mai înainte, ci chiar şi tunetele, fulgerele, focurile
cereşti, scânteile din aer, grindina, cutremurele şi chiar miraculoasele comete, adică ne
învaţă fără a şovăi că exhalaţia este singura materie şi cauză a tuturor fenomenelor
meteologice. Vai! Să dea crezare adevărului: nu doar exhalaţiile pământului, ci, dacă
pământul întreg, împreună cu mările sale, s-ar desface în exhalaţii, nu ar fi de ajuns
pentru vânturile obişnuite ce suflă într-o singură zi şi nici pentru compoziţia unei singure
comete.

123.
Căci corpul unei comete foarte mari – au observat toţi cei deprinşi cu astfel de
lucruri – este mai mare decât însuşi globul terestru. În plus, el a spus că exhalaţia este
dublă, şi anume uscată şi umedă, şi voieşte ca cea uscată să fie cu totul suficientă pentru
vânturi, stânci, comete şi alte născociri de felul acesta, iar cea umedă, pentru compoziţia,
impulsionarea şi împlinirea celorlalţi meteori. Acestea sunt fleacuri şi invenţii ale
cunoaşterii diavoleşti, cu care sunt blestemaţi cei ce le binecuvântează, în vreme ce în
învăţătura adevărului este bincuvântată toată carnea şi în lumina ei vede lumina; aşadar,
să cercetăm concis şi pe scurt ce spune despre ele duhul adevărului.

Capitolul 19
Este definit dublul blas al stelelor, sunt arătate cauzele naturale ale mişcării
vânturilor, adică a aerului, şi ale celorlalţi meteori.

S-a demonstrat, în cele de mai înainte, ce şi cum este gazul apelor; se va mai
explica şi în cele ce urmează. Iar acum să spunem ce este blas al stelelor; căci învăţăturile
sacre ne arată că prin acestea două – ca unele ce sunt cauze pe deplin suficiente pentru
meteori – ne-au fost date stelele pentru semne şi anotimpuri, aşadar împlinesc
succesiunile anotimpurilor şi arată schimbările ce se petrec în timp şi semnele ce trebuie
să fie luate în seamă, iar aceasta prin dublul lor blas, şi anume de mişcare şi de
schimbare.

90
124.
Iar blas care pune în mişcare stelele este o forţă ce împinge, după înfăţişările lor: în
funcţie de drumul parcurs, provoacă în cele inferioare cauzele prime (nu altfel decât la
oameni, prin blas omenesc, ruşinea, teama, mânia, bucuria, întristarea şi celelalte) şi
stârnesc frigul şi căldura. Iar blas de schimbare constă în producerea frigului şi a căldurii
şi mai cu seamă în schimbările vânturilor; căci nicio căldură nu provine dintr-un foc
existent mai înainte şi nici frigul nu înseamnă absenţa căldurii, ci sunt canaturi cereşti sau
mai degrabă fundalul aerului: când lumina stelelor ajunge la ele, se deschid sau se închid
după schimbarea forţei care împinge. Căci mişcarea astrelor este ca unul ce ţine cheile,
care (mişcându-se) deschide sau închide straturile aerului, de unde provin căldura şi
frigul neregulate; altminteri, sunt guvernate doar de două astre, adică de soare şi de lună.
Iar vântul este suflarea aerului, pus în mişcare de blas al stelelor. Şi, de vreme ce în
natură nu există nimic care să se mişte prin sine însuşi (cu excepţia arheului vital dat
seminţelor), i-a fost pe plac celui veşnic ca aerul să se mişte prin blas al stelelor, o forţă
care este aşezată în stele şi are puterea de a pune în mişcare, pentru a mişca de la sine şi
pentru a face schimbări, după proprietăţile locurilor, în aerul straturilor.

125.
Altminteri, dacă blas al stelelor nu este o cauză de mişcare de la sine, fie aerul nu se
mişcă niciodată, fie, dacă se mişcă de la sine, atunci se mişcă mereu în acelaşi fel, cu
condiţia să nu i se pună împotrivă aşezarea locului. Cum însă meteorii sunt guvernaţi mai
cu seamă de două astre, îşi răspândesc în aer doar două proprietăţi ale lor, şi anume
căldura şi frigul. Din această cauză, gazul apelor, după proprietatea străfundurilor de aer
de unde descinde, se schimbă în diverse moduri. Căci atomii gazului sunt invizibili din
cauza subţirimii lor extreme şi, fiind separaţi de aer, se îndreaptă în sus prin căldura
solară şi, mai înainte de a ajunge la străfundul îngheţat, lipsiţi de căldura soarelui, se
grăbesc să cadă în jos unde, dacă cerul va fi fost înnorat, se amestecă în nori, iar pe cerul
senin, dacă mai şi suflă vântul, se mişcă rătăcitori între nori şi pământ. Dacă însă se
produc fără să fie vânt şi sub cer senin, cad până la pământ, unde, adunându-se laolaltă,
apare roua.

91
 Dacă însă gazul rătăceşte în jos, atras de blas, şi căldura afectează straturile
inferioare, se produc ploi torenţiale de vară. Când însă gazul (care se solidificase mai
înainte prin ger) odată cu producerea căldurii se lichefiază, atunci se transformă în ploaie.
Iar dacă aceasta se produce în străfundurile de sus ale aerului, picăturile care cad de aici
îngheaţă în străfundurile de mijloc şi reci.

126.
Aici, dacă norul ajunge în străfundul îngheţat, se formează zăpada; dacă însă ajunge
în cel cald şi în cel îngheţat de sus, se produce la început ploaie şi picătură lichidă:
întâlnind însă în drumul său gheaţa, îngheaţă şi se transformă în grindină. Şi de aceea
foarte adesea se întâmplă ca, la vreme de vară – fiindcă norii, din cauza căldurii, sunt
purtaţi mai sus –, gazul apei să fie atras din locul său de sus de blas şi este silit să treacă
prin străfundurile îngheţate unde, schimbat în chip necesar în gheaţă, aduce mare prăpăd
pentru seminţe şi celelalte ce cresc din pământ. Dacă însă străfundurile sunt stăpânite de
o necontenită căldură în aer şi gazul este mereu împiedicat de blas să se îndrepte către
locurile de sus, se leagă ploi de durată, ceea ce e firesc să se întâmple foarte adesea la
vreme de toamnă şi de primăvară, pentru că rareori norii pot urca în regiunile mai înalte.
Dacă însă se întâmplă – atât la vreme de iarnă, cât şi la vreme de vară – ca gazul apei nici
să nu fie împins de blas al stelelor, nici să nu fie silit de jos să se înalţe, cu cât mai sus
sunt purtaţi atomii, cu atât devin mai subţiri şi fac cerul senin şi voios.

127.
Când însă, din cauza uscăciunii prea mari, gazul apei nu poate urca în cantitate
mare, şi tot aşa nu i se întâmplă nici să coboare din locurile de sus şi din străfundul
aerului şi nici nu se poate strânge laolaltă cu vaporii de mai jos, atunci se produce o
atmosferă încărcată de vapori şi mai puţin umedă, care e numită de mulţime ceaţă rară şi
uscată. Iar când vaporii îmbelşugaţi ai pământului (care se înalţă fie de pe urma căldurii,
fie a frigului), amestecându-se cu cei tereştri, se îndepărtează de pământ, ceaţa, după ce e
ridicată de aer în înalt, dacă se întâmplă să întâlnească vreun blas al stelelor, devine mai
groasă, se condensează şi se face un nor mai mare. Dacă însă nu se întâmplă aşa, e
schimbată în vechiul gaz şi nu mai are calitatea de a fi vizibilă.

92
 Capitolul 20
<Se face o cercetare despre gaz şi exhalaţii, despre suflare şi vânt, în calitate de
componente ale elementului apos.>

Aici să cercetăm mai în profunzime câteva lucruri ce sunt repetate în privinţa

gazului, a suflării (care este numită de cei vechi exhalaţie) şi a vântului. Gazul se
deosebeşte de exhalaţie nu ca materie, ci ca determinare a materiei. Căci gazul este cel
care conţine un corp apos foarte pur şi purificat. Exhalaţia însă e cea care constă într-o
materie uscată, una uleioasă şi gaz, fiind ea alcătuită din aceste trei elemente şi
impregnată cu fermenţii lucrurilor. Când aceasta este trasă de forţa căldurii din spinările
norilor, aerul, după natura sa proprie, separă neîncetat apele de ape şi, desfăcându-se
materia mai densă din străfundurile aerului (pe care specialiştii în chimie o numesc sare şi
sulf), o transformă în gazul originar, de unde se vede lămurit toată materia meteorilor,
modul şi evoluţia lor.

128.
De aici provine focul, despre care ştiinţa şi natura afirmă că nu este un element, ba
chiar nici măcar o substanţă. Soarele însă demonstrează perceptibil că decurge din lumina
lui. Într-un mod asemănător, simţurile ne învaţă limpede că încălzirea şi căldura din
adâncurile pământului şi din înaltul aerului sunt efectul aceluiaşi soare. Tot aşa,
experienţa de zi cu zi a celor ce se pricep afirmă că elementele prime, adică apa şi aerul,
nu se pot schimba unul într-altul prin vreo calitate a naturii ori a ştiinţei. E, aşadar,
limpede că orice este scos din pământ de căldura solară, tot ce este aruncat în afară din
adâncurile pământului de căldura fermenţilor ce fierb şi, în sfârşit, orice este împins în jos
din străfundurile cele mai înalte ale aerului de blas al stelelor, toate acestea nu sunt
altceva decât gaz apos. Iar ceea ce este uleios, sulfuros sau e numit condensat şi e cuprins
în lichide şi în gazul apei – toate acestea (nu e nicio îndoială) au apărut prin contopirea
fermenţilor locali. În chip asemănător, străfundurile aerului, care sunt numite de obicei cu
un alt nume, „peroledi”, nu sunt lipsite de propriul lor ferment, atât de dizolvare, cât şi de
coagulare.

93
129.
Acolo exhalaţiile (după specificul locului) fie, coagulate mai tare de căldură, se
usucă mai tare şi se transformă într-o natură sulfuroasă, fie, datorită frigului, adică sub
influenţa originară a aerului, sunt reduse la cel mai pur gaz al apei şi, dacă sunt coagulate
foarte repede de o căldură care le copleşeşte, o parte din ele se înalţă în nori, cu ajutorul
fermentului, sub forma unui foc deschis; dacă se întâmplă să fie în cantitate mică,
formează doar o scânteiere, dar dacă se întâmplă să fie într-o cantitate abundentă, se fac
fulgere naturale şi tunete obişnuite. O parte din ele însă, şi anume cea care mai înainte
este rezultată dintr-un fel de ploaie ori un altfel de meteor, dacă este păstrată mai mult
timp în nori, datorită forţei fermenţilor care încă îşi mai păstrează proprietatea vitală, mai
întâi devin fetide şi capătă un miros rău, iar în cele din urmă se transformă într-o esenţă
vitală, după cum tuturor le este cunoscut că foarte adesea a plouat cu broaşte şi alte soiuri
de animale mici. Iar aceasta este definirea vaporilor, a suflărilor şi exhalaţiilor care se
ridică din pământ. Altminteri, cum spuneam mai sus, după plăsmuirea scolaştilor, toate
exhalaţiilor din tot pământul adunate laolaltă de-abia ar fi de ajuns, şi încă nici atât, doar
pentru ca vântul de miazănoapte să sufle la Constantinopole în răstimpul de patruzeci de
zile.

130.
De aici ajunge să fie mai limpede decât soarele că vântul nu este o exhalaţie uscată,
nu este o schimbare plăsmuită a aerului în natura aerului şi nici, în sfârşit, ceva din cele
ce se produc din altceva, ci un aer foarte curat, un element foarte simplu, pus în mişcare
de blas al stelelor şi diferit în mişcare după dispunerea aşezării locului; ce există însă în
vânt sau în aerul mişcat pare să fie ceva uscat sau umed: ţine de o cu totul altă cârmuire,
fără să aparţină defel naturii vântului sau să aibă ceva în comun cu ea, ci este doar
elementul care însoţeşte mişcarea însăşi a aerului, nu altfel decât suflarea care urmează
suflatului într-o trâmbiţă, cu care nu are nimic în comun. Rezultă, aşadar, în ultimă
instanţă, că orice corp sublunar (despre care încă se crede greşit că este ceva amestecat),
pentru că este alcătuit numai din elementul apei, se întoarce în chip necesar la elementul
simplu originar (odată ce a fost întreruptă legătura fermenţilor), adică la apa curată, pură

94
şi de ploaie, deoarece cantitatea elementului nu poate fi nici sporită, nici micşorată. Şi
aşa, după cum socotesc, s-a dovedit că materia întreagă a tuturor meteorilor este – cu
totul de ajuns – gazul apei. Iar exhalaţiile, care pentru scolaşti sunt cauza de fiecare zi şi
unică a vânturilor (cu excepţia definirii pe care am indicat-o), a norilor, ceţurilor,
stâncilor, pietrelor, mineralelor, sărăturii mării, fulgerelor, tunetelor, cutremurelor,
cometelor şi a celorlaltor meteori – pentru că nu au în pământ nici atâta materie, nici
resursele unei atât de mari cuprinderi, sunt aiureli de mirare ale păgânilor şi plăsmuiri
nepotrivit adaptate efectelor lor.

131.
Ba chiar cu atât mai mult, cu cât specificul căldurii şi al frigului este de aşa fel încât
ele cu greu se înstăpânesc pe materia condensată, dacă nu i-au îndepărtat mai înainte
toată umezeala, prin vapori pe de-a-ntregul lichizi.

Capitolul 21
Se dovedeşte că tunetul, fulgerul şi lucirea nu se pot produce prin lucrarea obişnuită
a naturii, aşadar sunt anomalii.

Zăbovind în contemplarea meteorilor mai mult decât o cerea planul meu, socotesc
că nu va fi în afara subiectului să luăm acum seama ceva mai în profunzime la efectele a
două anomalii ale naturii, mai cu seamă pentru ca acel cuvânt al lui Dumnezeu
atotputernic să lovească pe deplin toată turma ateilor. Aşadar, li se va vădi foarte limpede
celor ce sunt cu adevărat filozofi cât de respingător duhneşte în gura născocitorilor, odată
dezgolit de masca poveştilor, numele falsului zeu Iupiter, stricat cu viclenie de la cel
inefabil al adevăratului Dumnezeu, Iehova. Se numără în natură trei efecte miraculoase şi
care se abat de la regulă, şi anume curcubeul, tunetul neobişnuit şi cutremurul: despre
curcubeu s-a spus destul la locul său; rămâne, aşadar, să discutăm cu prudenţă despre
celelalte două, după regula adevărului sacru. Pentru cele dumnezeieşti, aşadar, se cuvine
să se adopte o ipoteză dumnezeiască.

95
132.
„Glasul a lovit pământul cu tunet” etc. „Cel care priveşte pământul şi îl face să
tremure.” Cât priveşte prima ipoteză, am văzut în cele de mai înainte că pentru tunet
cauza materială este gazul foarte subţire, condensat, prin puterea fermenţilor locali, în
materie sulfuroasă; efectul este însă miraculos şi iese cu totul din hotarele obişnuite ale
naturii. Căci glasul acela înfricoşător, când loveşte pământul prin mijlocirea tunetului,
lucrează cu forţă deplină şi în chip extraordinar. În această chestiune se cuvine în primul
rând să observăm că forţa focului nu se află în nor, ci într-un loc nemijlocit. Într-al doilea
rând, că materia combustibilă este cu adevărat în nor, dar pregătirea ei de moment, de
vreme ce este capabilă să ardă (şi încă pe loc), trece dincolo de o proprietate naturală.
Într-al treilea rând, că se produc efecte diferite din aceeaşi cauză, ceea ce este cu totul
împotriva naturii. Dar, ca să se vădească mai limpede în fiecare caz în parte, să le vedem
pe rând şi cu exemple. Aşadar, despre primul. Când norii trec cu repeziciune, datorită
forţei vânturilor care îi împinge, s-a observat foarte adesea că, vreme de şase ceasuri şi
chiar mai mult, sunt azvârlite săgeţi strălucitoare nu din nor, ci din locul însuşi.
Altminteri, dacă forţa dătătoare de foc şi care azvârle focul ar fi în nor, fulgerul ar însoţi
norul, ceea ce totuşi nu se întâmplă.

134.
Aşadar, materia sau cauza materială se află chiar în nori, dar cauza care acţionează
se află în locul acela, unde glasul cu sunet puternic, care va lovi pământul, se prelungeşte
pe o durată anume, cunoscută doar sieşi. Despre cel de-al doilea. Când aceiaşi nori se
mişcă şi se ţin, unul după altul, pe urmele celor de dinainte, materia foarte subţire a
gazului se îngroaşă, se coagulează fără nicio întârziere, într-o clipă, de îndată ce ajunge la
locul glasului care loveşte pământul: se schimbă, sub forţa fermenţilor, în substanţă
sulfuroasă; este gata să ia foc şi să ardă, cu mult mai mult decât pulberea de foc cel mai
bine pregătită – nu se poate defel socoti că până acum ştiinţa şi natura au dus pregătirea ei
la o asemenea perfecţiune. Despre cel de-al treilea, care respinge toată ordinea naturală.
Prin una şi aceeaşi lovitură de trăsnet, un turn construit din piatră este spulberat mărunt,
alteori, rămânând neatinse acoperişurile şi zidurile, este întors pe dos pavimentul, alteori,
intrând pe ferestre, nu se vede pe unde a ieşit, lovind amândoi pereţii casei, chiar dacă

96
numai la suprafaţă, iar în unele locuri deopotrivă din partea opusă. Tot aşa, chiar dacă un
butoi de lemn rămâne neatins, transformă două mii de livre de vin în gazul originar şi le
împrăştie în aer, prin porii foarte strâmţi ai lemnului, aşa încât nu mai rămâne nici măcar
o jumătate de picătură în vase, pe fund.

135.
La fel, face să picure strop cu strop, ca plumbul topit în apa „chrysulca”, o sabie din
fier de Damasc, lăsându-i teaca neatinsă, doar printr-o spărtură subţire deschisă în vârf –
iar toţi istoricii se minunează cu mare mirare de alte felurite minuni fără număr,
asemănătoare acestora, în felurite locuri. De aceea, să-mi dea crezare scolastul ateu că
nici forţele naturale nu explică asemenea efecte, nici cele subordonate nu pot tinde la
acestea, nici – în sfârşit – nu reprezintă tridentul lui Iupiter (pentru care Creta este şi
patria, şi mormântul), zeificat în poveşti. Ci, cu îngăduinţa lui Dumnezeu şi pentru a
împlânta teama de numele său veşnic atât în sufletele bune, cât şi chiar în cele rele, se
întâmplă ce se întâmplă, în felul în care se întâmplă. „Va atinge munţii şi ei vor scoate
fum.”

Capitolul 22
Se dovedeşte că trebuie să se spună nu „mişcare de pământ”, ci „tremur”. Se iau în
derâdere, cu spirit, cauzele materiale şi care pun în mişcare, transmise pe păgâni.

Iar pentru cea de-a doua ipoteză, mai întâi se cuvine să se observe că este nu o
mişcare a pământului, ci un tremur. Într-al doilea rând, că în pământ nu există o putere
naturală care să aibă un efect de felul acesta şi că acţionează forţe supranaturale. Într-al
treilea, că acea cauză materială, pe care şcolile o cerşesc de la exhalaţiile pământului, nu
poate în niciun fel să fie de ajuns pentru a împlini o asemenea lucrare.

136.
Într-al patrulea, că în natură nu se găseşte nicăieri cauza care să pună în mişcare un
tremur atât de mare. Odată formulate aceste presupuneri, în privinţa primeia este limpede
că se produce nu o mişcare de pământ, ci un tremur; căci le este cunoscut tuturor

97
scolaştilor că o mişcare se poate numi în multe feluri, iar aceasta este o mişcare
neregulată, aşadar nu e, după cum arată şcolile, o „mişcare”, ci, după adevărul sacru, un
„tremur” al pământului şi aşa se cuvine să fie numit. La cea de-a doua, a treia şi a patra,
laolaltă: Se dovedeşte că denumirea este falsă, aşadar şi mai mult va fi falsă teoria ei, pe
care o susţine şcoala păgână. Căci spune: exhalaţiile care provin, datorită căldurii focului
elementar (pe care îl vor închis nu atât în măruntaiele pământului, cât în regiunile cereşti)
şi datorită căldurii provocate de mişcarea foarte rapidă a soarelui (fiindcă ei neagă că
soarele este de la sine cald, după cum unii neagă că zăpada este albă) din straturile cele
mai adânci ale pământului, cu toate că trebuie să fie luate în aer, totuşi sunt păstrate mai
mult timp, în peşterile şi golurile subterane, nu ştiu în ce fel şi prin ce forţă, care le sileşte
să primească străpungerea unor corpuri: în cele din urmă, neîndurând o condensare prea
puternică, sunt silite să ţâşnească în afară cu un avânt uriaş şi să îşi dobândească un loc
mai mare.

137.
Cu toate acestea, punându-li-se împotrivă nişte obstacole fără nume şi pentru că nu
pot să se extindă nici în afară de sine, nici în sine, într-o mişcare uriaşă şi reciprocă, fac
ca peste tot unde se manifestă pe pământ să fie pusă în mişcare toată acea regiune;
scolastica modernă înfăţişează un exemplu foarte limpede al acestui fapt, prin munţii care
sunt cu uşurinţă zguduiţi şi răsturnaţi de pulberea de foc.
Dumnezeule bun, oare zadarnic ai creat tot omul? Departe de noi gândul acesta!
Acestea sunt născociri de poveste, înnobilate de titlul vechimii lor, şi sunt aiureli
confirmate de credulitatea urmaşilor atei. Din această cauză, în două vorbe, cum se spune
de obicei, celui care bine ia seama şi drept cumpăneşte lucrarea naturii în balanţa
intelectului, i se va limpezi cu mare uşurinţă ce anume decurge din fanteziile propuse,
odată ce au fost dezgolite, dată fiind sărăcia minciunii faţă de bogăţiile nesfârşite ale
adevărului.

98
 Capitolul 23
Prin cinci întrebări fără dezlegare sunt respinse plăsmuirile păgâne legate de
tremurul pământului şi se dovedeşte că tremurul pământului este un efect
supranatural. Se afirmă că exemplul particular este un sofism în chip universal şi se
demonstrează că sunt naturale cauzele şi efectele tremurului particular al
pământului.

Iar în primul rând îţi voi da, scolastic, pentru exhalaţiile uscate subterane, exemplul
pulberii de foc cel mai bine preparate. În locul porozităţilor foarte strâmte ale pământului,
voi deschide hăuri foarte cuprinzătoare şi voi scobi caverne foarte largi unde să aşezi
această materie în stare să producă foc şi să o împrăştii îmbelşugat pe sub toată Europa şi,
în cele din urmă, să pui cărbunele încins oriunde preferi pe pământ; voi întreba; „Ce
trebuie să urmeze în chip natural?”

138.
El răspunde: „Dacă proporţia materiei de-acum aprinse va prevala asupra greutăţii
corpului, va face ca întreaga Europă să se ridice în nori. Dacă nu, producându-se o
mişcare atât de uriaşă, se va linişti, apăsată sub greutatea însăşi a masei.” Bine! Dar ce fel
de putere naturală trebuie să se găsească sub pământ, care să poată aprinde într-o clipă
materia împrăştiată ici şi colo, fără să i se opună nicio rezistenţă, şi, fără vreo întârziere,
să străbată toate temeliile Europei, cum vedem că se întâmplă în tremurul pământului?
Într-al doilea. De ce în fiecare tremur al pământului în parte nu este aruncată spre cer o
bucată de pământ? Căci se vede din exemplul cu pulberea de foc că, după tremurul
pământului, muntele sub care se află pulberea fie se răstoarnă, fie este împins îndărăt prin
crăpătura în care a fost pusă şi, în orice caz, se găseşte deschizătura de care e nevoie.
Altminteri natura ar fi silită să accepte penetrarea substanţelor, ceea ce totuşi nu se poate
produce nicăieri şi pe care nu o poate face. Într-al treilea. Este limpede că această
exhalaţie uscată nu are puterea îngăduită pulberii de foc sau putinţa ei de a arde (pentru
că nu se poate lua în seamă nicio exhalaţie fără o umiditate care să-i fie de ajuns). Aşadar,
de unde se va dobândi cauza (fără de care nu se poate, cum se spune), care să facă aşa

99
încât să se usuce într-o clipă, să ardă într-o clipă şi să stârnească într-o clipă un tremur
continuu şi o mişcare neîntreruptă, pe întinderea atâtor locuri?

139.
Într-al patrulea. Ar trebui să se arate cauza care face să se astupe orificiile ultime
sau cele mai înalte ale cavităţilor pământului cu un capac atât de puternic şi care sudează
capacul cu un clei într-atât de imposibil de desfăcut încât să nu sară mai înainte ca toată
această exhalaţie să se înalţe ca un foc în loc deschis, pentru a nu se întâmpla ca,
mişcându-se toată Europa, Transylvania, cel puţin, să trebuiască să devină Transdanubia.
Al cincilea. Acea exhalaţie uscată, mai înainte de a se transforma, prin condensarea sa,
într-o materie combustibilă, nu este altceva decât un vânt (dă-i crezare învăţătorului tău).
Ce Vulcan ar fi pus, din exterior, în capătul deschizăturilor pământului, asemenea foale,
care să aibă o putere de a rezista pe măsura unei atât de mari apăsări a suflului, aşa încât
nici pieile foalelor, de o natură tare ca oţelul, să nu se rupă, nici forţele braţelor care pun
în mişcare foalele să nu fie înfrânte? Şi aşa, de vreme ce, pentru un efect de felul acesta, e
nevoie să se găsească nişte cauze naturale de felul acesta şi de vreme ce deloc nu pot fi
găsite, urmează că a fost în mod limpede dezgolită sărăcia minciunii, faţă de adevărul
ştiinţei sacre şi, în consecinţă, se cuvine să fie respins învăţătorul păgân şi să fie
mărturisit adevărul, adică faptul că Dumnezeu priveşte către pământ şi îl face să tremure.

140.
Să spună ateul că „eu sunt superstiţios”, eu voi spune că „el e un biped nătâng şi
lipsit de raţiune şi intelect, de vreme ce nu cercetează cauzele lucrurilor după efecte.” Tot
aşa, să spună scolastul: „De vreme ce cauzele transmise de Aristotel nu sunt potrivite şi
nici suficiente pentru a împlini asemenea efecte, de ce tremurul pământului se petrece
mai des în unele locuri anume?” Voi spune: „Pentru că el nu e în stare să-mi înfăţişeze
cauzele naturale ale unui efect de felul acesta, nici eu, unul, nu voi fi în stare să-i arăt din
perspectiva naturii de ce Dumnezeu priveşte către un ţinut anume mai des decât la
pământul întreg”, altminteri suntem învăţaţi desăvârşit că Dumnezeu, într-un mod
supranatural şi prin efecte supranaturale, cercetează pământul şi îl face să tremure.

100
 În sfârşit, nu îi accept nici exemplul luat de la muntele Etna şi chiar de la alte locuri
de mică întindere şi care este de obicei susţinut cumva în chip senzorial. Căci locurile
acestea nu au de-a face cu exhalaţia cerută, ci acolo şi tocmai acolo unde, sub puterea
fermenţilor locali, pământul se transformă într-o natură sulfuroasă, materia aceasta
combustibilă creşte până la suprafaţă: atunci, expunându-se razelor soarelui, se usucă;
atunci, fierbând sub puterea fermentului natural, fierbe în interior şi în cele din urmă (nu
altfel decât grămezile de grâne abia culese care, înăbuşite de propriul lor arheu, iau
singure foc, de la sine) îngăduie o ardere naturală.

142.
Acolo, chiar dacă ar fi un tremur local, totuşi nu se poate defel dovedi, în afară de
numeroasele crăpături de la suprafaţa pământului şi a hăurilor care se deschid larg, după
cum se poate afla de la istorici, la care apare adesea menţionarea unor asemenea ruine
aparte şi sunt deplânse nenorocirile locuitorilor care au suferit dezastre, deopotrivă
mistuiţi de flăcări şi apăsaţi de ruine. Despre acestea însă, oricine e însetat să dobândescă
o învăţătură mai înaltă să meargă să-i cerceteze pe cei care au privit îndeaproape oglinda
adevărului.
Iar noi să ne întoarcem la tema de cercetare aleasă.

Capitolul 24
Care şi de ce fel erau lucrurile viitoare pe care Dumnezeu le cunoscuse mai înainte
să apară în gândurile rele ale oamenilor şi mai înainte ca ei să înceapă a gândi cu
mintea lor şi cu cunoaşterea senzorială a binelui şi răului.

Dumnezeu ştia, spune învăţătura sacră, că simţurile omeneşti erau înclinate spre rău
şi spre gânduri strâmbe şi că născoceau, cu propria lor minte, ştiinţe diavoleşti; ba chiar
că i se puteau pune împotrivă lui Dumnezeu însuşi: cu toate acestea, preaîndurătorul a
îngăduit să privim sfârşitul dinainte menit, cunoscut doar înţelepciunii sale.
Şi aşa, semnele vârstelor desfăşurate în timp şi ale celor ce ţin de viaţă şi-au început
drumul lor: vârsta fragedă, copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, bătrâneţea şi
bătrâneţea înaintată îşi împlinesc rostul şi îşi parcurg etapele.

101
143.
De aici se înmulţesc popoare fără număr, apar adunări de mulţi oameni, reuniuni,
consilii, sfaturi şi se ivesc feluri aparte de guvernare, şi anume democraţia, aristocraţia,
oligarhia şi monarhia. De aici, legiuitori, (vai!) împăraţi, regi, principi, tirani, dinaşti,
satrapi, senate, optimaţi, magnaţi, baroni, duci, consuli, proconsuli, viceregi, căpitani,
veterani, oşteni, navarhi şi corăbieri. Astea toate mai degrabă le pândesc decât le ascultă
slujitorii, prizonierii, supuşii, sclavii, robii, supuşii, funcţionarii, cetăţenii, ţăranii, cei din
sate şi plebea cea mai de jos. De aici provin bogăţiile, averile, ambiţiile, cinstirile, slava
deşartă, proprietăţile, ogoarele, satele, târgurile, cetăţuile, cetăţile, oraşele, fortăreţele şi
locurile necultivate şi părăsite. În acestea erau revărsări de bunuri, belşug, fast, trufie şi
orice fel de aroganţă. Lor le urmau sărăcia, lipsurile, dispreţul, cerşetoria, sila,
desconsiderarea şi toate manifestările de nepăsare. De aici se prăseau în număr mare
stricaţii, libidinoşii şi poftele strâmbe, mărirea averii, lăcomia, nesaţul. De unde se iscau
zgârcenia, rivalităţile rele, înfruntările deşarte, certurile, procesele, înverşunările şi
mâniile pline de sălbăticiune.

144.
Fructele lor erau blestemele, vorbele grele, mârşăviile, ponegririle, de unde se iscau
luptele, loviturile, încăierările, armatele, flotele, războaiele; în ele era sămânţa pentru
invazii, furturi, jafuri, pustiiri, cuceriri, răsturnări, ucideri, nimiciri, prăpăd, distrugeri şi
morţi sângeroase. De unde s-au pornit pierderile de părinţi, văduvii, dezastre, amenzi şi
tot soiul de alte învălmăşeli şi tulburări. Cunoaşterea senzorială, spun, batjocorind neamul
omenesc, a cuprins toate acestea în două capitole, şi anume cele despre care îşi închipuiau
că şi le dobândiseră prin cunoaşterea binelui, pe care le-au numit virtuţi, şi altele, prin
cunoaşterea răului: viciile. De aici au apărut denumirile date de ei: ştiinţe şi oameni de
ştiinţă, meşteşuguri şi meşteşugari, virtuoşi şi vicioşi, buni şi răi, fericiţi şi nefericiţi.

Capitolul 25
Este înfăţişată tradiţia sacră şi cea profană în privinţa originii diverselor limbi.

102
 După ce au fost cercetate acestea, în desfăşurarea naturii şi a celor naturale, mai
înainte de a încheia discursul, socotesc că nu trebuie lăsată deoparte încurcarea limbilor
din vremea construirii Turnului din Babylon, amintită în chip miraculos de scrierile sacre.
Preasfânta tradiţie în această privinţă este aşa: „Iar pământul era cu o singură gură şi cu
aceleaşi vorbe. Când porniră dinspre răsărit, au găsit un câmp în ţinutul Sannaar şi au
locuit acolo.

145.
Şi a zis fiecare către cel de lângă el: «Veniţi să facem cărămizi şi să le ardem în
foc.» Şi au avut cărămizi în loc de pietre şi smoală în loc de ciment şi au spus: «Veniţi să
ne facem o cetate şi un turn, al cărui vârf să ajungă până la cer şi să slăvim numele
nostru, mai înainte de a fi risipiţi în toate ţinuturile.» A coborât însă Domnul să vadă
cetatea şi turnul pe care îl zideau fiii lui Adam şi a spus: «iată, este un singur popor şi un
singur lucru este pe buzele tuturor şi au început să facă asta şi nici nu se opresc din
planurile lor până ce nu le împlinesc în lucrare. Veniţi, aşadar, să coborâm şi să le
învălmăşim limba, ca niciunul să nu mai înţeleagă limba celui de lângă el.» Şi aşa i-a
despărţit Domnul din locul acela, în toate ţinuturile, şi au încetat să îşi mai dureze cetate
şi de aceea i-a fost pus numele Babel, pentru că acolo s-au învălmăşit vorbele întregului
pământ şi de acolo i-a rispit Domnul pe faţa tuturor ţinuturilor.”
Iar aceasta este tradiţia ştiinţei sacre. Ştiinţa profană însă, dimpotrivă, transmite că
fiecare neam şi-a compus limba prin meşteşugul său şi că prin consens a hotărât să
numească, să decline şi să pronunţe cuvintele unul într-un fel, altul într-alt fel;

146.
de aceea cei mai faimoşi pentru ştiinţa lor şi cu spirit mai pătrunzător au găsit
cuvinte de mai mare precizie, o compunere mai elaborată şi o pronunţie mai elegantă şi
mai plăcută, iar cei mai nepricepuţi – printr-o lipsă de şlefuire şi cu mintea mai obtuză –
au descoperit cuvinte barbare, o compoziţie mai puţin aleasă, o pronunţie confuză, fără
eleganţă şi, de aceea, barbară. În privinţa acestora se spun lucruri cumva contrare, noi
însă vom cerceta pe scurt, împreună şi cu onestitate, ce se potriveşte mai mult cu adevărul
şi ce este mai aproape de raţiune.

103
 Capitolul 26
Pentru a demonstra autoritatea celor preasfinte sunt aduşi barbarii nepricepuţi
într-ale scrierilor şi faptul că nimeni nu aminteşte cine şi când au fost inventatorii
limbilor, fapt ce merita pe deplin să fie amintit.

Compunerea misterioasă a cuvintelor din litere, cercetată cândva de noi cu mare

strădanie, îl va deprinde cu uşurinţă pe cel ce doreşte să înţeleagă într-o oarecare măsură
profunzimea acestui mister şi, nu mai puţin, să se bucure de frumuseţea lui cu o încântată
mulţumire. De unde i se va lumina cu toată limpezimea că atât de numeroasele feluri de
dialecte şi limbi, atâtea deosebiri şi calităţi proprii ale frazelor nu au fost născociri ale
isteţimii omeneşti, ba nici măcar ale meşteşugului sau invenţii făcute de nevoie, ci au fost
cu adevărat lucrarea atotputerniciei divine. Căci, întâi de toate, nu toţi barbarii au fost
pricepuţi în gramatică şi literatură, după cum vedem şi azi la albani, circassi, abazi şi
toate cetele de scythi care trăiesc dincoace de fluviul Tanais, la sybiri şi la neamurile de
dincoace de fluviul Obius care se întind spre răsărit până la Oceanul de răsărit.

147.
Tot aşa, în America, dacă se cuvine să avem încredere în autori, citim că sunt
popoare aproape fără număr care nu şi-au imaginat nimic în legătură cu meşteşugul
literelor, la fel cum, de e îngăduit să o spunem, noi nu putem desena nimic legat de
armonia minunată a corpurilor cereşti. La fel ştim, într-un chip ce nu poate fi exprimat,
începutul şi originile unor limbi, ca unele ce sunt stricate din altele; în acelaşi chip citim,
cu numele, nu atât autori, cât mai degrabă spirite ingenioase (pe care îi numesc
„gramaticieni”) ale acestora, atâtea invenţii ale atâtor limbi, despre care nu aflăm pomenit
nicăieri şi la nimeni cine şi când au fost – în afară de ceea ce am învăţat de la istoricul
sacru. Adevărul acestui fapt se vădeşte atât de limpede de la sine, încât nu are nevoie de
un alt argument decât al său propriu. Iar argumentul propriu al adevărului este acesta:
aproape toţi cei care citesc literele ştiu de unde îşi trag originea genurile ştiinţei şi
meşteşugului omenesc, speciile ştiinţelor şi meşteşugurilor. Niciunul însă, chiar foarte
învăţat, nu ştie de la cine şi de când limbile omeneşti au primit începutul atâtor deosebiri

104
(de vreme ce acestea sunt instrumente foarte necesare şi fără de care nu se putea nota
ceea ce merita în cel mai înalt grad să fie notat, autorii lor ar fi trebuit să fie slăviţi de sute
de ori mai mult decât inventatorii celorlalte ştiinţe şi meşteşuguri).

148.
Să judece, vă rog, cei ce se folosesc de raţiune, dacă s-a putut întâmpla ca numele
unor asemenea autori atât de faimoşi să fi fost şterse din catalogul memoriei omeneşti de
vreun invidios plin de putere!
Aşadar, se cuvine să ne încredem în istoria sacră, care arată că la început oamenii
şi-au învăţat fiecare propriile lor limbi nu de la oameni, nici din propria lor cunoaştere, ci
prin cunoaşterea pusă în ei de Dumnezeu, la vremea construirii Turnului din Babylon:
pentru explicarea acestui lucru voi spune ce am văzut în oglinda adevărului.

Capitolul 27
Este demonstrată aceeaşi autoritate a celor sacre prin misterioasa alcătuire a
cuvintelor din litere, mister care nu poate ţine de iscusinţa omenească. Tot aşa, că
limbile care se învaţă cu meşteşug au greşeli, dar cele ce sunt materne nu comit
niciodată vreo greşeală, ca unele ce sunt învăţate de la Dumnezeu.

Mai înainte de a vorbi despre planul misterului din urmă, dovedim în acest fel că
învălmăşirea limbilor a fost cu adevărat un mister şi că limbile le-au fost date oamenilor
de Dumnezeu:
Există limbi care, întinzându-se de la 24 de litere până la 44, nu se pot folosi de mai
puţine litere pentru a atinge perfecţiunea propriei lor pronunţii. La acestea se adaugă
unele care, chiar dacă nu sunt necesare, slujesc doar meşteşugului ortografic, cum sunt
diftongii şi vocalele care produc acelaşi sunet şi semnele prozodice, care guvernează
modul şi eleganţa pronunţiei, precum şi schimbarea reciprocă de litere, de care se
folosesc regulile elocinţei.

105
149.
Numai că, dacă lăsăm deoparte toate acestea, ca mai puţin necesare, există cinci
litere care sunt numite vocale, iar celelalte sunt chemate „mute” sau „semimute”.
Iar eu spun: cel mai înţelept dintre gramaticieni şi cel mai priceput în compunerea
literelor, oricine va fi fost, să ia pe lângă acele cinci vocale deopotrivă cinci litere mute,
adică pe lângă a e i o u, b c d f g, şi să arate că pot fi alcătuite cuvinte cu aceste zece
litere; dacă va fi izbutit, voi ajunge să cred, fără a mai avea nevoie de vreun martor, că
toate limbile, după tradiţiile păgâne, au fost inventate prin iscusinţa omenească. Dacă nu,
să dea crezare adevărului, că vorbele care alcătuiesc toate limbile şi sunt exprimate prin
24 până la 44 de elemente, au fost dăruite de Dumnezeu, în chip mistic şi supranatural.
Iar de aici devine limpede că, de vreme ce iscusinţa omenească nu poate spune câte
cuvinte se pot alcătui cu doar zece litere, se cuvine să se accepte adevărul: cu atât mai
puţin ar fi putut născoci cuvinte din 24 sau 44 de litere.

150.
Adaugă la acestea cazurile oblice, declinările numelor, conjugările verbelor şi
celelalte şase părţi gramaticale; gândeşte-te apoi că toate limbile, atât nobile, cât şi lipsite
de nobleţe, atât cizelate, cât şi necizelate, urmează aceeaşi metodă, dar îşi exprimă
propriile lor cuvinte prin caractere diferite. Căci un barbar, cu nimic mai puţin decât un
grec, fără a avea ştiinţă de meşteşugul gramaticii, se munceşte toată viaţa în meşteşugul
de a-şi exersa limba. Ba chiar, dacă am voi să acceptăm adevărul, grecul, prin meşteşug,
comite barbarisme, solecisme şi foarte adesea greşeşte în vorbire, în vreme ce barbarul
niciodată nu săvârşeşte aşa ceva în propria sa limbă. Mai departe, vorbirea limbii materne
este un dar desăvârşit al naturii, iar orice dar desăvârşit coboară de la părintele luminilor:
adevărul însuşi o demonstrează îndeajuns. Aşadar, este dincolo de îndoială că oamenii au
reuşit să îşi exerseze limba maternă prin cunoaşterea pusă în ei de părintele luminilor. Au
păreri amestecate în privinţa învălmăşirii limbilor numai scolaştii atei, care s-au obişnuit
să pună cunoaşterea păgână mai presus de adevărul celor sacre.
Vai lor, care dau învăţătură întocmai ca păgânii şi arată amarul ca dulce şi numesc
întunecimile lumină! Îndură-te, Doamne, de vârsta lor fragedă!

106
151.

Capitolul 28
Învălmăşirea mistică al limbilor, prin coborârea lui Dumnezeu din cer, dezvăluie
limbile spirituale, după înălţarea Cuvântului întrupat, şi desemnează rostirea
evanghelică în comuniunea bisericii.

Iar planul ultim al acestui mare mister, după litera sacră, pare să tindă către
împlinirea limbajului spiritual. Căci construirea Turnului din Babylon a fost începută de
toţi fiii răsăriteni ai lui Adam (de vreme ce ţinuturile apusene nu erau încă locuite) care,
vrând să-şi slăvească numele, l-au convins – fiecare – pe cel de alături că ei, făcuţi din
lut, aveau să urce la cer.
Când însă lucrarea aceasta fu văzută de făurarul plin de înţelepciune şi arhitectul
suprem, după întrunirea celor două sfaturi ce luau hotărâri, se adună cel de-al treilea sfat,
al Preasfintei Treimi: „Iată, zice, este un singur popor şi o singură vorbă este pe buzele
tuturor: nu se vor opri din planurile lor mai înainte de a le împlini în lucrare.” Acum se
cuvine să se ia seama cu pioşenie la acest fapt, că planurile, pe care Dumnezeu le
cunoştea dinainte, ale acelui popor întreg erau nu doar să ducă la capăt o construcţie
foarte înaltă, din cărămidă, şi nici să se oprească, în sfârşit, atunci când vârful ei atingea
cerul, ci mai degrabă ca, după o părere deşartă, să-şi dobândească gloria numelui –
deopotrivă pe pământ şi în cer – prin urcarea la cer şi, luând în stăpânire cu mâinile lor
cerul, precum şi pământul, cu picioarele, să trebuiască să fie slăviţi – ceea ce înseamnă a
năzui să fie asemenea lui Dumnezeu şi egali Preaînaltului.

152.
Căci planul ultim al diavolului era să-i convingă pe toţii fiii lui Adam că pot ajunge
dumnezei, prin cunoaşterea binelui şi răului. Cum însă Dumnezeu cel veşnic a ştiut
dinainte că planurile lor stăruiau în răul acesta, zice: „Veniţi, să coborâm (ceea ce
însemna sosirea Cuvântului divin întrupat) şi să le învălmăşim limbile!” Şi aşa a
învălmăşit Dumnezeu limba oamenilor şi a făcut ca planurile lor să se oprească din ce
începuseră, adică îi învaţă că nu pot urca la cer, întocmai cum l-a alungat pe Adam din

107
paradis, ca să nu mănânce din pomul vieţii. În rest, sunt învălmăşiţi în ţinutul
Babylonului, adică al „învălmăşelii”, iar fiii lui Adam se risipesc pe tot pământul, fiecare
cu limba lui proprie. „Fiii lui Adam, spun, muritorii lui Dumnezeu, construiesc din
cărămizi un turn până la cer, ca să nu coboare Fiul omului, întâi-născutul veşnic al lui
Dumnezeu veşnic, pentru a împlini misterul, ci dimpotrivă, urcând la cer; avea să le
trimită limbi nu de carne, ci de spirit, ce ar fi produs nu învălmăşire, ci adunare, şi
cuvinte de carne care ar fi ieşit dintr-o singură gură (adică cele care, cu o singură gură,
mâncaseră, în Adam, rodul morţii): sunt surghiunite în toate ţinuturile şi tot ele sunt
adunate, prin impregnarea lor cu limbile spirituale, într-o uniune a bisericii, şi mănâncă
toate rodul pomului vieţii în noul Adam.

153.
Tot aşa, în învălmăşirea limbilor carnale, nu sunt înţelese cuvintele celui de alături,
dar prin impregnarea lor cu cele spirituale se înţelege dialectul de neînţeles al celui de
alături, iar cele care acolo erau împrăştiate, aici sunt adunate, după cum se vede la
gramaticieni, care erau discipoli ai spiritului. Însă, în vreme ce discipolul spiritului se
folosea de dialectul unei singure limbi, toate popoarele auzeau rostirea dialectului
propriu, înţelegeau şi adorau în spirit lucrarea minunată, printr-o singură gură spirituală, a
Preasfântului Duh. Şi aşa, după cum se arăta, învălmăşeala limbilor vesteşte dinainte
adunarea mistică a limbilor în biserică; iar fiii rispiţi ai lui Adam, desăvârşit învăţaţi, prin
cuvântul preasfintei evanghelii, în armonia iubirii, în mărturisirea adevăratei credinţe (pe
care Dumnezeu şi-a clădit turnul bisericii sale) cu aceleeaşi gură, în acelaşi dialect
spiritual, adică în aceeaşi speranţă nezdruncinată, vorbesc limba părintească, adică
cerească, şi dialectul vechi, aud şi înţeleg glasul adevăratului învăţător, şi el îi cunoaşte şi
este cunoscut de ei.

154.
Gustând din dialectul acesta, David, principele profeţilor, prezice: „Ziua face să
curgă înspre zi cuvântul, altfel spus Duhul, înspre Duh, iar noaptea îi devăluie nopţii
cunoaşterea, altfel spus carnea, cărnii.” El înţelege prin zi cuvântul spiritual şi fiii luminii,
iar prin noapte, inefabila întrupare divină, în care s-au născut din nou cei dintâi discipoli

108
ai Domnului mântuitor şi ceilalţi oameni care dau învăţătură. De aceea, „Nu sunt limbi,
nici discursuri, ale căror cuvinte ei să nu le audă şi pe tot pământul s-a dus sunetul lor.”
Şi, în sfârşit, „Dumnezeu a domnit, să se bucure pământul, să se veselească insule multe”,
(pentru că) „şi-a pus în soare cortul său”, unde şi-a aşezat Noul său Testament şi
legământul veşnic. Şi de aceea „Voi, toate neamurile, aplaudaţi cu mâinile voastre,
bucuraţi-vă de Dumnezeu cu glasul înălţării, pentru că Dumnezeu este înfricoşător şi
înalt, regele mare peste tot pământul”, în veci.

Capitolul 29
Este făgăduit un tom de teologie etică, sunt luate în derâdere, cu măsură, împărăţiile
cunoaşterii omeneşti şi sunt introduse numele sectelor.

Acum, grăbindu-ne în sfârşit către finalul acestei a treia cărţi, după ce am atins pe
scurt unele elemente particulare legate de cursul naturii, rămâne să spunem ceva şi despre
creatura din urmă, care este omul: ce a făcut bun şi rău în natura de-acum căzută.

155.
În acest ultim capitol, nu altfel decât am făcut cu culorile pregătite pentru chipul de
nezugrăvit al omului, să cuprindem măcar sâmburii teologiei etice, despre care, cu
ajutorul lui Dumnezeu, se va vorbi la locul potrivit.
Aşadar, ne-am întors de unde ne-am abătut: orice meşteşug, în măsura în care era în
slujba cunoaşterii, deopotrivă dobândea o creştere, pe măsură ce treceau zilele, şi
născocea alte şi alte nevoi ale naturii umane şubrede; dimpotrivă, ştiinţa, în măsura în
care se străduia pe calea binelui senzorial, tot pe atât mergea înainte în rău. Cu cât înainta
vârsta omenească, stilul ştiinţei adevărate şi bune cădea în paragina deplină a uitării. Şi
anume, aceia care erau în mod repetat numiţi învăţăcei ai muzelor, cu un nume stricat
după adevăratul învăţat, Moise, uitând principiile înţelepciunii (care îşi are începutul în
teama de Dumnezeu şi îşi are sfârşitul în iubirea aproapelui), în vreme ce se dedicau cu
tot sufletul celor mai noi născociri şi basmelor poetice, cumva neştiind ce titlu mai plin de
aroganţă să revendice (de parcă le-ar fi fost înnăscut), răniţi de cunoaşterea senzorială,
ucişi de literă şi îngropaţi de înţelepciunea omenească, s-au prăbuşit într-un chip jalnic.

109
156.
Din această cauză, cum muritorii duceau război unii cu alţii cumva în aer, fără să
aibă unde să-şi pună piciorul şi să-şi proptească ambiţia apăsătoare, ajungând să se
răzleţească de vechea înţelepciune în direcţii de tot soiul, au decăzut în tenebrele prostiei.
Şi anume, în primul rând din pricina calităţilor vicioase – dacă se poate spune aşa –, unii,
ridicaţi de născocitorii de basme în înaltul cerurilor, au fost înzestraţi cu titlul de zei,
semizei şi eroi (o asemenea trufie vedem că e puternică până în vremea noastră). De aici,
s-au oferit pe sine ca autori ai teologiei profane şi ai blestematei teogonii, iar în felul
acesta cei de după potop au schimbat antropolatria celor de dinainte de potop în idolatrie.
Căci ceea ce duşmanul (după cum s-a spus în altă parte) începuse să făptuiască înainte de
potop printr-o uriaşă masă de materie, se străduia să încheie după potop printr-o trufaşă
ambiţie. Apoi, oricine dintre muritori năzuia să îşi aroge împărăţia a două sau trei ori
chiar a tuturor ştiinţelor şi artelor.
De aceea se dedicau cu tot sufletul – unul, stăpânirii gramaticii, altul, a poeticii;
unul, a picturii, altul, a sculpturii; unul, a logicii, altul, a retoricii; unul, filozofiei naturii,
altul, celei morale; unul, spun, fizicii universale, altul (ca şi cum fizica ar fi nedemnă de
un asemenea talent), metafizicii;

157.
unul, geometriei, altul, geografiei; unul, stăpânirii astronomiei, altul, a astrologiei;
unul, a magiei, altul, a necromanţiei; unul, a geomanţiei, altul, a ghicitului în vin; unul, a
chiromanţiei, altul, a ghicitului în trăsăturile feţei; unul, a scamatoriei, altul, a
descântecelor; unul, a comediei, altul, a poveştilor; unul, a linguşirii, altul, a traiului pe
spezele altuia şi a stăpânirii celorlalte vanităţi omeneşti: turbaţi, ardeau să se
înstăpânească pe culmea înţelepciunii proaste şi să îşi dobândească titlul de monarh. Şi
aşa, declarându-se cu trufie fiecare în parte în câte o sectă aparte şi trăgând după ei, orbi,
cete oarbe şi închipuindu-şi fals că smulseseră premiul trudelor şi laurii victoriei şi, în
cele din urmă, plăsmuind nişte plăsmuiţi Apoloni, întorcându-se dintr-o asemenea
înfruntare sângeroasă şi poftind să se aşeze pe tronul unei împărăţii imaginare, rămân fără
un picior la trepied.

110
 Din această cauză, umflându-se de o cultură grosolană şi zdrobiţi sub ruinele
cunoaşterii omeneşti, dintr-o ambiţie de alinare afirmată prosteşte, aruncându-se cu capul
înainte, s-au prăbuşit în abisul neştiinţei şi al ignoranţei. Erau întocmai ca cei care se
luptau pentru binele desăvârşit şi fericirea deplină a vieţii şi se frământau cu gândul la
timp, viaţă şi moarte.

158.

Capitolul 30
Ştiinţa sacră binevoieşte să-l numească pe autor discipolul său. Este făgăduit un tom
de teologie metafizică.

Şi aşa, cu cât mai mult priveam acestea în oglinda misterioasă, cu atât mai adânc mă
scufundam în profunzimea admirabilei ştiinţe sacre şi, sleit de orice putere a simţurilor,
mă prăbuşeam cumva în infinit. Preafericitul batrân însă, când a înţeles că eram sleit şi
părăsit de toate puterile intelectului, zice:
„Cred, fiule, că îţi va fi de ajuns cât ai văzut până acum din crearea naturii şi cursul
ei, în chip misterios şi prin teologia fizică. Aşadar, în învăţăturile care urmează nu te voi
mai numi „fiu” (nume cu care toţi bătrânii obişnuiesc să-i cheme pe cei tineri), ci
„învăţăcel”, pentru că acest nume li se potriveşte numai celor care, ca cei ce sug lapte, se
nutresc cu hrană; iar ei îi deprind pe discipolii lor cu dovezi pline de credinţă. De aceea
nu te voi mai lăsa să te trudeşti cu cercetări atât de împovărătoare, ci eu însumi voi dicta,
iar tu ascultă şi învaţă şi aşază-le în cămara cunoaşterii evlavioase! Aş dori totuşi ca tu să
ştii că oglinda asta are şi o altă faţă, care este ascunsă cu dificultăţi mai mari şi mai grele
decât acestea, aşa încât ochii omeneşti nu le pot vedea, urechile nu le pot auzi şi sufletul
omenesc nu le poate urca.

159.
Iar cauza dificultăţilor se află în aceasta că, deşi ele nu înfăţişează cele divine de
mai înainte, totuşi, cu nimic mai puţin, pot de bună seamă dezvălui şi limpezi cele ce

111
există între mai înainte şi mai apoi. Despre ele, cu ajutorul îndurării dumnezeieşti, va fi
vorba în tomul următor.

112
160.
Despre timp,
unde e vorba despre mişcare, loc, durată şi veşnicie
Cartea a patra
Capitolul 1
De ce învăţătura adevărului se îndepărtează de cercetarea propusă. Adevărata
definiţie a timpului, a vieţii particulare şi a providenţei.

Nu e de mirare, învăţăcelule, dacă stilul discursului nostru e departe de dorinţa ta,

ba chiar vei descoperi că este foarte departe de titlul acestei mici cărţi; căci ai recunoscut
cu sinceritate că icoana pe care ţi-ai propus să o zugrăveşti este de nezugrăvit. În acelaşi
fel, oglinda adevărului a dovedit că imaginea mea, mai înainte, nu era pictată, ci
închipuită. Pe deasupra, ceea ce este foarte greu şi dificil (pentru că Dumnezeu cel
preabun şi mare a făcut toate celelalte creaturi după folosul şi folosinţa icoanei sale
inefabile), urmează că ea a dobândit întâietatea asupra tuturor – nimeni cu mintea
întreagă nu va cuteza să o tăgăduiască. Numai că, de vreme ce toate cele create şi
pământurile naturii se supun omului, doar două scapă deplin de sub stăpânirea omului. Şi
anume timpul şi viaţa.

161.
Timpul, pentru că toate sunt înfăţişate în el, dar el nu e în nimic, decât în veşnicie.
Iar viaţa, pentru că le cuprinde pe toate şi nu este cuprinsă de nimic, decât de viaţa
universală şi veşnică.
Aşadar, învăţăcelule, toate cele care sunt împodobite cu titlul creaţiei se cuvine să
fie cercetate în veşnicie ca accidente (ca unele ce sunt posterioare ei şi cuprinse în ea).
Acestea însă nu se pot arăta decât în oglinda timpului şi în viaţa particulară. Căci timpul
este oglinda creaturii, în care sunt înfăţişate unele care au fost, unele care sunt şi unele
care pot exista. Iar viaţa particulară este cea în care sunt înţelese unele care au existat,
unele care există şi unele care pot exista. De vreme ce, spun, omul nici nu le poate stăpâni
pe acestea două, nici nu le poate sta în frunte, urmează în chip necesar că ele sunt supuse
doar providenţei dumnezeieşti, care este înainte de toate, în toate şi după toate şi care pe

113
toate le atinge, dar de nimic nu este atinsă. Din această cauză, am hotărât să atrag atenţia
asupra acestor trei ştiinţe foarte necesare şi cu adevărat profunde în trei cărţi distincte.

162.

Capitolul 2
Adevărul se dezvăluie singur prin explicarea veşmântului său. Dificultatea de a
cunoaşte timpul, viaţa şi veşnicia decurge din unitatea razelor strălucirii ei.

Acum, aşadar, dacă vei fi plecat urechea la vorbele mele, vei dobândi limpezirea lor
în explicaţia pe care o dau veşmintelor mele: dacă nu vei fi în stare să o cuprinzi laolaltă
şi deodată în memorie, străduieşte-te măcar să o trasezi cu condeiul! Aşadar, învăţăcelule,
să ştii că eu, după cum mă vezi, înzestrat cu această formă, sunt şi mă numesc ştiinţa
sacră a adevărului veşnic! Iar oglinda pe care şi-am arătat-o în pieptul meu este Scriptura
sacră şi desemnările timpului. Diadema: cauza lucrurilor desăvârşite, care este providenţa
divină. Feluritele nestemate din ea: efectele aceleiaşi providenţe dumnezeieşti, felurite şi
necunoscute muritorilor. Sceptrul: rânduiala lucrurilor. Arcul: principiul care le pune în
mişcare. Săgeata: scopul, ţinta sau atingerea sfârşitului. Veşmântul: viaţa. În sfârşit,
feluritele culori: toate cele ce se întâmplă în viaţa particulară sau în durata timpului.
Numai că orice dificultate în cunoaştere de aici le apare muritorilor, pentru că pretind că
au o ştiinţă a lucrurilor dincolo de splendoarea adevărului şi au cutezat să definească
timpul, în care se află toate, chiar fără a cunoaşte veşnicia. Tot aşa, rămânându-le ascuns
caracterul universal al timpului, socoteau că pot descrie duratele particulare ale lucrurilor.

163.
În cele din urmă, fără a cerceta viaţa universală, nu s-au sfiit să îşi dedice viaţa
particulară (pe care o au în stăpânire toate creaturile şi mai cu seamă omul, rânduit
înaintea lor) unei imagini, cu toate că razele veşniciei, ale timpului şi ale vieţii sunt
aceleaşi şi decurg din cel veşnic, unul şi acelaşi. Aşadar, învăţăcelule, în primul rând să
discutăm despre timp.

114
 Capitolul 3
Cunoaşterea timpului este foarte folositoare pentru a-i lovi pe atei; este îndreptată
interpretarea incorectă a cuvintelor Scripturii sacre: „Vor fi stele în timpuri” şi
celelalte şi se dă învăţătură despre interpretarea adevărului.

Deopotrivă ar fi bine şi foarte de ajuns să fim de acord cu părerea divinului

Augustin, prin care mărturiseşte a şti că timpul este ceva, dar nu ştie ce anume este. Căci,
de vreme ce timpul, după cum a fost definit, este oglinda creaturilor, în care celui ce
priveşte cu credinţă i se arată cele de după creaţie, atunci avem o sabie cu două tăişuri
gata să pună pe fugă falangele ateilor. Şi pentru aceasta voi lua ca scut cuvântul şi numele
celui veşnic. „Eu sunt cel care este”, adică „Dumnezeu este faptul de a fi” şi viaţa tuturor,
adică a celor ce sunt cuprinse în catalogul creaţiei şi conservării. Cum însă timpul este
înaintea celorlalte creaturi şi nicăieri în cele sfinte nu se aminteşte crearea lui, în afară de
„şi vor fi pentru voi stelele în constelaţii, timpuri, zile şi ani”, de aici unii dintre ai noştri
au socotit pe dată că trebuie să înţeleagă începutul timpului şi, interpretând Scriptura
altfel decât se cuvine, nu au luat seama la consecinţa vădită.

164.
Căci acolo unde Scripturile sacre zic: „Stelele vor fi în timpuri”, pe dată adaugă
„zile şi ani”. Numai că zilele şi anii nu sunt timp, ci succesiuni ale schimbărilor şi
modificări ale vremii care se întâmplă în timp; de aceea se spune că stelele sunt în
timpuri, dar nu că fac sau generează timpul; aşadar prin „Vor fi stele în timpuri” nu se
indică în cele sacre începutul timpului. Ba nici măcar nu indică vreun element specific al
lui, ci denumesc numai rotirea cerului, schimbarea dintr-un loc într-altul a astrelor care
rătăcesc şi a celorlalte corpuri cereşti, ca unele ce sunt cauze de mişcare şi schimbare ale
celor aflate mai jos. În sfârşit, nu este îngăduit să ne îndoim că, atunci când Duhul lui
Dumnezeu vorbeşte în scrierile sacre, ar fi trecut cu vederea crearea timpului. Dar va fi
îngăduit (în confuzia celor care tăgăduiesc puterea supremă) să admirăm cu credinţă şi
evlavie, pentru slava lui Dumnezeu, privilegiul unei asemenea creaturi de mirare şi
aproape de necercetat. Iar asta socotesc că va fi de ajuns pentru teza noastră.

115
 Capitolul 4
O comparaţie elegantă, transmisă de Aristotel, este adaptată la definirea naturii şi a
timpului; după ce sunt respinse, se extrag din ele trei elemente vrednice să fie
cercetate.

Dar, mai înainte ca razele splendorii adevărului să strălucească, să ascultăm ce

învăţături ne dă în această chestiune fiul tenebrelor şi părintele întunecimii păgâne:

165.
Căci el, când a văzut că toate creaturile se înfăţişează în viaţă, cum se spune, în
făptura lor şi în timp, şi că ele sunt definite sau descrise printr-o mişcare periodică (fie
internă, fie externă), el, ca unul foarte înclinat să dea definiţii ale lucrurilor şi nu atât
uşuratic, cât arogant în formularea axiomelor, pe dată a introdus două deosebiri foarte
diferite una de alta ale unui singur gen – şi anume ale mişcării – pe care, cum sunt
exclusive una faţă de alta şi contrare prin opoziţie, le face să fie supuse nu naturii, ci lui
însuşi. În felul acesta, atribuindu-şi de la sine, lui însuşi, o asemenea putinţă neruşinată,
hotărăşte că natura este principiul mişcării şi al repausului, de parcă ar zice că albul de
plumb este cauza albeţii şi negreţii. Tot aşa, folosindu-se de această cutezanţă neruşinată,
hotărăşte că timpul este măsura mişcării şi a repausului, de parcă ar zice că omul este un
animal raţional şi iraţional. Dumnezeule bun! Astea sunt temeliile de nezdruncinat ale
înţelepciunii păgâne. Este însă limpede că din aceste două definiţii foarte faimoase, de
căpetenie, se extrage în primul rând aceasta: „Natura şi timpul se deosebesc de bună
seamă în gen, dar au aceleaşi diferenţe”;

166.
de parcă ar zice că „om este şi Aristotel, şi Bucephal”, şi „asin este şi Aristotel, şi
Bucephal” (să mă ierte, mă rog, peripateticii că definesc lucrul ce trebuie definit
respectând regulile definiţiei poruncite de filozoful însuşi, prin gen şi diferenţă). Într-al
doilea: Timpul şi natura sunt în esenţă unul şi acelaşi lucru, prin faptul că au aceleaşi
diferenţe; ca să se vădească mai limpede, să le punem definiţiile în paralel, de pildă:
natura este (timpul este) principiul (măsura) mişcării şi repausului (mişcării şi

116
repausului), în care principiul şi măsura sunt genul, mişcarea şi repausul, iar mişcarea şi
repausul sunt diferenţele, de parcă ar zice: „Sufletul este principiul raţionalităţii şi
iraţionalităţii şi omul este un animal raţional şi iraţional.” Aici e limpede că natura,
timpul, principiul, măsura sunt acelaşi lucru şi aşa se arată în diferenţe, mişcare şi repaus,
după cum şi sufletul, principiul, omul şi animalul sunt unul şi acelaşi lucru, prin unirea
aceloraşi diferenţe. Şi aşa, învăţăcelule, să judece discipolul adevărului cât de jalnic se
potrivesc acestea toate între ele.

167.
Într-al treilea: Dacă stabileşte că din efecte se cunosc cauzele lucrurilor, urmează,
după mişcare şi repaus, că natura este timp şi timpul, natură, prin aceea că el voieşte să se
cunoască în mişcare şi repaus atât măsura timpului, cât şi principiul naturii. Poate, dacă
nu mă înşel, preaînţeleptul acela voia să spună că natura este principiul care pune în
mişcare şi în repaus; mă tem însă că ce se mişcă la început se mişcă veşnic şi, în chip
necesar, şi repausul e veşnic, iar în acest caz ar fi fost de mare folos pentru diferenţa
timpului. Dar, învăţăcelule, pentru că ne-am pus în gând să vorbim numai despre timp, să
spunem acum rămas-bun naturii în felul acesta nedefinite (despre care se va vorbi corect
la momentul potrivit) şi să ne întoarcem în chipul cuvenit la cercetarea timpului (pe care
el îl voia de aceeaşi vârstă cu natura).

Capitolul 5
Prin definirea timpului, Aristotel se dezvăluie neştiutor în privinţa naturii. Se
demonstrează prin exemplul elementelor relative că timpul a precedat mişcarea şi se
pune în seama mişcării definiţia inversă a timpului.

Am atins, învăţăcelule – în loc de preludiu –, ceva din definirea naturii, ca să dai

mai uşor crezare adevărului, care arată că Aristotel a fost pe de-a-ntregul neştiutor atât în
privinţa naturii, cât şi a celor naturale. Dacă ar fi ştiut ceva, chiar foarte puţin, despre
natură, de bună seamă nu ar fi definit timpul ca măsură a mişcării, de vreme ce ar fi
trebuit să definească (vorbesc pe placul dialecticilor), mai potrivit şi mai sigur, mişcarea

117
ca măsură a timpului, definiţie prin care ar fi cunoscut într-o oarecare măsură chiar
mişcarea, iar definirea timpului ar fi cercetat-o cu mai mare grijă şi prudenţă.

168.
Dar, dacă este acceptată părerea lui, de pildă că „timpul e măsura mişcării”, ar urma
că măsura a fost înaintea lucrului de măsurat, ceea ce este de partea noastră şi împotriva
lui. El e însă de părere că „între mişcare şi timp nu e nicio distincţie de precedenţă sau
posterioritate”, de parcă ar zice „sunt deopotrivă în relaţie cu timpul şi mişcarea”: nimic
de mirare, de vreme ce un învăţat de o asemenea faimă i-a lăsat pe elevii săi să dezbată,
ca problemă fără dezlegare, ce a fost mai întâi, găina sau oul găinii. Totuşi, tribunalul
adevărului respinge cu energie aceste îndoieli, ca unele ce miros a prostie. Căci ordinea
tuturor elementelor relative există în chip natural, sau prin natură, iar cauza este mai
presus de elementul căruia îi este cauză. Şi de aceea se înţelege că în chip necesar
părintele este mai înainte de fiu, iar fiul este întotdeauna după părinte. Mai departe, după
exemplul dat pentru relaţie, trebuie să acceptăm fie că timpul este părintele mişcării, fie
că mişcarea este părintele timpului, altminteri, oricare din ele ar fi tăgăduită, nu e defel
limpede care este genul şi care, diferenţa, iar astfel definiţia neserioasă şi formulată atât
de grandios pare să nu spună nimic. Tot aşa, pentru acelaşi exemplu, este limpede că
măsura întotdeauna presupune lucrul care e de măsurat, pentru că măsura este măsura
lucrului de măsurat, iar nu dimpotrivă.

169.
Dacă însă timpul, după definiţia lui Aristotel, ar fi măsura mişcării, atunci timpul ar
fi posterior mişcării. Numai că acesta este un lucru fără sens, pentru că mişcarea se face
în timp, dar timpul nu se face în mişcare. De unde trag concluzia că timpul precedă
mişcarea, după cum tatăl precedă fiul, găina, oul şi lucrul de măsurat, măsura şi, în
consecinţă, inversând definiţia, a definit mişcarea prin diferenţa timpului, iar nu timpul.

118
 Capitolul 6
Tot aşa se dovedeşte, prin exemplul accidentului şi subiectului, că timpul a existat
înaintea mişcării. Dacă se îndepărtează atributele timpului, acceptate – fără a le lua
în consideraţie – ca timp, se vădeşte că elementul specific timpului rămâne încă
ascuns.

Într-un mod similar, spunem că orice accident este, firesc, posterior subiectului
căruia i se întâmplă. Dar măsura este accidentală şi venită în plus faţă de lucrul de
măsurat, aşadar măsura este în chip firesc posterioară lucrului de măsurat. De unde, dacă
se acceptă definiţia „timpul este măsura mişcării”, decurge acelaşi lucru fără sens, şi
anume că timpul este posterior mişcării, ceea ce e împotriva naturii şi a adevărului, pentru
că, după cum s-a demonstrat mai sus, orice mişcare se produce în timp, iar nu dimpotrivă.
Cum însă s-a născut un lucru asemănător ca specie celui care l-a născut, va fi limpede că
nici timpul nu a putut naşte mişcarea, nici mişcarea, timpul, pentru că nici timpul nu este
asemănător mişcării, nici mişcarea, timpului.

170.
Tot aşa, de vreme ce atât natura, cât şi cele naturale, în afara elementului pe care li
s-a poruncit să-l împlinească, nu împlinesc nimic altceva decât ce le este specific, va fi
limpede că toate atributele timpului – care, printr-o deprindere credulă, au fost numite
„timp” – nicidecum nu au putut naşte timpul, nici să-l facă, să-l indice ori chiar să-i
atingă elementul specific, cantitatea, calitatea sau ceva din cele care pot dezvălui natura
sau esenţa timpului. Căci, odată îndepărtate atributele, timpul încă rămâne neştiut şi
nedefinit. De exemplu: Primăvara, vara, toamna şi iarna nu sunt timp, ba chiar nici măcar
părţi ale lui, ci sunt alternanţe ale meteorilor, care se întâmplă în timp. Vârsta fragedă,
copilăria, maturitatea, bătrâneţea şi celelalte nu sunt timp sau părţi ale lui, ci succesiuni
ale vârstelor ce se întâmplă în timp, care nu descriu răstimpuri ale timpului, ci ale vieţii
particulare şi ale vârstelor ei. În acelaşi fel, secolul, intervalul de cinci ani, anul, luna,
săptămâna, ziua, ora, minutul şi clipa nu sunt timp, nici nu îl nasc, nici nu îl indică, ci
sunt doar observarea sau însemnări ale unor mişcări, născocite chiar de nestatornicia
omenească: fiind enumerate şi evaluate prin ele succesiunile întâmplătoare ale mişcărilor,

119
omul a socotit potrivit să măsoare, să numere, să împartă şi să distribuie timpul în
segmente mai mari sau mai mici, mai lungi sau mai scurte, care în realitate nu sunt nici
timp, nici părţi ale lui şi nici nu pot, în sfârşit, să aibă ceva în comun cu timpul.

171.

Capitolul 7
Greşeala cea mai gravă a peripateticilor, care socotesc că timpul este alcătuit din
puncte indivizibile. Sunt respinse observaţiile tehnice privind elementul specific,
cantitatea etc. ale timpului, care se cuvine să fie arătate ca născociri omeneşti şi
neavând nimic în comun cu timpul.

Pe lângă acestea, învăţăcelule, mai există o altă greşeală foarte gravă privitoare la
timp, în care a căzut toată scolastica, dintr-o lene de a cerceta. Căci profesorii care
nedreptăţesc natura, susţinând ca ea să i se supună matematicii şi consfinţind faptul că
nimănui nu îi este îngăduit să respingă sentinţa „el însuşi a spus”, le-au poruncit
discipolilor lor să creadă obligatoriu asta, şi anume că timpul şi părţile lui sunt născute,
făcute şi compuse din puncte matematice indivizibile. Vai! Cum oare nu au înţeles nişte
bărbaţi, înălţaţi până la tronul lui Saturn prin atâtea şi atât de mari antonomaze
superlative, că s-au contrazis singuri prin negativul indivizibil, de vreme ce e mai
limpede decât soarele amiezii că acest indivizibil nu poate însemna nimic pozitiv sau
afirmativ în afară de nimicul pur, privativ şi negativ. „Nu au luat seama, spun, la faptul că
negativul indivizibil nu a putut niciodată, prin conexiunea cu sine”, să formeze sau să
alcătuiască o entitate pozitivă, afirmativă, reală, actuală, esenţială, prezentă, mare, mică,
lungă, scurtă şi aşa mai departe; totuşi, stăruind rău într-o rea deprindere, au dat ca
învăţătură că timpul este definit prin mişcare, este produs de puncte matematice, este
distribuit în părţi lungi şi scurte, mari şi mici, anterioare şi posterioare.

172.
Băgând de seamă totuşi că nu pot să se convingă doar cu vorbe, cei vechi se
străduiesc să facă demonstraţii asupra mişcării soarelui folosindu-se de cadrane solare, iar

120
cei din vremuri mai apropiate de noi, ca unii mai pricepuţi, prin forţa unui arc de oţel,
prin răsucirea multor roţi, prin greutăţi care cântăresc mult sau puţin şi prin lungimea sau
scurtimea unor funii ce atârnă. Numai că cei din vremea veche sau nouă se înşală
deopotrivă, cu atât mai mult cu cât, ca nişte orbi, nu au putut să se vadă nici pe sine, nici
greşelile lor, într-o chestiune atât de luminoasă şi într-o oglindă atât de limpede şi
strălucitoare.
Căci oţelul, răsucit prin forţa artizanală a unei spirale, tinde să se relaxeze şi să-şi
reia forma naturală, nu pentru a produce timp, nici pentru a indica elementul specific lui,
ci pentru a-şi împlini lucrarea propriei sale naturi. Din această cauză, dacă dispunerea lui
artizanală ajunge să aibă, printr-o grosime lucrată cu măiestrie, o mai mare forţă de
rezistenţă sau de retracţie, roţile se mişcă mai repede în jurul spiralei; iar dacă va fi avut o
forţă mai mică şi o retracţie mai slabă, aceleaşi roţi se mişcă mai leneş şi mai lent. De
aici, mişcările lor sunt silite fie să o ia înaintea mişcării solare, fie să rămână în urma ei.
Acelaşi rost există şi în umbra soarelui.

173.
Căci mişcarea soarelui şi soarele însuşi nu au menirea de a defini timpul, de a
genera prin umbră orele în cadranul solar şi nici, în sfârşit, de a împărţi acele puncte
indivizibile prin mişcare (altminteri s-ar strădui zadarnic să producă, prin ordinea naturii,
o entitate dintr-o non-entitate şi ceva divizibil din ceva indivizibil), ci – printr-o mişcare
circulară – să umple de lumină întreaga lume, să o lumineze prin lumină şi să o
încălzească prin căldură: căci acestea îi sunt soarelui proprii şi fireşti. Iar ceea ce i se
atribuie în plus faţă de ele sunt observaţie omenească şi invenţii artizanale, care nu au
nimic în comun cu soarele.

Capitolul 8
Peripateticii, pentru a produce timpul din puncte indivizibile, declară că ei arată
părţile finite ale infinitului. Astfel, încercarea de a cunoaşte timpul prin instrumente
artizanale înseamnă, în afară de zădărnicie, primejdia unei blasfemii împotriva lui
Dumnezeu.

121
 Mai apoi, au împărţit ziua în 24 de ore, iar ora, în 60 de minute, în sfârşit, minutele,
în nenumărate şi indivizibile puncte, adică în închipuiri născute în creier sau (după cum
obişnuiesc ei înşişi să spună) în entităţi pure ale raţiunii – le-au plăsmuit (de vreme ce
nimicul ţine nu de natură, ci de non-natură); totuşi, prin această îndrăzneală, chiar
mergând înainte la infinit, nu s-au ruşinat să se străduiască a arăta că părţile infinitului
sunt finite şi, de vreme ce infinitul nu ţine de percepţia sau capacitatea naturii finite,
urmează de aici că nu se supun ştiinţei, ci doar soarelui veşnic.

174.
De aici este limpede că ei nu au putut defini în niciun chip esenţa, mărimea,
micimea şi celelalte ale timpului, care sunt numite părţi ale întregului prin relaţia cu
întregul. Aşadar, punctele fizice indivizibile (pe care eu le numesc „plăsmuiri
nenaturale”), mişcarea, soarele, umbra, cadranul solar, orologiul, oţelul, spirala, roţi,
frânghii, lanţuri, corzi, lungiri, scurtări, greutăţi, corpuri grele, corpuri uşoare şi însăşi
circumferinţa întreagă a cerului şi toate celelalte, despre care (nu fără o ticăloasă
blasfemie faţă de puterea supremă) ei susţin că sunt născătoare ale timpului şi ale unei
părţi a lui, toate sunt accidente în timp – străine, externe, posterioare şi venite din afară –,
iar nicidecum timpul sau o parte a lui.

Capitolul 9
Deoarece nu au putut demonstra că timpul a fost mai înainte de mişcare, au
născocit, pe lângă nenumărate absurdităţi, un non-început al universului şi au
introdus, fără rost, un prim motor imobil şi chiar natural, care totuşi este anulat de
un silogism de tipul soritului; se demonstrează că un asemenea motor slujeşte
matematicii, nu naturii.

De bună seamă, învăţăcelule, cineva nu se poate mira îndeajuns de vorbele de

mirare ale celor dispăruţi care – de vreme ce nu au putut să despartă timpul de mişcare şi
să distingă care anume dintre ele a fost mai întâi şi care, mai pe urmă – au delirat
nepricepuţi despre un non-început. De aici au născocit că natura este infinită, că mişcarea
care o generează este infinită, că măsurarea mişcării e infinită, că lumea este (împreună

122
cu acestea) eternă şi că nu are început şi nici sfârşit, şi alte sute de absurdităţi şi aiureli
pline de confuzii, care decurg de aici.

175.
Şi aşa, umflându-se după ce au înghiţit până la greaţă asemenea plăsmuiri, neştiind
ce anume din cele muritoare (şi care se aseamănă cu ştiinţa muritoare) să dea afară şi,
totuşi, ca nişte vipere, purtând în sine ca embrioni părerile imaginare, se screm ca munţii
şi se naşte un şoricel de tot râsul. Căci culmile astea afirmă că trebuie, în mod necesar, să
se găsească în natură un motor, în chip necesar imobil, care să le pună pe toate cele
naturale în mişcare, în mod natural. Bravo! Dar lucrurile stau aşa: de ce este introdusă
zadarnic natura, pe care o definesc ca principiu al mişcării (eu trec aici sub tăcere
repausul, pentru că mişcarea nu poate crea repausul), ca principiu de mişcare al celor
naturale? Căci acest motor natural imobil ar fi cu totul suficient pentru a provoca
mişcarea în toate lucrurile naturale şi nici nu vor îndrăzni să confunde natura şi primul
motor şi să spună că este unul şi acelaşi lucru. De aici rezultă limpede: sunt siliţi fie să
admită că două lucruri diferite între ele au aceeaşi definţie, fie să recunoască faptul că
zadarnic au introdus în natură un al doilea principiu de mişcare. Fie! Te voi întreba totuşi,
de vreme ce în chip necesar e nevoie să se găsească în natură un motor natural, el se
supune naturii, sau nu? Mărturisesc că nu ştiu ce spun ei, dar voi spune ce cred eu.

176.
Dacă motorul acela s-ar supune naturii, nu ar pune în mişcare natura, ci ar fi pus în
mişcare de ea: de aici urmează, după definiţia naturii, că motorul însuşi ar avea nevoie de
o altă natură, care să fie cauza repausului acestui motor imobil, pentru că din imobilitate,
după şcoli, nu înţelegem nimic altceva decât repausul. Şi aşa, asemenea naturi ar merge
înainte la infinit şi acele prime motoare imobile ar ajunge să fie infinite. Nu aşa,
necredincioşilor, nu aşa: ca pulberea dinaintea vârtejului este învăţătura voastră dinaintea
adevărului. De vreme ce un asemenea motor ar trebui să fie pus în seama meşteşugurilor
matematice, nu a naturii sau lucrurilor naturale, el slujeşte matematicii, nu naturii. Se
limpezeşte de aici că meşteşugul matematic l-a înşelat pe încruntatul purtător de chei al
naturii. El a băgat poate de seamă că mişcarea corăbiei provine din imobilitatea centrului.

123
Centrul însă susţine corpul pământului, unde se sprijină tălpile corăbierului care împinge
cu prăjina corabia de la ţărm şi corabia se mişcă, iar mişcarea însăşi se produce şi este
determinată: dar cine, întreg la minte, va cuteza să nege faptul că una este ordinea naturii,
şi alta, cu mult diferită, cea a matematicii?

177.
Capitolul 10
Sunt respinse axiomele încâlcite ale lui Aristotel despre loc, mişcare şi timp şi se
arată ce consideră – tot despre ele – adevărul.

Să prezentăm acum, cu ceva mai multă răbdare, ce ai auzit de la vechiul tău dascăl
despre loc. Vorbele lui hidoase sunt acestea: Nu s-ar cerceta un loc, dacă nu ar fi fost o
mişcare anume în funcţie de loc. Din această cauză, socotim că cerul este în cel mai înalt
grad într-un loc, pentru că este veşnic în mişcare.
Numai că, învăţăcelule, nu este de ajuns să fi spus că locul se găseşte prin mişcare
şi să fi hotărât că ceea ce e veşnic în mişcare este în cel mai înalt grad într-un loc. Căci
acelaşi creator de definiţii a definit natura nu doar ca principiu al mişcării, ci şi al
repausului. Dar dacă aşa este, lucrurile naturale aflate în repaus sunt în afara locului şi
dincolo de el: aşadar, definiţia naturii este falsă, prin aceea că cele aflate în repaus nu sunt
într-un loc natural. Căci, de vreme ce nu se caută un loc fără mişcare, urmează că cele
naturale care se opresc din mişcare sau sunt imobile nu sunt într-un loc: aşadar,
cercetarea locului prin mişcare este fără sens. În cele din urmă, cerul, în măsura în care
este veşnic mobil, este în cel mai înalt grad într-un loc, dar acvila, în măsura în care nu
este veşnic mobilă, va fi mai puţin într-un loc. De aici se poate deduce deopotrivă de
corect: centrul pământului şi pământul însuşi, în măsura în care este veşnic imobil, în cel
mai înalt grad nu este într-un loc. Tot aşa e de înţeles despre cei doi poli ai cerului:

178.
Căci, cu toate că ei se mişcă circular, axa lor punctuală totuşi nu cere un loc; în
consecinţă, nici nu îşi schimbă locul, aşadar sunt lipsiţi de orice loc. În sfârşit,
amestecând trei lucruri într-unul singur, spune că nu se poate găsi un loc fără mişcare (ca

124
şi cum ar spune că, şi dacă s-ar căuta, nu s-ar găsi), nu există timp fără mişcare (pentru că
un element nu îl precedă pe celălalt sau pentru că nu se poate distinge de celălalt), nu se
găseşte mişcare fără timp şi loc, aşadar e de înţeles că timpul se află în mişcare, mişcarea,
în timp, locul, în mişcare, timpul, în loc, locul, în timp şi mişcarea, în loc. Şi cu asta îşi ia
rămas-bun de la raţiune, pe de-a-ntregul. De unde se vădeşte că nici locul, nici golul, nici
timpul nu sunt în afara cerului. Pe bună dreptate, cineva ar fi putut să prindă prilejul, din
asemenea batjocuri, să îl ia în derâdere şi să spună că, de vreme ce nu sunt în afara
cerului, înseamnă că sunt înăuntrul cerului – numai că golul este exclus din toată natura,
aşadar este falsă enumerarea celor trei enumerări.
Încrede-te în adevăr, învăţăcelule, pentru că asemenea vorbe nu sunt filozofice, ci
diabolice sau prietene cu diavolul.

179.
De vreme ce adevărul nu îngăduie confuzii şi nici nu admite raţionamente
întemeiate pe presupuneri, ci ne învaţă limpede şi cu seninătate că, dacă se îndepărtează
orice corp natural (pentru care înţelege că mişcarea se află înlăuntru), timpul, locul şi
plasarea în spaţiu nu pot fi confundate între ele şi amestecate şi rămân întocmai ca atunci
când mişcăm un picior, chiar dacă ocupă un alt loc: faptul acesta nu înseamnă negarea
celuilalt, ci lor le rămâne aceeaşi aşezare în spaţiu. Prin urmare, timpul nu se înţelege prin
intermediul unui corp mişcat, nici nu se leagă de mişcare, ci acestea sunt trei entităţi
diferite şi despărţite între ele de întregul cer. Căci, după cum mişcarea cerului se produce
în locul propriu (de parcă ar fi o măsură circumscrisă acelui loc, care capătă o putinţă de
cuprindere) şi totuşi mişcarea cerului nu este un loc, chiar dacă este într-un loc, nici locul
însuşi nu este mişcare, chiar dacă este în mişcare: tot aşa, nici mişcarea nu este timp, cu
toate că mişcarea se produce în timp. În rest, învăţăcelule, am dat definiţia adecvată a
locului, după norma adevărului, cum cred, în cartea 1, capitolul al 4-lea. Şi, de aceea, să
ascultăm alte câteva, puţine, păreri despre timp spuse de acelaşi filozof.

125
 Capitolul 11
După Aristotel, pământul şi polii nu sunt în timp, pentru că sunt lipsiţi de mişcare,
dar celelalte elemente mobile sunt mai mult sau mai puţin în timp şi sunt chiar
înzestrate cu diverse specii de timp, mergând înainte la infinit şi, aşa, sunt deşarte şi
întemeiate pe presupuneri.

Păgânul crede, spun, că cerul este în cel mai înalt grad într-un loc pentru că se
mişcă mai repede decât celelalte corpuri. Aşadar, se cuvenea să creadă că cerul este în cel
mai înalt grad în timp, prin aceea că se cuvenea, ca unul ce era cel mai iute dintre toate,
să măsoare elementul mobil prim.

180.
De aici se vădeşte că toate cele care sunt mai lente în mişcare sunt mai puţin în timp
şi, în consecinţă, timpul se micşorează la infinit şi dispare gradual sau încetează cu totul
în elementele naturale aflate în repaus şi, în cele din urmă, îşi asumă sfârşitul existenţei
sale. Şi aşa, ceea ce dovedeam mai sus în privinţa locului, se poate demonstra în acelaşi
fel despre timp: şi anume că pământul şi polii cereşti sunt lipsiţi de timp, prin aceea că
sunt în totalitate lipsiţi de mişcare. Socotesc că nu e nimeni care să nu vadă că e pe de-a-
ntregul rizibil.
De aici se ridică o îndoială nu de neluat în seamă, cum ar fi: Dacă timpul este
măsura mişcării, atunci mişcarea este măsura cărui corp – oare al elementului mobil
prim? Căci dacă ar fi măsura tuturor mişcărilor, cu adevărat ar fi existat un alt timp în
viaţa şi mişcarea omului şi unul diferit ca specie în viaţa şi zborul acvilei. Căci dacă
mişcarea unuia este mai rapidă, iar a altuia este mai lentă, acelaşi lucru trebuie să se
creadă şi despre alte mişcări inegale.
De unde se trage o concluzie. În primul rând: câţi atomi ai lucrurilor există, tot
atâtea specii ale timpului şi chiar foarte diferite. Într-al doilea: cum celei de-a şaizecea
părţi dintr-un minut i se atribuie un număr infinit de puncte fizice indivizibile, atunci
timpul se uneşte întotdeauna şi se apropie mai mult de mişcarea cea mai rapidă, pentru că
este mai apropiat de ceea ce e indivizibil şi de nimic şi este mai asemănător cu acesta.

126
181.
În sfârşit, într-al treilea: dacă s-ar întâmpla ca, în succesiunea timpului, în elementul
mobil prim, printr-o reunire a infinitudinii indivizibile, toate celelalte mişcări să aibă
(după durata propriei lor mişcări) o înfăţişare diferită a timpului – şi nu există nicio
adecvare sau proporţie a finitului la infinit, după tradiţia şcolilor –, urmează că timpul
mişcării prime sau măsura elementului mobil prim este incomensurabilă, incoprehensibilă
şi, în consecinţă, deşartă, mincinoasă şi, ca să spun mai drept, nulă, o simplă entitate a
raţiunii, un rod al capacităţii de a fantaza, alintat de ocrotirea antichităţii şi sporit de
posteritatea credulă.
Numai că, învăţăcelule, natura nu cunoaşte asemenea păreri bastarde şi presupuneri
ce presupun, iar cele naturale le tăgăduiesc: cercetează în ce măsură lucrurile există, nu în
ce măsură slujesc speculaţiilor ce pot fi sau nu măsurate. Din această cauză, dacă vei fi
vrut ce probezi că e adevărată ori falsă sentinţa „el însuşi a spus”, pune în loc „adevărat
sau fals” şi pe dată se va arăta adevărul sau falsitatea sentinţelor ori axiomelor;

182.
iar pentru a sprijini această afirmaţie, voi aduce monedele falsificatorului însuşi al
naturii, unde, recunoscând gravurile falsificate şi chipurile hidoase ale timpului, vei
pricepe denumirea nepotrivită şi te vei mira de ciudatele greşeli ale inscripţiilor. Iar
acestea sunt după cum urmează.

Capitolul 12
În tezaurul naturii sunt înfăţişate nouăsprezece monede false ale lui Aristotel legate
de timp, de care cei lacomi de natură se folosesc şi se bucură ca de ceva de mare
preţ.

„Timpul este (spune el în primul rând), măsura mişcării şi a repausului. 2. Căci nu

există nici mişcare fără timp, nici timp fără mişcare. 3. Va părea că nu a fost făcut niciun
timp, pentru că nu a fost nici mişcare. 4. Când însă este şi înainte şi după aceea, atunci
numim „timp”, adică timpul este număr al mişcării după ce este mai întâi şi mai apoi. 5.

127
Când pare să fi fost ceva, pare că a fost în acelaşi timp şi mişcarea, pentru că fie
mişcarea, fie ceva mişcat este timp. 6. Căci distingem mai mult sau mai puţin prin număr
şi mai multă sau mai puţină mişcare prin timp, aşadar numărul este un fel de timp. 7.
Timpul este măsura. 8. Timpul este ceea ce numără, nu prin care numărăm. 9. Timpul
este măsura mişcării şi mişcarea, măsura timpului. 10. Orice schimbare şi orice este
mişcat se află în timp. 11. Mişcarea elementului mobil prim este circulară, aşadar e
veşnică. 12. Cele care sunt întotdeauna, ca unele ce sunt întotdeauna, nu sunt în timp, căci
nici nu sunt în timp şi nici existenţa lor nu se măsoară în timp.

183.
13. Iar cele pe care nicidecum nu le conţine nici nu erau, nici nu sunt, nici nu vor fi.
Căci aşa sunt cele care nu sunt: există întotdeauna opusele lor. 14. Timpul nu va lipsi,
pentru că este întotdeauna la început. 15. Toate sunt în loc, toate sunt în timp. 16. Timpul
şi mişcarea sunt, deopotrivă, şi în putinţă, şi în act. 16. Măsura tuturor celor cunoscute
este în primul rând circulară şi aceasta va fi în cel mai înalt grad măsura de bază, pentru
că numărul ei este preabine cunoscut. 18. Nici generarea, nici schimbarea, nici sporirea
nu sunt de bază, dar actul de a purta este, de vreme ce se pare că timpul este mişcarea
sferei, fiindcă alte mişcări sunt numărate prin aceasta, iar timpul, prin această mişcare.
Într-al nouăsprezecelea şi ultimul rând: după cum, spune, este imposibil ca fără numărare
să existe ceva numărabil, tot aşa nu poate exista timp fără suflet.”
Acestea sunt, învăţăcelule, monedele privitoare la timp, bătute şi cheltuite, ale
acelui mare trezorier al naturii, asta e ce au cumpărat la un preţ atât de mare aproape toţi
negustorii lacomi ai ştiinţei simţurilor. Ele sunt genuni în mare, labirinturi pe pământ şi
calea către insula celor fericiţi, pe atât de multe şi atât de mari cărări cu hârtoape şi
drumuri de nestrăbătut ce duc – du-te să vezi unde.

184.
Dacă va fi ajuns acolo un scolast, să aleagă, să adune şi să ia după pofta sa orice îi
va fi plăcut din calitatea de a fi a timpului, din cantitatea, calitatea şi aşezarea lui în spaţiu
şi să se bucure de bogăţiile de neistovit ale nimicului.

128
 Capitolul 13
Aceleaşi 19 monede calpe sunt încercate cu piatra lidiană şi se dezvăluie ce stă
ascuns în sensul lor obscur.

În privinţa acestora, mărturisim fără şovăire că nu suntem în stare să înţelegem ce

enumeră cei care îl urmează pe omul cu banii şi ce socotesc peripateticii care ţin abacul,
dar vom spune cu zel ce ar vrea să se înţeleagă din sentinţele relatate. Aşadar, la prima.
În cele de mai înainte s-a spus îndeajuns că definirea timpului este neserioasă. 2. Tot aşa,
se va demonstra în cele ce urmează că timpul a existat fără mişcare. 3. Introduce, lipsit de
înţelepciune, non-începutul. 4. Dacă nu am fi demonstrat că timpul este succesiunea
lucrurilor mobile şi care se pot schimba, timpul nu ar putea nici să fi fost, nici să fie, nici
să fie în viitor. 5. Confundă lucrurile mobile şi timpul, şi de aceea, ambiguu, spune că
timpul este fie mişcare, fie un lucru pus în mişcare, de unde rezultă, aşadar, că sângele
care se mişcă în venele noastre este timp. 6. Ceea ce mai sus îi punea în seamă timpului,
aici i-l ia, şi anume că timpul este un număr, care nu este nici mişcare, nici un lucru ce se
poate mişca: aşadar, timpul este unul, două, trei, o sută, o mie etc. 7. Timpul este măsură,
aşadar nu ceva ce poate fi măsurat şi ceva prin care numărăm, pentru că este împotriva
sentinţei a 4-a, care spune: „dacă nu am înţelege succesiunile timpului, atunci nici timpul
nu ar exista”. 8. Ce afirma în sentinţa a 4-a, aici neagă. Timpul nu este desemnat de noi,
ci de el însuşi, de pildă: „El e cel ce numără, nu noi suntem cei care numără.”

185.
9. Confundă genul şi specia, ca fiind unul şi acelaşi lucru, ceea ce este împotriva
regulii definiţiilor, bunăoară când spune: „Orice mişcare este măsura timpului şi orice
timp este măsura mişcării”, de fapt vrea să spună: „Orice om este esenţa unui animal” şi
„Orice animal este esenţa unui om”. 10. Ce spunea în sentinţa a 5-a că este timpul, spune
aici, tot el, că este în timp, aşadar nu este timp; altiminteri papirusul ar fi cerneală şi
cerneala, papirus. 11. Se făleşte a fi demonstrat, prin mişcarea circulară, că cerul este
veşnic (ceea ce a fost îndeajuns respins de noi în cartea a II-a, capitolul al 14-lea). 12.
Aici, ca un liliac şovăielnic – după ce mai sus dovedea că, prin mişcarea circulară, cerul
există întotdeauna şi e veşnic –, neagă că o asemenea mişcare eternă este în timp, ceea ce

129
până la urmă, în sentinţa a 18-a, acceptă ca diferenţă specifică timpului. 13. Cu toate că
enumeră non-entităţile, ca unele ce sunt contrare lui „întotdeauna”, exclude din timp şi
„întotdeauna”, ceea ce în sentinţa a 12-a nu voia să fie în timp: aici, mânat de căinţă, îl
primeşte în timp, de vreme ce prin opoziţia contrariilor nu se poate înţelege nimic altceva
decât că este şi că nu este astfel sau în aşa ceva. 14. Ceea ce mai sus, prin acel „este
întotdeauna” al său, nu voia să supună timpului, vrea, tot el, ca acelaşi „întotdeauna” să
fie un anume început al timpului şi supus veşniciei timpului.

186.
De aceea spune că timpul nu poate lipsi niciodată, pentru că „întotdeauna” este
„întotdeauna” la începutul timpului: căci aici se subînţelege mărturisirea lui că timpul
este înaintea mişcării, ceea ce este împotriva primei lui sentinţe şi a celei de-a doua. 15.
Recunoaşte într-adevăr că toate sunt în loc, toate sunt în timp, dar contrazice sentinţa a
cincea, prin care spune că cele puse în mişcare şi mişcarea sunt nu în timp, ci sunt timpul
însuşi. 16. Confundă mişcarea, caracterul mobil, locul, timpul, caracterul spaţial,
existenţa în timp, în act şi în putinţă, ca şi cum ar fi unul şi acelaşi lucru şi simultan –
ceea ce este împotriva oricărui raţionament şi de aceea nu are nevoie să fie cumva
respins. 17. „Cunoaşterea circularităţii precedă toate cunoştinţele” este un fals în vorbă şi
fapt. Căci ceea ce este cunoscut nu e cunoscut ca accidental, ci ca esenţă, iar circularul
este accidental, aşadar sentinţa e falsă. 18. Voieşte să determine timpul numai prin
mişcarea de bază, care este a sferei cereşti, şi de aceea exclude toate celelalte mişcări ca
nefiind de bază, ceea ce este împotriva aproape a tuturor sentinţelor amintite şi mai cu
seamă împotriva celei de-a douăsprezecea, unde, prin caracterul circular şi veşnic, neagă
că cerul este în timp: în consecinţă, la fel pentru toate mişcările şi elementele mobile, căci
sunt înţelese, după a doua sentinţă a aceluiaşi şi a treia, a 15-a şi a 16-a, ca fiind toate în
acelaşi timp şi aceleaşi; la a nouăsprezecea, în sfârşit, spunem că trebuie să înţelegem aşa:

187.
„Dacă din cele naturale ar lipsi animatele (care măsoară şi cunosc timpul prin
intelectul lor şi prin raţiune), inanimatele rămase în natură nu ar fi avut timp şi, în
consecinţă, nici nu ar fi fost în timp”, ceea ce este împotriva sentinţei a 15-a, prin care

130
recunoaşte că „toate sunt în timp”. Ca să explic cu încă un cuvânt această din urmă
sentinţă: în locurile pustii, în cotloanele, peşterile, grotele etc. nelocuite de oamenii
pământului, timpul nu există pentru că acolo nu se găseşte un suflet care să bage de
seamă că timpul există şi care numără mişcările. Bravo, principe al filozofilor, dă crezare
adevărului, te vor blestema copacii, pietrele, mările, fluviile, chiar animalele lipsite de
intelect şi toată sfera universului, pentru că le-ai lipsit pe toate de timp, după pofta ta, şi ai
închis timpul tău veşnic în creierul unui singur corpuscul!

Capitolul 14
Este ştearsă vechea definiţie a veşniciei şi este înfăţişată definiţia adevărată.

Acestea sunt, învăţăcelule, cele transmise ca învăţătură despre timp în şcolile

păgâne de acel bărbat cu o atât de faimoasă antonomază; chiar dacă – „a spus el însuşi” –
aproape toate fiarele superioare, fără deosebire, îşi văd de hrana de fiecare zi,

188.
totuşi nu au lipsit unii în vechime care (dacă se poate spune) au înţeles, printr-un fel
de simţ orb, că timpul e ceva continuu şi nediferenţiat, pe care ei, învăţaţi poate de ştiinţa
sacră, l-au numit „veşnic” sau „veşnicie”, despre care, după cum s-a spus destul mai sus,
nu au cutezat să declare nimic pozitiv, nimic afirmativ şi nimic limpede; din această
cauză, rămânând încă litigiul de judecat, este limpede că duce lipsă de o definiţie proprie.
Mai târziu, în sfârşit, s-au ridicat nişte oameni noi, inventatori doar de cuvinte, iar nu de
lucruri esenţiale, care, imitându-l pe magistrul păgânilor, au dat ca învăţătură că veşnicia
însăşi, adică timpul nediferenţiat şi continuu, se poate împărţi, despărţi şi – îndeosebi –
repartiza în ceva mai scurt şi mai lung. Ei au afirmat însă: Veşnicia este cea care nu se
poate indica prin vreo cantitate a timpului (de parcă ar cunoaşte cantitatea întreagă a
timpului), prin vreo măsură (de parcă ar avea-o la îndemână) şi prin niciun interval al
timpului (de parcă ar fi invocat un interval de timp de-acum descris şi circumscris),
pentru că el conţine toată durata şi nu este conţinut de niciuna (de parcă durata ar fi o

131
parte a veşniciei infinite). Zvonul acesta, învăţăcelule, i-a făcut pe toţi muritorii să
vibreze.

189.
Dar, mai înainte de a porni să disecăm celelalte membre ale acestei ipoteze, aş dori
să mi se desluşească: Ei socotesc că această definiţie se potriveşte creaturii, sau
creatorului? Dacă este pentru creator, e minciună. Căci creatura nu poate declara nimic
afirmativ despre creator, doar negativ: creatorul este ceva ce creatura nu ştie ce e, ba
chiar nu poate şti. Dacă este pentru creatură, este o blasfemie, de vreme ce se stabileşte că
genul creaturii şi diferenţa ei constitutivă ţin de creator. De aici devine limpede, după
regula adevărului, că definiţia veşniciei este aceasta: veşnicia este cea care le cuprinde pe
toate în creator şi este cuprinsă de cel unic, anterioară celor de mai apoi şi posterioară
elementului de mai înainte. În descrieri însă, este punctul existenţei divine, raza
splendorii mai mult decât veşnice, întunecimile ce împresoară, lumina de neatins şi alte
atribute metaforice asemănătoare acestora.

Capitolul 15
Cei care împart veşnicia fără a judeca atent săvârşesc o gravă greşeală şi chiar o
blasfemie împotriva lui Dumnezeu.

Apoi ei spun că eternul diferă de sempitern, ca şi cum cuvântul compus ar fi fost

înaintea celui simplu şi de aceea îl numesc pe Dumnezeu sempitern, iar creaturile
intelectuale le numesc eterne.

190.
Tot aşa, deosebesc durata, perpetuul, secolul şi celelalte, care se cuvine a fi înţelese
şi date spre învăţare mereu altfel, pentru că menţionarea în cele sacre a eternului şi a
veacului veacurilor este intepretată, poate, fără o judecată prea atentă. Înţelesul lor sacru
se va desluşi cu evlavie în cele ce urmează.
Numai că – fiindcă ne ocupăm de cercetarea eternităţii – cei care înţeleg ca păgânii
şi dau învăţătură ca neamurile cu cât se înalţă mai sus, cu atât se prăbuşesc într-o cădere

132
mai rea. Căci au spus că toate cele de sub cer (pentru cei ce cunosc prin simţuri nu e
limpede decât ce e senzorial) sunt temporare: amestecând aici cele sacre cu cele profane,
printr-o stricare a acestora din urmă sau printr-o înnoire, mărturisesc că timpul dispare cu
totul şi nu mai există defel.
O, bun şi veşnic Dumnezeu al veşniciei, îndură-te de slăbiciunea omenească şi cruţă
luminile fragede ale creştinătăţii! Căci ele, Dumnezeule fără margini, sunt veşmintele tale
lipsite de cusătură, pe care cetele de atei nu doar că le-au făcut să se despartă la
întâmplare, ci chiar au cutezat cu neruşinare să cunoască, să împartă şi să definească
întregul de neînţeles, de neîmpărţit şi de nedefinit. Şi-a spus nerodul în sinea sa:
„Dumnezeu nu există”.

191.
Şi-a deschis gura şi ei au rostit toată ziua blasfemii împotriva numelui tău sfânt şi
veşnic. Îndură-te, veşnice, îndură-te de tinereţea omenească nesigură pe ea, ca nu cumva
în viitor, neştiutoare, să mânie bunăvoinţa ta senină, pentru că nesfârşitul iubirii tale, din
veşnicie până în veşnicie, e acolo, cum îi este ziua, aşa îi este şi noaptea.

Capitolul 16
Eternitatea le rămâne ascunsă păgânilor, pentru că nu este cuprinsă în categorii. Li
se dezvăluie însă discipolilor ştiinţei preasfinte, pentru că ei o caută în afara
categoriilor.

Cum însă, învăţăcelule, am hotărât să discutăm ceva mai pe larg în cele ce urmează
despre înţelesul sacru al timpului, să mai cercetăm – nu mult, ci adunându-le concis de la
început la sfârşit –, să căutăm cu simţire pioasă ce au înţeles păgâneşte păgânii despre
eternitate. Oare eternitatea este creatura sau creatorul? (Căci nu există nimic la mijloc
între acestea două.) Dacă e creatorul, este de neînţeles, de vreme ce nu există o definiţie,
deci nici o cunoaştere, în privinţa neînţelesului. Dar dacă este creatura? Cei preaînţelepţi
ar trebui măcar să afirme în ce categorie este cuprinsă creatura.

133
 Ei vor spune poate: „în niciuna”, pentru că i-au dat ca definiţie că le cuprinde pe
toate şi nu este cuprinsă în nimic. Aşadar, nu este substanţă, nu este accident şi, cu atât
mai puţin, nu va fi nicio altă categorie din cele rămase.

192.
Şi astfel este limpede că la păgâni „eternitatea” este ori un cuvânt deşert, ori unul
care nu înseamnă nimic, ori aceia, necunoscând adevărul, au indicat şi au dat ca
învăţătură drept cauză, în loc de non-cauză, ce se spune despre eternitate şi ce este legat
de eternitate (ca să zic aşa), cu prea avântată îngăduinţă; iar aceia dintre ai noştri care i-au
urmat, mai mult decât nesăbuit, să vadă ce cor iese din aceste cântări mereu repetate. Să
spună, rogu-te, cel ce se declară de bunăvoie de partea teologiei: „Dacă există eternitatea,
a cui este?” Poate va răspunde: „A lui Dumnezeu, pentru că înţelegem că eternitatea
depinde de Dumnezeu cel etern”. Şi tot aşa: „Cine este etern?” Va spune: „Dumnezeu,
pentru că el singur este α şi ω, începutul şi sfârşitul, chiar mai mult: cel ce este fără
început şi fără sfârşit”. Totuşi ei nu şovăie să declare eterne chiar creaturile, aşadar nu
este nicio deosebire între creatorul etern şi creatura eternă. Ce sunt – zic – acestea, te
întreb: oare nu sunt blasfemii groase, pe care le poate curăţa doar Vulcan, cel din lumea
de jos? Atunci ce altceva susţin ei, dacă nu să arate că au transpus fleacurile păgâne în
teologia preasfântă? Căci ce analogie este între eternitatea angelică (fiind ea una a
creaturii) şi eternitatea creatorului? Niciuna, ca cea dintre nimic şi tot. Aşadar, nicio
creatură nu va merita în chip propriu să fie numită eternă şi perpetuă.

193.
În felul acesta, cineva care urmează adevărul (despre care s-a amintit în această
carte, în capitolul 3), deopotrivă cu prudenţă şi evlavie, spune că ştie că timpul este ceva,
dar nu ştie ce anume. Nici nu este îngăduit să se înţeleagă, şi de aceea a spus că nu are
cunoştinţă despre asta, ba chiar că nu ştie. Căci noi nu avem cunoştinţă despre ce sunt şi
cum sunt cele din preajma lui Dumnezeu şi privitoare la Dumnezeu, dar ştim cu adevărat
ce este Dumnezeu şi cele ce sunt în preajma lui Dumnezeu. În acelaşi fel şi acel bărbat
divin, scoţând din timp orice accident – adică înainte şi apoi, lung şi scurt – ştia, neavând
cunoştinţă despre asta, că eternitatea şi timpul sunt unul şi acelaşi lucru. Din această

134
cauză ştiinţele sacre spun că Dumnezeu este de dinaintea timpului, pentru că eternitatea,
înţeleasă în mod profan, nu este de ajuns pentru a înţelege ceva de dinaintea eternităţii.
Aşadar, învăţăcelule, în Dumnezeu timpul este eternitatea, pentru că există în mod
independent, dar în creaturi eternitatea este timpul, pentru că există în mod dependent – şi
acesta este înţelesul cunoaşterii şi al ignoranţei la acest bărbat divin, amintit mai înainte,
şi discipol al adevărului.

Capitolul 17
Sunt respinse ca imposibile cele eterne ale scolasticii. Eternul este considerat nu ca o
mişcare în cerc, ci ca un element imobil care mişcă în cerc.

Apoi scolasticii spun: „Cele eterne (căci nu cutează să spună eternul sau eternitatea)
sunt substanţa celor ce pot suferi stricăciuni”; şi, odată întrebaţi „Ce sunt cele eterne?”, pe
dată răspund:

194.
„Cele care se mişcă în cerc”, presupunând în acest sens sfera cerească, după cum se
spune de obicei, ca elementul mobil prim. De aici deduc genurile, cum spun ei, foarte
generale, în care sunt continuate speciile printr-o mişcare circulară, ca una perpetuă. În
sfârşit, ei deduc întregul univers sau, în mod abstract, universalitatea însăşi, ca una ce le
are în sine pe toate cele particulare, în măsura în care cuprinde accidentele succesive şi
supuse stricăciunii. Astfel, învăţăcelule, acestea şi cele asemănătoare acestora sunt
numite la păgâni cele eterne ale adevărului şi substanţa celor particulare ce sunt supuse
stricăciunii. Faţă de astea noi spunem, în primul rând: dacă elementul produs trebuie să
fie asemănător ca specie elementului care îl produce, urmează în mod necesar că
particularităţile eternei universalităţi sunt eterne, ceea ce totuşi nu este aşa; deci
universalitatea, ca element senzorial şi întreg al părţii, nu poate fi o substanţă eternă. Într-
al doilea: Dacă sfera cerească este eternă, prin aceea că se mişcă într-o mişcare circulară
(căci ei nu pot da o altă cauză a eternităţii ei), atunci elementul imobil prim care pune în
mişcare ce altceva ar pune în mişcare, întreb, în afară de această mişcare circulară? De
unde se deduce, în primul rând: mişcarea circulară este eternă nu prin aceea că este

135
circulară, ci prin aceea că este pusă neîncetat în mişcare de însuşi elementul imobil care
pune în mişcare.

195.
Se deduce, într-al doilea rând: nu poate fi etern ceva ca element mobil, ci ceva care
poate fi în mod liber imobil. Se deduce, într-al treilea rând: eternul imobil (de care ţine
eternitatea însăşi) este nu în natură, ci mai presus de natură, nu substanţă, ci mai presus
de substanţă, nu natural şi esenţial, ci de dincolo de natură şi de dincolo de esenţă – şi aşa
mai departe. Aşadar, toate cele spuse până acum circular de către şarlatani despre etern şi
eternitate să fie luate ca pălăvrăgeli ale lumii de dinainte şi vorbe acceptate naiv de
posteritate, cu care lumea a îngăduit să fie hrănită şi adusă la turbare. Iar asta deoarece
eternitatea, timpul şi chiar punctul însuşi, după cum spun, al timpului aveau nevoie de o
filozofie mai profundă sau mai înaltă. „Căci nu va urca pe muntele Domnului decât cel
nevinovat prin lucrarea mâinilor sale şi curat în inimă”, acolo nu li se va deschide
păgânilor niciodată calea, poarta ori zăvorul, chiar dacă vor rosti, cu sprâncenele ridicate,
vorba plină de trufie a lui Hercule: „Nu mai departe”. Totuşi, şi-au oprit pasul acolo de
unde ar fi trebuit să înceapă, întocmai cum înfloritoarea Americă se arată acum plină de
viaţă dincolo de Coloanele lui Hercule.

196.
Din această cauză, învăţăcelule, întoarce-ţi urechea, cu sufletul împăcat şi în liniştea
tăcerii, de la aceste presupuneri demne de dispreţ ale păgânilor, pentru a înţelege în vreun
fel ce anume este timpul, şi străduieşte-te să urmezi adevărul! Învăţătura lui nu se caută în
măruntaiele unei păreri fanteziste, ci în izvorul nesecat al ştiinţei sacre, iar cei ce iubesc
adevărul chiar îl dobândesc.

Capitolul 18
Se cere o nezdruncinată încredere în principiile adevărate ale ştiinţei sacre, şi
anume că Dumnezeu le-a creat pe toate nu prin lipsirea lor de nimic, ci prin
aşezarea atotputerniciei sale.

136
 În primul rând, aşadar, învăţăcelule, se cuvine să-mi făgăduieşti cu suflet sincer că
te încrezi în principiile pe care le-ai primit ca învăţătură prin oglinda tainelor, ca nu
cumva vorbele mele să ajungă la unul care nu are ştiinţă de principiile adevărate.
Principiile, spun, ale lucrurilor create după învăţătura acelui filozof suprem, deopotrivă
teolog al adevărului, Moise. El nu amesteca plăsmuirile păgâne şi nici nu născocea
entităţi ca principii ce alcătuiesc lucrurile, nici, în sfârşit, nu introducea în descrierea
universului metafore de explicare a naturii, pentru a dobândi autoritate şi a se înstăpâni pe
faima unei antonomaze, ci, aşa cum i se cuvine unui discipol al adevărului şi magistru al
ştiinţei sacre, dădea învăţătură cu deplină sfinţenie despre lucruri aşa cum sunt, când şi-au
avut începutul şi când au pornit să existe în fiinţa lor. Iar de aceea se cuvine deopotrivă ca
eu să declar şi tu să recunoşti că Dumnezeu atotputernic le-a creat din nimic pe toate cele
văzute şi nevăzute şi nu printr-o lipsire a lor de nimic, ci prin aşezarea atotputerniciei
sale.

197.
Căci este în puterea lui Dumnezeu ca ceea ce este şi ceea ce nu este să fie un singur
lucru, altminteri s-ar săvârşi o contradicţie a spuselor împotriva atotputerniciei lui, iar
asta se cuvine să le lipsească celor ce filozofează cu adevărat.
Aşadar, timpul, prin aceea că este înţeles în Dumnezeu cel etern, este eternitatea
însăşi, pentru că nu se cuvine să existe nici cea mai mică îndoială că întotdeauna este, în
existenţa lui, după Dumnezeu şi înainte de orice creatură.

Capitolul 19
Sunt comparate definiţia sacră şi cea profană a naturii. Tot ce se mişcă în mod
natural este pe deplin suficient pentru desăvârşirea sa.

Pentru ca însă splendoarea adevărului să strălucească mai mult şi mai mult

dinaintea întunecimii minciunii, să reluăm pe scurt definiţia naturii transmisă de
învăţătorul păgân, apoi să comparăm definirea aceleiaşi naturi, scoasă din scrierile sacre,
iar adevărul să îşi dea sentinţa în privinţa amândurora. Căci, după el, natura este
principiul mişcării şi al repausului, ca şi cum ar spune „focul este cauza căldurii şi a

137
frigului”, „soarele este principiul luminii şi al întunecimilor”, „apa este principiul
umezelii şi uscăciunii” şi aşa mai departe; acestea sunt înţelese de el ca pozitive şi
privative şi, ca unele ce sunt contrare, sunt adunate într-un singur lucru. Aşadar, acestea
sunt lucrurile care, la inventatorul naturii false, sunt numite cele eterne ale adevărului.
Cele sacre ne învaţă însă aşa:

198.
„Natura este porunca lui Dumnezeu, prin care un lucru este ceea ce este şi făptuieşte
ce i s-a poruncit să făptuiască.” De aici, natura se desparte în două şi, prin porunca „să
fie”, este creată în chip supranatural, iar prin „creşteţi” deopotrivă se răspândesc şi se
înmulţesc genurile în specii şi sunt conservate şi continuate în fiinţa lor. Prin această
îndoită poruncă există tot ce există şi este conservat tot ce este conservat şi fiecare este cu
mult mai aproape de toate lucrurile decât sunt lucrurile însele de ele însele. Aşadar, când
ceva este pus în mişcare în mod natural, nu face, nu numără, nu măsoară şi nu generează
timp, ci se face pe sine, se numără pe sine, se măsoară pe sine sau generează specii
asemănătoare sieşi şi împlineşte conservarea genului care produce. Astfel, este limpede
că „ceva se mişcă în chip natural” înseamnă „îşi lucrează în chip simplu lucrarea sa, tinde
să-şi împlinească datoria sa”, nicidecum însă „făptuieşte în privinţa unui alt lucru”. Căci
toate au, de la începutul creaţiei lor, o natură proprie suficientă pentru a-şi atinge ţinta
desăvârşirii şi nu au nevoie de sprijinul ori ajutorul altuia. Din această cauză, de vreme
ce, după creator, sunt subînţelese în rândul entităţilor creatoare eternitatea şi timpul,
timpul se împlineşte pe sine însuşi şi nu are nevoie de mişcarea vreunei alte entităţi
pentru a-şi atinge desăvârşirea esenţei sale şi, la rândul său, orice entitate, cât timp se
mişcă, de la începutul de arheu până la ţinta desăvârşirii sale, nu are nevoie nici de timp,
nici de vreo altă entitate pentru a dobândi desăvârşirea esenţei sale.

199.
De pildă: Cu toate că gâsca îşi cloceşte ouăle 30 de zile, găina, 21, porumbiţa, 14,
totuşi nu timpul ajută ca puiul să eclozeze, ci arheul aflat şi adormit în ou, păstrat de
căldura acestor zile la adăpost de frigul din aer, care, punându-se în mişcare în chip
natural, conduce specia puiului înspre asemănarea cu cel ce l-a generat şi înspre

138
împlinirea esenţei de gâscă, de găină sau de porumbiţă. Este aşadar sigur că nici timpul
nu are nimic în comun cu mişcarea arheului, nici arheul, cu timpul.

Capitolul 20
Este confirmat – prin raţiune şi consensul comun în privinţa minunilor – că timpul
nu depinde de nimic creat şi nici nu are ceva în comun cu mişcarea şi că este o
prostie a ateismului să nu accepţi existenţa timpului înaintea mişcării.

În rest, învăţăcelule, de vreme ce discursul nostru tinde spre cunoaşterea fără greş a
principiilor adevărate, socotesc că nu va fi fără rost să aduc în amintire ceva de dincolo
de senzorial, de unde se va limpezi pe dată că timpul este real, o entitate ce există în act,
care nu depinde de mişcare, de succesiunea elementelor mobile, de elementele mobile, de
intelect, de suflet, de număr şi de măsurătoare, care nu este inclus sub orbita cerului şi
care nu este definit de elementul mobil prim sau de vreo altă mişcare – ci mult diferit de
toate acestea şi de celelalte lucruri senzoriale – şi e pe deplin distinct în puritatea sa, în
simplitatea sa şi în calitatea de a rămâne neamestecat.

200.
Ce va spune teologul credincios şi cinstit (căci nu ne facem deloc griji pentru cei
necredincioşi şi necinstiţi): oare că nu a existat timp înainte de crearea stelelor, înainte de
rânduirea corpurilor cereşti, de mişcarea cerului însuşi? Cele sacre ne învaţă însă că au
fost trei zile înainte de acestea toate. Iar dacă au fost zile, atunci a fost şi timp (vorbesc
după felul obişnuit de a vorbi), pentru că ziua este ziua timpului şi se produce în timpul
însuşi, pentru că toate se cuvine să se întâmple în timp, iar a înţelege că nimic nu a fost
creat înainte de timp va fi la adăpost de primejdia blasfemiei. Cine va cuteza însă să
tăgăduiască (doar dacă nu cumva Aristotel singur) că uneori corpurile cereşti (sau, dacă
preferi, cel datorită căruia ele sunt duse cu forţa, elementul mobil prim) s-au oprit din
mişcarea lor obişnuită şi au rămas nemişcate în timp? Cu nimic mai puţin însă timpul era
acelaşi, neavând nevoie de mişcarea niciunui corp. Eşti creştin? Încrede-te în cele sacre,
care merită să fie crezute. Eşti păgân? Încrede-te în autorii profani şi în scrierile sleite de
puteri.

139
201.
Căci este vestită sărbătoarea acelei zile care este numită de perşi a lui Mythra, pe
care chiar o numesc „ziua triplă”, iar aceasta este ziua despre care cele sacre arată că a
fost pe când Ezechia era bolnav. Aşadar, nu se poate defel înţelege revenirea fără să fi
fost un repaus punctual. Tot aşa: cine, dacă nu un nebun, va tăgădui că, sub comanda lui
Iisus Navi, soarele şi luna, ba chiar însuşi parcursul ceresc au rămas în nemişcare: oare
atunci a lipsit timpul, pentru că nu a fost o mişcare circulară pe care să o măsoare?
Cum însă intenţia noastră nu este să amintim minunile divine, e de ajuns să tragem
de aici doar concluzia că timpul a existat înainte de orice mişcare şi că acelaşi lucru poate
să fie după mişcare, fără mişcare, pentru că e înţeles în mod limpede ca fiind diferit de
mişcare, de act şi de putinţă, şi că este mai înainte de elementul mobil dintâi şi după
elementul imobil dintâi. Acestea se petrec, astfel, înainte de mişcare şi în mişcare, totuşi
succesiunile de lucruri se produc în timp, iar când va lipsi timpul, definit păgâneşte, şi –
lucru de care învăţătorul păgân îi învaţă pe discipolii săi să nu se teamă – toţi cei care
urmează vor fi acuzaţi de ateism nelegiuit dinaintea tribunalului preasfânt al adevărului,
atunci mişcarea se va opri în chip necesar.

202.
Cel dintâi care a creat şi care conduce spre mişcare le-a creat pe toate nu în chip
necesar, ci voit şi liber, le-a pus în mişcare şi le-a condus într-o rânduială anume; pe
deasupra, în afara mişcării, eternitatea timpului şi timpul eternităţii sunt şi au fost unul,
acelaşi şi întotdeauna; orice carne va mărturisi asta şi orice suflet o va primi ca învăţătură.

Capitolul 21
Prin îndepărtarea categoriilor pozitive se limpezeşte că durata timpului este cu
adevărat dumnezeiască, iar din această perspectivă nu se poate deosebi defel de
eternitate.

Şi aşa, din presupuneri şi dovezi contrare, se poate deduce cu siguranţă, prin

eliminare, că „timpul nu este nici lung, nici scurt, nici înainte, nici apoi, în consecinţă:

140
nici măsură, nici măsurabil”. Tot aşa, „timpul nu este o durată mare sau mică, nu mai
mult decât plană, rotundă, întinsă, adâncă”, multă sau puţină, ceea ce însă nu e cuprins
între categorii. Dar, pentru că infinitul ce există în act este doar o unică entitate, şi anume
Dumnezeu, care este toate, înainte de toate şi în toate, de aceea nu se poate defel socoti că
Dumnezeu şi timpul se confundă, cu toate că, în acelaşi fel, calitatea de a fi bun,
adevărul, viaţa, esenţa şi celelalte, în chip abstract sunt Dumnezeu însuşi în creaturi, fără
ca totuşi binele, adevărul, cel ce trăieşte, entitatea şi celelalte să fie Dumnezeu.

203.
De asemenea, nu se poate nega că, în aceleaşi creaturi, durata însăşi reprezintă
eternitatea şi indefinibilul. Aşadar durata, în mod abstract, este implicită lucrurilor însele,
fără a fi totuşi împlinită, închisă şi cuprinsă de lucruri. Ba chiar, de vreme ce durata este
în chip total mai presus de lucruri, înăuntrul lor şi în jurul lor, se cuvine să se cugete
asupra faptului că durata timpului, în mod particular, este vădit dumnezeiască şi foarte
înaltă: din această perspectivă consider că nu se poate defel deosebi de eternitatea însăşi,
fiind totuşi distribuită în lucruri după modul fiecărui element care primeşte o existenţă
periodică şi participă la ea.

Capitolul 22
Timpul adevărat nu poate avea în niciun mod o relaţie cu altceva, prin aceea că este
ceva mai abstract şi implicit eternităţii şi mai asemănător ei, lucru care este tăgăduit
celorlalte elemente mobile.

Aşadar, învăţăcelule, este limpede că „adevăratul timp este neamestecat”, lipsit de

pata celorlalte creaturi, pretutindeni, întotdeauna şi mereu de neschimbat, fără a fi în
vreun fel succesiv; dacă vrei să înţelegi mai îndeaproape, scoate toate corpurile din timp,
mişcările, succesiunile, schimbările şi senzorialul de dinainte şi de după; iar atunci ţi se
va limpezi că „timpul, în specificul existenţei sale, nu are vreo legătură cu mişcarea sau
nu i-o datorează”, nici cu repausul, modificarea, sporirea, generarea, numărul şi
numărabilul, măsura şi măsurabilul sau orice altceva care i se atribuie de obicei, într-un
mod neglijent, timpului.

141
204.
„De vreme ce timpul este ceea ce este (fie că e mişcare şi e mobil, fie că nu), nu
există durată din punctul de vedere al mişcării sau, dimpotrivă, mişcare din punctul de
vedere al duratei, decât prin accident” („pentru că timpul, neavând succesiune, nu poate
sluji măsurării”), iar aceasta numai după modul omenesc de a înţelege şi a pricepe. Căci
ţine de proporţia celor mobile trecătoare, în ordinea legată de mişcarea locală, în aceasta,
iar nu în ordinea legată de existenţa lor reală şi în esenţa proprie. Şi aşa este tot ce se
referă la timp, de vreme ce proporţia faţă de mişcarea locală înseamnă o antecedenţă ori o
posteritate a lucrurilor succesive în ordinea ce priveşte „înainte” şi „după”. Iar timpul nu
este nicidecum succesiv, prin aceea că timpul nu poate fi sau nu poate fi înţeles în niciun
fel ca entitate succesivă, ci ca ceva mai abstract, mai apropiat de veşnicie, mai
asemănător şi într-o mai mare măsură propriu ei, de care depinde ca o emanaţie.

Capitolul 23
Se dovedeşte că timpul nu este nici substanţă, nici accident. Se cuvine să se cunoască
în timp universalitatea, precum şi particularitatea, care este înţeleasă în mod
esenţial în Dumnezeu etc., iar în mod subiectiv în creatură, ca dependenţă etc.

De aici, le spunem învăţaţilor mai legaţi de simţuri, care tind către miracole:
„timpul nu este nici substanţă, nici, în sfârşit, accident”, paradox care se demonstrează în
felul acesta:

205.
Timpul este o entitate. Aşadar, fie creator, fie creatură. Nu este substanţa
creatorului, pentru că se poate înţelege după creator, nu înaintea lui. Nu este substanţa
creaturii, pentru că nu se vădeşte în gen şi nici, în cele din urmă, nu se deosebeşte în
specie, nici nu poate fi cuprins în vreo categorie, lucru care s-a dovedit şi în altă parte.
Tot aşa, după cum le e pe plac păgânilor, dacă timpul ar fi o entitate succesivă, nu ar fi
substanţa creatorului sau a creaturii, căci orice element succesiv este accidental şi orice
accident este nenecesar, aşadar timpul nu este nici substanţă. Dimpotrivă, dacă timpul ar

142
fi un accident, ar trebui măcar să fie determinat şi descris ca parte componentă pentru
sine însuşi şi doar pentru sine. Căci, după o părere neluată în seamă, cerul nu va fi supus
timpului în măsura în care, după cum spun ei, este măsura mişcării circulare, pentru că în
felul acesta celelalte elemente mobile nu ar avea o durată a timpului proprie lor, ci durata
ar fi a tuturor şi mai cu seamă a celor sublunare, o durată străină lor, venită din afară şi
care ţine de cele trecătoare. Tot aşa, dacă ceva sublunar s-ar împărtăşi din timp, ca dintr-
un accident al său propriu, un element învecinat lui nu s-ar bucura de timp; altminteri,
dacă elementele trecătoare, fiecare în parte, s-ar împărtăşi din timpul cerului, cele create,
fiecare în parte, nu şi-ar avea propria lor durată în timp, diferită, ci toate ar rămâne în
aceeaşi durată celestă eternă, în chip participativ.

206.
La fel, dacă timpul, ca accident sau element concomitent, ar fi parte componentă a
lucrurilor însele, vor fi – dincolo de nenumărate absurdităţi – atât de multe timpuri
diferite ca specie, câţi atomi ai lucrurilor. Aşa, timpul va fi împărţit în act la infinit şi
niciun accident al unui subiect, în mod natural, nu va fi în vreun mod perceptibil în durata
însăşi a timpului: dacă filozofia păgână nu cunoaşte acest lucru, va fi cu totul îndeajuns şi
pe deplin potrivit ca cei ce imită adevărul să îl dobândească prin cunoaştere. De aceea,
învăţăcelule, trebuie să recunoşti în sensul timpului sacru o universalitate singulară şi o
singularitate universală, care se află într-un mod atât de intim şi propriu în fiecare lucru în
parte, încât cineva îşi poate închipui mai degrabă soarele fără lumină decât acestea fără o
durată proprie; iar regula asta e atât de puternică, încât însăşi universalitatea timpului
înzestrează fiecare lucru în parte cu propria lor durată particulară, chiar dacă le este de
necuprins, de neînfrânt şi de nesuportat.

207.
De aici deducem în mod descriptiv că timpul este o entitate (neutră) care le dă şi le
împarte tuturor o durată precisă, după participarea la durata veşnică menită lor, pentru
ceea ce a fost, ce este şi va fi din lucruri în modul de prezentare – iar aceasta le stârneşte
mare tulburare nelegiuiţilor care tăgăduiesc orice putere dumnezeiească.

143
 Aşadar, în încheiere, „în Dumnezeu cel veşnic, de trei ori slăvit, timpul este veşnic,
în chip înalt şi esenţial; în creaturi însă, e finit în chip durativ şi subiectiv, dependent, în
mod participativ, din emanaţia veşnică, din interior spre exterior, şi periodic”.

Capitolul 24
Este explicată expresia „la început”, în ce fel diferenţa care îi este proprie se referă
la creator şi în ce fel, la creatură: necunoscută păgânilor, care au ştiut că timpul –
nici necreat, nici creat – este îndrumătorul creaturii în a cunoaşte preexistenţa
creatorului.

Rămâne acum, învăţăcelule, să-ţi explic vorba pe care o spune ştiinţa sacră, „la
început”, ca nu cumva să crezi, dintr-o deprindere veche, că poate fi înţeleasă ca început
al timpului. Căci tu ai înţeles de-acum, pur şi limpede, din învăţătura transmisă, că
eternitatea, continuitatea, evul, secolul, anul, luna, săptămâna, ziua, ora şi, cum s-a
obişnuit să se spună, chiar punctul, nu sunt altceva decât timp – în mod esenţial, în ceea
ce este specific şi propriu: acestea nu pot fi despărţite, separate ori divizate nici de natură,
nici de raţiune, nici, în sfârşit, după bunul-plac.

208.
Aşadar, după cum ai băgat foarte bine de seamă în enigma oglinzii, mai înainte ca
lumina să se adune ca soare şi să se despartă întunecimile de lumină, sub numele de cer,
au fost aerul şi necuprinsul apelor, întunecimile, iar vreme de trei zile (care sunt de luat în
seamă nu fără o mare taină a Preasfintei Treimi), în afara oricărei mişcări, în plus faţă de
ea şi fără ea, ele au fost chiar în timpul etern, ca într-o splendoare preexistentă emanată
din divinitate. De aceea vorba „la început” din cele sacre presupune că se cuvine a
înţelege „pe când”. Nu este nicio îndoială însă că „pe când” presupune veşnicia
preexistentă a creatorului, în care sunt cuprinse într-un cuvânt toate denumirile timpului
amintite mai sus, care, după cum s-a spus foarte adesea, depind de el şi emană din el – al
cărui nume este „cel veşnic”. El, spun, învăţăcelule, este acel element imobil prim,
unicul, cel de dincolo de natură, cel care le pune pe toate în mişcare, la începutul creaţiei,
în mod supranatural şi liber. El, chiar dacă a hotărât, după înţelepciunea sa veşnică, să

144
creeze din veşnicie lumea şi cele ce sunt cuprinse sub numele creaţiei, atunci când
bunătăţii sale nesfârşite i-a fost pe plac, a început să creeze lucrurile şi să le îndrepte către
mişcarea lor rânduită. Adică a început în privinţa creaturii, pentru că nu se poate socoti în
el nici vreun început, nici vreun sfârşit.

209.
Căci la el timpul este veşnic, nu se cuvine să i se atribuie nimic senzorial înainte sau
apoi sau în prezent, altfel decât în perspectiva a ceea ce a fost după el; în această diferenţă
ce îi este proprie s-a împiedicat toată şcoala păgânilor, pentru că, nefiind cunoscut
creatorul unic şi necreat, ei proferează blasfemii spunând ori că toate sunt necreate, ori
că, dacă au fost create, sunt din acelaşi timp şi de aceeaşi vârstă cu creatorul. Se cuvine să
se creadă şi să se ştie însă că din acestea s-a înălţat splendoarea adevărului: „la începutul
creării creaturilor”, iar nu „la începutul timpului veşnic”, pentru că acesta din urmă este
inseparabil şi se referă la creatorul unic şi este lipsit de început (este presupusă numai
preexistenţa divină). Şi aşa, „pe când” sau „la început” i se distribuie creaturii din durata
veşnică şi fără început, după cum s-a spus, în chip de emanaţie şi participativ, după acea
vorbă oraculară a înţelepciunii divine: „Pe când crea lumea, eram cu el”. „Eram” priveşte
către veşnicia coexistentă a cuvântului lui Dumnezeu, „pe când” însă dezvăluie că însăşi
creatura a început să fie în timp.

210.
Aşadar, când încă nu era dezvăluit „pe când”, preexista veşnicul „era”, care
străluceşte în raza întreită a veşniciei în „este întotdeauna” şi „a fi întotdeauna”. De unde
se cuvine a se înţelege cu evlavie că, dacă acest „pe când” al timpului – la fel ca şi
„atunci” – este luat, după cum se cuvine, în relaţie numai cu creatura, atunci intelectul
creat este tras, într-un mod cumva inefabil, sub presupunerea veşniciei, înspre
cunoaşterea creatorului necreat, a celui ce începe fără a avea început, a celui ce sfârşeşte
fiind el însuşi fără sfârşit, a întregii entităţi a tuturor entităţilor; şi, ceea ce respinge
păgânul (anume că nu există infinit), se cuvine că mărturisim şi să acceptăm cu evlavie că
există într-un mod nesenzorial, că este şi poate fi, de vreme ce este mai înainte, mai
presus şi înainte de veşnicie, timp, început, entitate şi esenţă, după cum arată chiar

145
numele celui veşnic: „Eu sunt cel care este”, sub care se înţelege orice esenţă, în care e
veşnicia, sub care se înţelege timpul, în care este şi se cuprinde orice punct al oricărei
durate, în chip indivizibil, inalterabil şi imobil.
În sfârşit, cu gândul să pun capăt îndeletnicirii de faţă, te îndemn şi te rog stăruitor,
preaiubitul meu învăţăcel, să cercetezi şi să cuprinzi trăsătura specifică a timpului nu prin
poziţia entităţilor mobile, ci mai cu seamă prin eliminarea lor; într-al doilea rând, să
admiri timpul ca o strălucitoare splendoare a veşniciei.

211.
Într-al treilea: timpul se află înăuntrul, în jurul şi în afara veşniciei, nu mai puţin
decât se află splendoarea luminii înăuntrul, în jurul şi în afara soarelui. Într-al patrulea, şi
cel din urmă: timpul se cuvine să fie îndrumătorul creaturii către Dumnezeu cel de
dincolo de intelect, unul singur, veşnic şi nedefinit. El, chiar dacă este în adâncul fiecărei
creaturi şi cauza primă a esenţei şi existenţei ei, ca una ce este bună, nu e totuşi în mod
esenţial identificat, ci este imposibil de amestecat, de atins şi de limitat şi, în calitatea lui
de a fi de imposibil de amestecat, de cuprins, în specificul de nedescris al esenţei sale,
creează, răspândeşte şi păstrează esenţa şi specificul tuturor creaturilor vizibile şi
invizibile.
Laudă şi cinstire lui, în veşnicia sa. Amin.

146
212.

Despre viaţă,
unde este vorba despre forma împătrită a lucrurilor
Cartea a cincea
Capitolul 1
Odată încheiat tratatul despre timp, pentru că se cuvine să începem a vorbi despre
viaţă şi formele lucrurilor, se primeşte învăţătura despre ce este adevărul, precum şi
viaţa veşnică.

Şi aşa, dragul meu, cred că îţi vor fi de ajuns cele spuse despre timp şi atributele lui,
adică specificul lui universal: de vreme ce depinde chiar de veşnicia de necuprins, rămâne
nedesluşit pentru muritori şi necunoscut şi de neperceput pentru învăţaţii simţurilor. Din
această cauză, numai prin intermediul unor lucruri succesive în acesta, intelectul este
ridicat, de la particularitatea lui, către universalitatea lui, până mai sus de ceea ce este
senzorial şi perceptibil – iar asta, prin harul lui Dumnezeu şi cercetarea autentică a ştiinţei
sacre. În chestiunea atât de dificilă a cercetării, aceasta este o cauză de neocolit. Acum
însă, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, având de gând să discutăm despre viaţă sau, cum se
spune de obicei, despre existenţa formală a lucrurilor, ne vom strădui să înfăţişăm şi să
dăm ca învăţătură ceva într-un mod mai evlavios şi mai potrivit cu raţiunea decât s-a
crezut până acum, cu mai puţină credinţă şi cumva păgâneşte.

213.
Căci toţi cei care discută despre adevărul lucrurilor sunt de acord că adevărul constă
mai puţin în cercetările fizice decât în cele teologice; în această privinţă se cuvine ca, mai
degrabă decât să-i dăm de ruşine, să îi compătimim pe cei care, cu nu ştiu ce îngăduinţă
(poate cea a unei deprinderi rele) strigă în gura mare că, despre acelaşi adevăr,
cercetătorul naturii trebuie să discute în mod fizic, iar teologul, în mod teologic.
Dumnezeule bun! Oare ai îngăduit să fie cercetat şi găsit un adevăr dublu şi compozit?
Defel. Căci Dumnezeu e unul singur, unul singur e cuvântul lui Dumnezeu şi unul singur
este adevărul, care se găseşte nu în altă parte decât în ştiinţa, una singură, a lui

147
Dumnezeu. De aceea rânduielile divine sunt cercetate în mod multiplu şi compozit de
către creatura compozită: din ele se învaţă să se găsească viaţa veşnică prin adevărul care
este unul singur. Viaţa veşnică însă înseamnă a-l cunoaşte pe Dumnezeu – părintele şi
creatorul unic, adevărat şi al tuturor –, care l-a trimis pe Fiul său, cuvântul lui Dumnezeu
întrupat în om, lumina adevărată de aceeaşi esenţă cu Tatăl, Dumnezeu din Dumnezeu şi
lumină din lumină şi Duh Sfânt ce descinde din Tată, vestit de profeţi, vestit de apostoli şi
în care crede toată biserica sfântă şi universală, slăvit laolaltă, adorat laolaltă şi adorat
într-un singur – pe deplin simplu – triplu ipostas al Dumnezeului unic, mai înainte, în
timpul şi după veacul vecilor. Amin.

214.

Capitolul 2
Reprezentarea lucrurilor se face în timpul în care, în viaţa în care. Care e viaţa
universală? Intelectul este înălţat de la particular la universalitate: necunoscând
diferenţa dintre ele, şcolile săvârşesc o blasfemie.

Aşadar, învăţăcelule, intrând pe acest drum pentru a dobândi metoda adevărului

ferice şi urmând regula ştiinţei sacre, spunem în chip ortodox şi fizic: este necesar ca
toate lucruile şi toate cele despre care se spune că sunt născute, sunt şi există sau despre
care se înţelege că sunt astfel, să se petreacă şi să se întâmple în timp şi în viaţă (aceasta
este existenţa lor), căci acestea două şi numai acestea două sunt cele ce reprezintă
entităţile.
Şi anume, timpul în care şi viaţa în care – sau durata finită a lucrurilor în timp, după
un alt fel de a înţelege – nu se pot deosebi de viaţa lor periodică şi determinată. Căci,
după cum durata finită sau actul determinat al existenţei şi al fiinţei se uneşte cu lucrurile
mai mult decât se unesc lucrurile cu ele însele, în acelaşi fel se cuvine să se înţeleagă
viaţa periodică sau actul ritmic de a concepe. Şi aşa, chiar dacă înţelegem mai degrabă
abstract şi de dincolo de senzorial o viaţă universală, înţelegem în chip necesar şi una
particulară şi senzorială: gândeşte-te la cea a omului, a calului şi altele, care sunt şi sunt
reprezentate, fiecare în parte, după durata veşnică, în timp, din perspectiva

148
contingentului, şi în viaţă, din perspectiva formei – deopotrivă îşi împlinesc propria lor
datorie şi lucrează ceea ce li s-a poruncit să lucreze, după porunca dumnezeiască.

215.
Aşadar, este necesar să se observe – ca în timp, la fel şi în viaţă – deopotrivă
caracterul universal şi unul particular. Căci viaţa lucrurilor nu este universală, decât după
sentinţa adevărului: „Eu sunt viaţa, calea şi adevărul”. De unde se înţeleg, cu credinţă,
următoarele: în primul rând, nimeni nu trăieşte decât în viaţa universală; într-al doilea,
nimeni nu poate parcurge perioada vieţii decât pe calea universală; într-al treilea, în
sfârşit, nimeni nu poate fi cu adevărat ceea ce este decât în adevărul universal. Căci cu
această întreită condiţie suntem ceea ce suntem în unul şi acelaşi act al existenţei, ne
mişcăm unde ne mişcăm şi înţelegem cu adevărat ce înţelegem cu adevărat. Şi aşa, în
acest fel, învăţăcelule, prin exemplul pe care ţi l-am arătat despre timp, ridică-ţi intelectul
şi îndreaptă-ţi-l dinspre viaţa particulară şi sensibilă către viaţa universală şi de neînţeles,
ca nu cumva, căzând în definiţiile trufaşe ale păgânilor, să fii lipsit de sentinţa adevărului
şi de ştiinţa celor sfinte. Căci ei, cărora le rămâne ascunsă diferenţa dintre timp şi timp,
dintre viaţă şi viaţă, luând, în chip senzorial, accidentele succesive din ele drept esenţa
însăşi a lucrului, nu se ruşinează să strige în gura mare că timpul e bun şi rău şi să se
lamenteze că viaţa e bună şi rea.

216.
(O, Dumnezeule al milostivirilor, îi vei salva de blasfemiile nelegiute de acest fel pe
cei ce iubesc credinţa şi îi vei aduce la viaţă, din ştiinţa moartă, pe cei ce urmează
adevărul tău!)

Capitolul 3
Astronomii ce prezic soarta cultivă în chip nesăbuit ateismul şi, aiurând despre
punctul timpului şi al vieţii şi făgăduind multe pentru viaţa nou-născutului,
proferează blasfemii.

149
 Apoi, de aici încolo, căzând încetul cu încetul într-un ateism pe faţă, lumea din
vechime (cu cutezanţă), iar posteritatea (cu nesăbuinţă), stabilind o plăsmuire (dacă se
poate spune aşa) a timpului (după cum obişnuiesc să spună), un punct fizic, în care este
începutul oricărei vieţi particulare – gândeşte-te la naşterea unui om sau a unui copil ce
vine pe lume –, pe dată se prinde în cârligul vorbelor deşarte (sau, ca să spun mai aproape
de adevăr, al blasfemiilor împotriva lui Dumnezeu cel viu) şi, chiar dacă la ei nu cunosc
cu siguranţă începutul însuşi al naşterii – anume, dacă este în zămislirea seminţei sau în
prima mişcare a embrionului sau, în sfârşit, când cel născut iese la lumină? –, totuşi aceşti
ghicitori ai sorţii sau, dacă preferi, aceşti clevetitori sfruntaţi şi numărători de stele fără
număr, făgăduiesc a descrie – după ceva invizibil, adică un punct negativ al timpului, prin
tranziţie, opoziţie, aspect, poziţie relativă, conjuncţie şi celelalte posibilităţi calitative,
cum spun ei, ale stelelor fixe şi rătăcitoare – o tragedie a lucrurilor ce se întâmplă în timp;

217.
şi tot strigă că vin unele după altele, de la începutul vieţii, ca într-o legătură
conjugală şi de nedesfăcut, până la sfârşitul perioadei fiecăruia, şi că toate cele ce se
întâmplă, fericite ori nefericite, favorabile sau potrivnice, sunt stabilite de dinainte şi că
va fi cu neputinţă să devină sau să se întâmple altfel: căci ei susţin cu neruşinare că
stelele hotărăsc. Faţă de ateismul servil de acest fel, noi punem dinainte doar o singură
dilemă: dacă o va fi dezlegat maleficul ce scoate vorbe din burtă, voi ajunge să cred că a
citit scrierile cereşti sau mai degrabă, după cum aiurează mohamedanii, a privit în
străfunduri pe sub pielea capului, în găurile din căpăţână, toate cele ce li se întâmplă
muritorilor în viaţă, scrise de Dumnezeu cu litere, şi că în felul acesta a putut chiar să
prezică cele viitoare. Iar dilema este următoarea.

Capitolul 4
Este propusă o dilemă împotriva celor ce prevestesc soarta: se demonstrează câte
absurdităţi decurg de aici.

Oare ei vor ca ştiinţa, căutată prin stele, de a prezice viaţa omului ce se naşte, să se
refere la om în întregul lui, adică la trupul şi la sufletul omului, ori numai la trup? Dacă se

150
referă numai la trup, vor fi nevoiţi să admită că pot ghici ceva favorabil sau potrivnic
numai pentru leş.

218.
Dacă însă se referă şi la sufletul omului, cum este tăgăduită providenţa divină şi e
anulat liberul arbitru, Dumnezeu însuşi (bunule Dumnezeu, ai milă de cel ce scrie, ai milă
de cel ce citeşte) nu va lucra nimic fără ajutorul astrelor, iar preaînalta icoană divină (care
este forma, sufletul, viaţa şi însăşi existenţa omului) ajunge să fie mai prejos de toate
lucrurile, mai neînsemnată şi mai sărmană şi, în consecinţă, toate învăţăturile
dumnezeieşti şi sacre, care ne rânduiesc să dobândim o viaţă adevărată şi fericită, atât în
timpul de acum, cât şi în viitor – şi, cu adevărat, fie le făgăduiesc muritorilor lucruri
plăcute, fie îi ameninţă cu unele cumplite – vor fi zadarnice, de vreme ce (trecem sub
tăcere cele din prezent) raiul şi iadul vor fi aşteptate şi căutate nu de credinţă şi prin
lucrări bune, ci de însăşi hotărârea astrelor: nu este însă nicio îndoială că în cele sacre
este anunţată nu o viaţă periodică sau determinată, ci una nesfârşită, fericită sau
nefericită. Aceasta este aşadar dilema sacră înfăţişată de cele sacre.

219.
În rest, învăţăcelule, lăsându-le înţelepţilor să cumpănească în balanţa adevărului
asemenea lucruri, spunem că cel mai înţelept dintre muritori nu ar putea defel să le
cunoască pe cele viitoare (decât printr-o cunoaştere aşezată în el), poate cu greu să şi le
amintească pe cele trecute, poate cu greu să le înţeleagă pe cele prezente. Şi de aceea să-
mi spună mai întâi un om foarte priceput măcar într-o singură limbă: câte cuvinte greceşti
conţine dicţionarul lui Barinus sau câte cuvinte latineşti, al lui Calepinus, dicţionare pe
care le are întotdeauna la îndemână, iar abia după aceea vom discuta despre numărul,
efectul, putinţa de a hotărî şi inevitabilul stelelor.

151
 Capitolul 5
Sunt respinse făgăduielile arogante ale celor ce prevăd soarta, toate sunt puse în
seama providenţei divine şi a deciziei omului. Sunt aduse exemple căutate în cele
sacre; dimpotrivă, a le înţelege într-alt fel înseamnă a recunoaşte creatura în locul
creatorului.

Dar acestea şi altele asemănătoare lor, învăţăcelule, sunt numite de cei ce fac
filozofie cu credinţă trufii ale slăbiciunii omeneşti şi sunt recunoscute ca având doar
mirosul ateismului păgân. „Căci astrele sunt pentru noi doar «în constelaţii, anotimpuri,
zile şi ani»”, iar nu în viaţă, moarte, fericire şi nefericire. Aşadar, toate cele care se
petrec, atât în timp, cât şi în viaţă, sunt hotărâte la porunca providenţei dumnezeieşti şi
după voinţa liberă a omului şi ele nu pot avea nimic în comun cu astrele, nici, în sfârşit,
cu un punct al timpului, ci au un început al lucrării lor cu totul deosebit de acestea: despre
ele va fi vorba în altă parte, cu îngăduinţa milostivirii dumnezeieşti.

220.
Dacă însă corpurile cereşti s-ar fi bucurat de o libertate a lor proprie în spaţiile
sublunare, dacă ar fi avut un efect, atunci dă crezare adevărului că ele nu le-ar hotărî, ci
mai degrabă le-ar pune în situaţia de a-şi urma libertatea, şi anume dumnezeiasca
rânduială de necercetat în privinţa mişcării, naşterii, fericirii şi nefericirii celui născut. Îi
ai ca exemple pe Iob cel prea-drept şi pe Nabuchodonosor cel prea-nelegiuit, ori pe
faraonul prea-necredincios; în acest sens, nu este nicio îndoială că începutul, mijlocul şi
sfârşitul lui şi destinele noastre sunt în mâna lui Dumnezeu; iar în privinţa hotărârii bune
sau rele cine oare, cunoscător al ştiinţei sacre, va nega că judecata ţine de liberul arbitru
al omului?
Şi aşa, s-a vădit că şcolile, înstăpânindu-se greşit şi în această chestiune, nu altfel
decât în aproape fiecare cercetare fizică, pe raţionamentul sofist al cauzei în locul non-
cauzei, dau ca învăţătură, împotriva adevărului, că lucrul care ţine numai de Dumnezeu şi
de icoana dumnezeiască ţine şi de astre, păsări, turme şi celelalte creaturi, ca şi cum s-ar
spune că maimuţa, pentru că se aseamănă cu înfăţişarea omenească, se cuvine să fie

152
aşezată în specia omenească, iar nu în cea a sălbăticiunilor. Destul însă despre acestea; să
venim la subiect.

Capitolul 6
Este înfăţişată cercetarea proprietăţilor vieţii universale, este arătat efectul ei, se dă
învăţătura că lumina particulară derivă din cea universală şi totuşi nu se confundă.

Acum, aşadar, învăţăcelule, după ce am respins cu dispreţ fantasmele inepţiilor din

lumea păgână, primeşte învăţătură despre splendoarea vieţii, specificul luminii formale,
în acest fel:

221.
În primul rând, voi spune câteva chestiuni de căpetenie, ca unele ce îţi sunt foarte
necesare, despre universalitatea vieţii, din care celelalte lucruri derivă, îşi iau forma ce le
diferenţiază şi se înstăpânesc pe sufletul vieţii lor proprii: toate, fiecare în parte, se
păstrează şi se continuă în specificul lor, după gen şi specie. O asemenea viaţă universală,
spun, chiar dacă le dă şi le conferă pe toate tuturor, nu este totuşi unită cu lucrurile în
mod substanţial, nu este cuprinsă şi nici, în cele din urmă, nu suferă ceva din partea lor,
pentru că fie sunt subiecte, pe care le aduce la viaţă, fie entităţi, pe care le formează, fie
lipsesc; viaţa universală este, a fost şi va fi aceeaşi, căci ceea ce este, este, şi niciodată nu
va putea fi înţeles că nu este, ba chiar se declară a rămâne întotdeauna, în mod intelectual,
de netransmis, de nestrămutat, de neschimbat, de neamestecat şi în permanenţa şi
identitatea sa veşnică.
Dumnezeu trăieşte, învăţăcelule! Aceasta este viaţa pe care nu o cunoaşte şcoala
păgână. Această viaţă, spun, se cuvine să fie înţeleasă ca lumina universală, care îl
luminează pe fiecare om (şi fiecare creatură) ce vine în această lume, ca să fie, să trăiască
şi să se mişte, şi chiar să fie bine, să trăiască bine şi să se mişte bine, altminteri a fi rău, a
trăi rău, a se mişca rău este lucrarea nu a luminii binelui desăvârşit, ci a întunecimilor
răului desăvârşit: toţi fiii luminii sunt de acord.

153
222.
Această viaţă dă fiecăruia în parte, după putinţa lui proprie, o formă mai mult sau
mai puţin luminoasă, de unde lumina particulară (care este sufletul), viaţa şi forma ajung
să fie înţelese ca sinonime; în sfârşit, viaţa lucrurilor nu este materie şi materială, element
şi elementar (ce, greşit, dă filozoful ca învăţătură), ba, în sfârşit, nici substanţă a
lucrurilor, ci însăşi forma luminoasă a entităţii. Fereşte-te totuşi să le confunzi şi să tragi
o concluzie. Aşadar, Dumnezeu este forma tuturor lucrurilor. Să fie departe asta de
cuviosul studios al naturii! Căci, după cum binele suprem este în mod pozitiv, în toate
cele bune şi desăvârşite, însuşi Dumnezeu cel preabun, şi totuşi acest sau acel bine
subiectiv nu e Dumnezeu, în acelaşi fel Dumnezeu este în mod pozitiv viaţa, şi totuşi
acest sau acel element ce trăieşte subiectiv nu este Dumnezeu.
Odată înfăţişată în felul acesta cercetarea vieţii universale, să ne îndreptăm
discursul către cea particulară, despre care am spus că este forma lucrului.

Capitolul 7
Este definită viaţa particulară. Este împărţită lumina generică a vieţii în patru
specii de forme. Sunt arătate originea formelor şi capătul menirii lor.

Şi aşa, întâi de toate, viaţa – considerată în mod simplu – este începutul şi lumina
formală, prin care lucrul este ceea ce este şi face ce i s-a poruncit să facă.

223.
Iar această lumină, aşezată în lucruri de părintele luminilor, creatorul a toate, este
dată într-un singur moment, care se închide sub unitatea şi identitatea formei şi este
împărţită distinct prin genuri şi specii. În acelaşi timp, această lumină, chiar dacă se află
în mod general în toate creaturile, este totuşi împărţită în patru specii, adică forme vitale
sau vieţi ale lucrurilor. Dar, mai înainte de a porni la explicarea acestora, să înfăţişăm
întunecimile păgânilor: pentru că lumina nu poate fi cuprinsă în ele, ochiul adevărului să
vadă că lumina însăşi luminează mai mult şi mai mult în ele şi că alungă toate cucuvelele.
Aşadar, vechii cercetători ai naturii – atât cei care predau, cât şi cei care ascultă – au
spus că sufletul este întreit şi că, deşi mărturiseşte o singură, unică formă, pe care ei o

154
numesc substanţă, şi care iese din sânul materiei, aceea este totuşi una compozită,
alcătuită nu din elemente, ci din calităţile lor. Mai târziu, în sfârşit, unii au fost siliţi să
redobândească sufletul omului din tirania unui asemenea delir: au mărturisit cu greu că,
de vreme ce este nemuritor şi imaterial, nu a putut fi produs de o materie schimbătoare şi
nestatornică, iar în cele din urmă nu au lipsit nici minţi mai limpezite care, onorând cu
evlavie acelaşi suflet, au crezut că a fost creat într-un moment, din nimic, de Dumnezeu
cel foarte bun şi foarte mare, şi unit în mod supranatural cu corpul material şi prins printr-
o legătură a aceleiaşi existenţe şi menit să cârmuiască peste animalitatea corpului.

224.
Cu adevărat, aceştia au făcut un lucru bun pentru sufletul imaterial al omului; dar,
pentru celelalte forme, nefiind ei încă desăvârşit purificaţi de greşeala păgânismului, sunt
de acord între ei în cel mai rău fel, şi anume că forma nu este altceva decât existentul sau
viaţa lucrului, iar materia, care este lipsită de rânduială şi de suflet, nu poate da existenţa
şi viaţa lucrului, pentru că nu le are. Urmează aşadar, după cum dădeam mai sus
învăţătură, că orice formă, viaţă şi lumină esenţială le sunt dăruite tuturor lucrurilor de
către Dumnezeu creatorul, adică de către viaţa universală; şi chiar dacă, în ordinea
naturală, un produs este produs după genul şi specia celui ce produce, totuşi orice nou
produs, prin aceea că este produs de la non-existenţă la existenţă, este cu adevărat o nouă
creaţie şi o nouă creatură pe care nimic nu o poate duce la desăvârşire în afară de
părintele luminilor însuşi, singur, care lucrează încă. Tot aşa, am aflat că Dumnezeu nu a
rânduit nicio altă creatură care să creeze, să păstreze şi să desăvârşească în locul său, ba
chiar nici raţiunea însăşi a adevărului nu admite aceasta (căci ar aduce atingere chiar
omnipotenţei divine). Aşadar, nicio formă nu poate fi produsă din materie sau de vreun
alt element creat, ci numai, în chip înalt, de Dumnezeu, esenţa şi viaţa tuturor.

225.
Mai departe, prin oglinda enigmelor, ai învăţat pe deplin, socotesc, că elementul
material al oricărui corp sublunar (căci despre cele supralunare vor discuta cei
supralunari) este apa, menită să primească (prin puterea fermenţilor specifici şi având ca
organ arheul) o formă, fără a putea nicidecum să producă forme. Căci fiindcă forma, după

155
cum adesea s-a spus, este însăşi viaţa lucrului – pe care materia, fără nicio îndoială, nici
nu o are, nici nu o poate da –, urmează că viaţa particulară a lucrurilor se cuvine să fie
căutată în viaţa universală, iar nu în vreo altă materie universală. De aici este limpede că
forma este aşezată înlăuntru de Dumnezeu, în chip supranatural (căci toate încep în chip
supranatural, pornind de la existenţa lor proprie) şi, în cele din urmă, la porunca lui
Dumnezeu, adică prin ordinea naturală, se adună laolaltă cu materia ce le cuprinde, care
de aici încolo, fiind în acelaşi timp în viaţă (ca o cauză prin care) şi în timp (ca o cauză în
care), stăruie să fie împreună şi să fie un singur lucru până la capătul rânduit de durata
veşnică (rânduială pe care o numim în chip natural forţă vitală).

Capitolul 8
Ce cred până acum păgânii şi creştinii despre forma substanţială? Sunt explicate 4
forme ale lucrurilor. Şi de ce a patra este cu adevărat substanţa formală şi
nemuritoare?

În rest, învăţăcelule, păgânii au cunoscut o singură formă substanţială a lucrurilor,

în schimb au cunoscut două creştinii şi ceilalţi, care credeau că sufletul omului este
imaterial şi nemuritor – căci păgânismul încă mai dăinuia, cu vioiciune, în şcoli;

226.
ei atribuie una tuturor corpurilor materiale, dar o alta, numai omului, pe care o
numesc suflet raţional, după care omul este definit ca animal raţional. Iar acestea sunt
cele pe care le declară ei despre forme, le dau ca învăţătură, le primesc ca învăţătură şi le
cultivă până la o idolatrie artistotelică. Noi însă, urmând ce ne învaţă adevărul şi ne
îndeamnă experienţa de zi cu zi, spunem că sunt patru forme ale lucrurilor şi că ele se
deosebesc unele de altele în chip esenţial.
Iar prima este cumva mută şi cu totul nedesluşită, dar, după proprietatea specifică şi
care o diferenţiază, este mai mult sau mai puţin luminoasă: aşa este stânca, piatra,
nestemata, metalul şi celelalte asemănătoare acestora, care abia dacă oferă un semn de
viaţă, şi afirmă, prin indiciile forţelor vitale, că totuşi trăiesc şi îşi împlinesc menirea
formei lor esenţiale ce le este proprie. Între acestea sunt aşezate elementele vegetale

156
sleite, cum sunt oasele şi lemnele uscate şi toate cele care, prin meşteşug, sunt reduse la o
formă specifică. Iar această formă, pentru că atribuie cu adevărat lucrului propria sa
existenţă, este şi este numită cu adevărat forma esenţială.

227.
Aici se cuvine să ştim că formele despre care spunem că sunt produse prin meşteşug
sunt înţelese nu în sensul de figuri matematice, ci în sensul de transformare a materiei.
Cea de-a doua este una ceva mai amplă şi mai luminoasă, de felul celei care se află
în seminţele lucrurilor, care, odată îndepărtată forţa hranei şi absorbind în sine umezeala,
se transformă prin forţa fermenţilor în specia sa, de unde decurge creşterea şi începutul
arheului vital; în plus, se pare că ea conţine şi un anumit tip de suflet, căci ea nu este un
suflet care trăieşte, ci numai poartă în sine elementele care prefigurează sufletul ce
trăieşte şi de aceea merită să fie numită doar formă vitală.
Cea de-a treia este forma substanţială care nu este totuşi substanţă – deşi trăieşte,
este în mişcare, e senzorială, se comportă ca o substanţă scoasă din corp şi se manifestă
uneori în animalele sălbatice, prin mişcarea arbitrară a simţurilor, ca şi cum ar fi
rezultatul unei alegeri, fără a fi lipsite de un anume limbaj al reprezentării – nu este totuşi
o permanenţă substanţială şi de aceea nu este numită substanţă, ci doar formă a
substanţei.
Cea de-a patra este substanţa formală, care, singură între toate (las deoparte
duhurile separate), este cu adevărat substanţă, creată – e drept – o singură dată, dar
neavând să piară niciodată, ca una care, pentru că poartă în chip limpede icoana vieţii
universale, a fost rânduită şi statornicită în veşnicia duratei.

228.

Capitolul 9
Sunt explicate formele lucrurilor, cu ce scop au fost create, şi de ce ultimele două
sunt cercetate mai atent. Este descrisă forma substanţială a omului, după cum a fost
ea cunoscută de păgâni.

157
 Se cuvine să ştim deocamdată, învăţăcelule, că am încercat să înfăţişez formele
lucrurilor nu din vreo altă cauză decât aceea ca tu să înţelegi minunata dărnicie
distributivă a vieţii universale – ba chiar nu am avut intenţia de a întemeia o filozofie
paradoxală, ci, aducând lumina originară îndărăt la splendoarea adevărului şi la stilul
ştiinţei ortodoxe, să o redau veşmântului ei autentic. Prin aceasta, odată cunoscute
diferenţele formelor şi dobândind totodată cunoaşterea – atât a vieţii universale, cât şi a
celei particulare –, vei filozofa de aici încolo într-un mod mai apropiat de dumnezeire şi
sfinţenie despre cele ce se întâmplă în vieţile lucrurilor. Căci, cu adevărat, fiindcă cele
două forme de dinainte ţin mai degrabă de fiziologi, rămâne ca lucrarea noastră să le
cerceteze mai pe larg şi amănunţit numai pe cele de mai apoi. În plus, te vei minuna de
amestecul ei mistic de trăsături muritoare şi nemuritoare şi vei atinge cu intelectul pur
natura amândurora, începutul, specificul, proprietatea, diferenţa, conexiunea, alăturarea,
simultaneitatea, consensul, divergenţa, preeminneţa, micşorarea, nobleţea, lipsa de
nobleţe, forţa, slăbiciunea, puterea de a suporta, incapacitatea de a suporta, fericirea,
nefericirea, viaţa, moartea, meritul şi lipsa de merit şi toate celelalte ale amândurora, care
ţin de om în întregul său.

229.
Căci viaţa exterioară a omului sau, dacă e îngăduit să o spun, forma de leş şi de
trup, este senzorială, animală, de sălbăticiune, lipsită de normă, robită afectelor, supusă
pasiunilor, sănătoasă, bolnavă, robustă, sleită de puteri, puternică, şubredă, lungă, scurtă,
nestatornică, trecătoare, fericită, nefericită, muritoare, destructibilă şi, în sfârşit, după
cum ne învaţă ştiinţa sacră, lumească şi viaţă a lumii, lege diavolească, tiranie împotriva
binelui, aspirând la rău şi vrăjmaşă lui Dumnezeu. Aceasta este, spun, viaţa lumii, viaţa
ce moare şi moartea ce trăieşte, în care autorul şi supraveghetorul poftelor muritorilor îşi
exercită tirania, după porunca celui ce rânduieşte. Iar aceasta este forma substanţială a
omului, împodobită de şcoala păgână cu titlul fals al raţiunii şi împinsă de ea cu forţa, în
chip sofistic, în diferenţa constitutivă a omului, după cum o dovedeşte limpede definiţia
antonomastică a omului, prin adăugirea unui membru al definiţiei: ea vrea şi impune să se
înţeleagă că sunt muritori numai oamenii, adică animalele înzestrare cu raţiune.

158
230.

Capitolul 10
Este descrisă cu evlavie substanţa formală a omului; odată înfăţişată definiţia plină
de blasfemie, sunt cercetate în ea trei elemente absurde. Este respinsă părerea
privind raţionalitatea omului şi este dată definiţia evlavioasă a omului.

Iar forma omului interior este o substanţă formală, o creatură imaterială, un spirit
intelectual, o imagine dumnezeiască şi a lui Dumnezeu, o figură care îndumnezeieşte, o
viaţă care rezistă, trăind veşnic în dependenţă de cel dintâi model, fără suferinţă, imutabil
şi inalterabil în mod senzorial, nemuritor, care aspiră cu adevărat, bine şi cinstit, la bine şi
cinste, cea mai nobilă dintre creaturile deopotrivă pământeşti şi cereşti, lucrare foarte
dragă lui Dumnezeu şi împărăţie dumnezeiască, în care izvorul vieţii, împăratul slavei,
binevoieşte să intre, iar cel ce dăruieşte darurile desăvârşite se odihneşte, domneşte şi
cârmuieşte. De aici este limpede că nu e un spirit sănătos cel care socoteşte că o substanţă
are ceva de suferit de pe urma simţurilor sau că poate ajunge să fie supusă prin forţă
poftelor uriaşe sau care nu respectă norma, căci, deopotrivă prin taina creaţiei, prin harul
păstrării, prin, în sfârşit, maiestatea de nereprezentat a icoanei dumnezeieşti, întrece şi
depăşeşte toate creaturile: cine, întreg la minte, se va îndoi?

231.
Şi astfel, învăţăcelule, în vreme ce nu este nicio îndoială că această formă inefabilă
şi această lucrare cu totul de nepătruns a marelui făurar aşa sunt cu adevărat, totuşi – vai!
–, ei, strigându-şi încă definiţia păgână a omului, cu gură creştină, nu doar că aduc în chip
nevrednic blasfemii, ci chiar otrăvesc şi pângăresc cea mai nobilă şi mai aleasă dintre
creaturi cu tot soiul de vorbe ce le arată nevrednicia şi josnicia. Căci ei formulează (vai
de cei ce dau învăţătură în felul păgânilor!) că „omul este un animal raţional, muritor,
capabil de inteligenţă şi cunoaştere”. Să se ia seama la această definiţie. În primul rând:
că se deosebeşte de celelalte sălbăticiuni numai prin raţiunea senzorială. Într-al doilea: că
printr-o lucrare asiduă, dobândeşte intelectul exterior, de parcă tipurile de intelect şi de
inteligenţă ar fi un act adăugat, accidental, străin şi posterior subiectului însuşi. În sfârşit,

159
într-al treilea rând şi care este cel mai lipsit de credinţă: ei arată că acea creatură pe care
Dumnezeu a creat-o după chipul şi asemănarea sa este după asemănarea şi chipul
celorlalte animale.
Dar poate că nu este de mirare aceasta la păgâni, ca unii lipsiţi de lumina
adevărului; este totuşi de mirare, ba chiar ceva ce îndurerează foarte mult, că mărturisesc
asta cei care altminteri se fălesc a fi discipoli ai adevărului şi a fi cercetat ştiinţa sacră şi
a-i fi dat ascultare.

232.
Ei, repezindu-se, poate mai zeloşi decât s-ar cuveni, la învăţătura dascălului
adevărat, nu au băgat de seamă că intelectul este o putere născută odată cu sufletul,
proprie şi substanţială, dar raţiunea (ori mai degrabă, abstract, raţionalitatea) este
adăugată şi e slujitoare a intelectului şi un instrument senzorial, potrivit numai pentru a
struni poftele corporale: de aceea, în mod simplu, nu este necesar sufletului. Şi aşa se
limpezeşte că o asemenea definiţie grosolană se cuvenea să se refere la trup ca leş, nu la
om în întregul său, de vreme ce toţi credincioşii au fost convinşi, prin splendoarea
credinţei, că sufletul omului, separat de trup sau în trupul refăcut prin învierea comună, le
înţelege pe toate desăvârşit, intelectual, fără vreun discurs al raţiunii, nu altfel decât
celelalte spirite intelectuale: scăpărarea plină de strălucire a luminii ei scapără chiar şi în
această stare compozită; şi anume, în acestea, prin credinţă le ştim pe cele pe care le ştim
şi le înţelegem pe cele pe care le înţelegem. Acolo unde raţiunea este pe de-a-ntregul
mortificată, înfloreşte vigoarea intelectuală. De aceea – dacă nu din ruşinea ignoranţei,
măcar din teama de Dumnezeu – se cuvenea ca orice conştiinţă să tremure dinaintea lor şi
se cuvenea să primească jugul lor preadulce, rămânând victorioasă definiţia adevărată a
omului în întregul lui, ieşită din izvorul adevărului. Pentru că „omul este o creatură care
trăieşte într-un trup, prin sufletul nemuritor, spre slava lui Dumnezeu, în lumină, şi
purtând pecetea după icoana modelului celui dintâi cuvânt.

233.
Căci ziua şi lumina sa au existat cândva fără soare, iar soarele poate va exista
cândva fără lumină”, însă sufletul omului nu poate fi nicidecum luat în considerare şi

160
înţeles fără icoana dumnezeiască şi exemplară, decât poate printr-o întoarcere de la
soarele dreptăţii, despre care ştiinţa sacră ne învaţă că este icoana veşnică şi nemuritoare
a lui.

Capitolul 11
Cei care stăruie în ticăloşia păgână sunt ameninţaţi cu răzbunarea lui Dumnezeu.
Raţionalitatea din om îşi află originea în şarpele plin de viclenie. De ce omul este
mai înclinat către raţiune decât celelalte animale? Originea eticii. Cauza
înfumurării prosteşti a raţiunii; diferenţa dintre cel ce delirează şi cel superstiţios şi
cauza formelor diferite la fiecare în parte şi la toţi.

Din această cauză, învăţăcelule, se cuvine să se ştie că sufletele cucernice au o

datorie cucernică: să cerceteze în adâncime aceste două forme care desăvârşesc omul în
întregul lui şi să simtă, să înţeleagă şi să ştie în privinţa lor cu simţ religios şi
dumnezeiesc, altminteri cei care simt în privinţa celor dumnezeieşti împotriva adevărului
lui Dumnezeu şi cei care stăruie în greşeală au un păcat dinaintea lor şi nu vor putea
scăpa fără a fi pedepsiţi de neîntârziata răzbunare dreaptă a lui Dumnezeu.
Aşadar, forma exterioară a omului (despre care am spus că este sufletul de
sălbăticiune şi o lege diavolească ce se răzvrăteşte în mădularele omului împotriva legii
dumnezeieşti), nu se deosebeşte cu nimic, cu toată lumina sa, de celelalte animale: totuşi
şarpele, pentru că este cel mai iscusit dintre toate animalele, a pus în om raţionalitatea
senzorială şi i s-a oferit numai omului ca dascăl, iar omul singur a învăţat, printr-o
raţionalitate senzorială adăugată, cunoaşterea binelui şi a răului.

234.
Chiar dacă este înclinat, prin această parte a sa, doar către gânduri stricate şi este
potrivnic binelui simplu, totuşi prin cealaltă parte a sa, adică prin sufletul intelectual, se
sileşte în chip esenţial să caute ceea ce este bun în mod simplu; şi este cumva înălţat de
razele intelectuale ce i se trimit, prin întunecimile negre ale simţurilor şi căile strâmte ale
stării animalice, să înţeleagă binele în mod simplu şi răul în mod multiplu. De aceea
urmează în chip necesar că omul senzorial este cu mult mai raţional decât celelalte

161
animale, mai abil şi mai prudent, şi anume se distinge printr-o capacitate admirabilă de a
alcătui lucruri, de a le despărţi, de a le alege, a le compara şi a le distinge. De aici se
adună toată materia, atât a eticii profane, cât şi a sfintei teologii etice. Dar, cu cât se
dedică mai mult părţii animalice, cu atât mai mult, prin razele intelectuale ale slăbiciunii
şi întunecimii sufletului, îşi dobândeşte imagini variate şi multiforme ale simţurilor
muritoare (prin care şi cu care se desăvârşeşte toată desăvârşirea puterii de a raţiona), aşa
încât poate să îndrume, să afirme şi să discearnă limpede nenumăratele idei ale formelor
şi diversitatea înfăţişărilor idolilor, varietatea şi identităţile elementelor eterogene şi,
dimpotrivă, tendinţa de a le lua pe unele în locul altora.

235.
Faptul se poate vedea mai cu seamă în manifestarea delirului şi în sminteala
superstiţiilor, termeni în care sunt mortificate ori tocite nu simţurile raţionale (după cum
li se pare unora), ci capacitatea animală a sufletului senzorial, care face să crească treptele
neregulate ale simţurilor şi este lipsită de orice lumină intelectuală. Cei care suferă de pe
urma acestei manifestări de delir şi a smintelii superstiţioase se deosebesc între ei, pentru
că unii suferă ceea ce suferă de pe urma arheului ce aduce boala, iar ceilalţi, de pe urma
unei grosolane animalităţi a raţiunii.
Într-un mod asemănător se cuvine a se judeca, în privinţa înclinaţiei spre
componenta animalică, ceea ce pare să fie diferit atât faţă de ceilalţi, cât şi faţă de sine,
după vigoarea seminţei, slăbiciunea ei, felul de a se hrăni, starea vremii ce se schimbă,
forţa aşezărilor în spaţiu şi vitalitatea arheilor. De aici rezultă că în una şi aceeaşi specie
omenească se arată forme atât de diverse şi de-a dreptul deosebite unele de altele. Ba
chiar o singură formă a unui singur atom, după mişcările spiritelor lăuntrice care le suferă
(căci omul nu este lipsit de un blas propriu, de mişcare şi de schimbare), este transpusă pe
moment în forme variate, aşa încât acelaşi om, mânios, nu este acelaşi, liniştit – şi aşa
mai departe.

236.

162
 Capitolul 12
De ce sufletul omului este necunoscut simţurilor? Şi cum poate fi cunoscut prin el
însuşi? De ce este mai nobil decât celelalte creaturi? Cum şi de ce fel sunt moartea şi
viaţa lui? Care sunt împărăţia şi moştenirea înnoirii şi adoptării lui?

Să fie îndeajuns, învăţăcelule, cele spuse despre cunoaşterea omului de către şcoala
păgână şi definirea lui ca ceva măreţ, „animal raţional”; se cuvine însă să se cunoască în
chip cucernic ce se află înlăuntrul omului şi adevărata substanţă a formei. Căci, de vreme
ce străluceşte prin chipul dumnezeiesc (după cum se vădeşte din propria sa definiţie), nici
ochiul muritor nu poate privi, nici nu poate înţelege prin simţul animalic şi nici nu poate
să îşi închipuie ideea sa. Întâietatea lipsei de materialitate trece dincolo de toate limitele
cunoaşterii materiale şi ceea ce a fost creat după asemănarea cu Dumnezeu se cuvine să
fie crezut, învăţat şi înţeles prin cuvântul consubstaţial aceluiaşi Dumnezeu şi prin duhul
ce dă învăţătură despre adevăr.
Aşadar, fie îngăduit ca mintea însăşi, prin iubirea veşnică şi prin cunoaşterea
aşezată în ea de sus, cu bunăvoinţă, să se împărtăşească din putinţa simţurilor atâta cât le
poate dobândi, sub supravegherea umilă a teologiei fizice. (Dă-i învăţătură înţeleptului şi
el să devină mai înţelept!)

237.
Se cuvine să îţi aminteşti, învăţăcelule, că ce ţi se arăta în oglinda tainică este chipul
dumnezeiesc, cât nu era cunoscut, şi că nu este, cât era cunoscut. De aici rezultă că, din
negativele contrare, scapără o rază a afirmaţiei adevărate, aşa încât mintea să nu şovăie a
se convinge că există ceva de felul acesta, real şi în fapt. De aceea se cuvine a cunoaşte în
mod sacru (după părerea mea) tot ce a produs Dumnezeu, cel de trei ori slăvit, în actul
existenţei, de la începutul însuşi al creaţiei până în prezent, şi anume cele cereşti, de
dincolo de cer, de sub cer, sublunare, pământene, de dincolo de pământ, de sub pământ,
abisale şi celelalte care sunt cuprinse în catalogul creaţiei. Tot aşa, spiritele imateriale
abstracte, îngerii, arhanghelii, heruvimii, serafimii, tronurile, puterile, minţile capabile să
înţeleagă şi toate ordinele şi corurile ierarhiei cereşti, toate acestea în ansamblu, precum
şi creaturile percepute de simţuri, sunt numite de ştiinţa sacră posterioare lui Dumnezeu:

163
între ele, se află sufletul uman intelectual, ca cel mai ales luptător din prima linie şi cel
mai de seamă purtător de stindard. Căci poartă chipul lui Dumnezeu şi icoana făurarului,
iar din această cauză nimic nu poate fi socotit mai apropiat de el, nimic, mai drag, nimic,
mai iubit şi mai de preţ.

238.
Ba chiar este (după părerea mea), prin condiţia pe care o deţine, mai nobil decât
îngerii înşişi şi mai presus de ei (chiar dacă a fost micşorat după cădere), de vreme ce, în
sprijinul duhului bun ce a căzut, nu a voit să coboare în forma (îndură-te, Doamne!)
duhului rău, ci, pentru omul care păcătuia, a binevoit să se umilească în carnea omului şi
luând omul întreg, adică trupul şi sufletul lui, în afară de păcat, le-a îmbrăcat şi le-a purtat
pe toate ale unui păcătos pentru a face să trăiască din nou – prin transformarea lui (care
este crucea preasfântă şi moartea de bunăvoie a Domnului) – sufletul nemuritor, mort pe
vecie pentru că se întorsese de la strălucirea feţei lui, şi să redea strălucirii originare şi
nobleţii libere chipul stricat de vrăjmaş şi întunecat, aşezat îndărăt în starea sa inefabilă
de la început: iar aceasta a şi împlinit-o cel desăvârşit şi a dus-o la capăt cel preaputernic,
şi nici nu a mai numit sufletul rob şi nici pe omul înzestrat cu el, rob, ci frate al Fiului şi
fiu adoptiv al Tatălui (căci este Fiu de aceeaşi substanţă cu Dumnezeu Tatăl), în Sfântul
Duh, şi l-a făcut împreună cu acela moştenitor al împărăţiilor cereşti.
Aşadar, învăţăcelule, o asemenea creatură, reîntemeiată, cinstită şi împodobită într-
un asemenea fel de un asemenea creator, oare nu se cuvine să fie pusă pe bună dreptate şi
pe merit înaintea celorlalte creaturi?

239.
Ba chiar foarte mult, căci aşa ne îndeamnă adevărul însuşi.

164
 Capitolul 13
Între cele posterioare şi anterioare lui Dumnezeu, sufletul omului este la mijloc,
Thabor senzorial şi intelectual, trup şi suflet, raţiune şi intelect. Când au văzut
Moise şi Elia chipul strălucitor al lui Dumnezeu, când l-au urmat. Se pune
întrebarea şi se dă răspunsul, printr-o prozopopee, când anume Sfântul Petru a
înţeles alegerea binelui celui mai bun.

Socotesc că de aici se cuvine a se înţelege cu umilinţă şi evlavie, de vreme ce toate

(atât vizibile cât şi invizibile) cele create prin piatra mozaică, adică în Vechiul Testament,
le vădesc cel puţin pe cele posterioare lui Dumnezeu, prin credinţa nezdruncinată în
Dumnezeu, că icoana lui Dumnezeu are puterea să arate, prin renaşterea evanghelică sau
adopţia filială, dacă nu pe cele anterioare lui (căci cine va cuteza să o afirme?), măcar ce
este la mijloc, între cele anterioare şi cele posterioare sau, ca să o spui mai sigur, urcând
pe colina spirituală Thabor, prin puritatea nevinovăţiei, că va ajunge acolo la un grad mai
înalt şi superior, de unde să le poată privi mai îndeaproape, după cât îi îngăduie harul, pe
cele anterioare lui Dumnezeu sau (după cum obişnuiesc să le numească scrierile sacre)
chipul lui cel nevăzut care străluceşte şi luminează. Totuşi, niciun om viu nu va vedea
chipul lui Dumnezeu, adică icoana lui Dumnezeu, de vreme ce este oprit să-l vadă în mod
intelectual, din cauza legăturii cu sufletul senzorial, alăturat, şi, pentru că încă se află în
comuniune cu cele care le vădesc pe cele posterioare, nu va fi în stare să ajungă la vârful
cel mai înalt al Thaborului (pe care îl luaseră în stăpânire Moise şi Elia) şi să privească
strălucirea dumnezeiească a chipului dumnezeiesc, aşa cum este ea – ceea ce nu au făcut
nici Moise pe muntele Sinai, nici Elia, pe Carmel –, adică trăind în trupurile senzoriale şi
pământeşti: ei au reuşit să stea alături de maiestatea divină, în mod spiritual, pe Thabor.

240.
Acolo Petru şi fiii lui Zebedeu, reprezentându-şi strălucirea chipului inefabil, după
putinţa senzorială, au numit-o strălucirea soarelui şi albeaţa zăpezii şi, pentru că încă
trăiau în trupul senzorial, Petru a spus „este bine” că erau acolo; dacă Hristos ar porunci
să fie corturi, măcar s-ar pune, poate, la adăpost de atingerea meteorilor.

165
 Să-mi îngăduie însă cel mai vârstnic dintre apostoli: îl voi întreba ceva, cu mai mult
curaj. „Unde i se pare mai potrivit a rămâne, în Thaborul senzorial sau în cel spiritual?
Oare ar prefera să privească, având cu ochii aţintiţi, ca ai puilor de acvile ce zboară în
înalt, chipul Domnului Hristos în Schimbarea la faţă, strălucind ca soarele, ori însuşi
soarele dreptăţii (a cărui rază căzuse pe faţa lui, neputând să reziste pe Thabor, adică
glasul lui Dumnezeu Tatăl)?” Vă răspunde preafericitul că, după venirea apărătorului, el
însuşi a primit ca învăţătură tot adevărul şi de la acela a învăţat că nu el trăieşte, ci
Hristos trăieşte în el şi că astfel a putut să aibă în stăpânire chiar cheia cerurilor.

241.
În plus, va primi învăţătură că icoana divină din om este întipărită în modelul său,
adică Hristos, cuvântul lui Dumnezeu făcut om, iar despre acestea vorbeşte textul ştiinţei
sacre: „Nu va rămâne duhul meu (spune Domnul) cu omul, pentru că este carne” şi va
spune mai departe, lămurind urmarea sacră: „Aşadar, cu sufletul omului, pentru că este
duh.”
Deci, învăţăcelule, asta să vadă înţelepţii scolastici şi să rămână uluiţi, să vadă,
spun, şi să se ruşineze de icoana dumnezeiască, pe care nu s-au ruşinat să o definească
drept animal raţional.

Capitolul 14
De ce icoana omului interior este de nezugrăvit? Partea de început a teologiei
metafizice şi a teologiei etice, al căror preludiu este cartea a şasea, care urmează.

Din acestea s-a vădit, învăţăcelule, că icoana formei interioare a omului este de
nezugrăvit şi că, prin faptul că se referă la simplitatea asemănătoare unui prototip simplu,
exclude orice abordare tipică: din această cauză rămâne necunoscută şi inaccesibilă unui
animal cadaveric şi raţional, dacă adevărul infailibil nu îi sprijină credinţa.
Nu este cu putinţă să ne îndoim însă că forma lui exterioară, din pricinile arătate
mai sus, se modifică odată cu schimbările ce se petrec şi se arată, tot alta şi alta, în fiecare
moment şi în fiecare atom şi înfăţişare.

166
242.
Şi, după cum toată materia teologiei metafizice este alcătuită din partea interioară,
la fel toată materia teologiei etice este alcătuită din partea exterioară; iar mulţi au încercat
să o trateze pe aceasta, ca una care ţine de etică, în multe feluri şi să o reducă la
rectitudinea regulilor rectilinii; nu este totuşi uşor să convingi legea diabolică să se
supună legii dumnezeieşti, ba chiar legea diabolică pare în tot locul să se opună legii
diabolice (căci trăsătura specifică răului este nestatornicia). Pentru că nici viaţa morală a
lui Alexandru nu se va potrivi cu Cyrus, nici viaţa lui Cyrus, cu Alexandru, chiar dacă
fiecare dintre ei părea să se străduiască până la capăt pentru o viaţă bună, cinstită şi
fericită: aşa se cuvine să se înţeleagă şi în privinţa celorlalţi atomi.
Din această cauză, vom discuta în volumul următor şi al doilea despre sfânta
teologie etică, iar în ultima carte din acest prim volum ne-am propus să înfăţişăm, ca
preludiu, nişte elemente aparte ale teologiei metafizice şi ale teologiei etice.
În această carte este cuprinsă explicarea veşmântului şi a întregului fel de a fi al
stiinţei sacre, după a cărei normă vei învăţa mai apoi că „începutul înţelepciunii se află în
frica de Dumnezeu” şi „capătul ei se află în iubirea aproapelui” şi slava lui Dumnezeu,
„pentru care toate trăiesc”.

167
243.

Explicarea veşmântului ştiinţei sacre, prin care se arată limpede păstrarea

lucrurilor şi lucrarea sufletului liber
Cartea a şasea
Capitolul 1
Este cunoscut, prin explicarea înfăţişării ştiinţei preasfinte, sistemul întregului
univers şi binele este deosebit de rău, iar desăvârşitul, de nedesăvârşit.

În cele de mai înainte, învăţăcelule, am acoperit pe scurt nişte indicii ale înfăţişării
mele, acum însă, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, cum avem de gând să trecem la explicarea
ei, suntem siliţi să le arătăm şi să le limpezim mai explicit şi mai clar. Căci pe ele se
sprijină toată temelia întregului sistem şi se arată armoniile ce ţin de infinita rânduială
dumnezeiască, prin care deopotrivă cele ce pot fi ştiute şi cele ce nu pot fi ştiute încep,
ajung la mijloc şi sfârşesc şi (cu excepţia a ceea ce se naşte fie din rău, fie dintr-o voinţă
rea) parcurg într-un chip de necuprins cu mintea răstimpul menit lor. Pentru că cele
desăvârşite sau cele ce urmează a fi desăvârşite la vremea lor, create, ordonate şi menite
de cel desăvârşit, nu pot să nu se supună voinţei celui ce le-a creat şi le-a ordonat, să fie
sau să devină desăvârşite şi chiar aflate în relaţie cu binele desăvârşit.

244.
Căci nimic nu este bun şi desăvârşit dacă nu se află în relaţie cu binele cel mai bun
şi deplin şi dacă nu i se oferă. Iar tot ce decade din originea însăşi a binelui deplin şi se
dedică răului, care este urât de bine, nu se mai află în relaţie cu binele ori desăvârşitul, ci
doar cu sine însuşi, aşa încât nu se păstrează prin rânduiala dintâi, ci, prin propria sa
libertate, trăieşte pentru sine, lucrează pentru sine şi îşi mănâncă roadele vieţii sale.
În rest, învăţăcelule, cercetarea pusă dinainte, adică explicarea înfăţişării mele, îţi va
înlesni calea, în siguranţă, pentru a contempla distanţa şi opoziţia dintre aceste deosebiri.

168
 Capitolul 2
Este arătată, prin explicarea diademei, unirea dintre bunul creator şi creatură.

Diadema înseamnă aşadar lucrurile desăvârşite, care se petrec în timpul universal şi

în viaţa particulară. „Lucruri desăvârşite”, spun, care în scrierile sacre sunt numite „daruri
desăvârşite”, ce izvorăsc numai din grija veşnică a lui Dumnezeu, cum este crearea lumii,
conservarea universului, răspândirea genurilor prin specii şi cele care trec dincolo de
hotarul natural, şi anume tainele divine, care sunt predestinate neîndoielnic de cel veşnic,
dar se petrec în timpul universal şi în viaţa particulară a unora, se arată misticilor în chip
mistic şi sunt cunoscute de ei în chip mistic şi sunt împărtăşite de celelalte ce sunt
naturale dimpreună cu ele.

245.
De unde se vădeşte că nimic ce se poate naşte sau poate deveni, atât în mod natural,
cât şi supranatural, cum este binele şi desăvârşitul, nu există fără a fi predestinat de
providenţa dumnezeiască. La acestea priveşte orice voinţă bună liberă (pe care păgânii
obişnuiesc să o numească „imbold bun”) care, după cum s-a spus, pentru că este în relaţie
cu binele desăvârşit, îl voieşte, îl iubeşte şi îl doreşte în mod voluntar şi liber; pentru a
ajunge să se bucure de el, este nevoie nu atât de voinţa liberă, cât de ajutorul harului:
odată dobândit, se produce uniunea mistică a celor bune şi schimbul lor reciproc, prin
care se spune că Dumnezeu se veseleşte întru fiii oamenilor. Căci nimic nu îi este plăcut
lui Dumnezeu dacă nu este bun şi, reciproc, nimic nu este de dorit pentru voinţa bună în
afară de Dumnezeu, care este binele cel mai bun: razele privesc către soare şi soarele,
către raze, se îndreaptă tot către el, de parcă centrul se uneşte, prin linii, cu circumferinţa
cea mai de sus, iar circumferinţa cea mai de sus, prin aceleaşi linii, se uneşte cu centrul şi
devine parte în întreg şi devine întreg în parte, în chipul comunicării, participării şi unirii,
cu toate că nici linia, nici circumferinţa, nici centrul nu sunt unul şi acelaşi lucru.

246.
Cunoaşterea sacră ne învaţă că, pe această cale şi în această desfăşurare, oamenii
sunt uniţi cu Dumnezeu: în aceasta stă împlinirea misterului şi desăvârşirea bucuriei.

169
 Capitolul 3
Intelectul, prin explicarea întâietăţii diademei, sceptrului, arcului, săgeţii şi
veşmântului, transformă imaginea plăsmuită a vieţii senzoriale într-una adevărată
şi autentică.

Întâietatea diademei însă indică preştiinţa sau cunoaşterea de dinainte care,

nepângărită de niciun rău, de nimic nedesăvârşit şi contrar binelui, nevinovată, rămâne cu
simplitate în simplitatea şi puritatea sa plină de dumnezeire, despre care se va vorbi mai
pe larg în cele ce urmează.
Am spus de-acum ce înseamnă sceptrul dumnezeieştii maiestăţi. Arcul întins arată
atotputernicia absolută a lui Dumnezeu şi actul voinţei lui de neschimbat, care ating ţinta
după rânduiala de dinainte, menită mai înainte; arcul slăbit şi destins arată însă voinţa
omenească liberă şi mersul înainte al poftelor senzoriale, după propria judecată.
Apoi este săgeata, veşnic în mişcare şi lunecând neîncetat: indică mersul înainte şi
înapoi al lucrurilor particulare (căci cele universale sunt întotdeauna în acelaşi fel), în
timp şi în viaţa – deopotrivă universală şi particulară – a întâmplărilor;

247.
ele, ca şi cum ar atinge ţinta, se înstăpânesc, fiecare, pe capătul propriei lor
desăvârşiri, fie că înaintează dintr-o predestinare divină, fie doar din liberul arbitru al
omului. Tot aşa, veşmântul dintr-un material necunoscut şi care este fără vreo cusătură
prefigurează viaţa omenească: ea, în partea exterioară şi senzorială, este materială şi
supusă morţii, dar în cea interioară este imaterială şi nemuritoare; în parte este percepută
senzorial, în parte însă nu se supune percepţiei senzoriale: de aceea, în măsura în care
cineva se străduieşte să îşi zugrăvească imaginea interioară cu culori exterioare, adică
cercetează în chip material despre ceea ce este imaterial, prin calitatea senzorială de a
raţiona, ea îi va rămâne pe de-a-ntregul ascunsă în miezul incognoscibilităţii sale, căci nu
se descoase ceea ce nu este cusut. Ori va rămâne în mod senzorial în integritatea sa, ori
va admira în mod intelectual ţesătura de mirare a mirabilului făurar. În sfârşit, vopsirea
veşmântului, constând în culori multiforme şi felurite, care se arată în acelaşi punct,

170
înseamnă toate actele tuturor muritorilor, vorbele lor, lucrările lor, cele simţite, gândurile,
părerile, cugetările şi orice altceva ce se poate spune sau socoti omenesc;

248.
căci punctul vieţii este de bună seamă comun tuturor, dar s-a dovedit de-acum că
toţi se deosebesc foarte mult în acelaşi punct al vieţii, atât faţă de sine, cât şi faţă de alţii:
dinspre partea aceasta, se poate afirma corect că imaginea vieţii umane este de nezugrăvit
senzorial, cu toate că se poate supune imaginii, după capacitatea de cunoaştere
intelectuală, adică transformă viaţa – care se apleacă după înclinaţia rea a naturii
coruptibile şi îşi plăsmuieşte prin simţuri o imagine falsă – într-o formă adevărată şi
autentică, prin schimbarea naturii sacre şi înnoite şi prin cunoaşterea intelectuală: şi
anume, nu cunoaşte senzorial nimic bun şi desăvârşit pentru sine decât dacă, prin martori
de încredere – iar aceştia sunt învăţaţii şi apărătorii ştiinţei sacre – se încredinţează mai
înainte intelectual că aşa este.

Capitolul 4
Se merge înainte spre dobândirea unei cunoaşteri mai aproape de desăvârşire a
explicării veşmântului; descoperindu-se doar două monarhii, credinţa temeinică le
respinge pe celelalte ca zadarnice.

Pentru a dobândi o cunoaştere a acestora mai aproape de desăvârşire, se cuvine să

îţi aminteşti că, prin oglinda tainei, le-ai privit pe toate în acelaşi punct şi, chiar dacă
unele păreau să treacă mai înainte, iar altele să le urmeze, totuşi nimic nu pare să fie ori
să fi fost făcut în afara punctului. Explicaţia este că unitatea punctului, timpului, veşniciei
şi a vieţii universale este indivizibilă şi de nedespărţit: contingenţele vieţilor şi duratelor
din ele se arată ca particularităţi precise şi periodice.

249.
În rest, de vreme ce toate sunt rânduite după propria lor rânduială, nimic nici nu
este, nici nu se împlineşte fără cauze necesare concurente şi subzistente – pe care ştiinţa
sacră le deosebeşte în doar două monarhii, şi anume ordinea providenţei dumnezeieşti şi

171
înclinaţia către voinţa liberă. La acestea unii, ca învăţaţii păgânilor, au adăugat nişte
monarhii plăsmuite: şi anume, plăsmuiri ale întâmplării, sorţii, ursitoarelor şi ale
celorlalte vorbe deşarte asemănătoare acestora şi cugetări aducătoare de moarte, despre
care se va desluşi mai jos.
Tu însă, învăţăcelule, după cum i se cuvine unui suflet curat şi pur, trebuie să le
dispreţuieşti pe toate, ca pe nişte deşertăciuni lipsite de adevăr, ce nu sunt altceva decât
porniri întâmplătoare: cu toate că simţurile par să fie cumva zdruncinate, este de folos
puterea neînfrântă care poate să alunge de la sine şi să îndepărteze asemenea deşertăciuni,
fără niciun efort al inteligenţei. Căci este neatinsă şi nemişcată din loc temelia credinţei,
care a fost dăruită şi creată, prin harul dumnezeiesc, de providenţa dumnezeiască şi de
liberul arbitru al omului.

250.
Credinţa, spun, care, dispreţuind toate uneltirile raţiunii, dovedeşte cu limpezime că
ştiinţele ce sunt dobândite prin simţurile muritoare sunt necoapte, necizelate,
nestatornice, rătăcitoare şi mincinoase în cele mai multe privinţe; ea face să tremure
conştiinţele înverşunate, fie că vor ori nu vor.

Capitolul 5
Sunt cercetate urmările providenţei dumnezeieşti, se dă învăţătură despre modul şi
mijlocul prin care sunt cunoscute cele posterioare lui Dumnezeu. Sunt formulate
explicaţia pentru cât, cum şi când şi întâietatea de dincolo de simţuri a lui Dumnezeu
şi diferenţa dintre providenţă şi preştiinţă.

În primul rând, aşadar, diadema, despre care am spus că semnifică – prin strălucirea
razelor unor pietre nestemate – urmările providenţei dumnezeieşti: am arătat mai înainte
că asemenea urmări sunt lucruri desăvârşite (şi care ţin numai de Dumnezeu şi sunt în
relaţie cu el).
Socotesc, în sfârşit, că ţi s-a limpezit foarte bine, prin oglinda tainelor, care sunt
urmările şi de ce fel. Căci sunt acelea – cum ar fi genunea apelor, duhul ce se poartă peste
ape, întunecimile de dinainte de momentul creaţiei – care, după cum obişnuiesc să spună

172
învăţaţii cei sfinţi, erau un fel de ascunziş de neatins şi un acoperământ de neînţeles al
luminii, aşezat de jur-împrejurul esenţei veşnice. Ea este, deopotrivă pentru creaturile
cereşti şi cele pământeşti, de nevăzut, de nescrutat şi de neatins, aşa încât scrierile sacre
vorbesc teologic despre ea mai degrabă negativ decât afirmativ şi nimeni nu va putea,
prin cunoaşterea senzorială, să afirme nepedepsit ceva afirmativ, în afară de faptul că este
binele cel bun şi desăvârşit şi ceea ce ţine de cel mai bun şi desăvârşit: şi aceasta este
introdusă, prin ceaţă şi întunecimi şi printr-o despicătură foarte strâmtă, numai pentru a le
cerceta pe cele posterioare.

251.
Iar cele posterioare lui Dumnezeu (după cum am spus adesea) sunt creaturi pe care
le-a rânduit providenţa dumnezeiască, prin predestinarea veşnică, în timpul care i-a fost
pe plac şi, după atotputernicia sa, le-a făcut pe toate în ordine, faţă de creaţie şi existenţa
lor, în cât, cum şi când.
În cât: şi anume o singură lume, care cuprinde întregul univers, toate genurile,
speciile şi existenţele individuale ale creaturilor, atât cereşti, cât şi pământeşti, văzutele şi
nevăzutele.
În cum: în măsura în care elementele aparte sunt luminate prin trăsături diverse şi
deosebite şi prin luminile lor proprii şi sunt definite calitativ prin forme.
În când: când i-a fost pe plac veşniciei sale, atunci a poruncit începutul creării
creaturilor, care să arate într-un anume fel dumnezeiasca întâietate infinită şi veşnică
asupra simţurilor, de unde străluceşte lumina chipului divin.

252.
Cum însă providenţa dumnezeiască nu luminează decât prin urmările rânduirii sale,
trebuie să cercetezi cu grijă şi, în acelaşi timp, cu credinţă, că sceptrul, când este drept,
este semnul rânduirii providenţei dumnezeieşti, iar când este înclinat, e semnul
dumnezeieştii preştiinţe sau precunoaşteri, de vreme ce precunoaşterea lui Dumnezeu nu
are nevoie, nu impune şi, în sfârşit, nu generează o cauză, ci mai degrabă cunoaşte
dinainte, abstract, după modul schimbării şi al înclinaţiei, cele ce sunt pe cale să se

173
petreacă după o liberă libertate; iar aceasta se întâmplă datorită liberului arbitru acordat
de el omului, pe care îl înzestrase cu forţa propriului arbitru.

Capitolul 6
Sunt înfăţişate câteva urmări generale ale dumnezeieştii rânduiri monarhice; de
unde şi de ce sunt unele creaturi nemuritoare.

De vreme ce, după adevărul celor sacre, toate care sunt cuprinse sub denumirea de
univers recunosc numai două monarhii care le conduc, se cuvine, învăţăcelule, să-ţi
înfăţişez câteva lucruri generale despre dumnezeiasca rânduială, ca posibilitate a
cuprinderii, prin care să fie mai bine limpezite diferenţele dintre urmări, odată ce este
explicat semnul sceptrului.
Sceptrul slavei regelui este aşadar o dispoziţie a părerii şi o părere a dispoziţiei, prin
care crearea, păstrarea, guvernarea şi continuarea oricărei creaturi este creată, păstrată,
guvernată şi continuată şi este menită atât în existenţa ei, cât şi în devenirea ei.

253.
Ea susţine putinţa născută odată cu apa şi pământul şi puterea acordată ei de a
continua, într-un şir neîntrerupt, răspândirea continuă a elementelor senzoriale şi
vegetative. Ea a definit cercul zodiacului, a aşezat aşezarea în spaţiu, în locul potrivit, a
stelelor fixe. Ea îndreaptă, corect, greşelile stelelor rătăcitoare ce rătăcesc, care sprijină
elementele sublunare prin mişcare, aspect şi întipărire şi, punând în mişcare forţele
adormite, le împinge la îndatoririle lor, de unde apar mişcarea circulară, împlinirea şi
schimbarea anului. Tot aşa sunt generate diversele şi armonioasele proprietăţi specifice
ale climei sau sunt întipărite şi conduse către ţinta ultimă schimbările proprietăţilor
specifice. Ea a aşezat într-un chip de mirare şi a fixat cu mare putere cerul între ape şi
pământul peste ape (adică ceva mai greu peste ceva mai uşor) şi centrul imobil în mijloc
(încotro se îndreptau cele mai grele). Ea, dincolo de orice întrebare pusă în vreun discurs,
le atinge cu tărie şi le rânduieşte cu blândeţe pe cele de dincolo de cer, pe cele cereşti,
pământene, subpământene, abisale şi toate cele foarte mari şi foarte mici din ele, de la
întinderea aproape de necuprins a firmamentului până la micimea aproape de neperceput

174
a firului de nisip, de la un capăt la altul. Ea face ca cele supralunare să rămână în
statornicia neschimbării lor şi le învaţă pe cele sublunare modul înnoirii şi calea păstrării.

254.
Ea orânduieşte şi armonizează înlocuirea unui lucru prin alt lucru şi trecerea unuia
în altul. Ea dă, distribuie şi împarte după bunul său plac daruri aparte şi desăvârşite
persoanelor şi locurilor care există în timp, cunoscute nesfârşitei sale înţelepciuni. Ea a
arătat, arată şi va arăta începutul nobil al vieţii individuale.
Această rânduială, spun, leagă şi uneşte sufletul imaterial şi corpul material prin
legătura sa de nespus. Ea atribuie o putere egală actelor egale, adică face să pătrundă
formele vitale şi esenţiale după capacitatea şi aptitudinea materiei. Ea păstrează puterile
cereşti, forţele şi toate creaturile intelectuale dincolo de căderea păcatului şi întăreşte şi
sprijină toate spiritele ca fiind nemuritoare şi neatinse de mucegaiul stricăciunii. De aceea
nemurirea le atinge prin har, iar nu prin natură. Ea l-a ridicat la viaţă – nevătămat, printr-
o îndurare de necuprins, o bunătate fără margini şi cu o rânduială de nepătruns, pe
strămoşul căzut al neamului şi, deopotrivă, al păcatului – din căderea de moarte, după
cum a voit.

255.
Ea, mai apoi, îi dăruieşte celui vrednic, fără a cere nimic, tot darul desăvârşit ce
descinde de la tatăl luminilor şi îl lipseşte cu dreptate pe cel nevrednic, fie el om sau spirit
abstract; în sfârşit, prin darul acestei rânduieli, împăraţii, regii, principii şi stăpânitorii
oricărui neam fie sunt împodobiţi cu cununa meritată, fie sunt pedepsiţi cu răzbunare
dreaptă: ea dă şi plăteşte, adunându-le pe toate într-unul singur, fiecăruia ce i se cuvine.

Capitolul 7
Liberul arbitru nu se poate pune împotriva rânduielii lui Dumnezeu. Cum se
înţelege binele şi desăvârşitul în creator şi în creatură şi de ce este păstrat în unele
pe vecie, iar în altele este îngăduit pentru un răstimp determinat.

175
 Acestea, învăţăcelule, şi cele asemănătoare lor (pe care strâmtorarea timpului ne
împiedică să le cercetăm pe toate în parte şi să le cântărim una câte una), nici nu se
grăbesc, nici nu întârzie faţă de punctul menit pe vecie, după rânduiala providenţei
dumnezeieşti. Tot aşa, nu sunt împinse nici înainte, nici înapoi, ci sunt puse să înceapă şi
să încheie nemişcate, de neschimbat şi de neocolit, după rânduirea însăşi a poruncii
dumnezeieşti. Ci, de vreme ce urmările providenţei dumnezeieşti şi ale rânduielii înseşi
sunt chiar voinţa lui Dumnezeu, de parcă ar fi trei raze strălucitoare ale Treimii
Preasfinte, ele ating deodată şi o singură dată, de nedespărţit, obiectele ce sunt demne de
aceasta ori care sunt predestinate şi potrivite pentru aceasta.

256.
De aceea se cuvine să se creadă cu evlavie şi să se înţeleagă cu curăţenie că în
lucruri, adică în darurile desăvârşite prin har, liberul arbitru al omului nu poate avea
putinţa de a se pune împotrivă, de a se opune ori de a contrazice şi nici, în sfârşit, nu este
în stare să abată ori să schimbe urmările ei dinainte scrise şi hotărâte, ci, arătându-se pe
deplin supus şi plecat, se aşază sub porunca voinţei dumnezeieşti şi strigă cu toată evlavia
„Tatăl nostru, fie voia ta”. (Căci ceea ce este dobândit prin revărsarea harului nu are
nevoie de liberul arbitru contrar.)
În plus, se cuvine să se ştie acest singur lucru, că este numit dar desăvârşit al
desăvârşitului har divin orice este revărsat asupra oamenilor de Dumnezeu şi dăruit lor
fără a cere răsplată. Căci este de aceeaşi natură cu Dumnezeu (de vreme ce orice e bun şi
desăvârşit este înţeles şi perceput întru Dumnezeu şi în preajma lui Dumnezeu şi de la
Dumnezeu), totuşi niciodată nu se poate uni în mod esenţial cu muritorii şi cu celelalte
creaturi imateriale. De aceea tot ce merită să fie numit „bun şi desăvârşit” este, în mod
participativ şi dependent, bun şi desăvârşit nu prin sine, ci prin har şi este păstrat şi
adeverit în cei în care se spune că a fost păstrat. Căci este păstrat în aceia pentru că
Dumnezeu îi cunoscuse mai dinainte ca fiind vrednici sau potriviţi pentru un asemenea
har şi nu este păstrat în aceia ori este luat îndărăt de la aceia pe care Dumnezeu i-a
îngăduit să fie meniţi pentru un anume răstimp şi o anume însărcinare, ca nişte maşinării
ce mijlocesc şi instrumente pentru executarea şi împlinirea unei asemenea lucrări.

176
257.
De pildă: harul este păstrat veşnic în David, dar în Saul numai pentru o însărcinare
anume. A fost aşa pentru că ştiuse dinainte că David era vrednic şi potrivit pentru
păstrarea veşnică, dar Saul era nevrednic şi deloc potrivit pentru o asemenea păstrare. Tot
aşa, învăţăcelule, se cuvine să înţelegi şi în privinţa celorlalte.

Capitolul 8
În ce fel înclină către bine sau rău consecinţa dublă a liberului arbitru? Şi ce este
răul pozitiv şi privativ?

Este limpede de aici că dumnezeiasca precunoaştere şi preştiinţă este ca o

mijlocitoare între providenţa lui şi urmările liberului arbitru. Consecinţa liberului arbitru
este dublă, înclinând adică spre bine şi spre rău – şi anume înclină şi lucrează spre bine în
măsura în care este ajutat de har şi este îndreptat prin ajutorul dumnezeiesc către
împlinirea binelui (căci nu există niciun bine ce ţine de creatură decât dacă va fi fost un
bine ce ţine de creator); iar înspre rău înclină şi lucrează în măsura în care, din cauza
degradării liberei voinţe, lipsit de sprijinul harului, îl voieşte, îl doreşte şi lucrează de la
sine (căci niciun rău nu există decât dacă spiritul rău ademeneşte şi liberul arbitru
lucrează);

258.
de la sine, spun, lucrează răul, pentru că spiritul rău nu îşi poate exercita tirania
asupra liberei voinţe decât dacă ea însăşi consimte, de la sine, ademenelii şi i se supune
de bunăvoie, iar de aceea răul este, la diavol, în mod simplu o privare de bine, pentru că
este lipsit de orice har al binelui. Însă liberul arbitru al omului este atât privativ, cât şi
pozitiv; este privativ în măsura în care nu lucrează pentru ceea ce ţine de binele
desăvârşit şi lucrează pentru ceea ce ţine de propria înclinare către rău, care este lipsit de
bine. Căci răul este în mod simplu ceva lipsit de bine, dar înclinaţia rea a liberei voinţe
este pozitivă faţă de rău şi, de aici, dilema cea mai veche se limpezeşte astfel de la sine:
dacă orice bine este de la Dumnezeu, de unde îşi trage începutul răul?

177
 Capitolul 9
De unde vin răul şi binele? Trei lucruri imposibile pentru Dumnezeu: care sunt ele?

Aşadar, învăţăcelule, tot ce nu este de la Dumnezeu, prin Dumnezeu şi pentru

Dumnezeu este rău şi, dimpotrivă, tot ce este de la sine rău nu este de la Dumnezeu, ci în
afară de Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu, iar aceasta se află în ştiinţa sacră:
„vorbesc după propriul meu gând”, „morţii îngroapă pe morţi”, „mănâncă roadele vieţii
sale” şi altele asemănătoare lor.

259.
Aşadar, împotriva smintiţilor vremii noastre, se cuvine să se înţeleagă cu evlavie că
Dumnezeu, de trei ori preabun, nu doar că nu făptuieşte răul, dar nici măcar nu-l poate
făptui. De vreme ce orice desăvârşire se află în Dumnezeu cel desăvârşit, iar răul este
lipsa binelui, este în consecinţă limpede că răul, ca lipsă a binelui, nu poate fi făptuit de
dumnezeiasca desăvârşire.
Ba chiar sunt trei lucruri despre care cei ce gândesc cu adevărat filozofic spun că nu
pot fi făcute de Dumnezeu. În primul rând: un al doilea Dumnezeu, adică o creatură a
cărei putere este deopotrivă cu a sa. Într-al 2-lea: vreun rău faţă de sine, căci un rău ce
este făptuit faţă de creatură este un bine desăvârşit, după dreptatea şi adevărul lui. Într-al
3-lea: nu poate să nu fi făcut sau să nu facă ceea ce a făcut o dată ori ceea ce providenţa
sa a menit dinainte să facă, pentru că astfel ar împiedica înţelepciunea şi prevederea sa.

Capitolul 10
În ce fel se potriveşte preştiinţa lui Dumnezeu cu libera voinţă? Este rezolvată
dilema: de ce libera voinţă are o putinţă atât de mare; necesarul sfârşit al
dilemelor.

Se cuvine să se susţină cu tărie şi să se creadă fără şovăială că Dumnezeu care le

ştie pe toate le-a ştiut dinainte pe toate, mai înainte de a se întâmpla, şi că le înţelege şi
discerne pe cele din viitor ca şi cum ar fi din prezent, dar că preştiinţa lui este indiferentă
faţă de înclinarea liberului arbitru al omului, întocmai cum a arătat pilda sceptrului, care

178
pare uneori să fie îndreptat în sus şi retras, alteori înclinat faţă de poziţia dreaptă, alteori,
în sfârşit, pare să stea într-o poziţie dreaptă.

260.
Căci după abaterea lui cunoaşte dinainte că voinţele rele sunt îndreptate şi înclinate
către rău şi stăruie veşnic în rău, fără a se căi. După lăsarea în jos însă, cunoaşte dinainte
că aceleaşi voinţe rele pot fi schimbate în voinţe bune şi pot, aduse la căinţă, să
dobândească îndurarea fără margini. Dar după predestinarea providenţei, meneşte
voinţele bune binelui, iar pe cele rele, răului şi de aceea, după dreptate, chiar spunem că
voinţele rele sunt menite răului, însă nu spunem că face sau poate face ca voinţele bune
să încline către rău. Căci aceasta ar împiedica deplina lui bunătate: credem că una este
lucrarea dreptăţii, dar alta, a bunătăţii şi adevărului. Aici pofta cunoaşterii senzoriale se
aruncă împotriva celei intelectuale şi cutează să ia ceva mai presus de puterile sale: „De
ce, spune, libera voinţă are parte de o asemenea putinţă încât parcă ar merge înaintea
preştiinţei divine?” Câtuşi de puţin. Ştiinţa sacră doar dă ca învăţătură îngăduinţa „cine
vrea, spune, să urmeze” şi nu îngăduie: „cine vrea, să meargă înainte”.

261.
De aici se cuvine să se înţeleagă cu evlavie că voinţa care urmează înseamnă a
înclina către bine şi a se uni cu el, dar că o creatură care merge înaintea creatorului
înseamnă să dea îndărăt de la acela, căci nu se poate înţelege altfel decât în faţă, pentru
Dumnezeu, iar pentru om, în spate. Astfel, libera voinţă nu merge înainte, ci se dă
îndărăt, de îndată ce privarea de bine şi lipsirea de desăvârşire urmează voinţa ce merge
înainte. Căci după cum voinţa a fost lăsată fără deosebire, tot aşa Dumnezeu le ştie fără
deosebire pe cele care se ascund fără deosebire în libera voinţă. Cunoaşte dinainte, spun,
voinţa bună, ca una ce este a sa, şi voinţa rea, ca una ce este a duhului rău sau a omului
rău, atât în existenţa lui, cât şi în devenirea lui. De aceea, după cum s-a spus, o meneşte
pe cea bună sieşi şi pe cea rea celui căruia îi aparţine răul. Iar aici este sfârşitul dilemei
privind cunoaşterea senzorială; altminteri, a căuta unele mai înalte şi a cerceta judecăţile
foarte adânci ale lui Dumnezeu este lucrarea unei creaturi care nu urmează, ci dă îndărăt.
Căci ştiinţa lui Dumnezeu este atât de bine întărită, încât omul nu poate să se apropie de

179
ea, pentru că acolo „genunea cheamă genunea”, adică, pornind din izvorul cel fără
început, se varsă în marea fără fund şi este o mişcare fără capăt.

262.

Capitolul 11
Libera voinţă, depărtându-se de Dumnezeu, caută ceva mai rău decât răul însuşi:
după ce l-a găsit, ştiinţa păgână a spus că cel înzestrat cu el este înţelept.

În felul acesta, învăţăcelule, să fie destul ce s-a spus pe scurt despre întreita rază
divină şi, înfăţişând minţilor mai grijulii asemenea învăţături profunde (care chiar aduc
ameninţarea unei mari primejdii) şi propunându-le celor înaintaţi în vârstă şi cu stomacul
tare să ia o hrană mai consistentă, ne îndreptăm discursul – care dezvăluie doar ce e la
suprafaţă – în direcţia indirectă a consecinţelor celeilalte monarhii.
Când, aşadar, libera voinţă omenească s-a depărtat de cârmuirea lui Dumnezeu
(adică de harul ce îi era sprijin) şi, dând neîncetat îndărăt, a fost lipsită de orice lumină, ea
– poate nefiind mulţumită de acest rău foarte rău – nu a stat pe gânduri să adauge altceva
mai rău la acest rău foarte rău şi să şi-l atragă la sine (o, îngăduinţă a cârmuriii divine!) şi,
după profeţie, gândurile oamenilor au ajuns într-atât de mult înclinate spre rău şi gata să
cadă în foarte rău, încât antichitatea păgână şi plină de superstiţii nu a încetat – cu planul
de a născoci slăbiciuni omeneşti senzoriale, adică meşteşuguri noi, şi de a naşte dintr-un
creier stricat ştiinţe senzoriale – să aducă ceva nou în fiecare zi şi, dacă se poate spune
aşa, în fiecare ceas şi în fiecare clipă, şi să pună în urechile sărmanului vulg ignorant un
fel de miracol nemaiauzit şi niciodată văzut de muritori.

263.
Căci îl numeau învăţat pe cel care găsea ceva ce părea mai greu şi mai anevoios de
înţeles pentru vulg, prin care să se poată convinge pe sine, dar şi pe ceilalţi, că este mai
presus de ceilalţi muritori.

180
 Capitolul 12
Care sunt strădaniile înţelepciunii senzoriale şi virtuţile păgâne? Templul închinat
de cetăţenii atenieni zeului necunoscut a prefigurat, împotriva voinţei vrăjmaşului,
biserica lui Dumnezeu cel cunoscut. Şi care este semnul după care se recunosc
înţelepţii senzoriali şi cei intelectuali?

Astfel, s-au străduit neîncetat să producă meşteşuguri prin experienţe neîncetate, să

facă să se nască, din merindea creierului lor, ştiinţe (fie-le îngăduit să le spună aşa), să
născocească maşinării de mirare şi să încerce să se nimicească unul pe altul, să facă mai
iuţi călătoriile şi să alcătuiască felurite jocuri, să conducă prin vers şi cânt coruri, să
împodobească teatre şi să sărbătorească jocuri olimpice, să ridice coloşi, să construiască
piramide şi să planteze paradisuri pe pământ şi altele asemănătoare acestora, strădanii
care ţin de deşertăciunea şi prostia omenească – spectacole, e drept, ce nu au fost auzite
în veacurile de dinainte, dar care sunt de admirat în cele viitoare, de parcă ar fi făptuiri
uriaşe ale virtuţii şi ale celor ce se străduiesc întru virtute şi de parcă ar pune dinainte
pilde superbe ale înţelepciunii şi puterii omeneşti.

264.
De vreme ce acestea, zic, învăţăcelule, sunt considerate de cei din vechime ca
virtuţi şi preţuite ca lucruri cinstite şi bune, unii dintre ei, pentru că năzuiau să îi întreacă
pe ceilalţi prin faimă şi prin prestigiul numelui (ca să nu mai vorbesc de ticăloşia fără
margini a neroziilor), nefiind mulţumiţi cu batjocura pe care am amintit-o de-acum, nu s-
au ruşinat să plăsmuiască noi zei, semizei, demoni răi de ambele sexe, deopotrivă în
formă omenească şi de fiară, nu s-au ruşinat să-i mărturisească şi să-i adore într-un cult
divin (Dumnezeule nemuritor!) şi să ridice asemenea zei falşi pentru pieirea de pe urmă a
vulgului şi să dea învăţătură că de la ei se cuvine să fie dobândite şi nădăjduite atât cele
rele, cât şi cele bune (căci pentru cel ce se munceşte cu ochii lipiţi lumina cea mai iubită
este urâtă, iar celui ce nădăjduieşte la înţelepciunea omenească i se iveşte la uşă prostia);
într-un târziu totuşi, când nu le-a mai rămas niciun simulacru la care să nu fi cerşit (atât
dintre creaturile cereşti, cât şi dintre cele pământeşti), pe care să nu-l fi aşezat în catalogul
zeilor, s-au îndreptat înspre numele abstracte, cum sunt: „Nevoia”, „Norocul”,

181
„Întâmplarea”, „Sorţii”, „Parcele”, „Nereidele” şi celelalte, ale căror nume e plicticos să
fie înşirate.
În cele din urmă, atenienii, ca unii ce erau mai mult decât ceilalţi pătrunşi de
învăţătura şarpelui şi mai tare momiţi de fructul oprit, au înălţat un templu uriaş, cu o
măiestrie de neimitat şi o alcătuire de mirare, pe care au scris dedicaţia: „Zeului
necunoscut”.

265.
De vreme ce această formulare, în veacurile de mai apoi, s-a răspândit în aproape
toată lumea, numele însuşi al zeului necunoscut i-a întrecut cu mult, prin faimă, cinstiri,
oracole, sacrificii şi celelalte ceremonii (prin care socoteau că îi pot împăca pe demoni)
pe zeii cunoscuţi material şi formal.
De fapt, după părerea mea, nu socotesc că aceasta s-ar fi petrecut fără marea taină a
zeului cunoscut. De fapt, la sfârşitul veacurilor (aşa cum recunosc scrierile sacre veacul şi
sfârşitul lui), când soarele dreptăţii va fi răsărit, izvorul nesecat al înţelepciunii va fi făcut
să ţâşnească undele vieţii veşnice. (Căci aceasta e viaţa veşnică, să fie cunoscut un singur
Dumnezeu şi că de el a fost trimis Fiul său singur născut.) El, care a fost cunoscut în
Iudeea ca Dumnezeu numai pentru pruncii ce sugeau lapte, s-a dezvăluit atât grecilor, cât
şi barbarilor şi toate creaturile au văzut lumina în lumina lui. Odată împlinindu-se asta,
acea inscripţie va fi înscrisă de degetul lui Dumnezeu, de aici încolo nu pentru un zeu
necunoscut, ci cunoscut, nu în lăcaşuri de marmură, ci în inimile spirituale; este citită cu
literele divine, este înţeleasă înţelepciunea divină şi este cunoscut cu credinţă, de slujitorii
adevărului, numele inefabil, care nu a fost citit de evrei, nu a fost cunoscut de greci: este
văzut cu speranţă şi înţeles cu iubire.

267.
Căci, după cum întunecimile nu cuprind lumina, tot aşa fiii luminii pot alunga de la
sine toate întunecimile ignoranţei şi echivocului, iar acesta este semnul prin care
învăţăceii adevărului se disting de învăţaţii veacului.

182
 Capitolul 13
Satana, pentru a amăgi neamul omenesc, a pus dinainte două căi, cea a ateismului şi
cea a politeismului, în vreme ce evlavia cunoaşte un singur Dumnezeu în trei
ipostasuri.

Cum însă cel ce iubeşte întunecimile şi cel ce se împotriveşte aprig luminii, încă de
la începutul răzvrătirii sale, se îndreaptă către una şi aceeaşi ţintă – şi anume să şteargă
din memoria muritorilor teama de puterea supremă (care este începutul însuşi al
adevăratei înţelepciuni şi o îndreptare către izvorul apei vieţii) şi să întipărească în
inimile lor desfrânările rătăcitoare şi părerile superficiale ale ignoranţei –, propune două
căi de căpetenie pentru el, adică să meargă mereu pe cărări fără număr: cea dintâi este să
îi convingă pe cei ale căror păreri înclină spre rău să nu-l cunoască şi să nu-l slăvească pe
creator; cealaltă însă, e să cinstească drept creator cât mai mulţi zei şi creaturi, să îi
slujească printr-un cult divin.

268.
Şi aşa, pe aceste căi i-a condus pe sărmanii nesăbuiţi la una şi aceeaşi necredinţă şi
a adunat mulţimi aproape nenumărate de oameni care urmează credinţa atât ateistă, cât şi
politeistă.
În rest, a lăsat politeismul în seamă păgânilor din vechime, iar ateismul, sub
pretextul evlaviei, celor de mai apoi, adică libertinilor moderni. Cum însă evlavia
preasfântă şi plină de simplitate salută, cultivă şi mărturiseşte prin credinţă pe Dumnezeu
unic, în trei ipostasuri, veşnic, necreat şi fără sfîrşit, ea este foarte puternică şi cu totul de
ajuns pentru a-i ataca şi a-i lua cu asalt pe duşmanii săi (căci nimic nu este contrar
adevărului, chiar dacă minciuna pare să fie contrară) şi de aceea niciun suflet pios nu
trebuie să se străduiască mai mult pentru a dobândi pietatea simplă, ci trebuie să
deplângă, cum se cuvine, adevărata impietate multiformă şi să-i urmeze cu lacrimile sale
veşnice pe cei ce trăiesc ca nişte paraziţi.

183
 Capitolul 14
Impietatea este o fiară cu trei capete, dar cu nenumărate limbi, iar primul cap,
ateismul, este actul de a tăgădui orice putere divină.

Impietatea veacului de acum, învăţăcelule, este o fiară cu trei capete, dar cu

nenumărate limbi, iar primul ei cap este mut, surd, orb şi lipsit de orice simţ: se numeşte
ateismul însuşi.

269.
Mut, spun, pentru că – în mare măsură sub masca tăcerii – îşi hrăneşte membrele
putrede şi, dintr-un nume negativ, „nimic”, plăsmuieşte chipuri întunecoase care sunt
numai ale ignoranţei şi neştiinţei. Surd, spun, pentru că ce nu aude glasul adevărului, nu
va auzi defel, într-o tăgăduire surdă, nici chiar tunetele care zguduie şi răsună: căci ce nu
aude ce sună după adevăr, de bună seamă nu aude nimic. Orb, în sfârşit, spun, pentru că,
fără a privi oglinda adevărului şi a ştiinţei sacre, este lipsit de ochi chiar în lumina
soarelui. Cel care, privind soarele, nu înţelege intelectual înţelepciunea, puterea şi
întâietatea unui asemenea autor al creaturii, nu venerează spiritual: ca să spun pe scurt,
ateismul (pentru că este actul unei minţi smintite) e ceea ce tăgăduieşte orice putere
divină, mai înainte ca cineva să afirme ceva contrar, şi contrazice numele pozitiv
„Dumnezeu” şi afirmativul „este”; adevărul însuşi, în conştiinţa intelectuală, cere cu glas
mare o răzbunare pe faţă împotriva unor asemenea şarlatani, iar tăgăduirea adevărului, ea
singură, dovedeşte cu tărie afirmarea minciunii împotriva regulilor dialectice.

270.

Capitolul 15
Al doilea cap al impietăţii, învăţătura rea, este o tiranie multiplă, ce va fi judecată
numai de Dumnezeu; toată lumea este plină de harul adevărului.

Iar cel de-al doilea cap al impietăţii este învăţătura rea, adică faptul de a înţelege rău
adevărul. Acest cap se înfăţişează cu o sută de ochi, o sută de urechi, o sută de mâini şi o

184
sută de glasuri (dacă e îngăduit să se numească aşa): din mulţimea de glasuri, e limpede
că rezultă disonanţa cea mai rea, din numărul mare de mâini, o atingere foarte aspră, din
mulţimea de urechi, neputinţa de a cuprinde un glas pur şi o înăbuşire respingătoare, din
numărul mare de ochi, o confuzie a obiectului şi o transformare a formei adevărate; de
aici urmează supuraţiile putrede ale ereziilor şi inflamaţiile repetate ale superstiţiilor: ele
i-au tulburat neîncetat pe supuşii slabi şi muritori şi împing orice trup măcinat de infecţia
letală înspre moartea de neînvins a ignoranţei.
Această tiranie multiplă, spun, cu toate că se ascunde în măruntaie (la unii ca
îndărătnicie, la alţii ca ignoranţă şi lene de a cerceta adevărul cel mai simplu), nu arareori
ţâşneşte prosteşte şi împroaşcă sălbatic un venin dezgustător împotriva întregii lumi.
Totuşi, nu le este îngăduit muritorilor să ştie în ce scop e asta şi de ce e asta, ci
Dumnezeu singur, care le-a ştiut pe toate înainte de a se întâmpla, să le judece şi doar el
să rostească sentinţa dreaptă şi rânduită.

271.
Altminteri, tot cuprinsul pământului este plin de harul Preasfântului Duh, până-ntr-
atât încât să capete cunoaşterea simplă a adevărului şi să dobândească înţelepciunea pură,
prin învăţătura evangheliei Domnului sfânt şi a sfinţilor ce vestesc adevărul lui
Dumnezeu şi a celor ce desluşesc cu credinţă, în cărţi, lucrurile mai tainice; înţeleptul
care se foloseşte cu înţelepciune de ele va reuşi fără îndoială să îşi fi dobândit credinţa
desăvârşită, iubirea ce împlineşte şi plenitudinea aspiraţiei sincere şi a speranţei, precum
şi mângâierea veşnică, şi se va fi bucurat neîndoielnic de făgăduiala divină, că nu l-a
părăsit niciodată. Dacă nu, în chip nepotrivit, va bea amărăciunea în dulceaţă şi vederea i
se va înceţoşa de întuneric în lumină.

Capitolul 16
Ce este al treilea cap al impietăţii? Care este mărturisirea lui, mai rea decât
ateismul.

185
 În sfârşit, al treilea cap al impietăţii, cel mai lipsit de pietate, care (îmi este martor
Dumnezeu că vorbesc dincolo de cuprinsul pasiunii şi de părtinire) nu este în mod simplu
impietatea, ci impietatea impietăţii şi capul capului impietăţii.
Nu lipsesc între muritori, învăţăcelule, unii care să mărturisească frumos şi deschis
că există un singur Dumnezeu al tuturor, dar, când sunt cercetate mai în adâncime şi atent
învăţăturile teologiei lor, se văd în ceruri o sursă dublă a divinităţii pline de simplitate şi
două cauze, iar pe pământ, o alta, a treia.

272.
Pentru cauzele cereşti ei aduc ca explicaţie faptul că este necesar ca a treia persoană
a dumnezeirii să purceadă din prima şi a doua, ca efectul din cauză. Şi aşa se arată două
cauze ale celei de-a treia persoane, unice, şi două izvoare vii, principale, ale dumnezeirii.
Pentru cele pământeşti însă, aduc ca explicaţie că, de vreme ce Dumnezeu ceresc (pe care
adevărul sacru îl numeşte repetat părintele ceresc) este de nevăzut, de neînţeles şi de
necuprins, urmează în mod necesar că făptuirile unui asemenea Dumnezeu sunt
imperceptibile, iar pentru muritori şi pentru cele de pe pământ sunt de necuprins cu
simţurile. De aici ei trag concluzia că trebuie să se rânduiască un al treilea cap, şi anume
vizibil, pământesc, muritor, omenesc, care să fie reprezentantul lui Dumnezeu şi care să
cârmuiască în numele lui făptuirea dumnezeiască. Lui, după bunul plac, i se supun cerul,
pământul, cele cereşti şi cele pământeşti, lui i se dezvăluie cele ascunse, i se limpezesc
tainele, el ţine sub voinţa sa legile şi, ceea ce este cel mai plin de impietate, este la
adăpost de păcat şi dispreţuieşte opreliştile naturale şi aplecarea în jos. Vai! Mai mult,
poate continua succesiv sau chiar posesiv o asemenea divinitate coruptibilă (Dumnezeule
mare şi nemuritor!).

273.
Politeismul lumii păgâne şi ateismul nerozilor, comparate cu un măscărici de felul
acesta, înlocuitor al lui Dumnezeu, va oferi spectatorilor un spectacol nu lipsit de haz. Nu
este însă defel treaba noastră să ne ocupăm de priveliştea acestui spectacol, pentru că este
de-acum undeva pe pământ cel ce cercetează adevărul, urcând pe munţii Olimpului şi
Atlasului: va dispreţui asemenea zei ca pe nişte viermi.

186
 Capitolul 17
Pentru întreitul cap al impietăţii există o coadă despicată în trei: norocul,
întâmplarea, soarta. Ce cred despre ele modernii, în mod confuz? Odată acceptată
strânsa lor unire, nu este nicio deosebire între superstiţie şi religia adevărată.

Acestui cap întreit nu îi lipseşte, învăţăcelule, capătul despicat în trei al unei cozi
foarte ascuţite, în care îşi află sfârşitul uzul şi folosirea abuzivă a cuvintelor şi numelor de
zei şi zeiţe ale lumii păgâne. Chiar dacă la oamenii simpli aceasta nu e înţeleasă întocmai
ca o cunoaştere pură a cuvântului, totuşi, la cei deprinşi cu scrisul (care pot înţelege odată
cu semnificatul cuvântului şi forţa sensului şi care pot atinge ţinta intenţiei), sunt
celebrate (ascunse ridicol sub haina ateismului) numele de noroc, întâmplare şi sorţi, iar
sub aceste nume sunt veneraţi jalnic idolii cei mai vechi. În rest, la cei vechi aceste nume
erau folosite în diverse feluri şi se credea că produc urmări diferite.

274.
La moderni, totuşi, sunt venerate aproape fără deosebire şi ades-adesea fie se laudă,
fie se blesteamă norocul în locul întâmplării şi, invers, întâmplarea în locul norocului.
Căci atunci când i se întâmplă cuiva ceva neaşteptat şi dincolo de orice
presupunere, se spune în gura mare că s-a petrecut din întâmplare ori dintr-un noroc şi
este pentru ei ceva necunoscut şi neaşteptat, de parcă nu ar decurge din cauze adecvate şi
necesare, ci se reped să spună că soarta şi Parcele au menit asta dinainte şi ajung până la
superstiţia cea mai neruşinată şi fie se felicită pentru ceva favorabil, fie se plâng şi se
jeluiesc pentru ceva defavorabil. De aici se vădeşte, învăţăcelule, că, deşi adulatorii unei
vechi perversiuni ca aceasta nu cutează să îi numească făţiş pe aceştia zei şi zeiţe, totuşi,
dinaintea unui asemenea eveniment neaşteptat, pe dată sunt rostite acele invocări ale
numelor, de parcă ar fi un glas ascuns şi intim al sufletului. Cel care a suferit întâmplarea
fie este elogiat, fie e batjocorit cu vorba „norocos” sau „nenorocos”.

187
275.
De vreme ce aşa stau lucrurile, ce deosebire se poate stabili, te conjur, între
superstiţia lumii păgâne şi religia care nu e respectată? Crede-mă, niciuna!

Capitolul 18
Definiţia întâmplării, a acestei erori absurde, este absurdă; prin respingerea ei i se
dezvăluie impostura.

Este limpede însă că nici cei vechi, nici cei din vremuri mai apropiate de noi nu au
băgat de seamă izvorul din care lichidul plin de otravă a făcut să ţâşnească acestea; cei
vechi, pentru că, fălindu-se cu titlul foarte trufaş de înţelepţi, au căzut cu capul înainte în
hăul prostiei, iar cei din vremurile mai apropiate de noi, pentru că au crezut cu uşurătate
că tot adevărul s-a aşezat în impietatea păgână şi în umanitatea animalică. Căci definiţia
întâmplării transmisă de aceia şi crezută de aceştia i-a sedus în chip nefericit pe cei
creduli şi înclinaţi către ştiinţele omeneşti şi i-a ţinut strâns în lanţurile foarte puternice
ale ignoranţei, de vreme ce au formulat aşa: „Întâmplarea este un eveniment datorat unei
mişcări întâmplătoare şi produs fără nicio conexiune a cauzelor”. Adevărul este însă că,
în cuprinderea unei desfăşurări atât de ample a definiţiei, învăţăcelule, nu găsesc nimic în
afară de semnificatul elementului menţionat şi socotesc că aceste cuvinte sunt de-a
dreptul goale. Căci cine, folosindu-se măcar de o fărâmă de minte, va cuteza să îl
tăgăduiască pe acela care cârmuieşte şi conduce, care le atinge cu putere pe toate de la un
capăt la altul şi le aşază cu eleganţă?

276.
Oare – dacă Dumnezeu (de care nimeni nu se va îndoi), împăratul cel mai bun, cel
mai mare şi cel mai înţelept, le rânduieşte, le potriveşte şi le îndreaptă pe toate, după
rânduiala sa de nespus, către ţinta proprie fiecăruia – s-ar putea atribui vreo altă cauză
întâmplării sau vreo mijlocire pentru mişcarea întâmplătoare? Defel. Căci, după cum
recunosc păgânii înşişi, nimic nu vine din nimic (chiar dacă noi acceptăm această sentinţă
nu pentru un principiu care acţionează, ci numai pentru subiectul asupra căruia se
acţionează şi care acţionează, adică pentru natura care lucrează în mod natural), ci ceea ce

188
devine (şi anume ceea ce merge mai departe în existenţa sa) nici nu poate deveni în afara
cauzelor necesare şi concurente, nici nu poate ajunge întâmplător în devenirea sa, aşadar
nici întâmplarea nu se poate produce fără cauze anume, proprii şi concurente. Şi aşa, fiind
dată pe faţă viclenia seducătorului, este limpede că definiţia falsă este o eroare în ştiinţa
fizică şi comite o blasfemie în teologia fizică.

Capitolul 19
Este explicată într-un mod mai potrivit definiţia întâmplării transmisă de Aristotel.
Este dată adevărata definiţie a întâmplării, este explicată şi dovedită a fi bună, prin
exemple.

Stagiritul, ca păgân, chiar dacă măsoară cu pas larg cărările strâmte ale adevărului,
pare totuşi să îl fi atins cumva mai de aproape decât ceilalţi (se cuvine să se recunoască
ce e bun chiar la cei răi).

278.
Căci în „Fizica” spune: „De câte ori se face ceva cu un scop şi, din anumite cauze,
se obţine altceva decât era în plan, se numeşte întâmplare.”
El spune „se numeşte”, dar nu îndrăzneşte să spună răspicat „este”; apoi, prin
exemplul dat de el, explică întâmplarea „ca şi cum cineva, săpând pământul pentru a
cultiva ogorul, găseşte o bucată de aur îngropat”.
La aceasta, noi spunem: ceea ce ni se pare că s-a obţinut în mod întâmplător şi este
numit întâmplare, în realitate nu este întâmplare pentru că nici nu provine din nimic, nici,
în sfârşit, nu este în afara cauzelor dinainte orânduite şi concurente. De aceea,
evenimentul care nu este cunoscut dinainte şi nici aşteptat este o întâmplare pentru
altceva (şi anume pentru cel ce nu ştie dinainte) şi nu pentru sine. Se raportează la sine
prin cauze proprii şi necesare şi de aceea nu este întâmplător. Căci dacă agricultorul nu ar
fi săpat pământul şi dacă nu ar fi existat unul care să-şi pună bunurile în pământ în locul
acela, bucata de aur nu ar fi fost nicidecum găsită. Acestea sunt aşadar cauzele
descoperirii întâmplătoare, care provine din ce s-a petrecut şi din cauzele confluente, iar
nu dintr-o intenţie a celui ce acţionează. Este, aşadar, într-o mai mare măsură potrivit cu

189
adevărul ca întâmplarea să se poată defini astfel: întâmplarea este un eveniment
neaşteptat şi necunoscut mai înainte, „provenit din cauze confluente”, în situaţii create cu
un alt scop, adaptate de rânduiala dumnezeiască la un alt bine necesar.

279.
Această definiţie îndepărtează orice reţinere, atât a teologului, cât şi a celui
preocupat de fizică. „Acea ordine face să conveargă cauzele concurente ale
evenimentului – ordine care, printr-o legătură de nedesfăcut”, le cârmuieşte pe toate care
ţin de binele universal şi folosul particular şi le conduce la perfecţiune. Astfel, cele care
provin din predestinarea providenţei dumnezeieşti aşa se cuvine să fie înţelese, aşa se
cuvine să fie acceptate, aşa se cuvine să fie crezute: iar în privinţa celor care provin de la
oameni, prin libera voinţă – tocmai pentru că ei nu reuşesc să distingă cu înţelepciune
între bine şi rău, chiar dacă faptele se petrec dincolo de intenţie – cele care acţionează nu
sunt totuşi întâmplarea, nu, norocul, nu, soarta, nu, în sfârşit, altceva ce sună diavolesc, ci
greşeala, nepriceperea, ignoranţa şi omeneasca prostie, care sunt cauzele eficiente ale
răului propriu, prost măsurat, sau ale vătămării altuia. Căci Xerxes nu a fost înfrânt de
întâmplare în Grecia, ci de ambiţia lui prostească şi rău măsurată şi, dimpotrivă, nu
datorită norocului o ceată mică de greci a îngenuncheat atâta mulţime fără număr, ci
curajul înţelept şi bărbăţia ieşită din comun: şi aşa, s-a văzut că cei dintâi au avut parte de
întâmplarea cea mai rea, iar ceilalţi, de cea mai bună. Despre acestea însă va fi vorba mai
pe larg, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, în teologia etică.

280.

190
 Capitolul 20
Este arătată limpede cauza pentru care s-a vorbit atât de prolix despre întâmplare.
Se ia în derâdere părerea păgână despre înţelepciune. Nu este acceptată nicio altă
cauză care produce efect în afară de rânduiala dumnezeiască şi de libera voinţă. Cui
i-a fost dată cunoaşterea! Este explicat nimicul negativ şi privativ, sunt dezvăluite
efectele providenţei şi ale liberei voinţe. Se face cunoscută deosebirea dintre
preştiinţa dumnezeiască şi ceea ce ţine de bine şi de rău.

În rest, învăţăcelule, aş vrea să ştii că ţi-am înfăţişat acestea cu ceva mai multă grijă
şi pe larg nu din vreo altă cauză decât aceea că aş vrea să cunoşti nişte principii şi
elementele cumva necesare ale acestei învăţături foarte tainice, din care sunt alcătuite
silabele, cuvintele şi discursurile adevăratei ştiinţe şi ale învăţăturii sacre, şi chiar spre
folosul celui de alături, al creaturii căruia Dumnezeu i-a îngăduit, prin har, să îi poarte
chipul. Căci opinia ce se recunoaşte păgână niciodată nu a fost favorabilă adevărului:
înţelepciunea este aceea dintre ştiinţe care ştie pentru ea însăşi şi datorită ei, mai degrabă
decât cea care se cuvine să fie aleasă pentru altele. Această înţelepciune, zic, a acestei
ştiinţe, este o nerozie din punctul de vedere al adevăratei ştiinţe. Ea îi îndeamnă pe cei ce
o practică să o practice nu pentru ei înşişi, ci pentru alţii.

281.
Din această cauză, se cuvine să eviţi în chip aparte ca nu cumva să te smintească şi
pe tine pofta de un fruct luat dintr-un pom frumos, plantat pe malul unui râu al
stricăciunii, şi ca ospeţele aducătoare de moarte ale unei asemenea înţelepciuni să-ţi ia
minţile şi nici, în sfârşit, să nu fii tulburat fără rost de raţiunea amorţită a unor asemenea
nume, folosite rău, şi să socoteşti că este altceva în afară de rânduiala dumnezeiască şi de
liberul arbitru al omului care să fie mai presus ori să stăpânească peste cele ce există de-
acum ori care se vor petrece curând (din cauze fie cunoscute, fie necunoscute). Odată
acceptate nume abstracte de felul acesta, este tăgăduită cârmuirea dumnezeiască şi se
tulbură conservarea universului. Tot aşa, odată îndepărtat liberul arbitru, decade
deopotrivă greşeala, păcatul, şi, în consecinţă, îndurarea şi dreptatea lui Dumnezeu ajung
să fie atribute golite de sens. Departe de noi! De aici e mai limpede decât soarele însuşi

191
ce anume se cuvine să se înţeleagă pe deplin că încerca absurdul lumii păgâne să aşeze în
ştiinţa sacră şi, tot aşa, să se respingă ideea că cei ce poartă stindardul adevărului s-ar
bucura de un bun fără rost. Din această cauză, să ai de acum încolo convingerea că lumea
a fost creată de înţelepciunea dumnezeiască şi că toate creaturile şi-au primit cândva
începutul. Tot aşa, că ordinea naturală a mers înainte într-un mod supranatural în privinţa
mişcării şi a ajuns la desăvârşirea finală şi că le-a arătat cauzele şi principiile slujitorilor
săi, deopotrivă dintre studioşii fizicii şi ai metafizicii, care erau credincioşi şi cu adevărat
înţelepţi, iar nu superstiţioşilor şi idolatrilor profani.

282.
Într-adevăr, în timpul nesfârşit al veşniciei sale, le-a creat pe toate cele văzute şi
nevăzute din nimicul privativ (iar nu din cele negativ). (Căci în Dumnezeu cel desăvârşit
nu există „nimic”, „nu”, „negativ”, „privativ”, ci trăsătura privativă ţine numai de făpturi,
şi anume nu se referă la esenţa făpturilor, ci la existenţa lor naturală şi esenţială, de vreme
ce, spun, nu erau la ele mai înainte de a fi create: dar la Dumnezeu, toate au fost definite
şi desăvârşite, în toate elementele lor întregi, de vreme ce existau, în veşnica lui
predestinare a lucrurilor, mai înainte de a fi.)
Apoi, toate darurile bune şi desăvârşite provin din providenţa dumnezeiască, iar
înclinarea spre bine sau rău provine din liberul arbitru al omului, şi de aceea nu se poate
face, produce şi împlini niciun act întâmplător, nicio mişcare fără diriguitor şi, în
consecinţă, niciun eveniment (după cum adesea s-a dovedit) în absenţa cauzelor care îl
însoţesc şi îl produc. Să crezi şi să înţelegi, în sfârşit, că dumnezeiasca preştiinţă sau
precunoaştere le ştie pe toate mai înainte de a fi aşa cum sunt, le cunoaşte, le vede şi le
pătrunde în străfundurile cele mai adânci ale ascunzişului, că se bucură de cele bune, pe
cele rele însă le respinge, este nemolipsită, nemurdărită şi neatinsă de orice e contrar
binelui şi de generarea unor cauze contrare.

283.
Să dăm aşadar pentru aceasta pilda soarelui şi să punem în sfârşit punct acestei
teorii, cu ajutorul lui Dumnezeu.

192
 Capitolul 21
Discipolii ştiinţei sacre, străduindu-se să ajungă la cunoaşterea creatorului pornind
de la creatură, s-au folosit de pilda soarelui. La soare sunt luate în considerare trei
elemente: mişcarea, căldura şi lumina. Sunt comparate: mişcarea cu providenţa,
căldura cu rânduiala şi lumina cu preştiinţa divină.

Urmând să vorbim – după putinţa acordată de însăşi ştiinţa adevărului – despre

efectele, aproape de neperceput pentru creaturi, ale preştiinţei dumnezeieşti, socotesc că
nu va fi o comparaţie nepotrivită să facem o cercetare, oricât de rapidă, asupra efectelor
razelor solare.
Căci discipolii ştiinţei sacre, care se străduiesc să spună ceva mai apropiat de
puterea de înţelegere şi mai accesibil simţurilor slabe, despre atributele dumnezeieşti sau
despre însăşi inefabila Treime Preasfântă, şi să se apropie, filozofând cu prudenţă, de
creator, nu cutează că aducă nicio altă pildă mai limpede decât soarele, niciun alt
argument mai limpede decât efectele solare – ceea ce, de fapt, învăţăcelule, niciun om cu
mintea întreagă nu poate tăgădui. Folosindu-ne de această îngăduinţă, luând şi noi, în
chip metaforic, soarele ca echivalent pentru ochiul divin ce le vede pe toate, vom încerca
să comparăm efectele fiecăruia, pe cât va fi fost cu putinţă, deopotrivă elegant şi ortodox.

284.
Aşadar, sunt luate în considerare, la soare, mai cu seamă trei elemente: mişcarea,
căldura şi lumina; ele, pornind de la însuşi discul solar, ating toate obiectele ce le ies în
cale mereu în acelaşi fel. Iar prin mişcare, el le străbate pe toate şi înconjoară întreaga
lume. Iar prin căldură, ridicând temperatura, le încălzeşte pe toate şi le este prielnic. Şi, în
sfârşit, cu lumina luminează şi le duce pe toate din întunericul nopţii la limpezimea stării
de a fi vizibil. De aceea, mişcarea se va compara pe bună dreptate cu providenţa, căldura,
cu predestinarea, lumina, în sfârşit, cu acea cunoaştere de dinainte sau cu preştiinţa. Şi
aşa, făcând această comparaţie, cercetăm până în străfunduri ce face soarele prin cele trei
mijloace numite mai înainte şi în ce fel lucrează el în obiecte. De aici, în acelaşi fel, vom
face în chip fericit presupuneri în privinţa celor trei raze pline de strălucire ale
dumnezeirii.

193
 Capitolul 22
Este adusă pilda soarelui, sunt descrise cu atenţie natura lui, proprietăţile, precum
şi efectele şi lucrările celor trei elemente cercetate în privinţa lui.

Aşadar, soarele stăruie neîncetat în propria sa mişcare (mereu aceeaşi), nu îngăduie

nicio schimbare, nicio grăbire, nicio întârziere şi nu face nicio schimbare. Se roteşte
mereu în acelaşi cerc, parcurge mereu aceleaşi drumuri, încălzeşte mereu, luminează
mereu, este, în sfârşit, mereu acelaşi şi nemişcat în parcursul său foarte rapid.

285.
Căldura lui însă, care se poate vedea şi simţi la suprafaţa lucrurilor, pătrunde totuşi,
într-un fel care nu se vede şi nu se simte, până în centrul pământului, trezeşte arheii
adormiţi ai lucrurilor şi le pune în mişcare trăsăturile vitale; ea face ca fermenţii proprii ai
lucrurilor ce urmează să se înfierbânte să îşi păstreze – pentru a-şi duce la capăt specificul
formei pe care trebuie să o ia – căldura divină, ordonează meteorii, potoleşte frigul,
statorniceşte zonele de climă, cumpăneşte vremea rea, linişteşte aerul punându-l în
mişcare şi temperează trăsăturile specifice (după cum se spune)! Şi, pe scurt, toate (de la
centrul pământului până la creştetul cerului) le îndreaptă şi le aşază pe calea păstrării,
răspândirii şi a ordinii naturale.
În cele din urmă, toate se împărtăşesc din lumina lui, chiar dacă nu toate în acelaşi
fel, ci, după felul putinţei proprii, adică după calitatea de a fi opac şi subţire, sunt
luminate şi scăldate în lumină. Căci, în vreme ce lumina este una şi aceeaşi, totuşi felul
cum este orânduit materialul respectiv face ca lumina să difere de ea însăşi, ca formă,
ceea ce se poate vedea la astrele luminate de soare, dar care sunt foarte diferite ca
lumină.

286.
Tot aşa, unele se împărtăşesc din ea numai la suprafaţă şi doar în prezenţa soarelui,
îi reflectă lumina, pentru că sunt suprafeţe dintr-o materie solidă şi groasă, lucrate cu
meşteşug ca să primească strălucirea, după cum se poate observa la aur, argint, la oglindă

194
şi cele asemănătoare lor. Mai departe, unele sunt luminate pe de-a-ntregul, prin
pătrundere, cum se vădeşte în subţirimea aerului şi fluiditatea apei şi în transparenţa
cristalului, a sticlei şi a celorlalte pietre. În sfârşit, unele sunt luminate la suprafaţă, fără a
putea să primească nicio lumină sau să aibă vreo putinţă de a face să se reflecte
strălucirea, cum este orice metal neşlefuit, pământul, pietrele, lemnele şi toate vegetalele
şi cele ce sunt uscate, care se deosebesc prin culorile proprii şi nu primesc razele soarelui,
iar de aceea nici nu pot să reflecte vreo strălucire.
Căci culorile sunt extremităţile materiei ordonate, deosebindu-se nu prin lumină, ci
prin aşezare, după cum arată experienţa: cele colorate felurit, schimbându-şi poziţia, îşi
schimbă şi culorile – ceea ce este limpede că se întâmplă prin dispunerea diferită a
materiei.

287.
În sfârşit, este putinţa vitală de a vedea a animalelor: ele, odată ce e primită lumina
prin pupila ochiului şi este reflectată în exterior, tot prin ea, datorită organelor optice
interne, înfăţişează o asemenea lucrare minunată a naturii, încât chiar această putinţă de a
vedea pare să fie o imagine vizibilă şi palpabilă a sufletului invizibil. Cu toate acestea,
nici ea nu este lipsită de o deosebire a materiei respective, şi chiar într-un mod felurit şi
multiplu: la unele, organele ce primesc lumina se comportă proporţional cu însăşi
prezenţa luminii de jur-împrejur, reflectă în mod liber lumina şi văd curat ceea ce privesc,
cum sunt ochii oamenilor sau ai unui alt animal, aflat în floarea vârstei; dimpotrivă, când
ochiul este vătămat de urdoare sau de vreo altă slăbiciune întâmplătoare, ei le văd pe
toate într-o altă culoare decât e în realitate sau, dacă văd în aceeaşi culoare, totuşi li se
arată întunecos şi slab şi amestecat, cum păţesc ochii uscaţi de bătrâneţe şi cei obosiţi de
lecturi neîntrerupte, ceea ce se poate întâmpla chiar în floarea vârstei. Unele însă au parte
de o putinţă de a vedea atât de mult peste medie, încât atunci când lumina este în exces
aproape că li se toceşte vederea, cum este limpede că se întâmplă la copii, adică atât la
puii oamenilor, cât şi la ai celorlalte animale, care, când sunt scoşi la lumină pentru prima
dată, îşi pun pleoapele peste ochi, de parcă ar refuza lumina din exterior, şi îşi ascund
organele capabile să primească lumina.

195
288.
Nu altfel sunt ochii bufniţelor, ai liliecilor şi ai altor mici animale asemănătoare; ba
chiar şi ai unora dintre patrupede, cum sunt pisica, vulpea, şoarecele şi celelalte care, pe
la apusul soarelui – iar unele după apus, şi altele chiar în plin întuneric – văd liber şi se
bucură mai mult de întunecimile nopţii decât de lumina zilei.
Tot aşa, unele se pot folosi de aceeaşi calitate deopotrivă ziua şi noaptea, iar altele
sunt atât de dornice de lumină şi gata să fugă de întunecimi, încât pot privi de-a dreptul
soarele de la amiază fără a-şi pleca privirea şi nu reuşesc defel să îndure întunericul de la
apusul luminii – aşa cum demonstrează ce se spune despre acvile – iar experienţa ne
învaţă despre neamul tuturor păsărilor şi al celorlalte înaripate şi al patrupedelor, care fie
înainte de apus, fie chiar la apus, fie imediat după apus, îşi caută ascunzişurile şi
cuiburile; iar dacă mai sunt altele asemănătoare acestora, le putem lăsa deoparte: socotesc
că, de nu mă înşel, pentru a înţelege potriveala comparaţiei, acestea sunt cu totul de ajuns.

289.

Capitolul 23
Se adaugă şi se explică pilda mişcării, culorii şi luminii solare ca o comparaţie cu
providenţa, rânduiala şi preştiinţa dumnezeiască.

Soarele, aşadar, stăruie neîncetat în aceeaşi mişcare.

Această continuă identitate şi absenţă a schimbării, specifică mişcării soarelui, după
cum s-a spus, se va compara pe bună dreptate cu providenţa dumnezeiască. Căci
providenţa dumnezeiască nu poate accepta nicio schimbare şi niciodată nu schimbă
planul hotărârii veşnice, căci cele pe care Dumnezeu le ştie dinainte şi le vede dinainte,
pe care le vede dinainte veşnic în acelaşi mod, le rânduieşte veşnic bine şi desăvârşit, le
cunoaşte şi le ştie pe toate dinainte, acelea se vor face după hotărârea veşnică a
providenţei sale.
Culoarea lui.
Rânduiala divină (în măsura în care poate fi înţeleasă de simţurile şi intelectul
omului, şi anume toate cele vizibile prin simţuri, dar şi toate cele invizibile prin intelect),

196
le rânduieşte pe toate pentru a împlini şi a desăvârşi armonia universului şi pe toate le
aşază dinainte după hotărârea providenţei, adică cele care sunt ordonate dinainte după
ordinea naturală şi tainele de dincolo de natură şi rânduite după preaînalta înţelepciune şi
bunătate, şi cele care nu pot face altceva decât să devină şi să lucreze, după sentinţa
divină, într-un timp, loc, ca principiu, ca mijloc şi scop.

290.
În sfârşit, prin lumina lui.
Prin preştiinţa şi precunoaşterea sa, pe toate le ştie şi le cunoaşte dinainte de a fi,
dar nu pe toate în acelaşi mod. Căci le cunoaşte pe cele bune ca bune, iar pe cele rele, ca
rele. Şi, de vreme ce preştiinţa lui Dumnezeu este una şi aceeaşi (căci la Dumnezeu nu
există nicio duplicitate şi nicio multiplicitate), totuşi rânduiala sau înclinaţia liberei voinţe
generează o preştiinţă multiplă, care, după măsura înclinaţiilor şi demnităţilor, cunoaşte
dinainte că acestea sunt într-un fel, iar acelea, într-alt fel.
După cum se poate vedea la astre.
După cum se poate vedea la creaturile cereşti, deosebite gradual, adică datorită
luminii: cu toate că, după condiţia desăvârşirii proprii, se împărtăşesc din aceeaşi lumină
a splendorii divine, totuşi Dumnezeu nu îl ştie dinainte pe înger ca heruvim bun, nici, la
rândul său, pe heruvim ca înger bun, şi aşa, prin aceeaşi bunătate comună, după gradele
demnităţilor, cei buni sunt în chip diferit ştiuţi dinainte de Dumnezeu şi, mai înainte de a
fi creaţi astfel, sunt cunoscuţi astfel dinainte.
Unele numai la suprafaţă.

291.
Sufletele care, prin înclinaţia către bine a propriei lor voinţe, s-au exersat aşa în
virtuţi (care, după învăţăceii adevărului, reprezintă respectarea preceptelor divine) nu
doar că au reuşit să fie cu totul potrivite şi în stare să se împărtăşească din harul divin, ci
chiar, reflectând razele harului divin şi trecându-le de la ei la alţii, i-au făcut şi pe alţii
potriviţi şi vrednici să se împărtăşească din aceeaşi lumină.
După cum se poate vedea la aur, la argint.

197
 După cum se poate vedea la cei care lucrează cu credinţă lucrarea dumnezeiască:
cumpără o perlă de preţ şi dau împrumut cu dobândă talantul Domnului.
Apoi pe unele le luminează cu totul, pătrunzând în ele.
Pe unii îi cunoscuse dinainte, chiar din pântecele mamei, ca desăvârşiţi şi foarte
vrednici de harul său desăvârşit şi de a împlini o slujbă anume a unei taine.
După cum se vădeşte în subţirimea aerului.
După cum se vădeşte în alegerea patriarhilor, a profeţilor, a apostolilor şi a altora
asemănători lor.
În sfârşit, unele sunt luminate la suprafaţă.

292.
De vreme ce iubirea divină voieşte ca toţi să fie sau să devină buni şi cinstiţi
(„veniţi cu toţii la mine”), le-a pus tuturor dinainte aceeaşi cale („învăţaţi de la mine,
pentru că sunt blând”), le-a dat tuturor în mod egal aceeaşi poruncă şi le-a predicat
cuvântul lui Dumnezeu, dar, ca în parabolă, după natura locului şi a ogorului (care este
înclinaţia însăşi a voinţei libere), sămânţa fie se înmulţeşte de o sută de ori, fie este
mâncată de păsări mai înainte de a încolţi, fie e acoperită de spini, fie se usucă de pe urma
lipsei de apă şi moare.
De unde se vădeşte, învăţăcelule, că, deşi cuvântul este simplu, unul singur şi
acelaşi, totuşi, aplecat după înclinaţia voinţei libere, se împarte în multe feluri şi se
transformă cumva în nenumărate forme. Altminteri, dacă sufletul se străduieşte să-şi
transforme înclinaţia rea într-una bună, cu siguranţă preştiinţa divină a fost în stare să
cunoască dinainte că are să se schimbe de la viciu spre virtute şi de la rău la bun.
Ca orice metal neşlefuit.
Ca orice suflet care, de vreme ce nu s-a străduit niciodată să o ia pe calea virtuţii şi
să dobândească harul divin, de bună seamă nu va putea spera pentru sine buna cunoaştere
de dinainte care îi aparţine lui Dumnezeu. Semnul e că nu va reuşi nici ca lucrările lui
bune să se răsfrângă asupra celui de alături.
Ele, odată schimbat locul, îşi schimbă culorile.

198
293.
Odată schimbată înclinaţia voinţei bune, se vor schimba deprinderile şi, în
consecinţă, va nutri speranţa în divina preştiinţă asupra sa, atât bună, cât şi rea. „Vrei să
te mântui? Vreau.” „Ia-ţi patul tău şi umblă.” „Spală-te în apa Sylloam”: nu e nicio
îndoială că, după înclinaţia bună a sufletului, a dobândit o preştiinţă divină bună în
privinţa sa.
Şi, în cele din urmă, este putinţa vitală de a vedea.
De vreme ce intelectul este unul şi acelaşi la toţi muritorii, există aceeaşi putinţă de
a cunoaşte şi a înţelege adevărul strălucirii adevărate, şi anume cea care poate să pătrundă
cu ochiul senzorial (nu intelectual) şi să le vadă şi să le discearnă în oglinda credinţei pe
cele invizibile, ca şi cum ar fi vizibile: dar e ca şi cum, purtat de corabia cu multe
alcătuiri a trupului, suferă nenumărate naufragii – în furtuni, şi chiar în mijlocul apelor
liniştite are asupra sa primejdia vârtejurilor de la Carybde şi Syrte.
La unele sunt chiar organe capabile să primească lumina.
Unele, pentru că au o natură bună şi îngrijită, intră foarte uşor pe poarta virtuţii şi,
în consecinţă, speră o bună precunoaştere a lui Dumnezeu faţă de sine, găsindu-şi liniştea,
cu bun temei, în mângâierea făgăduinţei.

294.
După cum sunt ochii omului.
După cum sunt aceia care dau ascultare cu vioiciune şi pe dată poruncilor
dumnezeieşti, sunt şi unii care, dimpotrivă, se muncesc cu viciul înclinaţiei rele. Căci ei,
renunţând de bunăvoie la jugul plin de încântare, îşi atrag de partea lor o preştiinţă
diferită de cea pe care Dumnezeu preferase să o ştie dinainte pentru ei („căci nu voiesc
moartea păcătosului”).
Sau, dacă este aceeaşi, e neclară.
Sau, dacă ar vrea să spere la binele viitor şi îşi pune dinainte, în viitor, pocăinţa
(care este înclinarea de la rău spre bine), prin simpla credinţă şi fără să ia niciun veşmânt
al lucrărilor bune, merge către nunta Domnului, dar, suferind că este respins, nu va intra
niciodată în bucuria Domnului şi de aceea va avea speranţe neclare şi îndoielnice în
privinţa preştiinţei lui Dumnezeu.

199
 După cum suferă ochii uscaţi de bătrâneţe.
După cum suferă cei care, sperând fără măsură şi peste măsură la îndurarea divină
sau la preştiinţa bună, dorm, fără a veghea la salvarea lor şi îngrijindu-se de sine cu
trândăvie.
Ceea ce se poate petrece şi în floarea vârstei.
Cei pe care moartea îi înghite într-un moment şi într-un loc unde nu se aşteptau
(„Vegheaţi, căci nu ştiţi ceasul la care va veni hoţul!”).

295.
Unele creaturi sunt înzestrate cu o putinţă de a vedea peste măsură.
Iar unii au un suflet atât de simplu şi slab, încât fie nu se pricep deloc la preceptele
dumnezeieşti, fie sunt cu totul dedaţi unor învăţături superficiale şi mincinoase.
După cum se vădeşte la copii.
După cum se vădeşte la neamurile barbare, care fie nu îşi pot închipui defel răsplata
şi speranţa bună, fie, supuşi vreunei religii false şi plăsmuite, cuceriţi şi amăgiţi de o
părere oarbă şi de o înclinaţie primejdioasă a sufletului, din pricina unei ignoranţe de
neînvins, iau binele desăvârşit drept răul desăvârşit (ce li se va întâmpla negreşit); dacă
dinaintea lor va străluci raza adevărată a religiei adevărate, pe dată vor striga în gura mare
că sunt întunecimi („Vai de noi!” şi celelalte) şi, extinzând simţurile carnale peste
cunoaşterea intelectuală şi acoperindu-şi ochiul inteligenţei cu pleoapa ignoranţei groase,
vor respinge învăţătura pură, adevărată şi sacră.
Nu altfel decât aceştia sunt ochii bufniţelor.
Nu altfel decât aceştia sunt cei ce urmează duhul necurat, care – fie prin ei înşişi, fie
prin mijloace de nespus – împrăştie în orice suflet minciuna şi tot ce e contrar adevărului.

296.
După cum sunt ai pisicii, ai vulpii, ai şoarecelui
După cum sunt falşii profeţi, antihriştii, cei ce creează erezii şi ceilalţi şarlatani ai
superstiţiilor, cei care răspândesc legi diabolice şi sunt născocitori plini de necredinţă. Ei
se bucură, fiindu-le interzisă tăcerea, mai mult să ascundă minciuna decât să cerceteze
prin limpezimea cuvântului şi să dovedească prin pilda lucrării; în privinţa lor, nimeni

200
care e cu mintea întreagă nu se va îndoi de precunoaşterea cu care i-a cunoscut
Dumnezeu dinainte.
Tot aşa, unele creaturi pot să se folosească de aceeaşi calitate atât ziua, cât şi
noaptea.
Există unii muritori, cu totul nătângi şi mai neînsemnaţi decât fiarele sălbatice, care
cred şi speră că sufletul omului nu îşi dobândeşte salvarea prin credinţă, nici prin lucrările
bune (ba dimpotrivă), că acelaşi suflet nu îşi capătă osânda prin perfidie şi renegarea
credinţei şi nici prin lucrările rele, ci că un suflet a fost dinainte menit într-un fel, iar altul,
într-alt fel, de către preaînalta bunătate şi dreptate a lui Dumnezeu. O, sminteală de
neîndurat! O, îndurare nepătrunsă a lui Dumnezeu, care binevoieşte să suporte asemenea
hulitori!
În sfârşit, unele sunt foarte dornice de lumină şi fug de întunecimi.

297.
Unii într-atât iau ca model adevărul şi iubesc virturea, detestă minciuna şi urăsc
viciul, încât, privind de-a dreptul soarele dreptăţii cu ochiul nemişcat al sufletului, speră
cu temei, cred cu statornicie şi ştiu nesmintit că Dumnezeu are să-i plătească, la un
moment dat, fiecăruia după lucrările lui, adică celor credincioşi le va înmulţi talanţii şi le
va spori bucuria, iar netrebnicilor le va da temniţele veşnice şi sărăcia rămăşiţelor, până la
ultimul bănuţ. O, rău uriaş, de vreme ce la cel veşnic nu există nicio mărime a timpului –
atunci bănuţul, având greutatea nesfârşită a lui Dumnezeu, va fi plătit veşnic şi datoria
niciodată nu se şterge!
După cum o dovedeşte ce se spune despre acvile şi ne învaţă experienţa.
După cum dau mărturie cei bine deprinşi cu ştiinţa sacră şi o afirmă adevărul însuşi,
fiii luminii nu se bucură să privească nimic altceva decât soarele dreptăţii.
Unele, înainte de apus.
Cei care mai înainte de a auzi minciuna, ori chiar auzind-o strigând, ori îndată după
zgomotul ei aducător de rău, se retrag în sălaşul adevărului şi îi învaţă pe alţii şi afirmă şi
cercetează cu suflet liniştit ceea ce ştiinţa sacră dă ca învăţătură, pornind de la adevăr:
filozofând în felul acesta, cucernic şi ortodox, asupra întreitei raze a dumnezeieştii

201
splendori unice, primesc unii de la alţii bucuria fericirii celei mai înalte şi, în parte,
premiul întrecerii legiuite şi coroana ce nu se veştejeşte.

298.

Capitolul 24
Se fac rezumatul şi încheierea, din învăţătura transmisă de preştiinţa divină: pe
această cale suntem sfătuiţi să mergem înainte către disciplina teologiei etice, atât
teoretic, cât şi practic.

În felul acesta aşadar, preaiubitul meu învăţăcel, să crezi, să înţelegi şi să ştii că

preştiinţa divină este nevinovată, neatinsă şi foarte departe de orice avânt violent al
liberului arbitru, de orice act iraţional, poftă neînfrânată, dorinţă înflăcărată, strădanie
deşartă, plan fără noimă, ambiţie smintită, ocupaţie fără rost, păgubire dăunătoare,
prăbuşire jalnică, întâmplare nefericită, pasiune rea şi de înclinarea – ce ruinează şi
distruge – a oricărei pasiuni; iar împreună cu acestea să filozofezi de aici încolo şi în
privinţa celorlalte, după cum i se cuvine unui discipol al adevărului, cu evlavie şi
sfinţenie; odată dobândite acestea bine şi desăvârşit, prin ştiinţa sacră, ca atlet bun şi
legiuit al teologiei etice, ca adevărat purtător de stindard, cel mai înalt, al adevăratului
Dumnezeu, şi ca cel mai puternic şi vrednic oştean ce-i merge înainte, să porneşti la
drum, să-ţi faci mai departe sacra îndatorire ostăşească, să porţi războiul lui Dumnezeu,
să duci în chip legiuit lupta, să dobândeşti victoria şi să discerni cu înţelepciune ce este
bun şi cinstit dinaintea lui Dumnezeu, să iubeşti virtutea, să fugi de viciu, să înţelegi
deosebirea dintre moarte şi moarte, dintre viaţă şi viaţă;

299.
în cele din urmă (să-ţi îngăduie Dumnezeul îndurărilor), să ajungi la adevărata
beatitudine, să o găseşti, să o îmbrăţişezi, să o iei în stăpânire şi să te bucuri cu încântare
de ea atât în viaţa aceasta, cât şi în cea viitoare, şi să cânţi veşnic, cu toată evlavia, Sfânta
Treime, dinaintea maiestăţii Preasfintei Treimi. Ei i se cuvine toată înţelepciunea, toată
sfinţenia, toată gloria, toată cinstirea şi toată închinarea, în veacurile nesfârşite. Amin.

202
 Sfârşit

203