FACTORII DE VEGETAŢIE ŞI METODELE DE DIRIJARE ALE ACESTORA

In vederea realizării unor producţii ridicate, sigure şi de calitate superioară

este necesară crearea condiţiilor optime de creştere şi dezvoltare a plantelor pe tot

parcursul perioadei de vegetaţie a acestora. Principalii factori de care depinde

creşterea şi dezvoltarea plantelor şi care trebuiesc asigurati în optim sunt: căldura,

lumina, apa, aerul, substanţele nutritive, la care se adaugă tehnologia aplicată.

1.1.Temperatura, ca factor de vegetaţie

Temperatura are o mare importanţă pentru viaţa plantelor deoarece

influenţează atat germinaţia seminţelor, cat şi procesele de asimilaţie, respiraţie,

transpiraţie, absorbţia apei şi substanţelor nutritive din sol.

1.2 . Lumina, ca factor de vegetatie

Lumina, factor de vegetaţie prin care energia solară este asimilată în plantă ca

biomasă, sub formă de energie potentială. Influentează procesul de fotosinteză, de

creştere, înflorire şi fructificare, conferă rezistentă la cădere, asigură calitatea

recoltei.

Anual, pe glob, plantele verzi consumă aprox. 20 miliarde tone de CO2

producand peste 80 miliarde tone de biomasă, ceea ce echivalează cu 35 miliarde

tone combustibili convenţionali.

1.3. Apa, ca factor de vegetaţie

Plantele au nevoie de apă pe tot parcursul vieţii, de la germinaţie pană la

formarea recoltei. Apa levigă agregatele solului şi participă la disocierea şi dizolvarea

sărurilor minerale formand solutia solului, care este preluata de rădăcini şi

transportată pană la frunze. In acest fel, se asigură turgescenţa celulelor, menţinand

plantele în poziţie erectă.

In funcţie de acestea, plantele pot fi diferenţiate astfel:

- rezistente la secetă: vita de vie, pepene, mei, năut, linte, sorg, iarbă de Sudan,

dughie etc.;

- mijlociu rezistente: floarea soarelui, secară, ricin, bumbac, sparcetă, grau, orz,

porumb, lucernă etc.;

- nerezistente: orez, soia, fasole, dovleac, cartof, trifoi, specii legumicole etc.

1.4. Aerul, ca factor de vegetaţie

Aerul, este un amestec format din azot, oxigen, dioxid de carbon, amoniac,

argon, heliu, vapori de apă, particule solide etc. Pentru creştere şi dezvoltare plantele

au nevoie de aer pe tot parcursul perioadei de vegetaţie, atat la suprafaţă cat şi in

sol. Intre apa şi aerul din sol există relatii antagoniste exprimate prin regimul

aerohidric al solului.

1.5. Substanţele nutritive

Au rol fundamental în nutriţia plantelor, deoarece participă alături de ceilalti

factori la realizarea producţiei agricole. In urma cercetărilor ştiinţifice, s-a stabilit că în

compozitia plantelor intră aprox. 60 de elemente chimice, mai importante fiind:

carbon, hidrogen, oxigen, azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf, fier, bor,

mangan, cupru, zinc, molibden, cobalt, clor. Dintre acestea, carbonul, oxigenul şi

hidrogenul provin din aer şi apă şi reprezintă 90 % din masa substanţei uscate a

plantelor.

Sunt necesare pe toată perioada de vegetaţie a plantelor dar cu cerinţe diferite

în funcţie de specie, faza de vegetaţie, fenofază, consum specific, condiţii

pedoclimatice, soi (hibrid) etc.

In functie de cerinţele plantelor, elementele nutritive sunt necesare în cantităţi

mari, macroelemente principale (azot, fosfor, potasiu), în cantităţi mai reduse

macroelemente secundare (calciu, magneziu, sulf) şi mult mai reduse microelemente

(mangan, cupru, zinc, bor, fier, molibden, cobalt, clor).

BURUIENILE DIN CULTURILE AGRICOLE

Buruienile sunt considerate plante sălbatice sau cultivate care apar şi se

dezvoltă în culturile agricole. Sunt plante nedorite în culturi, care cresc şi se dezvoltă

oriunde există un substrat minim de creştere.

Apar pretutindeni (culturi agricole, fâneţe, pajişti, plantaţii pomi-viticole,

parcuri, grădini, marginea drumurilor, căilor ferate, canale de irigaţii etc. Buruienile,

provin din flora spontană şi se împart în două grupe în funcţie de locul de apariţie:

- segetale, buruieni care cresc şi se dezvoltă pe terenurile cultivate (pălămidă,

costrei, mohor, etc.);

- ruderale, buruieni care cresc şi se dezvoltă pe terenuri necultivate (troscot,

lobodă, nalbă, boz etc.)

.3.3. Importanţa economică a buruienilor - alternativă pentru agricultura

ecologică

Pe lângă faptul că sunt dăunătoare culturilor agricole, buruienile pot fi şi

folositoare deoarece, datorită însuşirilor acestora pot fi utilizate în scop farmaceutic,

în alimentaţia umană, apicultură, cosmetică etc.

În alimentaţia omului, buruienile impun şi anumite restricţii cum ar fi:

- să nu provină de pe terenuri unde au fost aplicate pesticide, îngrăşăminte

chimice azotoase;

- să nu fie atacate de boli sau dăunători, deoarece pot transmite anumite vizoze;

- să fie utilizate în complex cu alte specii.

În acest sens, cele mai utilizate specii de buruieni sunt: ştir de ogoare, coada

şoricelului, hrean, pelin, traista ciobanului, coada calului, iarba grasă, sângele

voinicului, muştar sălbatic, păpădie, pir târâtor, cicoare etc., ce pot fi preparate sub

formă de supe, salată, făinuri etc.

COMBATEREA BURUIENILOR

Datorită particularităţilor biologice foarte diferite ale acestora (înmulţire, vitalitate,

adaptabilitate etc.), diversitatea condiţiilor pedoclimatice, buruienile se combat foarte

greu şi cel mai adesea parţial. Însă, prin aplicarea combinată a mai multor metode

atât preventive cât şi curative se poate asigura distrugerea în totalitate a acestora.

4.1. Metode preventive (de prevenire a apariţiei buruienilor)

Aceste măsuri au o mare importanţă pentru practica agricolă deoarece este mai

uşor a se preveni apariţia buruienilor decât distrugerea acestora. Principalele metode

preventive se referă la:

● rotaţia culturilor, o metodă recomandată, eficientă care se realizează fără

cheltuieli suplimentare; prin practicarea monoculturii (opus rotaţiei), buruienile se

înmulţesc, se favorizează apariţia de boli şi dăunători;

● folosirea îngrăşămintelor, stimulează creşterea plantelor de cultură dar şi a

buruienilor; dacă buruienile sunt distruse prin diferite metode înainte, concomitent

sau după semănat, plantele de cultură avansează în vegetaţie şi stânjenesc apariţia

şi creşterea buruienilor care răsar ulterior;

● aplicarea amendamentelor, corectează reacţia (pH-ul solului) ce poate fi total

improprie pentru anumite buruieni, deoarece unele preferă soluri cu pH acid (coada

calului, măcriş, piciorul cocoşului etc.) altele preferă soluri cu pH alcalin (limba

peştelui, peliniţă, iarba sărată etc.);

● semănatul raţional, constă în pregătirea corectă a patului germinativ şi

respectarea epocii şi densităţii la semănat;

● curăţirea materialului de semănat sau plantat, prin utilizarea selectoarelor, a

maşinilor de decuscutat, trioare etc., în funcţie de proprietăţile seminţelor de buruieni

sau ale plantelor de cultură;

● pregătirea raţională a gunoiului de grajd, acesta fiind considerat o sursă de

îmburuienare a culturilor, deoarece poate conţine seminţe de buruieni care îşi menţin

capacitatea de germinare chiar dacă sunt trecute prin tubul digestiv al animalelor sau

provin din aşternut şi chiar din raţia de fân administrată;

● distrugerea focarelor de infestare cu seminţe de buruieni, marginile drumurilor,

căilor ferate, perdelelor de protecţie, taluzurile digurilor, canalelor de irigaţie, a

stânelor etc.;

● curăţirea apelor de irigat, deoarece numeroase seminţe de buruieni plutesc la

suprafaţa apei şi îşi pot păstra capacitatea de germinaţie un timp îndelungat (8-44

luni); pentru aceasta, se recomandă: decantoare, traverse, site pentru a separa sau

opri seminţele de buruieni;

● evitarea răspândirii seminţelor prin intermediul animalelor, aşa cum s-a

prezentat anterior, prin păşunat raţional, pe parcele etc.;

● recoltarea la timp şi corect a culturilor, deoarece prin întârzierea recoltatului o

mare parte a buruienilor ajung la maturitate, se scutură infestând terenurile agricole;

● organizarea serviciului de carantină, care are rolul de a controla materialul de

semănat sau alte produse de import.

4.2. Metode curative (de distrugere totală a buruienilor)

Aceste metode prezintă anumite avantaje deoarece combat toate speciile de

buruieni apărute sau unele în curs de răsărire, se realizează anumite lucrări de

pregătire a patului germinativ, lucrări de întreţinere etc. Totodată, aceste metode

prezintă şi unele dezavantaje cum ar fi: consum de energie (combustibil), pot

deteriora structura solului sau pot determina tasarea solului cu consecinţe negative

asupra regimului aerohidric din sol şi implicit asupra creşterii şi dezvoltării plantelor.

4.2.1. Metode agrotehnice

Principalele măsuri agrotehnice sunt considerate următoarele:

- lucrările solului, (aratul, grăpatul, cultivaţia, lucrarea cu freza etc.) distrug

buruienile în vegetaţie precum şi pe cele ce urmează să apară;

- plivitul buruienilor, este o lucrare manuala ce se execută de regulă în grădini,

parcuri, pe pajişti, gazon etc., unde nu se poate interveni prin alte metode;

- prăşitul cu sapa, lucrare prin care se elimină buruienile de pe direcţia rândurilor

de plante prăşitoare (porumb, fl. soarelui), în jurul pomilor, butucilor de vie etc.

- cositul buruienilor, care se poate efectua manual sau mecanic, pe pajişti,

marginea drumurilor, locurile virane etc.; sunt însă specii de buruieni cu rozetă sau

tulpină joasă ce nu pot fi combătute prin cosit (păpădie, pir, troscot, măcriş etc.);

- inundarea, mai puţin practicată la noi în ţară, însă se recomandă îndeosebi în

orezării în vederea distrugerii mohorului lat;

- mulcirea (acoperirea solului cu diferite materiale), cu rolul de a stânjeni apariţia

şi creşterea buruienilor (pir gros, pir târâtor, albăstrele etc.) reduce evaporarea apei

din sol;

- arderea cu flacără, o metodă foarte puţin utilizată şi nerecomandată în ultimul

timp, deoarece se consumă mult combustibil, greu de aplicat si fara rezultate

spectaculoase.

4.2.2. Metode biologice

Această metodă constă în utilizarea unor duşmani naturali (rozătoare, raţe, gâşte,

insecte, melci etc.). Poate fi eficientă pe suprafeţe mari (pajişti, canale de irigat)
inaccesibile altor metode. Nu poate fi recomandată pentru combaterea buruienilor din

anumite culturi.

4.2.3. Metode chimice

Metodele chimice se refera strict la aplicarea erbicidelor care se desfăşoară după

un plan riguros, în care se cere sau se recomandă, urmatoarele:

- respectarea rotaţiei;

- cunoaşterea structurii culturilor;

- stabilirea amestecurilor de erbicide cu acţiune selectivă şi sensibilitate maximă.

Este o metodă rapidă şi eficientă dar care implică anumite avantaje şi

dezavantaje, care vor fi prezentate pe larg la capitolul V.

Desfundarea, este arătura cu întoarcerea brazdei la adâncimi foarte mari de 50-

80 cm, care se execută în vederea înfiinţării plantaţiilor pomi-viticole sau pentru

ameliorarea crovurilor sau terenurilor compacte, greu permeabile

Nivelarea, lucrare obligatorie în orezării, care necesită o pantă foarte mică şi

uniformă dar şi la alte culturi (lucernă, rapiţă, sfeclă, legume etc.), conferind anumite

avantaje cum ar fi:

- se reduce suprafaţa de evaporare şi deci conservarea apei în sol;

- apa fie din irigaţii fie din precipitaţii va fi uniform distribuită pe suprafaţa solului,

evitandu-se băltirile;

- încorporarea seminţelor la aceeaşi adancime ceea ce conduce la o răsărire

uniformă a culturii;

- toate lucrările mecanice premergătoare vor fi de calitate (randuri drepte, praşit în

siguranţă, fără a taia plantele etc.);

- viteza de lucru va fi mai mare iar aparatul de tăiere poate fi coborat la maxim

constituind un avantaj la recoltarea culturilor cu insertie joasa (soia, rapită etc.).

Asolamentul, este cea mai importantă măsură agrotehnică de menţinere şi

sporire a fertilităţii solului, de combatere a bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, sporirea

eficacităţii celorlalte măsuri agrofitotehnice, pentru obţinerea producţiilor calitative şi

cantitative cu cheltuieli minime. Este principala măsură de planificare şi organizare a

activităţii din exploataţie. O măsură rentabilă ce nu necesită investiţii speciale ci se

bazează doar pe priceperea fermierului (managerului).

Rotaţia culturilor, reprezintă ordinea de cultivare a plantelor în

timp, pe o solă. Rotaţia se prezintă prin numere (ordinea fiecărei culturi), astfel: 1.

soia; 2. grâu de toamnă; 3. fl-soarelui; 4. orz de toamnă; 5. porumb boabe.

Durata rotaţiei, reprezintă nr. de ani pentru ca o cultură să revină pe acelaşi loc.

De regulă, durata rotaţiei corespunde cu nr. de culturi din rotaţie.

Monocultura, este o practică opusă rotaţiei; cultivarea unei singure plante mai

mulţi ani pe acelaşi loc (solă) cel puţin cât durează rotaţia; efectul monoculturii –

oboseala solului.

Cultura repetată, cultivarea aceleiaşi plante pe aceeaşi solă 2-4 ani consecutiv,

fără a depăşi durata rotaţiei. Cultura succesivă, atunci când în acelaşi an, pe aceeaşi solă se obţin două

culturi. Ex: orz şi porumb boabe; mazăre şi sorg; borceag şi porumb siloz etc.

4. Reguli ce trebuie respectate la întocmirea rotaţiei culturilor

Ordinea de cultivare a plantelor în rotaţie, este conditionata de:

-Consumul de substanţe nutritive; sunt plante la care sistemul radicular pătrunde

adânc în sol (floarea soarelui, porumb, sfeclă) iar altele explorează numai stratul

superficial (mazare, cereale paioase etc.).

-Consumul de apă; unele plante precum fl-soarelui, lucerna sunt mari

consumatoare de apă, motiv pentru care se recomandă udare de aprovizionare sau

recomandarea anumitor specii rezistente la secetă sau care sa fie semănate în

primăvară, după ce rezerva de umiditate se reface în perioada de iarna;

-Influenţa asupra însuşirilor fizice ale solului; se modifică în sens favorabil

densitatea aparentă, porozitatea totală, stabilitatea hidrică a agregatelor solului.

Protecţia împotriva eroziunii; cu cat solul este mai bine acoperit cu vegetatie, cu

atat este mai putin predispus proceselor de eroziune.

Bilanţul substanţei organice din sol; pe seama resturilor vegetale rezultate de la

vegetaţia ierboasă se acumulează o cantitate mare de materie organică şi pe

adancime apreciabilă;

Combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor; datorită alternanţei dintre culturi şi

cerinţelor diferite ale acestora, sunt distruse inevitabil şi daunatorii, bolile şi

buruienile.

Suportabilitatea, este evidentă la culturi din aceeaşi familie care pot avea boli şi

daunatori comuni iar cerinţele faţă de elementele nutritive precum şi lucrările solului

sunt diferite.

Perioada de timp dintre două culturi care se succed, trebuie sa fie suficienta

deoarece solul trebuie mobilizat, mărunţit, semănat etc., iar cultura ce urmează a fi

înfiinţată trebuie să fie bine încheiată, pentru a rezista peste iarna. Ex: sfecla – grau.

11.1. Particularităţi agrotehnice în zona de stepă

Zona de stepă este reprezentată în mare parte de relieful de campie, fiind

separata in două subzone:

-subzona de stepă din sudul şi sud-estul ţării, reprezentată în mare parte de

Campia Romana;

- subzona de stepa din vestul ţării, reprezentata in mare parte de Campia

Banatului.

Condiţii climatice: Precipitaţiile medii anuale sunt în jur de 400-500 mm în

stepa de sud şi sud-est iar în stepa vestică şi nordică în jur de 500-550 mm. Climatul

este deosebit de arid cu temperaturi medii anuale de 11-120C, unde s-au instalat

specii ierboase adaptate condiţiilor de ariditate pe seama cărora s-au format

kastanoziomuri, cernozionuri, soluri gleice, aluviosoluri, salsodisoluri etc.

Plante cultivate: Această zonă este favorabilă pentru majoritatea plantelor de

cultură: cereale păioase, porumb, plante tehnice şi uleioase (fl-soarelui, soia, in,

cânepă etc.), plante furajere (sparcetă, lucernă, iarbă de Sudan), iar în condiţii de

irigare se pot practica şi culturi succesive. Dintre aceste culturi, grâul şi porumbul

deţin ponderea, respectiv 60-70 % din structura culturilor.

Irigaţia: În zona de stepă se obţin producţii mari şi sigure numai în condiţii de

irigare, unde şi condiţiile permit, deoarece o mare parte a acestei zone este

amenajată şi cu posibilităţi de irigare din Dunăre şi afluenţii acesteia.

Lucrările solului, trebuie să favorizeze depozitarea şi păstrarea apei în sol prin

menţinerea acestuia curat de buruieni, prin lucrări executate la timp şi de bună

calitate. Arătura se execută imediat după recoltarea plantei premergătoare, pentru

înmagazinarea apei provenită din ploi sau cel târziu în toamnă pentru culturile ce

urmează a fi înfiinţate în primăvară

Îngrăşămintele: De regulă, se recomandă doze moderate, datorită

precipitaţiilor scăzute care nu permit valorificarea economică a acestora.

Semănatul: În această zonă, semănatul începe mult mai devreme, pentru ca

germinaţia să beneficieze de rezerva de umiditate acumulată în iarnă. Seminţele se

încorporează mai adânc în sol (către limita maximă), fiind necesare tăvălugiri pentru

a pune sămânţa în contact mai bun cu solul.

Perdelele de protecţie: Sunt inevitabile în aceste zone, deoarece reduc viteza

vânturilor care grăbesc evaporaţia şi usucă solul la suprafaţă.

11.3 Particularităţi agrotehnice în zona forestieră (umedă)

Ocupă o mare parte din teritoriul ţării, condiţiile pedo-climatice fiind foarte

diferenţiate: rocă, relief, climă etc., unde se pot diferenţia două zone distincte: cu veri

calde şi cu veri reci.

Zona forestieră cu veri calde, se întinde în partea de sud a ţării, la nord de

silvostepă, în vestul ţării unde înconjoară silvostepa, în Transilvania, în Moldova între

Prut şi Siret. Aici, climatul este mai cald, cu temperaturi de 8,5-10,50C şi precipitaţii

de 500-600 mm.

Solurile predominante sunt: preluvosoluri, luvosoluri, faeoziomuri greice,

stagnosoluri, gleiosoluri, vertisoluri, aluviosoluri, coluvisoluri, etc.

Plantele cultivate sunt reprezentate în special de grâu şi porumb, urmate de:

sfeclă, mazăre, bob, linte, cânepă, cartof. Datorită reliefului fragmentat, suprafeţele

solelor sunt mai mici şi sunt împărţite în mai multe parcele.

Lucrările solului, respectă aceleaşi cerinţe ca şi în zona de silvostepă, în plus

se recomandă lucrări de desecare-drenaj, stăvilirea proceselor de eroziune etc.

Climatul este mai rece şi umed cu temperaturi de 7-90C şi precipitaţii ce

depăşesc 700 mm.

Tipurile de sol predominante sunt: luvosoluri, planosoluri, stagnosoluri,

eutricambosoluri, faeoziomuri rodice, districambosoluri, pe alocuri turboase etc.

Plantele cultivate găsesc condiţii mai puţin prielnice mai ales datorită reliefului
fragmentat unde nu se poate practica o agrotehnică corespunzătoare, mai dezvoltată

fiind zootehnia, prin cultivarea plantelor de nutreţ: trifoi, sfeclă furajeră, varză

furajeră, porumb siloz, însă pot fi cultivate şi unele plante de felul: grâu, orzoaică, in

pentru fuior, fasole, cânepă, soia etc.

Datorită suprafeţelor arabile destul de restrânse, asolamentele sunt de scurtă

durată, sole cu suprafeţe reduse etc.

Măsuri speciale:

- arătura adâncă fără întoarcerea brazdei – subsolaj;

- aplicarea de amendamente calcaroase;

- lucrări agropedoameliorative pentru reducerea eroziunii: în fâşii, pe curbele de

nivel, executarea de agroterase etc.;

- aplicarea îngrăşămintelor chimice şi organice.

11.4. Particularităţi agrotehnice pe terenurile situate în pantă

Se cunoaşte faptul că terenurile situate în pantă sunt predispuse la eroziune

(proces de îndepărtare a solului de la suprafaţă, prin intermediul precipitaţiilor).

În urma acestui proces, solul devine fragmentat, la suprafaţă se creează rigole,

ogaşe, ravene, ceea ce îngreunează executarea lucrărilor mecanice sau chiar

stoparea acestora, care oricum se execută cu dificultate datorită pantei.

Ca urmare, eroziunea poate fi:

- de suprafaţă, atunci când solul este îndepărtat uniform la suprafaţa terenului;

- de adâncime, atunci când la suprafaţa solului se creează: şanţuri, rigole, ogaşe

şi în final ravene.