Evoluţia ştiinţei nu a fost uniformă în timp şi spaţiu.

Trecând peste genialele intuiţii

ale grecilor, ştiinţa modernă, singura care poate fi considerată ştiinţă, în sensul propriu
zis al termenului începe o dată cu Renaşterea, cu descătuşarea inventivităţii omului
cunoscând câteva mari perioade de progress. În prima etapă (sec. XV – XVI) are în
prim plan centru ipoteza lui Copernic în care se deschid noi drumuri mecanicii,
astronomiei, chimiei, care ulterior înregistrează procese însemnate în navigaţie,
balistică,atît și în întocmirea calendarelor. Începe să-şi pună accentul asupra istoriei
şi să pregătească o presupusă luptă a ideilor din perioada imediat următoare. Ulterior,
în cea de a doua fază este situată în epoca primelor revoluţii burgheze (1540-1650) şi
se caracterizează prin succesele observaţiei şi experimentului,deasemenea au loc și
folosirea unor instrumente, precum ca luneta şi microscopul. Giordano Bruno, Tycho
Brahé şi Kepler aduc completări teoriei heliocentrice. Astfel se dezvoltă dinamica,
fizica experimentală, matematica, chimia, anatomia. În perioada celei de a treia fază
(sfârşitul sec. al XVII-lea – începutul sec. al XIX-lea) se poate vorbi de începutul
maturizării ştiinţei, adică aceasta presuupune apariția primelor forme de
instituţionalizare a ei, prin întemeierea societăţilor ştiinţifice. Odată cu noua imagine
despre lume se trece la o cercetare intensivă a universului, prin fizica newtoniană,
care rezolvă problema gravitaţiei şi a mişcării sistemului solar, contribuind la
întemeierea calculului infinitezimal. Metoda de cercetare a acestei perioade este
matematica. Interesul pentru problemele tehnice, ca şi dezvoltarea cunoaşterii şi a
producţiei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi din secolul al XVIII-lea, deschide
epoca revoluţiei industriale.
În filozofie, trăsătura caracteristică generală a Renaşterii a constituit-o orientarea sa
antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea şi dezvoltarea, potrivit cu
condiţiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii Renaşterii au
apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor
religioase, bazată cu precădere pe raţiune şi pe natură, pentru a proclama triumful
omului asupra „Fortunei” („sorţii”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva
ascetismului medieval, atît și scepticismul împotriva dogmelor bisericii .
Reprezentanţii Academiei florentine , precum Marsilio Ficino, Pico della Mirandola
au pornit de la Platon şi neoplatonism pentru a fundamenta teza unităţii dintre om şi
natură, dintre spirit şi corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului,
concepţie care a influenţat arta Renaşterii.
Umaniştii Renaşterii au dezvoltat o nouă concepţie despre om, promovând ideea
demnităţii omului ca fiinţă liberă, autonomă, creatoare .Concepţiei pesimiste despre
om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului
,fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepţia despre
însufleţirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei
materii active, care îşi desfăşoară prin sine însăşi bogăţia formelor concepţiile magice
şi astrologice sugerau ideea conexiunii universale Filozofia Renaşterii culminează cu
concepțiile legate nemijlocit de ştiinţele noi ale naturii. Aceste concepte
fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii opun
finalismului determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii .
În concluzie, pot spune că concepțiile filosofice au un aport destul de important în
evoluția și dezvoltarea științei, deoarece datorită tuturor progreselor care au avut loc,
știința capăta o nouă posibilitate de a-și înflori și de a se manifesta la niveluri înalte și
de a dobîndi noi scopuri.