Mitul este prima formă a culturii.

Cuprinde o viziune coerentă, profundă care nu este lipsită de măreţie a

lumii arhaice şi a omului ei.
Prin intermediul mitului se cunoaşte şi se "retr ăieşte" originea şi structura realului, care, numai astfel,
poate fi st ăpânit şi folosit. Funcţia principal ă a unei mitologii, a ritualurilor, a cânturilor sacre şi a
dansurilor ceremoniale const ă în a trezi în fiecare eu simţul respectului, gustul minun ării şi dorinţa
particip ării la misterul lumii.

Repere ale filosofiei antice greceşti

începând cu secolele VII – VI î.e.n. în Grecia antică, filosofia reuşeşte să modifice radical perspectivele
"gândului" asupra realităţii înconjurătoare.
Primul filosof al grecilor Thales din Milet, introduce în gândirea europeană modalitatea filosofică de
explicaţie a lumii ca lume, a omului ca om, iniţiind orientarea reflecţiei, în primul rând, asupra
universului. Este creat astfel mijlocul pentru a afla începutul, temeiul, substratul tuturor lucrurilor,
principiul , datorită căruia un lucru ia naştere, fiinţează şi poate fi cunoscut.
Anaximandros pune la originea lumii "apeironul" care inseamna indefinitul, infinitul) iar Anaximene
un aer neobişnuit, numit "suflu".
Heraclit din Efes consideră cosmosul, ca fiind organizat raţional prin şi după principiul "focului" veşnic
viu, care se înteţeşte şi se domoleşte, conform unei anumite ordini, determinând prin transformările
sale caracterul ciclic al lucrurilor.
Anaxagoras din Klazomene, acceptă universul, ca fiind ordonat de una din părţile sale component, el
este şi iniţiatorul viziunii atomiste.
Pentru Democrit din Abdera, elementele principale ale lumii, sunt atomii, care se deosebesc între ei
doar prin formă, ordine şi poziţie. Cei de formă sferică, "foarte mobili şi foarte subtili" alcătuiesc
"sufletul" omului, singurul capabil să dea viaţă trupului.
Parmenide afirmă, că ceea ce noi vedem că se naşte şi trece, nu constituie realitatea lumii, ci
reprezintă doar fenomenele date de simţuri.
Socraterealizează prin învăţătura lui, nu numai o sporire a câmpului de cuprindere filosofică, prin
includerea omului, ci şi o cotitură în desfăşurarea demersului filosofic, prin considerarea acestuia ca
punct de plecare al oricărui gând înţelept.
Socrate afirmă alcătuirea corp-suflet a omului, dar consideră drept unică esenţă umană – sufletul –,
singurul care îndeplineşte toate condiţiile de legitimitate ale principiului, cel care este nenăscut şi
nepieritor, necompus şi mereu identic cu sine, necondiţionat şi nelimitativ.
Platon duce mai departe tradiţia învăţăturii socratice, sintetizând într-o manieră originală orientările
filosofiei anterioare şi concepând o modalitate de cugetare filosofică, cunoscută, ca fiind una dintre cele
mai importante din întreaga istorie a filosofiei.