Văcăreanu Diana-Elena

Română-Engleză

Fișă de lectură
Arca lui Noe, Nicolae Manolescu

Eseu despre romanul românesc

Editura 1001 Gramar, București, 1998

DORICUL, IONICUL, CORINTICUL

În eseul său, Nicolae Manolescu debutează cu o confesiune: ,,Nu sînt un cititor de romane. În
ordinea preferințelor mele de lectură, romanul a ocupat mult timp unul din ultimele locuri.”1
După cum afirmă însăși autorul, pentru critic, plăcerea este un factor secundar. Nicolae
Manolescu spune că, în decursul unui secol, nu s-a discutat atât de mult și niciun alt gen literar
nu a primit atâtea interpretări contradictorii ca romanul. O altă controversă a romanului o
reprezintă momentul apariției sale ,,Pentru unii, Iliada sau Eneida sînt romanele celor vechi;
pentru alții, înîiul roman sînt abia les chansons de geste; pentru a treia categorie, ar fi fără sens să
numim romane prozele anterioare secolului XVIII; în sfîrșit, sînt destui care încep romanul cu
Balzac.”2 Stilul de scriere al unui autor este influențat de obiceiurile poporului din care provine.
Acestea se compun în sisteme, apoi în repertorii, pe care și romancierii le ultilizează în domeniul
romanescului. Dacă s-ar reuși să se afle granițele ce se impun acestui domeniu, am pătrunde în
imaginația lor, în fantezia lor tehnică. Este de reținut faptul că romanul creeză colecția acestora,
și nu invers, când am putea crede că tocmai această colecție impune condițiile de apartență a unei
scrieri la roman.

Manolescu subliniază idea că ,,Critica modernă urmează exemplul științelor moderne, deși nu
este ea însăși o știință.”3 Altfel spus, critica este o artă și nu o știință, dar totuși trebuie
diferențiată de literatura în sine. Autorul distinge între critica neglijentă care moștenește din
impresionism un limbaj artistic, boem și critica pedantă care este caracterizată de un limbaj
științific, dobândit din pozitivism. Pentru o perioadă îndelungată, critica romanului nu a realizat

1
p. 11
2
p. 12
3
p. 13
o distincție teoretică între noțiunile și terminologia utilizată ,,fie a avut prea mulți termeni, și i s-a
părut de prisos, fie n-a avut nici unul satisfăcător”.4

O primă confuzie, care este una mai mult de gândire, este aceea între autor și narator, mulți
identificând naratorul cu autorul. Romancierul este cel care alege dacă naratorul este distanțat de
el ori acesta nu este numit. Fiecare roman are o instanță care narează, chiar dacă autorul dorește
sau nu să o numească ,,(indentificînd-o cu un personaj, atribuindu-i o consistență) sau de a nu
ingădui o identificare.”5 Acest procedeu diferă în funcție de tipul de roman și putem întelege
că ,,naratorul este un procedeu retoric utilizat de autor”.6 În epoca lui Balzac autorul dorea să fie
identificat cu naratorul, dar lui Rebreanu i se părea firesc ca naratorul să nu fie numit. Proust
conferă titlul de narator unor personaje. Fiecare perioadă utilizează strategiile și artificiile ei:
naratorul este una cu autorul, personajele sunt desemnate să nareze sau naratorul este ascuns
,,Distincția dintre autor și narator trebuie păstrată ca o distanță și ca o tensiune: ideologică și
stilistică.”7

O altă diferență trebuie realizată între perspectivă și actul propriu-zis al narării. Perspectiva
reprezintă punctual de vedere, iar narațiunea reprezintă vocea povestitorului, nu mereu
perspectiva presupune narare. Cele două noțiuni de suprapun doar în cazul romanelor scrise la
persoana I. În cazul termenului ,,povestire”, ambiguitatea este produsă din cauza lipsei unei
expresii potrivite. Acesta se poate confunda cu planul narațiunii, prin care se înțelege acțiunea și
personajele, sau cu actul narării, care presupune anumite timpuri și moduri specifice.

După distincția lui Thibau, romanul se divide în aventură și eros. Din categoria romanelor de
aventură, fac parte romanele sociale și politice, cele de explorare a lumii exterioare, a cucerii fie
ea religioasă sau intelectuală și oferă o copie realului. Acest tip de roman cere un public, un
cititor dornic de aventură și de descoperire. Cealaltă tipologie este romanul erotic, numit și
,,feminin”, care preferă descoperirea sufletului, a dimensiunii interioare, bazându-se pe
psihologie ,,Analiza psihologică e o formă subtilă de bîrfă, o cancanerie. De aceea e «feminin»
psiholigismul.”8 Romanul românesc urmărește și el o cale dublă. Slavici, Rebreanu sau Preda au
adoptat stilul romanului de aventură, prezentând politica, socialul, lumea satului, pe când G.
Ibrăileanu sau Holban ilustrează romanul de analiză psihologică, dramele sufletului.

Schimbarea obiceiurilor umane influențează și modificarea literaturii, deci și a romanelor.

Fiecare epocă si-a creat un roman după caracteristicile ei, dar fiind influențată de cea precedentă.
Verosimilul și arta nu trebuie percepute ca fiind unul și același lucru, ci trebuie să înțelegem
interdependeța dintre cele două, dintre artă și viață.

4
p. 17
5
p. 19
6
p. ibidem
7
p. 20
8
p. 22
Un raport de interdependeță se leagă și între romanul tradițional, legat de ascensiunea burgheziei
și cel care expune criza acesteia pe plan social. Modelul artistic al romanului tradițional s-a
impus din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în secolul al XIX-lea, dar în România își
atinge apogeul în anii ’30 ai secolului al XX-lea ,,El zugrăvește o lume omogenă și rațională, în
care valorile obștei se dovedesc în stare să le integreze pe cele individuale; morala tuturor
triumfă de obicei moralei unuia singur”9, adică între morala societății și cea a insului se creează
un raport de echivalență. Personajul acestui roman este stabil indiferent de situație, autorul deține
autoritatea și este omniscient ,,obiectivitatea aceasta aparentă ascunde însă o reprimare a
multiplului individual, ce va fi resimțită, ulterior, de către artist, la fel de dureros precum resimte
insul uman reprimarea de către colectivitate.”10.Autorul pune stăpânire pe personaje și dorește să
să creeze o iluzie a vieții complete. În romanul tradițional, naratorul este și cel care scrie, astfel,
iluzia vieții este superioară iluziei artei. ,,Doricul romanului […] aparține unei vîrste biblice de
început și unui creator la fel de impasibil ca și Creatorul. Ionicul romanului înseamnă
psiholigism și analiză: iar reflecția începe să tragă viața de mînecă.” 11 În romanul clasic,
accentual este pus pe moralitate, iar între autor și personaje se păstrează o distanță etică.

Noul roman a început să promoveze autenticitatea, renunțând la iluzie, de exemplu la Camil

Petrescu ,,Din epos obiectiv, romanul devine uneori jurnal.” 12 Locul autorului a fost luat de
narator, iar personajele au fost invistite cu putere supra acțiunii. Temporalitatea, în astfel de
romane, nu reprezintă un simplu cadru, este subiectivă.

După epoca energetică a doricului și cea interiorizată a ionicului, urmează cea a corinticului.
Romanul corintic este mitic, ironic și fantezist, reflectând o nouă formă de dominație
,,Personajele par simple marionete, trase pe sfori de un autor a cărui vocație suverană o constitue
jocul.”13. Spre deosebire de eposul naturalist care era serios, eposul corintic este ironic, ludic. Nu
se mai poate vorbi de ,,sublimul creației, ci de un surogat de creație.”. Nicolae Manolescu
compară romanul coritic cu Arca lui Noe, în care ,,biete făpturi s-au salvat de la înec: o lume
supraviețuitoare”.14 Trecerea de la romanul ionic la cel corintic se face prin romanul proustian,
când principiul nu mai este confundarea imaginarului cu viața, ci crearea unui miraj perfect.
Roamanul corintic este diferit prin natura sa, sper deosebire de doric și ionic, care sunt mult mai
asemănătoare. Corinticul urmărește suprimarea realității prin ,,amestecul de planuri, schimbările
de registru, colajele, citările, introducerea unor pasaje neficționale”15 și se aseamănă mai mult cu
o parodie, decât cu o creație autentică, ,,Dar dincolo de aspectul parodic, aceste romane sînt
creații la fel de pline de viață și de oameni ca și epopeile naturaliste, ca și narațiunile
impresioniste.”.16
9
p. 32
10
p. ibidem
11
p. 33
12
p. 34
13
p. 37
14
p. 38
15
p. 56
16
p. 59
Arca lui Noe este o metaforă a romanului, care evidențiază diversitatea unei lumi, unde sunt
explicate și evidențiate diferențele dintre epoci și specificul lor literar. Astfel, Nicolae Manolescu
a reușit să evidențieze existență a trei tipare narative: doricul, ionicul și corinticul.