Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice

An universitar: 2019-2020

Specializarea: Asistență Socială, I.D.

Anul I, Semestrul II

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

Profesor coordonator:

Asoc Bostan Cristina

Student: Zelincă Anamaria

Anul I, sem. II -grupa 1-I.D.

5. Descrieti și definiți tipurile de erori ce apar in formarea impresiilor. Dați un exemplu pentru
fiecare dintre ele, un exemplu diferit de cel din manual (Psihologie sociala experiemntala - Ewa-
Drozda Senkowska). 

Viaţa socială presupune o permanentă interacţiune cu ceilalţi. Pentru a comunica eficient

este important să dispunem de informaţii despre interlocutori. Uneori putem ,,să ne documentăm
serios” cu referire la o anume persoană înainte de a interacţiona cu aceasta (examinăm un CV,
discutăm cu cineva care cunoaşte sau a auzit ceva despre persoana în cauză etc.). Însă, de cele
mai multe ori, nu ne putem permite să o facem: fie că nu dispunem de suficiente informaţii, fie
ca nu mai avem “timp pentru documentare” sau ambele motive sunt prezente simultan.
Formarea impresiilor este domeniul psihologiei sociale care se ocupă de cercetarea
erorilor cognitive care intervin în procesul perceperii persoanei şi (re)construcţiei / reprezentării
mintale a acesteia.
Cercetările asupra formării impresiilor au debutat în anii `40 şi sunt legate de numele lui
Solomon Asch. Influenţat de psihologia gestalt-istă, acest cercetător a propus o paradigmă
experimentală pentru a demonstra că efectele gestalt-ului se manifestă şi în percepţia persoanei.
El a pornit de la ideea că, indiferent de numărul şi calitatea informaţiei de care dispunem,
impresia despre celălalt “apare de la sine” şi reprezintă o (re)construcţie mintală unitară şi
coerentă a persoanei percepute. Pentru a demonstra această calitate a perceperii persoanei Asch a
condus o serie de experimente.
Ca să ne imaginăm mai clar maniera în care se realizau experimentele în această
paradigma empirică să analizam succint unul din ele. În unul din experimentele realizate (Asch,
1946), subiecţilor li se prezenta informaţii sumare despre o persoană necunoscută - o listă
compusă din 6 cuvinte, descriptori de personalitate. După ce lista de cuvinte era citită de două
ori, subiecţii erau rugaţi ca, plecând de la acele cuvinte, să elaboreze o descriere narativă a
persoanei în cauză. Rezultatele au arătat că nici unul dintre participanţi nu a întâlnit dificultăţi în
elaborarea descrierii narative. Mai mult decât atât, subiecţii au integrat în descrierea elaborată şi
alte trăsături de personalitate care nu se regăseau pe lista iniţială.
De cele mai multe ori impresiile despre ceilalţi sunt achiziţionate în timpul perceperii şi
interacţiunii directe, adică în acele situaţii când persoana percepută se află în câmpul nostru
perceptiv (comunicarea faţă în faţă, observarea comportamentului de la distanţă, convorbirea
telefonică etc.).
Impresiile despre ceilalţi se pot forma şi atunci când persoana respectivă nu se află în
câmpul nostru perceptiv - indirect, atunci când aceasta este reprezentata simbolic (“prezent
simbolic”). Ne putem forma impresii despre o altă persoană în baza unor documente (în baza
examinării dosarului ne creăm impresia despre un candidat) sau produse ale activităţii sale (ne
facem o impresie despre scriitor prin prisma operei sale, despre un artist plastic prin
contemplarea picturilor, etc.). Comunicarea cu un terţ despre persoana în cauză reprezintă de
asemenea o modalitate indirectă de formare a impresiilor.
Indiferent de modalităţile în care are loc formarea impresiilor - direct sau indirect - ele
implică o anume activitate cognitivă, de (re)construcţie mintală a celuilalt
 Deoarece cunoaşterea şi înţelegerea altor persoane este importantă pentru specia umană
ca specie socială (necesitatea organizării eficiente a interacţiunilor sociale), limbajul nostru
conţine un bogat vocabular de cuvinte şi fraze pentru formarea şi exprimarea impresiilor despre
ceilalţi. Allport şi Odbert (1936), de exemplu, au stabilit că în limba engleză există în jur de
4.000 de cuvinte care pot fi utilizate pentru a descrie caracterul sau personalitatea unui individ.
Cuvintele care apar cel mai frecvent în descrierile altor persoane reprezintă trăsături de
personalitate. Trăsăturile de personalitate sunt utilizate în calitate de “cărămizi” pentru a
(re)construi şi memora portretul psihologic al unei persoane. Ele se referă la particularităţile
individuale în termeni de comportamente, abilităţi, motive sau manieră de relaţionare cu ceilalţi.
Trăsăturile de personalitate sunt, la rândul lor, construcţii psihologice plasate în memoria
umană, preexistente formării impresiilor şi reprezintă grile de lectură a persoanei (vezi mai jos
despre constructele personale şi teorii implicite asupra personalităţii).
Psihologia socială studiază erorile simţului comun, erori determinate de situaţiile sociale.
Formarea impresiilor, aşa cum au arătat studiile empirice, este un proces cognitive
dependent în mare parte de contextul social şi supus erorilor.
Erorile în formarea impresiilor pot fi clasificate în funcţie de natura acestora. Astfel, în
cele ce vor urma, vom analiza erorile formării impresiilor determinate preponderent de:
• ordinea prezentării informaţiilor
• relevanţa informaţie pentru organizarea interacţiunii
• valenţa informaţiei
• ordinea şi valenţa informaţiei acţionând simultan
• socializare şi experienţa personală
• nevoia de coerenţă

IMPACTUL ORDINII DE PREZENTARE A INFORMAŢIEI:

EFECTUL INFORMAŢIEI ANTERIOARE & EFECTUL INFORMAŢIEI RECENTE
“Contează prima impresie pe care o creezi” spun oamenii, şi psihologii sociali
confirmă veridicitatea acestei afirmaţii.
Pentru a verifica empiric veridicitatea acestei afirmaţii, Asch a condus următorul
experiment. El a oferit participanţilor o descriere a unei persoane necunoscute, descriere care
conţinea doar o listă cu 6 trăsături de personalitate (V.I.), solicitând acestora să elaboreze o
descriere narativă a acelei persoane. În prima condiţie experimentală trăsăturile de personalitate
au fost prezentate în ordinea următoare: inteligent - harnic - impulsiv - critic - încăpăţînat -
invidios. În cea de-a doua condiţie experimentală ordinea prezentării acestor trăsături a fost
inversată, adică subiecţilor li s-a cerut să-şi formeze impresiile despre cineva care este descris ca
fiind invidios - încăpăţînat - critic - impulsiv - harnic - inteligent.
Descrierile narative obţinute în prima condiţie experimentală prezentau persoana
necunoscută ca fiind competentă şi ambiţioasă, în timp ce în cea de-a doua condiţie
experimentală necunoscutul a fost considerat ca fiind exploziv şi neadaptat social. La finele
experimentului participanţii au fost confruntaţi cu o listă ce conţinea perechi de trăsături de
personalitate opuse (de genul, generos - zgârcit, puternic - slab, etc.) fiind rugaţi să aleagă din
fiecare pereche acea trăsătură care se potriveşte persoanei necunoscute descrise. Subiecţii din
prima condiţie experimentală au ales, în special, caracteristici favorabile, de genul “fericit”,
“sociabil”, “puternic”, “simpatic”, în timp ce participanţii din cea de-a doua condiţie
experimentală au manifestat o tendinţă opusă.
Asch a explicat acest efect al informaţiei anterioare (primacy effect) prin faptul că
formarea impresiilor este un proces automat. Formarea impresiei se declanşează din clipa în care
este receptat primul bit de informaţie despre persoana în cauză, acea informaţie primară
“colorând” după principiul gestalt-ului perceperea şi integrarea informaţiilor succesive.
Efectul primei informaţii a fost demonstrat şi în condiţii experimentale mai
naturale. Astfel, Park (1986) a condus un experiment în care grupuri a câte 7 persoane au
interacţionat săptămânal pe parcursul a şapte săptămâni. De fiecare dată, în final, subiecţii
realizau o descriere narativă a impresiilor pe care şi le crease despre ceilalţi participanţi.
Rezultatele obţinute au demonstrat că trăsăturile de personalitate prezente în descrierea altor
persoane la prima şedinţă (prima impresie) sunt mai frecvente în descrierea finală comparativ cu
trăsăturile care apăreau în descrierile intermediare (şedinţa 2-6).
Jones, Rock, Schaver, Goethals şi Ward (1968) au demonstrat că ordinea
prezentării informaţiei influenţează şi judecata despre abilitatea persoanei. Ei au condus un
experiment în care, într-o primă etapă, participanţilor li se prezentau o serie de date ce conţineau
30 de probleme de vocabular. Fiecare dintre probleme era însoţită de evaluarea soluţiei: din
totalul de probleme 15 erau soluţionate “greşit” şi 15 - “corect”. După ce subiecţii parcurgeau
întreaga listă de probleme li se cerea să evalueze abilitatea lingvistică a persoanei care a
soluţionat aceste probleme. Au existat trei condiţii experimentale care au manipulat sistematic
ordinea de prezentare a răspunsurilor corecte şi incorecte (V.I.): în prima condiţie primele 15
probleme conţineau 10 răspunsuri corecte dispuse aleator (primatul feedback-ului pozitiv), în cea
de-a doua condiţie primele 15 probleme conţineau 10 răspunsuri greşite dispuse aleator (primatul
feedback-ului negativ) şi în cea de-a treia condiţie răspunsurile corecte şi greşite erau distribuite
proporţional. Cercetătorii se aşteptau (ipoteza iniţială) că subiecţii vor fi influenţaţi de rezultatele
oferite în cea de-a doua parte a seriei. Altfel spus, natura ultimelor feedback-uri despre
performanţă urmau să determine evaluarea abilităţii. Spre surprinderea cercetătorilor datele au
arătat o dinamică inversă: persoanele din prima condiţie experimentală (primatul feedback-ului
pozitiv) au fost evaluate ca posedând abilităţi lingvistice superioare comparativ cu cei din
condiţia a doua (primatul feedback-ului negativ), consideraţi ca fiind cei mai puţin abili din
punct de vedere lingvistic.
Rezultatele obţinute se pot explica prin faptul că:
• formarea impresiilor este un proces on-line, altfel spus, formarea impresiilor
începe cu primul bit de informaţie disponibilă, astfel încât, orice informaţie ulterioară este
denaturată de impresia creată în baza primelor informaţii (intervine efectul primei informaţii)
• primele informaţii atrag mai multă atenţie decât cele subsecvente, or, alocarea de
atenţie influenţează prelucrarea informaţiilor (cantitatea şi calitatea procesării) ceea ce în final
determină un mai bun codaj mnezic al acesteia.
 Pe lângă eroarea informaţiei anterioare există situaţii când se observă reversul acesteia:
efectul informaţiei recente (recency effect). Acest efect apare în situaţiile în care persoana care-şi
formează impresiile este
• limitată în resurse cognitive (de exemplu, este distrasă, obosită, este bombardată
cu o mulţime de stimuli de altă natură) sau
• atunci când scopul interacţiunii este de a îmbunătăţi performanţa ţintei percepute.
De exemplu, profesorul va evalua mai pozitiv un elev care a început cu performanţe slabe şi a
ajuns la un nivel ridicat de performanţă, faţă de un alt elev care manifestă la început o
performanţă bună şi ulterior urmează un declin al acesteia (Aronson şi Jones, 1992).
Acelaşi efect credem că va fi observat şi în cazul interacţiunilor dintre un antrenor şi
sportivii aflaţi sub îndrumarea sa.
Explicaţiile efectului informaţiilor recente pot fi de natură:
• procesuală (insuficienţa resurselor cognitive care se materializează în lipsa
atenţiei şi respectiv a procesării suficiente a informaţiei la anihilarea efectului informaţiilor
anterioare, favorizând impactul accentuat al informaţiilor recente)
• motivaţională (motivaţia de îmbunătăţire a performanţei direcţionează atenţia spre
setul de date recente care sunt procesate mai activ şi compararea acestui set cu datele anterioare
doar pentru punerea în evaluare a progresului realizat)
Deşi a fost semnalată şi eroarea informaţiei recente, de cele mai multe ori
impresiile despre cineva sunt distorsionate în sensul informaţiilor anterioare (eroarea informaţiei
anterioare).
IMPACTUL RELEVANŢEI INFORMAŢIEI: TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE
CENTRALE & PERIFERICE
Nu doar ordinea prezentării informaţiei poate cauza distorsiuni în formarea
impresiei. Conform opiniei lui Asch unele trăsături au un impact mai mare asupra impresiilor. De
exemplu, informaţia că cineva este ostil sau prietenos poate să fie mai importantă decât
cunoaşterea faptului dacă acea persoană este ordonată sau nu. Trăsăturile de personalitate care au
un impact mai mare asupra impresiei finale au fost definite ca fiind trăsături centrale. Respectiv,
trăsăturile care au impact redus asupra impresiei finale sunt trăsături periferice.
Pentru a demonstra faptul că trăsăturile au un grad diferit de centralitate Asch a
realizat un experiment similar celui prezentat anterior. Într-o primă condiţie subiecţilor li s-a spus
că necunoscutul este inteligent - abil - harnic – afectuos / cald - hotărât - practic - precaut. În cea
de-a doua condiţie, cuvântul “afectuos / cald” a fost înlocuit cu cuvântul “distant / rece”. În final
confruntaţi cu lista de perechi de trăsături de personalitate opuse “persoana afectuoasă / caldă” a
fost apreciată ca fiind în acelaşi timp “generoasă”, “deşteaptă”, “fericită”, “amabilă”, “de
încredere”, “cu simţul umorului”, “sociabilă”, “altruistă” şi “imaginativă”, în timp ce “persoana
distantă / rece” a fost apreciată de majoritatea participanţilor ca posedând trăsături opuse. Asch a
repetat acelaşi experiment înlocuind perechea de trăsături “afectuos / cald – distant / rece” cu cea
de “politicos - nepoliticos”. De data aceasta nu au fost observate diferenţe semnificative în
impresia generală formată de participanţi.
 Pornind de la aceste date empirice, Asch a ajuns la concluzia că distincţia
“afectuos-distant” este mai centrală comparativ cu distincţia “politicos-nepoliticos”.
Rezultatele obţinute au fost confirmate şi în contexte sociale cu un grad sporit de
naturaleţe pentru interacţiunea şi formarea impresiilor.
Astfel, Kelley (1950) a utilizat acelaşi şir de descriptori de personalitate pentru a
caracteriza personalitatea unui profesor. Subiecţii, studenţi de colegiu care au optat pentru cursul
de psihologie, erau anunţaţi de experimentator că, datorită absenţei pe moment a profesorului
titular ei vor face orele cu un “profesor oaspete” (în realitate, complicele experimentatorului).
Studenţilor li s-a mai spus că în final vor fi rugaţi să evalueze profesorul în cauză (motivul
invocat: departamentul este interesat de evaluarea cadrelor didactice). Înainte de a începe ora de
psihologie, experimentatorul le-a oferit participanţilor o serie de informaţii sumare despre “noul
profesor”, împărţind în clasă pliante cu o scurtă descriere biografică a acestuia. Pe lângă
informaţiile biografice pliantele conţineau şi acele trăsături de personalitate pe care le-a utilizat
Asch în experimentul său, prezentate ca fiind evaluări ale colegilor cu care “profesorul” lucrase
anterior. În una din condiţii foştii colegi apreciau că noul profesor “este afectuos”, în timp ce în
cealaltă condiţie experimentală acelaşi profesor era văzut ca fiind “mai curând distant”. Ulterior
subiecţii au asistat la o prelegere cu “noul profesor”. În final, confruntaţi cu lista de trăsături
opuse, s-a observat o diferenţă semnificativă în evaluarea profesorului în funcţie de variaţia
variabilei independente (de fapt, s-au obţinut aceleaşi rezultate ca şi în cazul experimentului
realizat de Asch). Mai mult decât atât, persoanele care au aflat că profesorul este o persoană
afectuoasă au participat la discuţiile din timpul orelor în proporţie de 56%, participarea lor fiind
semnificativ mai mare faţă de cei cărora li s-a spus că profesorul este distant şi care au participat
la discuţii doar în proporţie de 32%.

Cu alte cuvinte, pe lângă confirmarea rezultatelor obţinute de Asch într-un context mai
natural, experimentul realizat de Kelley a demonstrat că impresiile pe care oamenii şi le
formează despre ceilalţi determină natura interacţiunilor subsecvente, jucând rolul unor
expectanţe ce se transpun în comportament. În subsecvent, faptul de a interacţiona mai puţin
joacă rolul de validare a impresiei iniţiale în direcţia confirmării expectanţelor, consolidând
astfel prima impresie (efectul de auto-îndeplinire a profeţiei).
Rezultatele obţinute de Kelley au fost reproduse într-un experiment similar realizat recent
de Wydmeyer şi Loy (1988) pe un lot de 270 de studenţi. În concluzie, se pare că trăsăturile
centrale, de genul “afectuos - distant”) creează expectanţe care influenţează modul în care este
interpretată informaţia despre persoana percepută.

Cercetările realizate de Asch şi confirmate ulterior de alţi cercetători în diferite

contexte demonstrează impactul diferit pe care-l au trăsăturile de personalitate asupra formării
impresiilor în funcţie de gradul de centralitate al acestora. De ce totuşi unele trăsături sunt mai
centrale, care este cauza centralităţii unei trăsături de personalitate?
Răspunsul la această întrebare a fost desprins ca rezultat al analizei motivelor de
interacţiune. Este normal ca în momentul în care obţinem informaţii despre cineva să le triem în
funcţie de relevanţa pe care o au pentru organizarea comunicării cu persoana în cauză (anterior
am văzut cum motivul de îmbunătăţire a performanţei ţintei perceptive poate determina
distorsiunea perceperii acesteia prin efectul informaţiei recente). De exemplu, la modul ideal,
este mult mai important să ştim dacă o persoană este afectuoasă sau distantă decât dacă este
ordonată sau nu. Altfel spus, o trăsătură este, cu atât mai centrală cu cât are o valoare mai mare
de prognostic al interacţiunii. Cu alte cuvinte, atunci când mă întâlnesc şi interacţionez cu
cineva, pentru mine este mai important faptul dacă interlocutorul este sau nu afectuos decât dacă
este sau nu ordonat (acest din urmă aspect mă interesează mai puţin, “e treaba lui dacă e ordonat
sau nu, nu mă afectează”). Am putea spune că trăsăturile centrale sunt acelea care au o valenţă de
organizare a interacţiunii într-o cvasitotalitate de situaţii.
Impactul mai mare pe care-l au trăsăturile centrale asupra impresiilor este determinat de
faptul că informaţia considerată mai importantă va atrage atenţia ceea ce, ulterior, va duce la o
procesare mai intensă a acesteia, fapt care va determina la rândul său un impact major asupra
impresiei generale / finale.
Care ar fi totuşi motivele generice care determină centralitatea trăsăturilor? Unii
cercetători au preferat să le extragă de pe urma analizei datelor empirice.
Rosenberg, Nelson şi Vivekananthan (1968) au analizat corelaţiile existente între 60 de
perechi de trăsături, ajungând la concluzia că există două axe deosebit de relevante pentru
evaluarea persoanei: axa dezirabilităţii sociale (cu polii evaluativi prietenos / bun social – ostil /
rău social) şi axa dezirabilităţii intelectuale (cu polii competent / bun intelectual – incompetent /
rău intelectual). În opinia cercetătorilor menţionaţi anterior în jurul acestor axe se organizează
toate trăsăturile pe care le utilizăm pentru descrierea unei personae.
O atare organizare a trăsăturilor se explică prin impactul a două motive esenţiale
importante pentru organizarea interacţiunilor sociale:
• nevoia de a prezice dacă o persoana va fi prietenoasă sau ostilă în comunicarea cu
noi, făcându-ne să simţim plăcere sau disconfort ca rezultat al interacţiunii şi
• nevoia de a cunoaşte dacă persoana percepută este sau nu competentă, dacă poate
să ne fie utilă sau nu.
Este important de remarcat că există o corelaţie între cele două axe şi diferitele
tipuri de atracţie interpersonală. Astfel, dezirabilitatea socială este un bun predictor pentru gradul
în care ne face plăcere să interacţionăm cu o persoană, în timp ce competenţa intelectuală este
corelată cu măsura în care respectăm o anume persoană. În general, în cazul prieteniilor cele
două forme de atracţie converg, deşi ele pot exista şi separat: putem respecta pe cineva fără ca să
ne placă, şi putem să simţim afecţiune pentru cineva pe care de altfel nu îl respectăm în mod
deosebit.
IMPACTUL VALENŢEI INFORMAŢIEI: EFECTUL INFORMAŢIEI NEUTRE,
EFECTUL INFORMAŢIEI NEGATIVE & EFECTUL INFORMAŢIEI EXTREME
Cercetările au indicat faptul că, în absenţa informaţiei contrare oamenii au
tendinţa de a “gândi pozitiv” despre ceilalţi, formându-şi impresii pozitive. Această distorsiune
perceptivă a fost definită ca fiind efectul informaţiei neutre (positivity effect; am folosit în locul
sintagmei “positivity effect” termenul “efectul informaţiei neutre” pentru că impresia pozitivă
este creată pornindu-se de la o informaţie neutră şi nu pozitivă; Sears, 1983).
Totuşi, dacă există careva informaţii negative despre o persoană, acest aspect atrage
atenţia noastră şi duce la o exacerbare disproporţională a importanţei informaţiei oferite în
formarea impresiilor subsecvente - se manifestă o distorsiune a percepţiei, pe care o vom defini
ca efectul informaţiei negative (negativity effect; Fiske, 1980). Odată formate, impresiile
negative sunt mult mai greu de a fi schimbate în lumina informaţiilor pozitive subsecvente.
Sensibilitatea sporită pentru considerarea informaţiilor negative se poate explica prin
faptul că:
• acestea sunt neobişnuite şi distinctive (s-a demonstrat că informaţiile neobişnuite,
distincte şi extreme atrag atenţia - Skowronski & Carlston, 1989) şi
• sugerează, în mod indirect, un potenţial pericol, astfel încât detectarea şi
considerarea unor astfel de informaţii este vitală pentru individ.
De asemenea, a fost demonstrat faptul că o trăsătură mai pronunţată are un impact
mai mare asupra impresiei generale decât una moderat manifestă - efectul informaţiei extreme
(extremity effect; Fiske, 1980).
IMPACTUL SIMULTAN AL ORDINII & VALENŢEI INFORMAŢIEI: EFECTUL DE
HALO SAU EROAREA EVALUATIVĂ
Formarea impresiilor presupune, în primul rând, o evaluare. Cercetările au determinat că
valenţa informaţiei anterioare determină o distorsiune a informaţiilor subsecvente în sensul
evaluării iniţiale. Această distorsiune perceptivă a fost definită ca eroarea evaluativă sau efectul
de halo (halo effect; Cooper, 1981). S-a demonstrat că atunci când suntem confruntaţi mai întâi
cu o informaţie pozitivă despre cineva există o tendinţă de interpretare a informaţiilor
subsecvente în sens pozitiv (halo pozitiv) şi invers, confruntarea iniţială cu o informaţie negativă
ne va “colora percepţia” informaţiei subsecvente în sensul evaluării negative (halo negativ).
Efectul de halo demonstrează că, pe lângă ordinea prezentării informaţiei (eroarea
informaţiei anterioare), contează şi conotaţia evaluativă pe care o are acea informaţie.
Efectul de halo a fost documentat şi în cazul unor caracteristici “obiective” ale persoanei.
Astfel, aspectul fizic este capabil să inducă un efect de halo: atunci când ne place cum arată
cineva suntem înclinaţi să atribuim unei persoane alte caracteristici favorabile. Desigur,
“standardele de frumuseţe variază de-a lungul timpului, diferă în funcţie de cultură, preferinţe
individuale, însă, dincolo de aceste diferenţe, indiferent de criteriile după care judecăm
înfăţişarea cuiva, ceea ce e frumos se presupune că e şi bun (Eagly, Ascmore, Makhijani, 1991).
Pentru a demonstra efectul de halo determinat de aspectul fizic Dion, Berscheid şi
Walster (1972) au realizat următorul experiment. În cadrul unui studiu preliminar participanţii
(studenţi) au fost rugaţi să evalueze atractivitatea fizică a persoanelor necunoscute, folosindu-se
de pozele acestora (pozele conţineau imagini ale persoanelor de ambele sexe). Au fost selectate
12 imagini cu persoane foarte atractive, 12 cu persoane non-atractive şi 12 poze cu un scor
mediu al atractivităţii fizice. Ulterior subiecţii care au participat la experimentul propriu-zis
(studenţi) au primit un set compus din trei fotografii - câte una din fiecare categorie de poze - şi
au fost rugaţi să evalueze acele persoane utilizând un chestionar ce conţinea o listă cu 27 de
trăsături de personalitate. Pornindu-se de la acele trăsături de personalitate, a fost calculat un
indice de dezirabilitate socială pentru fiecare imagine. De asemenea, participanţii au fost rugaţi
să estimeze dacă persoanele din poză sunt fericiţi în viaţa personală şi dacă au succes în carieră.
Rezultatele au demonstrat că persoanele cu un fizic atractiv sunt percepute ca având
şanse mai mari de a se căsători, de a avea o căsnicie fericită, de a avea un serviciu mai prestigios,
sunt mai bine plătiţi şi, la modul general, sunt mai fericiţi în viaţă.
Încercarea de verificare empirică a gradului în care atractivitatea fizică corelează în
realitate cu succesul profesional, sentimentul fericirii etc. au demonstrat că impresiile pe care şi
le creează oamenii despre persoanele atractive sunt eronate!
Dincolo de faptul că nu există suport real, oamenii tind să creadă că persoanele atractive
sunt mai sociabile, mai afectuoase în relaţiile interpersonale, mai inteligente etc.
Haloul evaluativ pozitiv pe care-l creează un fizic plăcut se manifestă şi în
evaluarea performanţei. Landy şi Sigall (1974) au condus un experiment în care au rugat
subiecţii să evalueze eseuri semnate de persoane necunoscute. Rezultatele au demonstrat că
eseurile care erau însoţite de pozele unor persoane atractive au fost evaluate semnificativ mai
bine faţă de eseurile însoţite de poze ale persoanelor mai puţin atractive.
Benassi (1982) a demonstrat că atractivitatea fizică influenţează pozitiv evaluarea
abilităţii în baza datelor despre performanţă.
Acelaşi efect a fost demonstrat ca influenţând aprecierea vinovăţiei de către juraţi: de
regulă inculpaţii simpatici sunt pedepsiţi mai puţin sever. Totuşi, pentru anumite categorii de
crime, acest efect poate fi inversat. Sigall şi Ostrove (1975) au demonstrat că membrii juriului au
acuzat o femeie atractivă la mai puţini ani de închisoare când a săvârşit un furt, dar au fost mai
severi în cazul în care aceeaşi victimă a fost găsită vinovată de faptul că a determinat un bărbat
pentru a face o investiţie fictivă (a comis infracţiunea de înşelăciune). Probabil în cea de-a doua
situaţie (înşelăciune) o persoană simpatică de sex feminin a fost considerată ca având mai multe
şanse şi mijloace pentru a înşela un bărbat.
Efectul de halo se regăseşte în regulile de asociere a trăsăturilor de personalitate (vezi mai
jos teoriile implicite despre personalitate: principiul coerenţei evaluative).
Pe lângă erorile simţului comun care intervin în procesul formării impresiilor, există o
serie de erori care sunt puternic colorate de diferenţele interindividuale. Deşi acestea în mod
normal nu ţin de psihologia socială ci mai curând de psihologia personalităţii, unele teme, ca de
exemplu, cele ce ţin de constructele de personalitate şi teoriile implicite despre personalitate se
situează la intersecţia celor două discipline.
IMPACTUL SOCIALIZĂRII & EXPERIENŢEI PERSONALE: SISTEMUL
CONSTRUCTELOR PERSONALE
Este normal ca, dincolo de caracteristicile comune ale procesului de formare a
impresiilor, să existe diferenţe interindividuale în considerarea relevanţei informaţiilor şi
interpretarea acesteia. Altfel spus, pe lângă trăsăturile de personalitate considerate centrale într-o
anume cultură indivizii pot, pornind de la experienţa personală, să-şi elaboreze modalităţi
ideosincratice de caracterizare a persoanelor. Kelley (1955) a definit aceste modalităţi
ideosincratice de formare a impresiilor prin termenul de constructe personale. Ele pot fi cel mai
uşor înţelese sub forma unor dimensiuni evaluative bipolare elaborate în scopul conferirii
semnificaţiei comportamentelor personale şi ale celorlalţi. Spre deosebire de trăsăturile de
personalitate ce reprezintă perechi de antonime, constructele personale nu respectă întotdeauna o
simetrie lingvistică similară pentru faptul că nu sunt modelate după principiul opoziţiei
antonimice, ci plecând de la o experienţa individuală, purtând o semnificaţie personală asociată
comportamentelor sociale.
Astfel, de exemplu, trăsăturii de personalitate “binevoitor” îi corespunde (la nivel
lingvistic) în calitate de pereche antonimică trăsătura de personalitate “ostil”. Spre deosebire de
nivelul lingvistic, în planul semantismului individual, acelaşi comportament poate fi considerat
de către o persoană ca fiind “binevoitor”, în timp ce alte persoane îl vor considera ca expresie a
altor trăsături de personalitate, de genul “dependent”, “slab”, “candid” (în funcţie de constructele
personale pe care le au). În acelaşi timp comportamentele situate la polul opus vor fi şi ele
apreciate în mod diferit, ca expresie a “agresivităţii”, “lipsei de tact”, etc.
Constructele personale reprezintă deopotrivă:
• rezultatul experienţei perceperii realităţii sociale şi
• grile de interpretare a acesteia.
Anume în calitate de “grile de lectură a realităţii” ele intervin în formarea impresiilor.
Datorită faptului ca fiecare dintre noi are un sistem individual de constructe personale suntem
înclinaţi să ne formăm impresii diferite despre aceeaşi persoană. Constructele de personalitate se
formează în timp ca o formă de adaptare a percepţiei individuale şi sunt deosebit de rezistente la
schimbare.
IMPACTUL NEVOII DE COERENŢĂ: TEORII IMPLICITE DESPRE
PERSONALITATE
Pe lângă constructele de personalitate puternic individualizate oamenii tind sa-şi dezvolte
teorii implicite asupra personalităţii (Bruner şi Taguiri, 1954) sau filosofii asupra naturii umane
(Wrightsman, 1964). Ele conţin principii generale despre maniera în care diferite caracteristici de
personalitate se asociază pentru a produce anume tipuri de personalitate. Astfel, impresiile pe
care ni le formăm despre persoane sunt influenţate de aceste reguli de asociere între trăsăturile de
personalitate.
Cercetătorii au stabilit că în asocierea diferitor trăsături de personalitate o importanţă
deosebită revine sensului evaluativ şi descriptiv al informaţiei. Astfel, de regulă, în mintea
noastră trăsăturile pozitive nu sunt asociate cu trăsături negative (non-concordanţă evaluativă: de
exemplu, s-a stabilit că “persoanele inteligente” sunt considerate “prietenoase” însă nu sunt
“centrate pe sine”). În mod similar, comportamentele care sunt incompatibile (non-concordanţă
descriptivă), chiar dacă sunt pozitive (de exemplu “precaut” şi “curajos”), nu sunt percepute ca
fiind asociate. Cu alte cuvinte, asociaţiile dintre trăsăturile de personalitate sunt ghidate de
principiul coerenţei evaluative şi principiul coerenţei descriptive (a compatibilităţii descriptive a
comportamentelor).
La fel ca şi constructele personale, teoriile implicite despre personalitate sunt relativ
ideosincratice.
 Am văzut anterior că teoriile implicite de personalitate presupun o coerenţa / consistenţă
evaluativă şi descriptivă a persoanei percepute. Însă de cele mai multe ori suntem confruntaţi cu
informaţii contradictorii despre cineva. Uneori noi înşişi afirmăm despre cineva că “este un tip
contradictoriu”. De ce atunci suntem înclinaţi să ne construim teorii coerente despre
personalitate? Ce se întâmplă atunci când informaţiile infirmă coerenţa unei persoane?
Nevoia de coerenţă reprezintă acel motiv primordial care determină natura coerentă a
teoriilor despre personalitate. Ne place să vedem lumea ca fiind guvernată de legităţi, pe ceilalţi,
pe noi înşine ca fiind coerent organizaţi. Perceperea incoerenţei ne creează un disconfort interior,
o disonanţă cognitivă de care încercăm să scăpăm cât mai repede. Contradictorialitatea
informaţiilor despre ceilalţi ne creează de asemenea o stare de dezechilibru cognitiv de care
încercăm să scăpăm utilizând o serie de strategii. De exemplu, dacă cineva ne spune că
“Loredana este inteligentă şi prietenoasă, însă insensibilă faţă de ce simt ceilalţi”, remarcăm că
primele două trăsături sunt compatibile (acceptăm cu uşurinţă că cel care este inteligent este şi
prietenos: coerenţa evaluativă), în timp ce ultimele două trăsături nu se prea combină (a fi
prietenos înseamnă a fi şi sensibil faţă de celălalt şi nu invers: non-concordanţă descriptivă şi
evaluativă). Ne vom simţi mult mai bine dacă vom găsi o manieră de conciliere a acestor
informaţii. De exemplu, putem să spunem că
a) “Loredana este prietenoasă doar cu cei la care ţine cu adevărat, însă prea puţin îi
pasă de ceilalţi”
b) “Loredana crează doar aparenţe că este prietenoasă, în realitate, însă, puţin îi pasă
de ce simt ceilalţi” sau
c) “Loredana este foarte labilă afectiv: când are o bună dispoziţie, este foarte
prietenoasă, însă, când are o dispoziţie proastă este indiferentă faţă de cei din jur”
Pentru a pune în evidenţă paleta de strategii la care apelează oamenii pentru a rezolva
inconsistenţele informaţiei oferite despre ceilalţi, Asch şi Zukier (1984) au realizat un
experiment în care subiecţilor li s-au oferit perechi de trăsături despre o anume persoană. Unele
dintre trăsături erau opuse evaluativ sau descriptiv (de exemplu: bine dispus - depresiv, generos -
argumentativ, ambiţios - leneş etc.). Participanţilor li s-a cerut să-şi formeze o impresie generală
despre persoanele necunoscute descrise prin setul de trăsături. Analizând descrierile narative,
cercetătorii au identificat un set de şase strategii de conciliere a informaţiilor contradictorii:
1. Segregarea - reprezintă o manieră de reconciliere în care caracteristicile opuse
sunt separate / segregate pe diferite domenii existenţiale (de exemplu: X este un savant excelent,
însă în viaţa cotidiană nu este bun de nimic)
2. Impactul adâncurilor - se presupune că una din caracteristici este profundă,
cealaltă reprezentând un comportament de faţadă (de exemplu: X este aparent sociabil, deşi în
realitate este profund însingurat)
3. Raport cauză-efect - contradicţia se rezolvă prin prezumarea unei relaţii de
cauzalitate între trăsăturile opuse ca sens din care o trăsătură apare ca o reacţie la cealaltă (de
exemplu: X este atât de dependent de mama sa încât este ostil faţă de ea)
4. Raport mijloc-scop - contradicţia se rezolvă prin existenţa unui anume scop (de
exemplu: un părinte afectuos este sever cu copiii pentru a le da o bună educaţie). În acest caz
cauzalitatea este orientată spre viitor (scop), în timp ce în cazul anterior cauzalitatea este
orientată spre prezent (efect)
5. Sursa comună - contradicţia se înlătură când există o sursă comună pentru ambele
trăsături (de exemplu: X poate fi bine dispus într-o situaţie şi depresiv în alta datorită
instabilităţii afective)
6. Interpolarea - contradicţia poate fi explicată şi prin intervenţia unei cauze care
face imposibilă manifestarea unei caracteristici, transformând-o în opusul acesteia (de exemplu:
X este un tip ambiţios, dar pentru că îi este frică că ambiţiile sale nu se vor realiza este pasiv.)
Experimentul menţionat anterior demonstrează încă o dată capacitatea
remarcabilă de formarea a unor impresii unitare, coerente şi bogate în detalii, chiar daca “sursele
iniţiale” nu conţin decât foarte puţin din elementele “poveştii finale”.