Conducerea clubului- sponsorizari, deplasari,

In antrenament- parteneri de antrenament directi sau indirecti, antrenori

In competitie- arbitri, adversari, staff organizator(prelungiri de timp)

I.2.1

Conflictele au o reputaţie proastă şi presupun, în mod tradiţional, la nivelul opiniei

comune, o trimitere la violenţă şi deci, o valorizare negativă în definire: „conflict –
neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism; ceartă, diferend, discuţie
(violentă)”1.
Conflictul este o condiţie socială care apare când doi sau mai mulţi actori urmăresc
scopuri mutual exclusive sau mutual incompatibile. 2;
Conflictul este urmărirea de scopuri incompatibile de către grupuri diferite .3.
Leigh Thompson (2000) oferă un model al conflictelor în funcţie de impactul între
ceea ce el numeşte „starea obiectivă a lumii” şi percepţiile subiective ale părţilor din conflict.
Conflictul poate fi, astfel, real (conflictul există şi persoanele îl percep ca atare), latent (există
dar nu este perceput), fals (nu există, dar este perceput), sau inexistent (nici nu există, nici nu
este perceput).
Stephen P. Robbins (1998) defineşte conflictul ca fiind un proces care începe când o
parte percepe că o altă parte a afectat sau este pe cale să afecteze negativ ceva care o anumită
valoare pentru prima parte4.
Pruitt şi Rubin (1986) consideră că, conflictul este divergenţa percepută de interese
sau o credinţă ca aspiraţiile curente ale părţilor nu pot fi atinse simultan5.
Hocker şi Wilmot (1985) susţin că, conflictul se referă la interacţiunea unor persoane,
grupuri interdependente care percep scopuri incompatibile şi interferenţă reciprocă în
atingerea acestor scopuri6.
Aceste definiţii sunt construite în mod voit foarte general pentru a include toate
tipurile de conflicte. Practic, definirea prin interacţiune, percepţie şi opoziţie, marchează
punctul în care orice activitate sau interacţiune aflată în desfăşurare se transformă într-un
conflict între părţi.
I.2.2. Perspective asupra a conflictelor

Există cel puţin trei perspective majore în abordarea conflictelor: perspectiva

tradiţională, perspectiva relaţiilor umane şi perspectiva interacţionistă.
Perspectiva tradiţionalistă viza perspectivele iniţiale asupra conflictului care
presupuneau că toate conflictele sunt rele. Conflictul era văzut negativ şi era asociat în mode
obişnuit cu termeni ca violenţă, distrugere şi iraţionalitate. Această perspectivă solicită
schimbări ale realităţii care a generat conflictele.
 Perspectiva relaţiilor umane. Prin această perspectivă conflictele sunt normale pentru
toate organizaţiile şi grupurile. De vreme ce conflictele sunt inevitabile, şcoala relaţiilor
umane sugerează acceptarea conflictelor. Susţinătorii acestei perspective încearcă să
raţionalizeze conflictul.
Perspectiva interacţionistă. Această perspectivă chiar încurajează conflictul, pornind
de la ipoteza că un grup paşnic, armonios şi cooperant riscă să devină static, apatic, şi să nu
răspundă nevoii de schimbare, inovaţie şi îmbunătăţire. Contribuţia majoră a grupului
interacţionist este că încurajează liderii de grup să menţină un nivel al conflictului în
organizaţie suficient cât să păstreze dinamismul, creativitatea şi autocritica grupului.
Teoria interacţionistă nu susţine că toate conflictele sunt bune. Evaluarea se face prin
analiza funcţiilor pe care le îndeplineşte conflictul în cadrul unui grup. Unele conflicte susţin
obiectivele grupului şi îi îmbunătăţesc performanţa – aceste conflicte sunt funcţionale,
eficiente. Există, fireşte, şi forme disfuncţionale, distructive, de conflicte care blochează
activitatea grupului.