Tema 5.

Administrarea serviciile publice

1. Consideraţii
privind noţiunea de servicii publice
2. Clasificarea
serviciilor publice
3. Principiile de
organizare şi funcţionare
4. Gestiunea
serviciilor publice

1. Co
nsideraţii privind noţiunea de servicii publice
Noţiunea de serviciu public, în varianta clasică, se
bazează pe existenţa a trei criterii de identificare:
– criteriul organic care precizează că ne aflăm în
prezenţa unui serviciu public atunci când
activitatea este gestionată de către o persoană
publică: stat, colectivitate teritorială sau instituţie
publică. Ca urmare, crearea unui serviciu public
presupune, în mod necesar, o decizie a autorităţilor
publice;
– criteriul material al sferei de interes care
condiţionează existenţa serviciului public de
finalitatea sa, aceea de a răspunde unui interes
general.
Ca urmare nu se vor avea în vedere interesele
autorităţii de intervenţie, persoana publică, ci
interesele utilizatorilor. Serviciile publice trebuie să
răspundă unei cereri sociale, chiar dacă aceasta nu
este solvabilă. În consecinţă, serviciul public poate
funcţiona chiar dacă nu este rentabil. Unul din
rolurile existenţei serviciului public este satisfacerea
unei cerinţe a cărei nerentabilitate este incompatibilă
cu scopul întreprinderii private. Pentru a acoperi
finanţarea serviciului public, însă, persoana publică
recurge la taxe şi impozite, plătite de către toţi
cetăţenii, nu numai de către utilizatorii serviciilor.
Acest fapt a făcut posibilă gratuitatea a numeroase
servicii publice.
– criteriul regimului juridic aplicabil serviciilor
publice ce prevede că serviciilor publice le sunt
aplicabile regulile de drept administrativ care
trebuie să asigure instituirea unor reglementări
riguroase menite să apere şi să satisfacă interesele
generale ale societăţii.
Rezultă că, în sens general, serviciul public putea fi
definit ca o activitate desfăşurată de o autoritate
administrativă sau de un agent public în vederea
satisfacerii unui interes general. Este legat
indisolubil de ideea de interes general care îl
animă şi, în final, de voinţa autorităţilor care decid
în ce moment şi ce modalitate de satisfacere a
acestuia se alege.
Pe măsura dezvoltării economice, întrucât
societatea avea nevoie din ce în ce de mai multe
servicii publice diverse, operative, flexibile, statul
şi instituţiile sale, neputând face faţă cerinţelor
sociale, s-au văzut nevoite să încredinţeze unele
servicii publice către persoane private.
Astfel, a apărut ideea prestării unui serviciu de
interes general prin intermediul unei firme private,
fapt ce a avut drept consecinţă dispariţia a două
dintre criteriile (criteriul organic şi cel al regimului
juridic) care defineau noţiunea de serviciu public.
Ca urmare, termenul de serviciu public a devenit o
noţiune nedefinibilă deoarece se bazează pe un
singur criteriu, cel al interesului general, care, la
rândul său, nu poate fi definit.
Organismele care prestează servicii publice pot fi
grupate în trei categorii:
• autorităţi ale administraţiei publice;
• instituţii publice;
• regii autonome de interes public.
Această grupare se întemeiază pe următoarele
deosebiri:
1. activitatea autorităţilor administraţiei publice
se caracterizează prin adoptarea şi emiterea de acte
administrative, activitatea instituţiilor publice este
mai mult o activitate intelectuală, iar cea a regiilor
autonome este preponderent economică;
2. mijloacele financiare necesare desfăşurării
activităţii autorităţilor publice şi, în mai mică măsură
a instituţiilor publice, se asigură de la bugetul
statului, iar regiile autonome îşi asigură mijloacele
băneşti, în mare măsură, din veniturile obţinute din
activitatea proprie;
3. furnizarea serviciilor de către autorităţile
administraţiei publice şi, într-o măsură mai mică, de
instituţiile publice au loc în mod gratuit, în timp ce
regiile autonome prestează servicii contra cost.
Serviciile publice pot fi grupate în funcţie de
natura lor în patru domenii:
• Nucleul dur al serviciilor publice care include
activităţile de menţinere a ordinii publice, protecţia
persoanelor şi a bunurilor, securitatea frontierelor.
Se includ aici şi cele cinci activităţi tradiţionale: -
Poliţia; - Justiţia; - Armata; - Afacerile externe; -
Finanţele (colectarea impozitelor şi gestionarea
bugetului).
• Un al doilea domeniu are în vedere crearea
condiţiilor pentru buna desfăşurare a vieţii
economice şi sociale:
- pregătirea legilor, decretelor, hotărârilor,
reglementărilor;
- editarea acestora în texte de aplicare;
- aplicarea şi controlul legislaţiei.
• Un al treilea domeniu grupează activităţi pe care
întreprinderile şi piaţa nu ştiu sau nu le pot realiza,
precum:
- protecţia socială;
- pregătirea, formarea pe termen lung: şcoli,
universităţi, cercetare.
• Un al patrulea domeniu cuprinde producţia de
bunuri şi servicii, care, din motive economice,
sociale sau politice, s-a considerat că nu pot fi
realizate doar conform logicii pieţei, adică
rentabilităţii. Acest domeniu al serviciilor publice
grupează activităţi foarte variate, precum:
- producerea şi distribuţia energiei şi a gazului;
- poşta şi telecomunicaţiile;
- anumite activităţi financiare, precum gestiunea
monedei naţionale şi a devizelor (Banca Naţională).

2. Clasificarea serviciilor publice

Realitatea contemporană ne relevă astăzi o diversitate
şi o complexitate a organizării şi funcţionării
serviciilor publice, datorate specificităţii domeniilor
în care se înfiinţează aceste tipuri de organisme
sociale, precum şi multitudinii cerinţelor
colectivităţii.
În acest context, serviciile publice pot fi clasificate
după următoarele criterii:
• aria de manifestare a interesului ce urmează a fi
satisfăcut:
 servicii
publice de interes naţional;
 servicii
publice de interes teritorial / raional;
 servicii
publice de interes local (la nivel de municipiu, oraş,
comună).
• obiectul serviciilor publice organizate, acestea
desemnând sfera de activitate în care se manifestă
serviciul public, în funcţie de natura prestaţiei:
 servicii
publice administrative;
 servicii
publice industrial – comerciale.
• regulile juridice aplicabile. Se pot distinge:
 servicii publice care funcţionează în regim
administrativ (când serviciile publice sunt organizate
şi funcţionează ca autorităţi administrative, precum şi
ca organisme aflate sub autoritatea acestora);
 servicii
publice care funcţionează în regim mixt, de drept
privat şi de drept administrativ (serviciile publice
concesionate în baza unui contract administrativ).
• agenţii prestatori. Putem vorbi de:
 organe
sau autorităţi ale administraţiei publice (ministere,
departamente, direcţii, oficii, servicii desconcentrate,
serviciile din primării şi din consiliile raionale);
 instituţii
publice (şcoli, universităţi, spitale, Radio -
Televiziune);
 regii
(organisme distincte coordonate de către autorităţi
publice);
 compani
i naţionale;
 instituţii
publice cu statut special;
 servicii
publice concesionate iniţiativei particulare (în
domeniile pe care legea le stabileşte).
De asemenea, se poate face distincţia între:
- serviciul public care este înfăptuit de către o
organizaţie publică;
- serviciul de utilitate publică care este realizat de
către organisme neguvernamentale (asociaţii şi
fundaţii, înfiinţate de către particulari şi care
desfăşoară o activitate de interes public, cu scop
nelucrativ).

3. Principiile de organizare şi funcţionare a

serviciilor publice
Chiar şi în cazul în care gestiunea este asumată de
către o întreprindere privată, definiţia precizează
obligaţiile serviciilor publice, care au la bază o
serie de principii privind finalităţile şi misiunile
acestora, care pot fi grupate în două categorii:
• PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE
SERVICIILOR PUBLICE;
• PRINCIPII DE ACŢIUNE ALE SERVICIILOR
PUBLICE;
PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE
SERVICIILOR PUBLICE;
Misiunile principale şi fundamentale ale statului,
precum cele de garant al valorilor republicane,
apărător al interesului general, promotor al
progresului economic şi social, impun serviciilor
publice obligaţii specifice precum: asigurarea
egalităţii, neutralităţii şi continuităţii. Ele sunt cele
care dau sens serviciului public şi care trebuie să-i
inspire pe funcţionarii care le furnizează, în
comportamentul lor cotidian faţă de utilizatori. Să
oferim câteva detalii:
A. Principiul egalităţii
Acesta instituie obligativitatea de a nu se face nici o
diferenţă între utilizatori în ceea ce priveşte accesul
la serviciile publice, cât şi în ceea ce priveşte
serviciul oferit în sine.
Însă, această egalitate a drepturilor nu trebuie să
însemne uniformitatea prestaţiei. Principiul de
egalitate a accesului şi tratamentului nu interzice
diferenţierea modului de furnizare a serviciului
public cu scopul de a lupta contra inegalităţilor
economice şi sociale. Prestaţiile pot fi diferenţiate în
timp şi spaţiu şi trebuie să fie realizate în funcţie de
diversitatea utilizatorilor.
B. Principiul neutralităţii
Neutralitatea garantează liberul acces al tuturor
cetăţenilor fără discriminare, la serviciile publice.
Ea implică laicitatea statului, imparţialitatea
funcţionarilor publici şi interdicţia oricărei
discriminări bazate pe convingeri politice, filozofice,
religioase, sindicale sau care ţin de originea socială,
sex, stare de sănătate, origine etnică.
C. Principiul continuităţii
Continuitatea impune permanenţa serviciilor
esenţiale pentru viaţa socială (poliţie, pompieri), a
serviciilor medicale (spitale), a serviciilor de
comunicare şi a anumitor servicii tehnice
(electricitate, gaz, apă etc.). Ea implică ca toate
serviciile publice să funcţioneze într-o manieră
regulată, fără întreruperi, în afara celor prevăzute de
reglementările în vigoare, şi în funcţie de nevoile şi
aşteptările utilizatorilor.
PRINCIPII DE ACŢIUNE ALE SERVICIILOR
PUBLICE;
Aceste principii permit oricărui cetăţean sau
utilizator să asigure buna funcţionare a serviciilor
publice şi să-şi pună în valoare drepturile. În acest
sens sunt activate:
A. Principiul transparenţei şi responsabilităţii
– Toţi utilizatorii dispun de dreptul de informare
asupra acţiunii serviciilor publice şi acestea au
obligaţia de a informa utilizatorii într-o manieră
sistematică. Transparenţa trebuie concepută ca o
condiţie a dialogului şi concertării, dar şi ca un
instrument de control a acţiunii serviciilor publice
de către utilizatori.
– Administraţia trebuie să încerce să urmeze o
procedură de consultare prealabilă deciziei, cu scopul
de a permite administratorului să-şi pună în valoare
argumentele. Serviciile publice trebuie, ori de câte ori
este posibil, să consulte utilizatorii înainte de a
adopta decizii care ţin de organizarea şi conţinutul
serviciului oferit. Evaluarea politicilor şi acţiunilor
publice reprezintă o obligaţie ce se impune
tuturor serviciilor şi tuturor nivelurilor
administrate. Ea reprezintă garanţia eficacităţii,
cât şi a efectivităţii serviciului public.
– Orice utilizator poate obţine accesul la
documentele administrative în limitele legislaţiei
în vigoare. El poate cere comunicarea documentelor
nominale care îl privesc şi poate consemna
observaţiile sale în anexa documentului comunicat.
Serviciile publice trebuie să informeze
destinatarul asupra motivelor care au stat la baza
deciziei adoptate. Ele trebuie să-i indice
posibilităţile de reclamaţii şi căile de recurs.
– Orice cetăţean poate contesta deciziile care îl
privesc, poate formula o reclamaţie şi cere o
rectificare. El se poate adresa serviciului public
însuşi, instituţiilor independente create în acest scop
(mediatorul) sau judecătorului atunci când n-a obţinut
satisfacţie.
B. Principiul simplificării şi accesibilităţii
– Existenţa unor proceduri şi texte de lege clare şi
uşor de înţeles constituie garanţia statului de drept
referitoare la neutralitatea şi respectarea legii în
condiţii identice pentru toţi în funcţie de situaţia
fiecăruia. Efortul de simplificare şi transparenţă
administrativă reprezintă un levier esenţial al
relaţiei serviciilor publice cu utilizatorii. Serviciile
publice trebuie să se alăture luptei contra inflaţiei,
normelor de orice fel şi să nu pregătească noi reguli
juridice decât în măsura în care problema existentă
nu poate fi
rezolvată prin alte mijloace.
– Serviciile publice trebuie, de asemenea, să fie
accesibile în ce priveşte implantarea lor
geografică, în special în zonele rurale şi în cartierele
cu probleme.
– În sfârşit, fiecare serviciu public ar trebui, în
mod progresiv, să încerce să-şi difuzeze, în mod
clar, obiectivele sale şi să-şi creeze indicatori care
să măsoare calitatea şi satisfacerea nevoilor
utilizatorilor.
C. Principiul participării şi adaptării
– Cei care lucrează în cadrul serviciului public,
precum şi utilizatorii trebuie să găsească căi pentru
a coopera mai activ pentru îmbunătăţirea
acestuia.
– În activitatea lor cotidiană, serviciile publice
reprezintă o garanţie a coeziunii sociale a naţiunii.
La rândul său, cetăţeanul trebuie să se simtă
responsabil de activitatea serviciilor publice.
Funcţionarii publici trebuie să-i facă să înţeleagă pe
toţi utilizatorii că tratează cazurile ţinând cont de
aşteptările şi nevoilor lor chiar dacă autorul legii sau
al reglementării nu le-a putut avea în vedere în toată
diversitatea lor.
D. Principiul încrederii şi fiabilităţii
– Utilizatorul are dreptul la apărare juridică şi la
fiabilitate în relaţiile sale cu administraţia şi cu
serviciile publice. Aceasta înseamnă că statul
trebuie să stabilească clar modalităţile şi condiţiile
de funcţionare a serviciilor publice, precum şi
regulile după care sunt efectuate prestaţiile; în caz
de schimbări, noile reguli trebuie să fie aplicate
urmând modalităţi care permit utilizatorului să li se
adapteze în cele mai bune condiţii.
– Trebuie făcută o evaluare a regulilor existente şi,
în măsura posibilităţilor, trebuie elaborate, pentru
noile reguli, fişe de impact care estimează
cheltuielile şi costurile atât cele directe, cât şi cele
induse.
– În sfârşit, serviciul public trebuie să ştie să-şi
recunoască erorile, să le corecteze cât mai rapid
posibil şi să suporte toate consecinţele, atât în
raport cu utilizatorii pentru a-i despăgubi, cât şi în
ceea ce priveşte reglementarea şi organizarea
serviciilor. Această concepţie privind obligaţiile
serviciului public are repercusiuni juridice foarte
importante.

4. Organizarea şi Gestiunea serviciilor publice.

În Republica Moldova problema organizării
serviciilor publice este una relativ nouă, care a apărut
odată cu reforma administrativă, constituită pe
principiile autonomiei locale şi al descentralizării
serviciilor publice.
Colectivităţile locale sunt obligate să-şi satisfacă
interesele generale prin organizarea de servicii
publice, dar din cauza lipsei cadrului legislativ bine
determinat, autorităţile publice locale şi cele centrale
nu au posibilitatea de a organiza servicii publice şi de
a le gestiona cu maximă eficienţă. Legislaţia nu
delimitează clar competenţele dintre diferite niveluri
ale A.P. şi formele de organizare a serviciilor
publice.
Potrivit prevederilor legii administraţiei publice
locale, serviciile publice locale se organizează de
către consiliul local, la propunerea primarului, în
principalele domenii de activitate şi potrivit
specificului şi necesităţilor locale în limita
mijloacelor financiare de care dispune. Aceste
servicii sunt subordonate consiliului local, nu
beneficiază de autonomie administrativă şi
financiară, deoarece consiliul asigură funcţionarea lor
prin alocarea resurselor financiare necesare. De aici
rezultă că primarul este acela care determină de care
servicii publice are nevoie populaţia şi propune
consiliului local să fie create serviciile publice
respective.
Serviciile publice care realizează un interes general şi
sunt organizate la nivel naţional sau la nivel local,
fiind gestionate direct de autorităţile publice centrale,
sau indirect, prin intermediul reprezentantului
Guvernului pe plan local, sunt organizate de regulă
sub forma:
a) Autorităţi administrative (ministere, direcţii
specializate);
b) Instituţii publice (servicii specializate, agenţia
ecologică, direcţia statistică);
c) Regii autonome (întreprinderi municipale care
beneficiată de autonomie administrativă şi financiară
relativă).
d) Regie proprie - servicii publice prestate direct de
către administraţia publică locală. Nu are
personalitate juridică autonomă, este finanţată din
bugetul local şi este asigurat de către funcţionarii şi
angajaţii din administraţia publică. De ex. serviciul
cadastral, serviciul de stare civilă, serviciul de
autorizare a construcţiilor.
Înainte de a stabili care sunt serviciile ce trebuie
organizate, este necesar de clarificat anumite aspecte
cum ar fi:
1. Care sunt clienţii APL şi care sunt necesităţile
lor. Cert este că populaţia din teritoriu este clientul
APL. Anume determinarea corectă a clientului face
posibilă cunoaşterea reală a necesităţilor acestora. De
ex. - poziţia primarului. Clienţii acestuia sunt
cetăţenii, dar el este şi client, un cumpărător de
informaţii, şi nu numai atât. El este şi un furnizor de
informaţii pentru aparatul primăriei, furnizează
aptitudini manageriale, motivaţii, informaţii,
disciplină, regulamente. Deci, primarul poate foarte
bine să determine necesităţile clienţilor ca urmare a
faptului, că el însăşi este client.
2. Care este domeniul de activitate al
administraţiei locale. Pentru a determina - este
necesar să utilizăm anumiţi indicatori cum ar fi:
scopul activităţii; mărimea colectivităţii; valoarea
patrimoniului public sau privat; profitul; poziţia
ocupată pe piaţă; localitatea; cultura colectivităţii;
etc.
3. Relaţiile dintre clienţi şi furnizori.
4. Cercetarea de marketing. Adică
colectarea de informaţii care ne ajută să determinăm
care sunt părerile şi care sunt necesităţile clienţilor
APL. Un mod de colectare a informaţiilor este cel al
organizării de şedinţe publice.
5. Cunoaşterea şi alegerea clienţilor.
Este vorba de comportamentul cumpărătorului, care
poate fi influenţat de un şir de factori cum ar fi cei
economici, sociali, vârsta, ocupaţia, stilul de viaţă,
situaţia geografică, cultura, psihologia etc.
Descentralizarea financiară reprezintă una din
cerinţele fundamentale pentru o administraţie publică
locală independentă şi viabilă. Dependenţa continuă
de centru în distribuirea veniturilor din impozite,
transferuri şi investiţii elimină efectiv capacitatea
APL şi a cetăţenilor de a lua deciziile potrivite cu
privire la serviciile publice de care au nevoie şi
modul de prestare a acestora.
Principiul solidarităţii sociale ne obligă să participăm
cu toţii la suportarea unui anumit cuantum din
cheltuielile publice.
Finanţarea serviciilor publice locale presupune
asigurarea funcţionării APL, dar această funcţionare,
precum şi calitatea acestor servicii depinde foarte
mult de nivelul infrastructurii publice locale şi
generale, care mereu necesită bani publici pentru
dezvoltare.
Există mai multe forme alternative de prestare a
serviciilor publice dintre care putem enumera:

1. Cooperarea intercomunitară
Administraţia publică locală poate fi prea mică
pentru a asigura, în mod eficient o întreagă gamă de
servicii pe care, prin lege, este obligată să le presteze,
să le pună la dispoziţia cetăţenilor săi. Legea permite
ca consiliile locale şi celor raionale să se asocieze cu
alte autorităţi ale administraţiei publice locale sau
raionale pentru realizarea unor lucrări şi servicii de
interes public, precum şi colaborarea cu agenţii
economici din ţară sau din străinătate în scopul
realizării unor acţiuni sau lucrări de interes comun.
Pentru comunităţile mai mici este raţional ca să se
asocieze între ele pentru organizarea unor servicii
publice locale. Acest principiu al cooperării
intercomunale este pe larg răspândit în Franţa şi
Germania. Serviciile intercomunale se creează în
domeniul salubrizării (serviciu administrativ ce
asigură curăţenia), asigurării cu apă potabilă,
serviciile antiincendiare, instituţii publice de odihnă
şi agrement. O astfel de cooperare produce
importante beneficii economice, social şi financiare,
reprezentând, în multe cazuri, cea mai eficientă şi
justificabilă.
2. Prestarea serviciilor publice de către sectorul
privat;
Sistemul de nevoi sociale este amplu şi diversificat şi
nu se poate reduce doar la serviciile publice ale
instituţiilor administrative. Prin urmare, devine
evidentă necesitatea de a oferi servicii publice de
către instituţiile particulare, a căror activitate trebuie
autorizată de către instituţiile din cadrul sistemului
administrativ.
În multe comunităţi locale, participarea sectorului
privat la creşterea performanţelor serviciilor publice
este un exemplu de gândirea creativă. Crearea
condiţiilor pentru prestarea serviciilor publice de
către agenţii privaţi este doar în beneficiul
comunităţii locale. Capitalul privat trebuie implicat în
sfera serviciilor publice locale sub forma
parteneriatului public-privat, deoarece:
 Interes
ul privat disciplinează autoritatea din punct de vedere
bugetar şi creşte eficienţa economică a operatorului;
 Concen
trează capital pe termen lung în sfera serviciilor
publice;
 Introdu
ce elemente de concurenţă într-un domeniu
caracterizat în general ca monopolist;
 Sectoru
l privat nu este supus presiunilor politice;
 Sectoru
l privat nu este supus constrângerilor de finanţare
impuse proprietăţii publice;
 Are
posibilitatea de a aplica unele strategii de finanţare
eficace, prin care poate să se reducă costurile şi să
îmbunătăţească calitatea serviciilor prestate;
 Genere
ază venituri pentru cheltuielile publice;
 Genere
ază venituri pentru cetăţeni ;
 Genere
ază capital pentru investiţii.
Din experienţa altor ţări domeniile cele mai atractive
pentru capitalul privat s-au dovedit a fi colectarea,
transportul şi depozitarea deşeurilor menajere,
transportul local şi chiar iluminatul public.

3. Concesionarea serviciilor publice;

Este o modalitate de gestionare a unui serviciu public
prin care o persoană fizică sau juridică de drept privat
preia riscurile conducerii unui serviciu public, sub
controlul autorităţii administrative, în schimbul
dreptului de a percepe de la utilizatorii sau
beneficiarii serviciului public taxele pentru serviciile
prestate. Cu părere de rău, legislaţia Republicii
Moldova nu prevede expres, care sunt acele servicii
publice ce pot sau, după caz, nu pot fi concesionate.
Totuşi putem spune că pot forma obiect al
concesiunii, doar serviciile publice cu caracter
comercial sau industrial, spre deosebire de cele
administrative care sunt de competenţa exclusivă a
autorităţilor publice centrale şi locale. În special pot
fi concesionate următoarele tipuri de servicii publice:
distribuirea apei, agentului termic, a curentului
electric, a gazelor combustibile, construcţia şi
exploatarea hidrocentralelor, deservirea şi
exploatarea autostrăzilor, podurilor, tunelurilor cu
taxă de trecere; colectarea, depozitarea şi
valorificarea deşeurilor. Ca excepţie, se admite chiar
şi concesionarea unor servicii publice administrative:
baze sportive, localuri de recreare, instituţii
profesionale de spectacole, activităţi legate de
punerea în valoare a monumentelor şi a stiurilor
istorice, activitatea de sănătate publică. Serviciile de
apărare naţională, justiţia, poliţia, colectarea
impozitelor nu pot forma obiect al contractului de
concesiune.
4. Antrenarea în prestarea serviciilor publice a ONG
locale.
ONG-le sunt caracterizate printr-o mare mobilitate în
ceea ce priveşte modul şi direcţiile lor de acţiune,
aceasta reprezentând condiţia lor de supravieţuire. De
aceea ONG-le locale pot juca un rol important în
identificarea unor probleme ce ar putea fi trecute cu
vederea de către autorităţile publice locale, iar prin
utilizarea resurselor umane proprii, a datelor locale şi
capacităţii lor organizatorice pot monitoriza
activitatea instituţiilor publice şi le pot sprijini în
realizarea obiectivelor lor. ONG-le locale pot acoperi
anumite necesităţi ale comunităţii mai bine şi mai
ieftin decât o poate face sectorul public. Prin
stabilirea unor parteneriate între administraţiile
publice locale şi ONG, cele din urmă pot juca un rol
foarte important în oferirea unor servicii, mai ales a
celor din sfera socială, cum ar fi ajutorul social al
oamenilor de vârsta a treia, îngrijirea bătrânilor
solitari, ajutoare umanitare, desfăşurarea unor
programe cu caracter educaţional pentru diferite
categorii de vârste, programe pentru tineret, prin
organizarea diferitor cluburi de interese.
O formă de prestare a serviciilor publice este
parteneriatul.
Parteneriatul este modalitatea, formală sau
neformală, prin care două sau mai multe părţi
decid să acţioneze împreună pentru atingerea
unui scop comun, cooperare în care riscurile,
costurile şi profiturile sunt distribuite
proporţional între părţi. Partenerii implicaţi pot fi
persoane care au interese sau obiective comune cu
administraţia publică responsabilă, ale căror
implicare are un impact pozitiv sau care sunt afectaţi
de schimbările prefigurate.
Tipurile de parteneriate pot fi în funcţie de diverse
criterii. După tipul obiectivului urmărit parteneriatele
pot apărea sub forma unor consilii, federaţii, uniuni,
alianţe, forumuri, coaliţii.
Parteneriatul public-privat are următoarele
caracteristici:
 sunt
implicate mai multe autorităţi publice;
 sunt
implicaţi mai mulţi parteneri;
 partene
rii lucrează împreună pentru atingerea scopului;
 fiecare
parte îşi păstrează propria identitate
 părţile
implicate participă cu resursele sale proprii;
 împart
profiturile în dependenţă de participarea fiecăruia;
Ceea ce este specific pentru acest tip de parteneriat
este administraţia publică îşi păstrează poziţia de
conducere şi de control, de reprezentant şi de
protecţie a interesului general, în timp ce cedează
gestionarea şi livrarea efectivă a serviciului public
celor ce o pot face mai bine şi mai eficient.
Punctul de plecare al acestor parteneriate este
identificarea unui obiectiv unui obiectiv comun
pentru toate părţile care pot fi implicate. Dar scopul
final poate să difere între părţi. Fiecare parte
implicată în parteneriat contribuie prin:
 Sectoru
l privat-capital de investiţii iniţial, împrumuturi,
ipoteci, cunoştinţe manageriale;
 Sectoru
l public-subvenţii, investiţii în capital în
infrastructură, transport, terenuri, legislaţie,
împrumuturi, garanţii;
 ONG-
le –cunoştinţe, investiţii de capital, chirii, abilitatea
de mobilizare a unor actori;
De multe ori parteneriatele public-privat apar ca nişte
răspunsuri la unele situaţii de criză. Prin crearea
acestor parteneriate, se acumulează experienţă,
încredere, sprijin reciproc.

Tema 6. Managementul resurselor umane în

sectorul public.

Funcţia publică şi funcţionarul public.

Clasificarea funcţiilor şi a funcţionarilor publici.
Condiţii de acees la funcţia publică.
Investirea legală a funcţionarilor publici.
Pregătirea profesională, recrutarea, selectarea şi
numirea funcţionarilor publici.

Funcţia publică şi funcţionarul public.

Noţiunea de funcţie publică a fost definită în mai
multe rânduri atât de cercetătorii dreptului
administrativ cît şi de către cei ai dreptului
constituţional.
Funcţia publică - un ansamblu de atribuţii şi
responsabilităţi stabilite în temeiul legii, în scopul
realizării prerogativelor de putere publică de către
administraţia publică centrală şi cea locală.
Analiza naturii juridice a funcţiei publice impune
analiza originii şi regimului juridic pe care aceasta se
fundamentează. Astfel, funcţia publică rezidă în
dreptul cetăţenilor la administrare, au dreptul de a
participa la administrarea treburilor publice, care
presupune dreptul de ocupa funcţii în cadrul
autorităţilor publice, în cadrul cărora se desfăşoară
activitatea de interes public.
Art. 39 din legea fundamentală, stipulează accesul la
o funcţie publică pentru orice cetăţean, dar în
condiţiile legii.
Pe plan doctrinar s-au conturat 2 concepte cu privire
la natura juridică a funcţiei publice.
 Funcţia
publică este de natură contractuală în baza unui
contract administrativ;
 De
asemenea la originea funcţiei publice stă legea ca act
de autoritate a statului;
De aici rezultă faptul că funcţia publică are un dublu
raport juridic cunoscut sub denumirea de raport de
serviciu.
Adică, funcţia publică apare ca subiect a două feluri
de raporturi juridice: pe de o parte apare ca subiect al
unui raport de serviciu ce se naşte prin actul de
numire sau alegere. El îşi exercită atribuţiile legate de
funcţia respectivă acţionând în numele statului, iar pe
de altă parte apare ca subiect al raportului juridic de
muncă în care funcţionarul intră cu instituţia care-l
angajează, raport care formează obiectul dreptului
muncii.
Între aceste 2 raporturi există o dialectică
indestructibilă, adică funcţia publică este subiect a
două raporturi concomitent - raport de serviciu.
Regimul clasic în care se creează şi se exercită
funcţia publică este cel de drept public, totuşi în
prezent se vorbeşte şi de exercitarea acesteia într-un
regim de drept privat.
Pentru ca serviciul public să-şi realizeze sarcinile
pentru care ele au fost organizate, este necesar ca
funcţiile publice să fie ocupate de persoane fizice cu
o pregătire de specialitate, care să realizeze în
practică sarcinile serviciului public, adică de
funcţionari publici.
Funcţionarul public este o persoană care în
conformitate cu dispoziţiile actelor normative este
numită de o autoritate publică competentă sau aleasă
potrivit normelor legii şi investită în mod legal cu
atribuţii funcţionale, prestând în mod permanent o
activitate, cu scopul de a asigura funcţionarea
continuă a unui serviciu public.
Funcţionarul public este o persoană care ocupă o
funcţie publică.
În sens larg funcţionarul public este persoana care
deţine în condiţiile legii o funcţie în organele
autorităţilor publice. Aici se includ toate atribuţiile şi
sarcinile pe care le au acei care lucrează în organele
autorităţilor publice centrale sau locale.
De multe ori apare întrebarea, care sunt acele
persoane cărora le corespunde statutul de funcţionar
public. În serviciul statului se află şi ministrul, şi
profesorul, şi medicul, însoţitorul de vagon de la
calea ferată etc. Între aceste grupuri de persoane
există o mare diferenţă în conţinutul muncii lor.
Legea serviciului public se răsfrânge numai asupra
acelor funcţionari care ocupă o funcţie de stat,
remunerată şi care dispun de ranguri şi grade stabilite
în conformitate de principiile legale. Prin urmare,
medicii, profesorii, colaboratorii ştiinţifici nu vor fi
atribuiţi la categoria funcţionarilor publici. Ei vor fi
funcţionari, dar angajaţi ai organizaţiilor care nu se
referă la domeniul administrării publice. De
asemenea, persoanele care alcătuiesc organele
reprezentative ale statului nu sunt funcţionari
publici, deoarece ei desfăşoară o activitate
nepermanentă, limitată în timp, pe care o
desfăşoară în sesiuni (deputaţi, consilieri, miniştri).

Clasificarea funcţiilor şi a funcţionarilor publici.

Deşi funcţiile publice sunt foarte diverse prin atribuţiile
şi competenţele lor, legea le face o clasificare după
necesitatea şi complexitatea lor, determinându-le în trei
ranguri.
Potrivit Legii Serviciului public, funcţiile publice
sunt de trei ranguri:
 Rangul 1 include
funcţiile de conducere din autorităţile publice
centrale, funcţiile de conducere din autorităţile
administraţiei publice a U.T.A.G-ului cu statut
special;
 Rangul 2 include
funcţiile de conducere din unităţile administraţiei
publice centrale, funcţionarii de execuţie din aceste
autorităţi şi funcţionarii de conducere din autorităţile
administraţiei publice locale;
 Rangul 3 include
celelalte funcţii din autorităţile publice;
Drept exemple de funcţii de rangul 1 putem
enumera: membrii Curţii de Conturi; viceminiştri;
preşedintele Comisiei Electorale Centrale şi
adjuncţii lui; secretarul Comisiei Electorale
Centrale; Consilier principal de stat; consilier al
Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie; consilier al
Preşedintelui Statului; rector al Academiei de
Administrare Publică de pe lângă Preşedintele R.
Moldova;
Funcţii de rangul 2: purtător de cuvânt al şefului
statului, preşedintelui Parlamentului, Curţii Supreme
de Justiţie şi al prim-ministrului; consilier al
Preşedintelui Curţii Constituţionale şi al Curţii de
Apel; consilier al ministrului; membru al Comisiei
Electorale Centrale; adjuncţii avocaţilor
parlamentari; Şef de catedră al Academiei de
Administrare Publică de pe lângă Preşedintele R.
Moldova; la nivel local-secretar consiliu local;
pretor; vicepretor; secretar pretura; şef serviciu;
reprezentant al Başcanului; şeful secretariatului
Adunării Populare.
Funcţii de rangul 3: grefier al instanţei
judecătoreşti; traducător al instanţei judecătoreşti;
executor judecătoresc; la nivel local-ajutorul
Başcanului; ajutorul primarului; jurist; economist,
arhivist; arhitect; contabil şef al primăriei
municipiilor, oraşelor, satelor.
Din cele spuse mai sus observam faptul că la nivel
local funcţii de rangul 1 nu sunt.
Trebuie de remarcat faptul că funcţiile ca: judecător,
procuror, ofiţer de urmărire penală, colaborator
serviciul diplomatic, organele controlului vamal,
Serviciul de Informaţii şi Securitate, organele interne,
militarii au grade de calificare stabilite de alte legi
speciale conform statutului lor juridic.
Clasificarea funcţionarilor publici.
Există mai multe criterii de clasificare a
funcţionarilor publici:
1. După gradul de instruire
a funcţionarilor publici:
studii superioare;
studii liceale;
studii medii generale;
Se are în vedere acele studii pe care le cere funcţia şi
nu pe acelea pe care le are persoana dată.
2. După competenţa
decizională:
 Funcţionari de decizie;
 Funcţionari care participă la
pregătirea deciziei;
 Funcţionari care participă la
executarea deciziei;
3. După natura funcţiei:
 Funcţii de conducere;
 Funcţii de execuţie;
4. Clasificarea
funcţionarilor publici după Legea serviciului public:
Funcţionarii publici de conducere şi cei de execuţie
au, potrivit legii anumite ranguri şi grade de
calificare. Acestea se atribuie fiecăruia individual
conform studiilor, capacităţilor profesionale,
vechimii în muncă etc.:

RANGUL 1...........................GRAD DE
CALIFICARE 1
 Consilier de Stat
al R. Moldova de clasa1
 Consilier
de Stat al R. Moldova de clasa2
 Consilier
de Stat al R. Moldova de clasa3
RANGUL 2...........................GRAD DE
CALIFICARE 2
 Consilie
r de stat de clasa 1
 Consilie
r de stat de clasa 2
 Consilie
r de stat de clasa 3
RANGUL 3............................GRAD DE
CALIFICARE 3
 consili
er de clasa 1
 consili
er de clasa 2
 consili
er de clasa 3

3. Condiţii de acees la funcţia publică.

Pentru a fi ocupate, funcţiile publice impun anumite
condiţii speciale care se stabilesc prin actele de
numire a acestora.
Putem enumera următoarele cerinţe legale pentru
ocuparea unei funcţii publice:
 Să fie
cetăţean al R. Moldova;
 Domici
liul permanent în R. Moldova;
 Studii
corespunzătoare;
 Să fie
apt din punct de vedere medical;
 Să
cunoască limba oficilă a statului;
 Să
posede capacitatea de exerciţiu deplină;
 Să nu
aibă antecedente penale rezultate din infracţiuni
intenţionate ce nu au fost ridicate sau stinse;
 Să
depună declaraţia privind veniturile, averea
imobiliară şi mobiliară de valoare, depunerile
bancare, hîrtii de valoare, angajamentele financiare;
 Să aibă
o bună imagine care să corespundă funcţiei
respective;
 Vîrsta
corespunzătoare şi o vechime in specialitate în cazul
în care această condiţie estre cerută de lege;
 Să fie
declarat admis dacă persoana este încadrată în urma
unui concurs.
Pe lîngă cele enumerate mai sus, art. 11 din Legea
Serviciului Public mai stipulează faptul că,
funcţionarul public nu poate ocupa o funcţie în
subordinea sau sub controlul funcţiilor deţinutede
către rudele sale directe sau cele prin alianţă. În cazul
ăn care sunt încălcate aceste restricţii, funcţionarul
public este transferat într-o altă funcţie care ar
exclute această subordonare, iar dacă transferul este
imposibil, unul este concediat, la decizia organului
superior.
De asemenea, funcţionarul public nu are dereptul de
ocupa în acelaşi timp două funcţii, sau să cumuleze
altă muncă, prin contract au acord, cu excepţia
activităţilor ştiinţifice, didactice, de creaţie. El nu
poate desfăşura activităţi de întreprinzător sau să
înlesnească, în virtutea funcţiei sale, activitatea de
întreprinzător a persoanelor fizice sau juridice în
schimbul unor recompense, servicii sau înlesniri.
Funcţionarul public nu poate primi daruru şi servicii
pentru îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu, cu
excepţia semnelor de atenţie simbolice, conform
normelor de politeţe şi ospitalitate recunoscute. Nu
poate participa la grevele care dereglează
funcţionarea autorităţii respective, de acărei activitate
depinde asigurarea societăţii cu bunuri şi servicii de
importanţă vitală.
4. Investirea legală a funcţionarilor publici.
Un stat democratic care asigură participarea
poporului la conducerea şi realizarea activităţilor de
interes public instituie pentru realizarea acestor
activităţi funcţii publice accesibile tuturor cetăţenilor
în condiţiile stabilite de lege. Accesul la funcţiile
publice este garantat şi condiţionat de lege. Dreptul
de a se angaja în serviciul public, conform
prevederilor legale, îl au cetăţenii R. Moldova,
indiferent de rasă, naţionalitate, sex, confesiune, şi
cărora nu li se aplică restricţiile legii. Pentru ca
serviciul public să fie legal, este necesar ca funcţiile
şi funcţionarii din cadrul lui să aibă o investitură
legală, iar legalitatea ocupării funcţiilor publice este
determinată de lege. Ocuparea unei funcţii publice se
face prin angajare, numire, alegere, concurs.
a. Ocuparea funcţiei publice prin angajare;
Angajarea în funcţia publică se efectuiază de
administraţia autorităţii în cadrul căreia persoana
urmează să lucreze şi presupune o înţelegere a
acestora asupra condiţiilor de angajare. Această
înţelegere se legalizează prin încheierea unui acord
individual de muncă, în scris, semnat de către părţi,
pe o perioadă determinată sau nu. Aici se vor
menţiona condiţiile de remunerare a muncii prestate,
condiţii de premiere, de acordare a unor adaosuri,
indemnizaţii, compensaţii. Se vor determina
obligaţiile şi garanţiile sociale, condiţiile de desfacere
înainte de termen a acordului.
b. Ocuparea funcţiei publice prin numire;
Numirea funcţionarilor publici se efectuiază de către
autoritatea ierarhic superioară sau de persoana cu
funcţie de răspundere împuternicită, care va alege
candidatura pentru funcţia respectivă după bunul său
plac, dar nu va depăşi cerinţele legale.
Competenţa numirii în funcţii publice nu aparţine în
exclusivitate conducătorului autorităţii sau instituţiei
publice respective, ci şi altor autorităţi publice în
condiţiile unor reglementări speciale şi chiar a unor
prevederi constituţionale exprese. De exemplu:
Preşedintele R. Moldova poate numi, la propunerea
Prim-minisrului unii membri ai Guvernului, iar la
propunerea Consiliului Superior al Magistraturii
numeşte judecătorii instanţelor judecătoreşti.
Guvernul poate numi doi judecători ai Curţii
Constituţionale. Miniştrii numesc în funcţie pe
conducătorii instituţiilor publice şi ai celorlalte
servicii publice subordonate, precum şi personalul
din aparatul propriu al ministerelor, iar aceşti
conducători, la rândul lor, numesc în funcţii
personalul instituţiei publice respective. Parlamentul
alege şi numeşte persoane oficiale de stat în cazurile
prevăzute de lege, la propunerea Consiliului Superior
al Magistraturii numeşte preşedintele şi judecătorii
Curţii Supreme de Justiţie. De asemenea procurorul
general este numit de către Parlament, preşedintele şi
membrii Curţii de Conturi. La nivel local, consiliul
local numeşte secretarul consiliului în bază de
concurs, la propunerea primarului. Primarul, numeşte
şi eliberează din funcţie personalul primăriei.
Consiliul municipal, la propunerea primarului
general, numeşte un pretor, care este reprezentant al
acestuia din urmă.
Funcţionarii publici numiţi trebuie să îndeplinească
anumite condiţii de pregătire profesională, vechime,
vârstă. Ex. art.67 din Legea administraţiei publice
locale stipulează că persoana numită, în condiţiile
legii, în funcţia de secretar trebuie să fie licenţiat al
unei facultăţi de drept sau de administraţie publică.
Numirea în funcţie se face mereu printr-un contract
în formă scrisă, acesta fiind un act administrativ,
indiferent de autoritatea care l-a emis. Actul de
numire este un act administrativ de autoritate care
exprimă în exclusivitate voinţa unilaterală a
autorităţii emitente, investită cu putere publică şi
abilitată în acest sens. Are caracter individual şi
personal şi este opozabil tuturor persoanelor de la
data publicării sale în Monitorul Oficial, respectiv de
când funcţionarii publici au fost investiţi cu sarcinile,
competenţele şi responsabilităţile sale,
corespunzătoare postului şi funcţiei sale. O persoană
este considerată că a obţinut calitatea de funcţionar
public odată cu actul de numire şi trebuie să se
prezinte la post după comunicarea numirii, în caz
contrar se va revoca numirea în condiţiile legii.
Dacă legea stabileşte obligaţia depunerii jurământului
de credinţă, această activitate reprezintă şi o condiţie
esenţială pentru ca un funcţionar să fie investit în
mod legal cu atribuţiile funcţiei.
c. Ocuparea funcţiei publice prin alegere
Ocuparea funcţiei publice prin alegere se stabileşte
prin Constituţie şi de alte legi speciale, în care se
stabilesc condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
o persoană care aspiră la funcţia respectivă,
procedura de organizare şi desfăşurare a alegerilor,
de declarare a celui ales şi de investire în funcţie.
d. Ocuparea funcţiei publice prin concurs
Angajarea funcţionarilor publici prin concurs este
efectuată printr-o procedură specială declanşată de
autoritatea publică care scoate funcţia vacantă la
concurs general sau la concurs intern, iar ca rezultat
al câştigării concursului persoana este angajată în
funcţia respectivă. Dreptul de participa la concurs îl
au cetăţenii R. Moldova care posedă limba de stat, au
domiciliul în R. Moldova, sunt apţi din punct de
vedere medical, corespund cerinţelor funcţiei scoase
la concurs, nu au interdicţii prevăzute de lege.
Concursul este efectuat de o comisie de stat
competentă, înfiinţată de autoritatea publică
competentă. Persoanele sunt selectate în baza unor
metode şi tehnici diverse care constau în studierea
documentelor, conversarea individuală, testarea,
proba finală. Se va aprecia activitatea desfăşurată
anterior, calităţile personale şi cele profesionale ale
concurentului.
Concursul se anunţă în mijloacele de informare în
masă cu o lună înainte de organizarea acestuia şi se
desfăşoară în două etape. Anunţul trebuie să includă:
autoritatea publică care organizează concursul;
denumirea funcţiei vacante; cerinţele înaintate
faţă de persoanele candidate; actele necesare
pentru admiterea la concurs;
La concurs nu se vor admite persoanele: cu capacitate
de exerciţiu limitată; cu antecedente penale care nu
au fost stinse sau ridicate; inapte din punct de vedere
medical; care pretinde la o funcţie aflată în
subordinea sau sub controlul rudelor directe sau
aliate; care refuză prezentarea declaraţiei despre
venituri şi avere;
Comisia de stat este acea care va decide asupra
rezultatelor. Perioada de probă este de 6 luni şi este
valabilă doar pentru angajare şi numire. Nu se admite
perioada de probă la alegere sau concurs.

5. Pregătirea profesională,
recrutarea şi selectarea funcţionarilor publici.
Personalul care îşi desfăşoară activitatea în
administraţia de stat, trebuie să aibă o anumită
pregătire, deoarece eficienţa serviciului public din
administraţia publică este determinat de nivelul de
pregătire al funcţionarilor publici. Cu părere de rău,
la noi se neglijează pregătirea profesională şi
managerială a funcţionarilor publici menţinându-se
un număr foarte mare de funcţionari necompetenţi.
Dobândirea cunoştinţelor generale nu este suficientă,
este necesară o pregătire specială pentru exercitarea
funcţiei publice. Competenţa profesională este
absolut necesară pentru a obţine eficienţă la nivelul
sistemului administrativ, prin previzionarea
corespunzătoarea evoluţiilor viitoare, organizarea
activităţii, gestionarea resurselor, motivarea
angajaţilor şi controlul modului de desfăşurare a
proceselor.
Competenţa managerială este capacitatea unui
funcţionar public de a conduce un grup de persoane,
un domeniu, o instituţie publică sau un sistem format
din mai multe instituţii specializate, adică capacitatea
unei persoane de a realiza, în mod corespunzător şi
cu eficienţă maximă, sarcinile care-i revin Pe lângă
aceasta mai sunt necesare şi anumite abilităţi, talent,
capacitatea de a comunica, de raţionament logic,
posedarea tehnicilor de negociere şi cunoaşterea
principiilor de bază în domeniul relaţiilor cu publicul.
Toate acestea conduc la obţinerea performanţei de
către un manager public şi a eficienţei într-o instituţie
publică.
Legea serviciului public stipulează faptul că
pregătirea de specialişti pentru serviciul public,
perfecţionarea lor profesională, se efectuiază în
instituţii de învăţământ specializate în domeniul
administraţiei publice şi în alte instituţii de profil.
Funcţionarii publici îşi perfecţionează pregătirea
profesională prin diverse forme de instruire în
sistemul de stat. Funcţionarii publici urmează cursuri
de perfecţionare odată la 4 ani.
Cu toate acestea, instruirea oferită în domeniul
administraţiei publice din R. Moldova nu corespunde
necesităţilor reale cu care se confruntă aleşii şi
funcţionarii de carieră. În conformitate cu
documentele oficiale, un sistem propriu zis de
instruire şi dezvoltare profesională în sistemul
administraţiei publice în Moldova nici nu există.
Printre cele mai importante domenii, după spusele
aleşilor locali, care necesită o instruire stringentă
sunt gestionarea finanţelor publice, cadrul juridic al
funcţionării administraţiei publice locale, utilizarea
calculatorului. De asemenea multe probleme apar şi
pentru secretarii consiliilor locale atunci când sunt
puşi în faţa efectuării lucrărilor de notariat, sau alte
domenii de planificare strategică. În contextul
integrării europene, majoritatea aleşilor locali afirmă
faptul că au nevoie de cunoştinţe în domeniul
respectiv pentru a putea promova această idee în
dezbaterile publice locale.
Personalul în cadrul fiecărei organizaţii este factorul
principal care determină productivitatea muncii şi
produsul final al acesteia. Vorbind de administraţia
publică, factorul uman este pilonul de bază în
realizarea misiunii şi a obiectivelor autorităţilor
publice. De aceea de angajarea unu personal calificat,
responsabil şi competent depinde atât eficienţa
activităţii administraţiei publice cît şi bunăstarea
întregii populaţii.
Recrutarea, ca etapă a procesului de angajare, în
cadrul administraţiei publice diferă de recrutarea din
cadrul organizaţiilor din sectorul privat şi cel
asociativ prin caracterul specific al serviciului public.
Recrutarea reprezintă un set de activităţi folosite
pentru a obţine o categorie calificată de personal
pentru ocuparea posturilor vacante. Activitatea de
recrutare a funcţionarilor publici cuprinde: analiza
cerinţelor postului vacant; stabilirea specificului
activităţii respective; cercetarea locurilor unde pot fi
găsiţi posibili candidaţi; atragerea acestor candidaţi.
Încadrarea în serviciul public este strict reglementată
de legislaţie, de aceea apare necesitatea abordării
problematicii recrutării personalului în primul rând ca
rezultat al lacunelor legislative.
În cadrul procedurii de recrutare apare necesitatea
verificării preventive a fiecărui candidat în parte
privind corespunderea acestuia pentru postul vacant,
parcurgând rând pe rând toate condiţiile şi restricţiile
de acces la funcţia publică, precum şi
compatibilităţile funcţiei. Acest proces complex
implică cheltuieli de resurse materiale, financiare şi
timp din partea ambelor părţi: a celui care candidează
pentru funcţia publică şi a celui care efectuează
recrutarea personalului în cadrul autorităţii publice
respective. Problematica recrutării personalului
constă în faptul că recrutarea nu este efectuată de
managerii pe resurse umane, ci de persoane
incompetente în acest domeniu, iar actul emis de
această autoritate se supune numai controlului de
legalitate şi nu de oportunitate. De asemenea
recrutarea se efectuează după metode şi tehnici mai
mult intuitive şi mai puţin ştiinţifice, fapt care
demonstrează angajarea personalului pe bază de
colegialitate, rudenie sau simpatie şi nicidecum pe
bază de merit.
Selectarea reprezintă un ansamblu de procese de
analiză a calităţilor şi a pregătirii profesionale a
candidaţilor, în scopul numirii pe posturile vacante.
Există mai multe metode de selectare cum ar fi:
testele; concursul; interviul; convorbirea.

Tema 5. Gestiunea patrimoniului public. (4

ore)
1. Conceptul şi principiile proprietăţii
publice.
2. Modalităţi de dobândire a proprietăţii
publice
3. Modalităţi de gestiune a bunurilor
proprietate publică.

1. Conceptul şi principiile proprietăţii

publice.
Prin excelenţă, proprietatea reprezintă un mod
de realizare a unei puteri umane asupra
bogăţiilor, ea este expresia supremă a accesului
oamenilor la posesia, folosinţa şi dispoziţia
bunurilor. În art. 17 din Declaraţia Drepturilor
Omului din 26 august 1789 este stipulat că
dreptul de proprietate este un drept inviolabil,
sacru, de care nimeni nu poate fi privat, cu
excepţia cazului în care aceasta este cerută de o
necesitate publică, legal constatată şi sub
condiţia unei juste şi prealabile despăgubiri.
Constituţia Republicii Moldova stipulează
expres în art. 127 că statul ocroteşte
proprietatea, tot el garantând realizarea
dreptului de proprietate în formele solicitate de
către titular, dacă acestea nu vin în contradicţie
cu interesele societăţii. De asemenea art. 9 din
acelaşi text de lege, desemnează faptul că
proprietatea nu poate fi folosită în detrimentul
drepturilor, libertăţilor şi demnităţii omului.
Legea cu privire la proprietate nr. 459 din
1991, stipulează expres în art. 1 că dreptul de
proprietate în Republica Moldova este
recunoscut şi ocrotit de lege.
Potrivit art. 9 din Constituţia Republicii
Moldova, proprietatea este publică şi privată.
Iar articolului 127 din acelaşi cadru legislativ
stipulează expres că proprietatea publică
aparţine statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale.
În literatura de specialitate au existat mai multe
definiţii cu privire la proprietatea publică.
Proprietatea publică, în sens obiectiv, este o
instituţie juridică, iar în sens subiectiv, un drept
real, cu toate caracterele specifice acestei
categorii de drepturi.
Unele surse definesc proprietatea publică ca
fiind un drept real care aparţine statului şi
unităţilor administrativ-teritoriale care exercită
posesia, folosinţa şi dispoziţia, în regim de
drept public, prin putere proprie şi în interes
public, în limitele prevăzute de lege.
Din formularea definiţiei de mai sus, reiese că
exercitarea atributelor specifice dreptului de
proprietate se face în regim de drept public şi în
interes public. Aceste trăsături deosebesc
dreptul de proprietate publică de dreptul de
proprietate privată. De asemenea statul ca
titular al dreptului de proprietate publică, se
înfăţişează într-o dublă calitate, şi anume:
titular al puterii suverane, conferindu-i o poziţie
juridică distinctă şi unică, având calitatea de a
intra în raporturi juridice de drept public, dar şi
de proprietar, calitate în care participă, ca orice
subiect de drepturi şi obligaţii, la raporturile
juridice civile.
Este evident că utilizarea efectivă şi autonomă a
resurselor locale, inclusiv a proprietăţii
municipale, poate fi efectuată doar atunci când
există un cadru juridic adecvat, care să
reglementeze suficient de clar formele de
gestionare a proprietăţii unităţilor
administrativ-teritoriale şi relaţiile cu alte
subiecte de drept.
Dreptul de proprietate publică este acel
drept de proprietate asupra bunurilor din
domeniul public de interes naţional şi din
domeniul public de interes local, care aparţine
statului şi unităţilor administrativ-teritoriale şi
care se exercită în regim de drept public , fiind
inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
Din definiţia respectivă rezultă că dreptul de
proprietate publică prezintă anumite caractere
juridice proprii, specifice, care-l deosebesc, sub
aspectul regimului juridic, faţă de dreptul de
proprietate privată, indiferent de titular.
Din noţiunile de mai sus rezultă că dreptul de
proprietate publică prezintă o serie de trăsături
care îl diferenţiază de dreptul de proprietate
privată:
1. Titularii dreptului de proprietate publică
sunt statul şi unităţile administrativ-teritoriale,
unde fiecare dintre titulari ocupă o poziţie
distinctă şi unică, cu posibilitatea de a intra în
raporturi juridice de drept public;
2. Obiectul dreptului de proprietate publică
este alcătuit din bunuri care fie prin natura lor,
fie printr-o dispoziţie a legii, fac parte din
domeniul public;
3. Exercitarea acestui drept de proprietate
are loc numai în regim de drept public. Statul şi
unităţile administrativ-teritoriale participă
mereu la raporturi juridice ca persoane de drept
public, dar îşi exercită dreptul de proprietate în
regim de drept public sau de drept privat, în
raport de apartenenţa la proprietatea privată;
4. Exercitarea atribuţiilor dreptului de
proprietate publică se face prin putere proprie şi
în interes public.
Se poate constata că dreptul de proprietate
publică se particularizează prin trei caractere,
(principii ale proprietăţii publice):
inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil:
Proprietatea publică are un caracter
inalienabil
Potrivit acestui principiu, bunurile proprietate
publică sunt scoase din circuitul civil, iar
titularii acestor bunuri nu le pot înstrăina, cel
puţin prin acte juridice civile, în mod voluntar
sau pe calea forţată a exproprierii. Actele
juridice care sunt încheiate cu încălcarea
caracterului inalienabil al dreptului de
proprietate publică sunt lovite de nulitate
absolută.
Proprietate publică este imprescriptibilă.
Dreptul de proprietate publică este
imprescriptibil extinctiv şi achizitiv. Sub aspect
extinctiv, imprescriptibilitatea se exprimă prin
faptul că acţiunea în revendicarea dreptului de
proprietate publică poate fi introdusă oricând şi,
prin urmare, dreptul la acţiune în sens material
nu se stinge, indiferent cît timp a fost exercitat.
Sub aspect achizitiv, prin imprescriptibilitate
înţelegem că bunurile aflate în proprietate
publică nu pot fi dobândite în proprietate
privată de către nici o altă persoana prin
uzucapiune, în cazul imobilelor, şi prin posesia
de bună credinţă, în cazul mobilelor.
Proprietate publică este insesizabilă.
Fiind inalienabil, bunurile aflate în proprietatea
publică a statului sau a unităţilor administrativ-
teritoriale sunt şi insesizabile, adică nu pot fi
urmărite de către creditorii proprietarului sau a
persoanelor care le posedă pe temeiul dreptului
real de administrare ori cu orice alt titlu.
Caracterul insesizabil decurge din caracterul
inalienabil al dreptului de proprietate publică.
Dacă am admite sesizabilitatea, caracterul
inalienabil ar rămâne o simplă ficţiune,
deoarece dacă bunurile proprietate publică ar
putea fi urmărite silit, consecinţa ar fi vânzarea
lor, pentru ca, din preţul obţinut, creditorii să-şi
poată satisface creanţa lor. Deşi statul şi
unităţile administrativ-teritoriale sunt
întotdeauna solvabile, creanţele asupra lor se
realizează prin intermediul unor norme
financiare speciale şi nu prin urmărire silită, dar
această procedură nu explică caracterul
insesizabil ce ţine de natura domeniului public,
deoarece creanţele se înscriu la bugetul statului
sau al unităţilor administrativ-teritoriale, în
vederea achitării lor.

Modalităţi de dobândire a proprietăţii

publice

Dat fiind faptul că administraţia publică locală

se organizează şi funcţionează în baza
principilor autonomiei locale, descentralizării
serviciilor publice, al eligibilităţii autorităţilor
publice locale şi al consultării cetăţenilor în
problemele locale de interes deosebit,
menţionăm faptul că unul din elementele
principale ale autonomiei locale îl reprezintă
dreptul şi capacitatea reală a colectivităţilor
locale de a poseda, folosi şi dispune în
condiţiile legii de anumite resurse patrimoniale,
adică de proprietăţi.
În prezent este incontestabil faptul că fără
resurse materiale suficiente nu poate exista o
autonomie locală reală.
În ciuda tuturor contradicţiilor care există, în
Republica Moldova există o bază juridică,
destul de dezvoltată, care reglementează
aspectele patrimoniale ale activităţii
autorităţilor publice locale. De aceea
autorităţile publice locale trebuie să cunoască şi
să aplice în practică toate modalităţile de
dobândire a proprietăţii municipale prevăzute
de lege. Doar în asemenea fel poate fi formată o
bază materială considerabilă şi pot fi apărate
eficient drepturile şi interesele patrimoniale ale
colectivităţilor locale.
În cele ce urmează vom prezenta o scurtă
caracteristică a principalelor modalităţi de
dobândire a dreptului de proprietate a unităţilor
administrativ-teritoriale prevăzute de legislaţia
în vigoare.
Astfel, potrivit art. 2 din Legea nr. 523/1989
privind proprietatea publică a unităţilor
administrativ-teritoriale, există următoarele
modalităţi de dobândire a dreptului de
proprietate publică a unităţilor administrativ-
teritoriale:
a) Dobândirea proprietăţii publice pe cale
naturală;
a) Dobândirea proprietăţii publice prin
achiziţii publice, realizate în condiţiile legii;
a) Dobândirea proprietăţii publice prin
transmiterea în proprietatea unităţilor
administrativ-teritoriale a bunurilor din
proprietatea statului şi proprietatea altor unităţi
administrativ-teritoriale;
a) Dobândirea proprietăţii publice prin
expropriere pentru cauză de utilitate publică
locală;
a) Dobândirea proprietăţii publice în baza
hotărârii instanţei judecătoreşti;
a) Dobândirea proprietăţii publice prin
donaţii sau prin legate acceptate de consiliul
unităţii administrativ-teritoriale;
a) Dobândirea proprietăţii publice prin
obţinerea de venituri şi bunuri în condiţiile
legii.
Drept o modalitate de stabilire a proprietăţii
publice a unităţilor administrativ-teritoriale
poate fi considerat un astfel de procedeu juridic
precum este delimitarea. Rolul delimitării
bunurilor unităţilor administrativ-teritoriale de
cele a statului este incontestabil, deoarece odată
delimitată proprietatea, se cunoaşte foarte bine
care sunt titularii de proprietate asupra
anumitor bunuri, precum şi care sunt drepturile
şi care sunt obligaţiile acestora faţă de bunurile
respective.
1. Dobândirea proprietăţii publice pe cale
naturală.
Dobândirea proprietăţii pe cale naturală se
referă la bogăţiile de orice natură care s-ar
forma în viitor pe teritoriul dat adică, pe cale
naturală se înţelege că bunul a apărut fără
concursul autorităţii respective. Poate fi vorba
despre un râuleţ ce traversează teritoriul
colectivităţii respective, un lac natural, o pădure
care a apărut în exclusivitate în baza factorilor
naturali şi sunt de interes public.
Un mod de dobândire a proprietăţii publice ar
fi construirea, dar, care cu părere de rău, nu este
des utilizat de către administraţia publică
locală. Capacităţile autorităţilor locale de a
dobândi proprietate prin construire sunt foarte
limitate. Sunt rare cazurile când capacităţile
bugetelor locale sunt suficiente pentru
construcţia anumitor obiecte ( de ex. în oraşul
Ialoveni şi în satul Criva). Trebuie de constatat
că în majoritatea cazurilor, pentru a edifica un
obiect, autorităţile locale apelează la finanţări
externe. Printre finanţatorii externi în raport cu
bugetul local, care au contribuit în întregime
sau parţial la finanţarea construcţiei anumitor
obiecte de pe teritoriul localităţilor, sunt
menţionaţi: USAID, FISM, Statul, Consiliul
Raional, comunitatea locală, Moldtelecom,
Union Fenosa.
Astfel se poate deduce că în condiţiile lipsei de
resurse bugetare proprii, necesare pentru
construcţia diferitor obiecte, unica posibilitate
de a construi este desfăşurarea unei activităţi
intensive şi permanente ale autorităţilor locale
în vederea atragerii investiţiilor atît din exterior,
cît şi din interiorul localităţii, adică cu
participarea comunităţii locale.

2. Achiziţiile publice.

Este o modalitate de bază de dobândire în

proprietate a bunurilor de către unităţile
administrativ-teritoriale.
Obiect al achiziţiilor publice în Republica
Moldova pot fi: bunuri, servicii şi lucrări, care
pot fi oferite de către orice persoană fizică sau
juridică, străină sau autohtonă. Dar trebuie de
menţionat că formează obiect al achiziţiilor
acele mărfuri şi servicii a căror valoare totală
depăşeşte 10000 de lei şi lucrările a căror
valoare depăşeşte 20000 de lei.
Procedura de achiziţie este materializată printr-
un contract bilateral care este numit contract de
achiziţie publică, încheiat cu acea persoană,
care a propus cele mai avantajoase condiţii de
calitate, preţ, termene, etc., şi care posedă
capacităţi reale de a îndeplini obligaţiile
contractuale asumate.
Achiziţiile se pot face prin: licitaţie publică;
licitaţie în două etape; licitaţie cu participare
limitată; licitaţie specială cu participare
limitată; cerere a ofertelor de preţuri; achiziţie
dintr-o singură sursă.
Totodată, trebuie de constatat că procedura
achiziţiilor publice este foarte dificilă şi
costisitoare pentru autorităţile publice locale.
Conform Legii privind achiziţiile publice,
pentru a procura anumite bunuri este necesar de
a organiza licitaţii, tendere, apoi trebuie
semnate contracte, ce urmează a fi confirmate
la Agenţia pentru achiziţii publice şi la
Trezorerie, lipsa doritorilor de a furniza
mărfuri, servicii şi lucrări pentru necesităţile
colectivităţilor locale, procedura birocratică şi
costisitoare, lipsa furnizorilor din teritoriu.
De asemenea, autorităţile publice sunt obligate
să încheie contracte de achiziţie doar cu acei
agenţi economici care sunt menţionaţi în lista
publicată de Agenţie. Toate acestea, de regulă,
implică cheltuieli de timp şi surse financiare
suplimentare nejustificate, mai ales în cazurile
când urgent este nevoie de anumite mărfuri
într-un volum mic.
Din structura Ministerului Economiei şi
Reformei face parte Agenţia Naţională pentru
Achiziţii Publice. Este o persoană juridică şi
aprobă rezultatele preselecţiei de calificare,
efectuate de grupurile de lucru pentru achiziţii,
aprobă documentele de tender elaborate de
grupurile de lucru pentru achiziţii şi le prezintă
furnizorilor (antreprenorilor), atrage ofertele
furnizorilor, le deschide şi le transmite grupului
de lucru pentru achiziţii pentru a le examina,
evalua şi compara. De asemenea, va aproba
contractele încheiate de grupurile de lucru
pentru achiziţii cu furnizori, întocmeşte lista
furnizorilor şi ţine evidenţa acestora.
La nivelul raioanelor, al municipiului Chişinău
şi U.T.A.G., Agenţia pentru Achiziţii îşi
exercită atribuţiile prin intermediul
subdiviziunilor sale teritoriale.
Contractul de achiziţii se încheie în mod
obligatoriu, conform metodelor de achiziţie
prevăzute în prezenta lege şi se înregistrează în
una din unităţile Trezorăriei de Stat în urma
aprobării lui de către Agenţia pentru Achiziţii.
Dacă contractele nu sunt aprobate şi
înregistrate, vor deveni nule.
3. Transmiterea în proprietatea
unităţilor administrativ-teritoriale a bunurilor
din proprietatea statului şi proprietatea altor
unităţi administrativ-teritoriale.
Este o modalitate de dobândire a proprietăţii
foarte des folosită, dar include cele mai multe
contradicţii şi probleme, deoarece nu se ţine
cont de drepturile şi interesele colectivităţilor
locale. Sunt transmise în proprietatea unităţilor
administrativ-teritoriale unele obiecte şi
întreprinderi cu enorme datorii, iar recuperarea
acestora rămâne pe seama autorităţilor publice
locale. Aceasta, însă, are loc din cauza că
autorităţile publice locale nu-şi cunosc
drepturile sale legale şi că au dreptul de a
refuza acele obiecte ce ar aduce atingerea
intereselor colectivităţilor locale. Este de
remarcat faptul că legea stabileşte anumite
reguli de transmitere în proprietatea unităţilor
administrativ-teritoriale a bunurilor din
proprietatea statului sau altor unităţi
administrativ-teritoriale. Iar cunoaşterea şi
respectarea acestor reguli permite autorităţilor
locale să nu accepte transferări de proprietăţi
nejustificate economic şi social, precum şi
discutarea, negocierea condiţiilor în care este
posibilă o astfel de transmitere.
Potrivit Legii nr. 523/1999 privind proprietatea
publică a unităţilor administrativ-teritoriale,
există următoarele reguli - principii de
transmitere a proprietăţii:
Bunurile ce se transmit în proprietatea publică
a unităţilor administrativ-teritoriale se stabilesc,
la solicitarea autorităţilor publice locale, de
către organele centrale de specialitate
corespunzătoare.
Transmiterea patrimoniului din proprietatea
publică a statului în cea a unităţilor
administrativ-teritoriale se face prin hotărâre a
Guvernului, cu acordul consiliului local
respectiv.
Transmiterea unui bun din proprietatea publică
a unităţii administrativ-teritoriale în
proprietatea publică a statului se face la
propunerea Guvernului, prin hotărâre a
consiliului local.
Transmiterea unui bun din proprietatea publică
a unei unităţi administrativ-teritoriale în
proprietatea alteia, în cadrul aceleiaşi unităţi
administrativ-teritoriale de nivelul doi, se face
prin hotărâre a consiliului unităţii administrativ-
teritoriale în a cărei proprietate se află acest
bun, cu acordul consiliului unităţii
administrativ-teritoriale căreia i se transmite
bunul respectiv;
Transmiterea unui bun din proprietatea publică
a unei unităţi administrativ-teritoriale de nivelul
al doilea al organizării administrativ-teritoriale
în proprietatea unei alte unităţi de acelaşi nivel,
în cazul în care această transmitere nu ţine de
modificarea Legii privind organizarea
administrativ-teritorială a Republicii Moldova,
se efectuează prin hotărâre a Guvernului, cu
acordul autorităţilor unităţilor administrativ-
teritoriale.
Printre problemele de bază care au apărut în
procesul de transmitere a patrimoniului de stat
către unităţile administrativ-teritoriale, pot fi
menţionate: desconsiderarea opiniei şi
intereselor autorităţilor publice locale,
presiunile de diversă natură asupra autorităţilor
locale în vederea acceptării „darurilor de bună
voie”, antrenarea autorităţilor publice locale în
procese judiciare costisitoare şi de lungă durată,
nesoluţionarea problemelor legate de datoriile
istorice ce au fost transferate pe umerii
autorităţilor publice locale.

4. Exproprierea pentru cauză de

utilitate publică.
Aceasta reprezintă un ansamblu de acte şi
operaţiuni jurisdicţionale, prin care statul sau
unităţile administrativ-teritoriale impun, în mod
forţat transferul proprietăţii unor bunuri aflate
în proprietate privată (inclusiv proprietatea a
unităţilor administrativ-teritoriale), în scop de
utilitate publică şi în schimbul unei recompense
prealabile depline.
În sensul Legi nr.488-1999 privind
exproprierea pentru utilitate publică, prin
expropriere se înţelege transferul de bunuri şi
de drepturi patrimoniale din proprietate
privată în proprietate publică, transferul către
stat de bunuri proprietate publică ce aparţin
unei unităţi administrativ-teritoriale sau, după
caz, cedarea către stat sau către o unitate
administrativ-teritorială a drepturilor
patrimoniale în scopul efectuării de lucrări
pentru cauză de utilitate publică de interes
naţional sau de interes local, în condiţiile
prevăzute de lege, după o dreaptă şi prealabilă
despăgubire.
Potrivit Legii cu privire la exproprierea pentru
utilitate publică, obiect al exproprierii de interes
naţional pot fi:
a) bunurile imobile, la care se raportă:
terenurile, subsolul, bazinele de apă,
pădurile, clădirile, construcţiile şi alte obiecte
legate de pământ, a căror permutare este
imposibilă sau le aduce prejudicii
iremediabile, astfel încât nu mai pot fi
folosite la destinaţie;
b) dreptul de folosinţă asupra bunurilor
imobile pe un termen de până la 5 ani, dacă
părţile nu convin asupra unui alt termen;
c) drepturile patrimoniale şi personale
nepatrimoniale, legate nemijlocit de invenţiile
care pot contribui considerabil la asigurarea
intereselor de apărare şi de securitate ale ţării;
d) valorile cultural-artistice şi istorice de
o importanţă excepţională pentru sentimentele
naţionale ale poporului, precum şi cele care
atestă statalitatea ţării;
e) dreptul de proprietate asupra
reprezentanţilor florei şi faunei pentru care
spaţiul natural al Republicii Moldova este
propriu dezvoltării şi reproducerii şi care se
află pe cale de dispariţie în lume, în cazul
existenţei pericolului real de dispariţie şi de
nereproducere a speciei.
Pentru realizarea exproprierii, unităţile
administrativ-teritoriale, conform legii,
urmează să parcurgă cîteva etape obligatorii:
 Cercetarea prealabilă sau expertiza prin
care se confirmă existenţa condiţiilor şi
temeiurilor pentru expropriere, prevăzute de
lege. Cercetarea prealabilă pentru lucrările de
interes local se face de către comisii numite de
consiliile unităţilor administrativ-teritoriale
respective, alcătuite din reperezentanţii
autorităţii administrative locale care
gestionează domeniul de activitate pentru care
se realizează lucrarea de utilitate publică, al
administraţiei publice locale ce coordonează
domeniul financiar bugetar, din reprezentanţii
consiliilor respective.
 Declararea utilităţii publice de către
consiliul local dacă în rezultatul cercetării
prealabile se va stabili existenţa elementelor
justificative ale interesului naţional sau local,
premiselor economico- sociale, ecologice sau
de altă natură ale necesităţii lucrărilor,
încadrării lor în planurile de urbanism şi de
amenajare a teritoriului, aprobate conform legii.
 Publicitatea declarării utilităţii publice.
La această etapă, actul de declarare a utilităţii
publice de interes naţional şi de interes local se
aduce al cunoştinţa publică prin afişare la sediul
consiliului local în a cărei rază este situat
obiectul exproprierii şi prin publicare în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Înaintarea propunerii de expropriere către
proprietatrul bunului expropriat.
 Înaintarea şi soluţionarea preîntîmpinărilor
facute de expropriat împotriva propunerii de
expropriere.
 Procedurile judiciare. În cazul în care
părţile nu ajung la un acord asupra exproprierii
în modul stabilit, exproprierea pentru cauză
pentru utilitate publică nu poate fi făcută decît
prin hotărîre judecătorească cu dreaptă şi
prealabilă despăgubire.
Numai după respectarea acestei proceduri,
bunul care formează abiectul proprietăţii
private este trecut în proprietatea unităţii
administrativ-teritoriale.
5. Dobândirea proprietăţii
publice prin hotărâre judecătorească, donaţii
şi legate.

Dobândirea proprietăţii prin hotărârea instanţei

de judecată reprezintă o modalitate folosită în
cazul unor litigii între autorităţile publice locale
şi alte persoane fizice sau juridice privind
determinarea proprietarului. De asemenea, este
necesară o hotărâre de judecată pentru a obţine
dreptul de proprietate asupra bunurilor, care se
găsesc pe teritoriul localităţii, dar proprietarul
cărora nu este cunoscut, adică bunuri fără
stăpân şi în cazul confiscării bunurilor
dobândite în mod ilicit sau folosite la comitere
contravenţiilor şi infracţiuni.
În special, au fost menţionate câteva tipuri de
bunuri care au fost trecute în proprietatea
unităţilor administrativ-teritoriale prin hotărâre
judecătorească cum ar fi: fosta cantină de ofiţeri
militari; fosta bucătărie de lactate; fosta casă de
deservire; casa de cultură; grădiniţa de copii;
cazangerii, etc.
Conform Codului Civil, donaţia reprezintă un
contract, unde o parte numită donator se obligă
să mărească din contul patrimoniului său, cu
titlu gratuit, patrimoniul celeilalte părţi
(donator). Donaţiile pot fi simple sau
condiţionate. Donaţiile condiţionate sunt acelea
în care părţile convin ca efectele lor să fie
condiţionate de îndeplinirea unei sarcini sau de
realizarea unui scop, care poate fi de utilitate
publică.
Legatul este un avantaj patrimonial acordat de
către testator unei persoane fără a o desemna în
calitate de moştenitor.
Prin donaţii şi legate se pot dobândi bunuri în
proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale,
dacă ele se sunt acceptate de către consiliile
locale. Se mai pot dobândi bunuri în proprietate
prin contracte de schimb, contractul de rentă,
contractul de înstrăinare a unui bun cu condiţia
întreţinerii pe viaţă.
O altă modalitate de dobândire a proprietăţii
este vânzarea - cumpărarea de bunuri, deşi este
la fel de rar folosită, totuşi în unele localităţi,
autorităţile locale au procurat anumite bunuri
printre care putem menţiona: autoturisme;
calculatoare; mobilier; fax; echipament sportiv,
etc. În ceea ce priveşte procedura de
achiziţionare se menţionează concursul, oferta
de preţ, achiziţiile directe.

Modalităţi de gestiune a bunurilor

proprietate publică.

În baza analizei legislaţiei actuale de

specialitate, pot fi evidenţiate următoarele
modalităţi principale de folosire şi de
gestionare a bunurilor proprietate a unităţilor
administrativ-teritoriale:
Darea bunurilor în administrare întreprinderilor
municipale şi instituţiilor publice;
Concesionarea obiectelor proprietate publică a
unităţilor administrativ-teritoriale;
Închirierea sau locaţiunea bunurilor mobile şi
imobile proprietate publică a unităţilor
administrativ-teritoriale care au destinaţie alta
decât cea agricolă;
Arenda bunurilor terenurilor şi altor bunuri
agricole.
Conform datelor cele mai des utilizate
operaţiuni de dare în folosinţă a bunurilor
proprietate a unităţilor administrativ-teritoriale
sunt: darea în arendă, administrarea în folosinţă
gratuită şi concesiunea.
1 Darea bunurilor proprietate publică spre
administrare întreprinderilor municipale şi
instituţiilor publice
Pentru a asigura baza materială a
întreprinderilor municipale şi a instituţiilor
publice, autorităţile locale deliberative pot
decide în privinţa transmiterii spre administrare
şi folosinţă anumite categorii de bunuri
proprietate a unităţilor administrativ -
teritoriale: terenuri, încăperi şi edificii, utilaje,
tehnică, etc. Trebuie de menţionat că darea în
administrare nu duce la transmiterea dreptului
de proprietate chiar şi în cazul transmiterii
bunurilor de la balanţa autorităţilor
administraţiei publice locale la balanţa
întreprinderilor municipale, ele sunt transmise
doar pentru folosinţă şi, de regulă, o astfel de
transmitere se efectuează cu titlu gratuit şi pe o
perioadă nedeterminată. Se poate da în folosinţă
gratuită pe termen limitat persoanelor juridice,
fără scop lucrativ, care desfăşoară activităţi de
binefacere sau de utilitate publică, ori prestează
servicii publice, dar cu caracter temporar.
În calitate de obiecte ale dării în folosinţă
gratuită sunt menţionate: automobile, casele de
locuit, încăperile separate, terenuri, încăperile
Poşta Moldovei, etc.
Printre beneficiarii folosinţei gratuite se indică:
poliţia, persoanele fizice în cazul locuinţelor,
SA Telecom, Poşta Moldovei, Banca de
Economii, care în principiu ar trebui să încheie
contracte de arendă şi să contribuie considerabil
la bugetul local, ca nişte agenţi economici
prosperi. Mai mult ca atât, darea în folosinţă
gratuită a proprietăţii municipale nu se admite
decât în cazuri excepţionale şi numai unor
instituţii publice sau altor subiecţi, în baza
argumentelor care ar confirma existenţa unui
interes public general.
Concesiunea proprietăţii publice;
Printre modalităţile de executare de către
unităţile administrativ-teritoriale a dreptului de
proprietate prevăzute de legislaţia în vigoare,
un loc deosebit îl ocupă operaţiunea de dare în
concesiune a bunurilor care se află în
proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale
către persoane fizice şi juridice de drept privat.
Deşi, această modalitate de gestionare este
destul de eficientă, ea nu este folosită la nivelul
corespunzător de către autorităţile publice
abilitate, ceea ce limitează posibilităţile lor de
soluţionare a diverselor probleme sociale şi
economice ale comunităţilor pe care le conduc.
Potrivit art. 1, 4 şi 7 din Legea nr. 534 din
1995, cu privire la concesiuni, concesiunea
poate fi definită ca un contract prin care statul
sau unitatea administrativ-teritorială
cesionează (transmite) unui investitor
(persoană fizică sau juridică, inclusiv străină),
în schimbul unei redevenţe (plăţi), dreptul de a
desfăşura activitate de prospectare, exploatare,
valorificare sau restabilire a resurselor
naturale pe teritoriul Republicii Moldova, de a
presta servicii publice, de a exploata obiecte
proprietate de stat sau municipală, care
conform legislaţiei în vigoare sunt scoase
integral sau parţial din dreptul civil, precum şi
dreptul de a desfăşura anumite genuri de
activitate, inclusiv cele care constituie
monopolul statului, preluând gestiunea
obiectului concesiunii, riscul rezumativ şi
răspunderea patrimonială.
Prin Concesionarea bunurilor proprietate
publică (potrivit Legii nr. 436/2006 privind
administraţia publică locală) - consiliile locale
administrează bunurile satului (comunei),
oraşului (municipiului), tot ele decid care
bunuri ce aparţin domeniului public de interes
local, să fie date în administrarea unităţilor
economice şi instituţiilor publice, să fie
concesionate, închiriate sau arendate.
Concesiunea bunurilor permite unei persoane
fizice sau juridice private să posede şi să
folosească în condiţiile legii, un bun ce aparţine
domeniului public sau privat al statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale. Terenurile,
resursele naturale şi bunuri mobile şi imobile
ale organizaţiilor şi întreprinderilor de stat pot
forma obiectul concesiunii. Putem exemplifica
unele categorii de bunuri ce pot fi supuse
concesiunii. Astfel, infrastructurile rutiere,
feroviare, portuare, aeroporturile civile; reţelele
de transport prin conducte şi de distribuţie a
gazelor combustibile; reţelele de transport şi de
distribuţie a energiei termice şi electrice; reţele
de transport şi telecomunicaţii; terenuri
proprietate publică, plaje etc.
Contractul de concesiune se încheie între o
autoritate publică numită concedent şi o
persoană fizică sau juridică privată, numită
concesionar.
Contractul de concesiune se încheie între o
autoritate publică numită concedent, care
întotdeauna este o autoritate publică şi o
persoană fizică sau juridică privată, inclusiv
străină, numită concesionar.
Potrivit art. 4 din Legea concesiunilor, Calitatea
de concedent o poate avea:
Guvernul, în cazul concesionării terenurilor şi
altor resurse naturale;
Organele centrale de specialitate, în cazul
concesionării bunurilor întreprinderilor de stat
şi a altor obiecte economice;
Autorităţile publice locale, în limita
competenţei lor, atunci când se concesionează
bunuri şi servicii publice de interes local.
Concedentul este întotdeauna o persoană de
drept public, ca organ al administraţiei de stat,
instituţii publice, autorităţi publice locale.
Atunci când obiectul concesiunii îl formează un
serviciu public, concedentul este numai
autoritatea publică care are sarcina satisfacerii
unui anumit interes general prin organizarea şi
conducerea unui serviciu public. În cazul
concesionării de bunuri, calitatea de concedent
o are titularul dreptului de proprietate-statul
sau, după caz, unităţile administrativ-teritoriale.
Este important de menţionat că fiecare dintre
aceşti concedenţi enumeraţi mai sus, au o
competenţă diferită, determinată de forma de
proprietate asupra bunului dat în concesiune.
Gestiunea bunurilor trebuie să-i permită
investitorului să suporte investiţia şi să-şi
amortizeze cheltuielile aferente. Acesta este
motivul pentru care concesionarea atât a
serviciilor publice cât şi a bunurilor publice, se
face pe o perioadă foarte lungă, 50 ani.
Exemple în acest sens sunt căile ferate, liniile
de tramvai. Ea se utilizează în prezent pentru
construcţia şi exploatarea de autostrăzi şi de
parcări subterane.
Contractul de închiriere sau locaţiunea.
O altă modalitate de gestiune a bunurilor
proprietate publică este contractul de locaţiune,
sau, cu alte cuvinte, închirierea acestora. De
multe ori, în literatura de specialitate contractul
de arendă şi contractul de locaţiune sunt privite
ca sinonime. Totuşi între aceste două noţiuni
există o diferenţa privind obiectul supus
încheierii contractului.
Locaţiunea este un contract civil ce se
reglementează în întregime de legislaţia civilă
(cu unele excepţii). Prin contractul de locaţiune,
o parte care este numită locatar se obligă să
dea celeilalte părţi un bun determinat individual
în folosinţă temporară sau în folosinţă şi
posesiune temporară, iar aceasta se obligă să
plătească chirie. Autorităţile locale participă la
încheierea contractului de locaţiune la egalitate
cu alte subiecte de drept.
Obiect al locaţiunii pot fi orice bunuri mobile şi
imobile care sunt individual determinate,
neconsumtibile (adică pot fi folosite repetat,
fără ca să fie consumată substanţa acestora) şi
nefungibile (adică acele care nu pot fi înlocuite
cu altele pentru executarea unei obligaţii) Nu
pot forma obiect al locaţiunii doar terenurile
şi bunurile cu o destinaţie strict agricolă.
Pentru darea în folosinţă a acestor bunuri este
prevăzut un contract special - arenda.
Contractul de locaţiune a unui bun imobil
trebuie să fie întocmit în scris. Contractul de
locaţiune a unui bun imobil pe un termen ce
depăşeşte 3 ani trebuie înscris în registrul
bunurilor imobile. Termenul contractului de
locaţiune, spre deosebire de cel al contractului
de arendă este de până la 99 ani.
Arenda şi vânzarea terenurilor.
Arenda este contractul care este încheiat între o
parte - proprietar, uzufructuar sau un alt
posesor legal de terenuri şi de alte bunuri
agricole numit arendator- şi altă parte numită
arendaş cu privire la exploatarea acestora pe o
durată determinată şi la un preţ stabilit de către
părţi. Obiect al relaţiilor de arendă sunt
bunurile agricole aflate în proprietate publică
sau privată, cu excepţia celor scoase din
circuitul civil sau în privinţa cărora, prin lege,
sunt stabilite alte interdicţii sau limitări. Pentru
a înţelege mai bine aceste noţiuni este necesar
de a înţelege mai întâi care sunt acele bunuri cu
destinaţie agricolă.
Bunurile agricole sunt acele mijloace fixe,
adică terenuri cu destinaţie agricolă, inclusiv
din intravilanul localităţilor, şi ale fondului de
rezervă, maşini, utilaje şi instalaţii destinate
lucrărilor agricole, construcţii, platforme şi
spaţii de depozitare destinate păstrării
producţiei agricole, cu terenuri aferente
acestora, animale care se folosesc în procesul
agricol, şi, după caz, mijloace circulante.
Contractul de arendă trebuie încheiat în formă
scrisă, în caz contrar el devine nul. Dacă
contractul de arendă este încheiat pe o perioadă
mai mare de trei ani, atunci el trebuie înregistrat
la oficiul cadastral teritorial. În cazul în care
contractul este încheiat pe un termen mai mic
de trei ani el va fi înregistrat la primăria
localităţii în raza căreia se află terenurile şi
bunurile agricole.
Termenul contractului de arendă va fi stabilit de
către părţi dar nu va fi mai mic de un an şi nu
mai mare de 30 ani, excepţie făcând terenurile
cu plantaţii multianuale. La darea în arendă a
terenurilor agricole în scopul sădirii unor
plantaţii multianuale, termenul contractului de
arendă va fi stabilit cel puţin de 25 de ani, în
cazul când contractul nu prevede alt termen.
Legea nr. 198 din 2003, privind arenda în
agricultură, stipulează că terenurile agricole
proprietate publică se dau în arendă de către
Guvern sau de către autorităţile administraţiei
publice locale, în limitele competenţei şi în
condiţiile legislaţiei în vigoare. Arendarea
terenurilor agricole proprietate publică se face
prin licitaţie publică sau în alt mod prevăzut de
lege.