Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” Iași

Facultatea de Istorie

IANCU DE HUNEDOARA

Studentă: Toronilă Maria-Andreea

Titular: Prof. univ. dr. Petronel Zahariuc
Tematică: Personalitate care să se circumscrie secolelor al XIVl-lea și al-XVIII lea.

Iancu de Hunedoara (n. 1407 - d. 11 august 1456, Zemun) a fost o personalitate dominantă a istoriei
româneşti din veacul al XV-lea. A fost voievod al Transilvaniei în 1441, guvernator al regatului Ungariei între
1
 Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Istorie
1446-1453, apoi căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei între 1453-1456. A
scris file de glorie în istoria luptei antiotomane a popoarelor Europei sud-estice. Iancu de Hunedoara a
desfăşurat o activitate diplomatică şi militară intensă în anii în care Imperiul Otoman urca spre apogeu, dând
asalturi decisive asupra ultimei rămăşiţe a Imperiului Bizantin, Constantinopolul. A depus eforturi pentru
închegarea unei coaliţii creştine care să oprească înaintarea otomanilor cu o oaste de cruciadă şi a fost cel dintâi
comandant de oşti din Europa care a reuşit să îl înfrângă pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mahomed
II, la Belgrad în 1456. A fost tatăl regelui Matei Corvin, cel mai mare rege al Ungariei.

Originea. Anii tinereţii

S-a născut în jurul anului 1407 (mult timp s-a crezut că s-a născut în 1387, din cauza unei interpretări
greşite a unor surse). Tatăl său, Voicu şi fraţii lui Mogoş şi Radu, au fost ostaşi în slujba regelui maghiar
Sigismund de Luxemburg. Pentru că s-au distins în luptele antiotomane, Sigismund i-a răsplătit în anul 1409,
dăruindu-le castelul de la Hunedoara, împreună cu pământurile care ţineau de el, cu vreo 35 de sate, vămi, mine
de sare, aur, argint şi fier. Atunci a primit familia Huniazilor şi blazonul ei nobiliar (un corb cu aripile uşor
desfăcute şi cu un inel în cioc).
Iancu a copilărit la castelul de la Hunedoara. După moartea tatălui său în jurul anilor 1414-1419, cap de
familie a rămas fratele său, Radu. Despre copilăria sa se cunosc puţine informaţii, dar se poate spune că a plecat
de tânăr în slujba unor nobili pentru a învăţa arta militară. În unele izvoare maghiare este semnalată prezenţa lui
în slujba familiilor Csaky şi Csanadi, apoi în slujba despotului sârb Ştefan Lazarevici, apoi a familiei Ujlaki şi a
episcopului de Zagreb. Pe la 1428-1429 s-a căsătorit cu Elisabeta Szilagyi, cu care a avut doi fii: Ladislau
(născut în 1431) şi Matia (născut la 24 februarie 1443, la Cluj).1

În slujba lui Sigismund de Luxemburg

În anul 1430 a intrat în serviciile regelui Sigismund. Deja în toamna anului 1431 l-a însoţit pe acesta în
Italia, pentru a-l ajuta pe ducele Milanului, Filippo Visconti, în lupta contra Veneţiei. A fost o perioadă în care
cunoştinţele sale militare şi experienţa i s-au îmbogăţit semnificativ. Şederea sa la Milano, mare centru
economic italian şi european, timp de doi ani, a contribuit mult la formarea sa. Cu această ocazie a studiat
organizarea armatelor italiene şi metodele lor de luptă. La 25 noiembrie 1431, Sigismund a fost încoronat rege
longobard, iar în 1433, la Roma, a fost încoronat împărat. La întoarcerea sa din Italia, Iancu a ieşit din slujba
ducelui Milanului şi l-a însoţit pe Sigismund în Elveţia, la Basel, unde a avut loc faimosul conciliu care a durat
16 ani. La 17 ianuarie 1434, Iancu era şi el la Basel, unde erau adunate un număr mare de personalităţi politico-
religioase europene ale vremii. La acest conciliu, Sigismund a reuşit să profite de trădarea reprezentanţilor
husiţi şi să fie recunoscut drept rege al Cehiei (cu două decenii în urmă, husiţii îl înlăturaseră de pe tron în urma
mişcărilor populare conduse de Ian Hus). Iancu de Hunedoara a participat în anii care au urmat la campania lui
Sigismund în Cehia, prin care a preluat tronul. În luptele contra răzvrătiţilor husiţi, Iancu a învăţat noi tactici de
luptă, pe care le-a aplicat mai târziu. Dar în decembrie 1437, Sigismund de Luxemburg a murit şi în aceeaşi
lună Iancu s-a reîntors la Alba regală (Székesfehérvár), pentru încoronarea lui Albert de Austria, noul rege al
Ungariei.

În slujba lui Albert de Austria

Dacă în timpul lui Sigismund a ajuns să facă parte din anturajul militar al regelui, abia în vremea lui
Albert de Austria a început adevărata ascensiune a lui Iancu de Hunedoara. Iar ascensiunea a început la scurt
timp după încoronarea noului rege. Reîntors mai întâi în Cehia, pentru a termina campania antihusită, spre
sfârşitul lui 1438, Albert de Austria l-a numit pe Iancu ban al Severinului, împreună cu fratele său mai mic.

1
Magazin istoric, anul XI, Nr.1, (118) ianuarie 1977
2
 Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Istorie
Regele intenţiona să pună capăt incursiunilor otomane, să întărească zona de
graniţă şi să pregătească o mare ofensivă antiotomană. De aceea a avut nevoie de un om de încredere, bun
cunoscător al artei militare şi capabil de o sarcină de asemenea amploare. Încredinţat cu prima sa demnitate mai
importantă, Iancu începea şi cariera sa politică.2

Intrarea în marea politică. Voievod al Transilvaniei

După instalarea sa în funcţia de ban al Severinului, Iancu, ajutat de fratele său, s-a preocupat mai întâi
de întărirea cetăţilor Severin, Gureni, Orşova şi Mehadia. Turcii ocupau poziţii tot mai avansate la Dunăre şi
ameninţau cu luarea Belgradului. În vara lui 1939 regele Albert organizează o primă ofensivă antiotomană,
lipsită de vigoarea şi coordonarea necesară. Iancu participă, fiind fidel regelui, dar acţiunea este un eşec, armata
se dezintegrează şi regele se reîntoarce, bolnav, la Strigoniu, unde şi moare la 27 octombrie. Regina Elisabeta,
rămasă văduvă, aştepta totuşi un fiu, dar Ungaria fără rege şi fără un moştenitor sigur, devine instabilă din punct
de vedere politic. Pe de altă parte, la porţile regatului băteau turcii, care se apropiau ameninţător. Pe acest fond,
are loc un conflict pentru putere dintre marea şi mica nobilime maghiară. Micii nobili cereau o regalitate
puternică, capabilă să ţină piept turcilor, marii nobili se mulţumeau cu un rege tânăr, care să conducă numai cu
numele. La dieta de la Buda din 1 ianuarie 1440, regina Elisabeta ceru sprijinul nobilimii pentru conducerea
interimară a regatului şi susţinerea succesiunii la tron. La această dietă ia parte şi Iancu de Hunedoara. El a
încercat să convingă dieta de primejdia turcească şi de necesitatea instalării imediate a unui rege cu autoritate
reală, susţinând apropierea Ungariei de Polonia (curtată şi de sultan) şi instalarea pe tronul Ungariei a regelui
polonez Vladislav III Jagiello. Cuvântarea sa a fost suficient de convingătoare să întrunească adeziunea
majorităţii membrilor dietei. Însăşi regina se lasă înduplecată şi trimite o solie la curtea polonă.3

CASTELUL HUNIADE DIN TIMIŞOARA, REFĂCUT DE IANCU DUPĂ CE A FOST NUMIT COMITE DE
TIMIŞOARA. LITOGRAFIE SECOLUL XIX

La 22 februarie 1440, în timpul tratativelor la Cracovia, regina naşte un fiu, denumit Ladislau
Postumul. Prin urmare ea cere retragerea imediată a delegaţiei maghiare de la negocierile cu polonezii, dar este
prea târziu. Partida susţinută şi de Iancu continuă tratativele de aducere a lui Vladislav pe tronul Ungariei.
2
Mureşanu, Camil, Iancu de Hunedoara, Bucureşti, Editura Militară, 1976
3
Rusu, Adrian Andrei, Întregiri și interpretări privitoare la itinerariile lui Iancu de Hunedoara, în AIIX, XXVII, 1990
3
 Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Istorie
Acesta acceptă tronul la 6 martie şi, în ciuda încercărilor disperate ale partidei
reginei, soseşte la Buda la 21 mai şi se instalează efectiv pe tronul Ungariei. Dar ruptura politică între cele două
tabere a degenerat într-un război civil. Iancu, aflat de partea lui Vladislav, a condus armata regelui împotriva
marilor nobili, pe care i-a înfrânt decisiv la Battaszek, la 10 septembrie 1440. Drept urmare, ca răsplată pentru
serviciile aduse, Vladislav l-a numit voievod al Transilvaniei şi comite al Timişoarei, păstrând şi titlul de ban de
Severin. A preluat noua funcţie abia în primăvara lui 1441, pentru că în iarna lui 1440 pleacă la Belgrad cu
misiunea de a reorganiza apărarea cetăţii disputate de turci.
La preluarea funcţiei de guvernator, principala preocupare a lui Iancu a fost de a reorganiza şi de a
pregăti Transilvania în faţa pericolului turcesc. Misiunea sa era deosebit de dificilă. Marii nobili erau foarte
puternici iar păturile de jos erau încă frământate de răscoala din 1437-1438 şi de înteţirea controlului feudal prin
adoptarea înţelegerii „Unio trium nationum”. Pentru a-şi întări autoritatea, a adoptat o tactică de îmbunare a
marilor nobililor, coroborată cu atragerea de partea sa a micilor nobili. Pe de altă parte, se ocupă cu organizarea
şi întărirea economiei transilvane. Instituie un control abil asupra ocnelor de sare, aducătoare de mari venituri.
Armata o organizează în vederea viitoarelor lupte antiotomane.
Pe pan administrativ şi economic a luat măsuri de creştere a economiei şi îmbunătăţire a administraţiei.
La Braşov şi Sibiu a înfiinţat monetării în 1441 şi 1443. A repus în drepturi oraşul Cluj, care fusese deposedat
de acestea ca pedeapsă pentru susţinerea răsculaţilor din 1437-1438. Sibiului şi Braşovului le-a întărit zidurile
de apărare.

Luptele contra turcilor

În septembrie 1441 intervine în teatrul de luptă din Serbia, pe principiul că o apărare bună împotriva
turcilor se putea face doar prin ofensivă. Armata lui Iancu iese deplin victorioasă lângă Semendria, dar în luptă
moare fratele lui, Ioan (va fi înmormântat la Alba Iulia). Reîntors în ţară, Iancu este primit cu laude, iar faima
lui sporeşte.4

Incursiunea turcilor în Transilvania

În primăvara lui 1442 turcii întreprind o campanie împotriva Transilvaniei. Ei deţineau controlul asupra
Ţării Româneşti şi de aici şi-au organizat atacul. Aproximativ 12.000 oameni au trecut pe la Turnu Roşu, apoi
pe valea Mureşului şi s-au îndreptat către Alba Iulia. În aceste condiţii, Iancu a luat o decizie neobişnuită pentru
acea vreme şi a proclamat ridicarea populaţiei la război. A trimis solii în toată Transilvania, să adune la oaste pe
ţărani şi pe orăşeni deopotrivă. Măsura nu era pe placul nobilimii, care nu vedea cu ochi buni pe ţăranii
înarmaţi. La primul asediu turcesc al Albei Iulii, trupele lui Iancu suferă o înfrângere, apoi se retrag în cetate.
Între timp sosesc întăriri din toate comitatele, împreună cu trupele secuieşti şi săseşti. Mult întărită, armata lui
Iancu pleacă pe urmele turcilor, răspândiţi în apropiere. La 18 martie are loc bătălia de la Sântimbru. Între timp,
la urechile lui Iancu ajunse zvonul că Mezid-bei poruncise trupelor sale să-l omoare cu orice preţ. Din acest
motiv îl pune în fruntea oştirii pe micul nobil Simion Kamonyai, îmbrăcat în armura sa.
La 22 martie are loc lupta, în apropiere de Sibiu. Turcii reuşesc să-l ucidă pe Kamonyai şi sunt convinşi
că l-au răpus pe Iancu. Acesta îşi conduce bine trupele şi reuşeşte să-i pună pe fugă pe turci. Cu Mezid-bei mor
pe câmpul de luptă cei mai mulţi soldaţi turci, atacaţi din toate părţile, doar câteva cete turceşti reuşesc să se
retragă pe la Turnu Roşu, dar sunt urmărite mai departe de Basarab, fiul lui Dan. Pe urmele lor a venit şi Iancu
cu armata sa şi l-a instalat pe Basarab domn în Ţara Românească.

Bătălia de pe Ialomiţa

4
Mureşanu, Camil, John Hunyadi. Defender of Christendom, Center for Romanian Studies, Iaşi/Oxford/Portland 2001
4
 Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Istorie
Succesul lui Iancu avu drept urmare o şi mai mare reacţie din partea
turcilor. Preocupat de pierderea influenţei în Ţara Românească şi dorind să-l răzbune pe Mezid-bei, sultanul
trimite o armată de circa 80.000 de oameni, în frunte cu beilerbeiul Rumeliei, Sehabeddin. Turcii trec Dunărea
pe la Nicopole. Basarab nu le poate rezista singur şi se retrage spre munţi, aşteptând ajutoare din Transilvania.
Între timp turcii se răspândesc prin ţară în expediţii de pradă. Atunci Iancu trece cu armata sa munţii şi pe data
de 2 septembrie 1442 atacă pe turci pe valea Ialomiţei. Bătălia fu decisivă şi până la căderea nopţii, turcii sunt
puşi pe fugă. Cu un sangiac şi patru bei căzuţi, Sehabeddin trece Dunărea cu o parte din armată, iar restul
trupelor turceşti risipite prin ţară sunt nimicite una câte una. Se zice că prada de război a lui Iancu fu uriaşă
(steaguri, corturi, peste 5.000 de cămile, cai, catâri şi haine scumpe). Fidel concepţiei militare conform căreia
atacul este cea mai bună apărare, Iancu trece Dunărea în noiembrie-decembrie, împrăştie pe turci la Vidin şi se
reîntoarce victorios prin Serbia.

Campania din Balcani

Victoria lui Iancu de pe Ialomiţa a provocat o reacţie de admiraţie în toată Europa, iar Sehabeddin a
fost demis. La apelul Papei, europenii pornesc o puternică ofensivă diplomatică pentru un război mai mare
împotriva turcilor, cu scopul de a-i scoate definitiv din Europa. Serbia, Ungaria sunt cele mai mari susţinătoare
ale campaniei antiotomane. În dieta din iunie 1443, Ungaria decide organizarea unei campanii în Balcani. În
Transilvania, Iancu organizează în continuare armata, atrage la oaste numeroşi iobagi şi strânge cca 10-12 mii
de oameni. În iunie 1443 în Ungaria sosesc ştiri despre o puternică înfrângere a turcilor în Asia Mică.
Momentul părea favorabil deschiderii ostilităţilor. Vladislav pleacă din Buda la 22 iulie însoţit de armata regală,
de un detaşament de cavalerie polonă, câţiva cruciaţi şi unităţi de mercenari cehi. La Cuvin, pe malul Dunării,
trupele sale fac joncţiunea cu oastea lui Iancu şi cu trupele sârbe ale lui Gheorghe Brancovici. Intrarea în
teritoriul turcesc s-a tărăgănat şi abia în septembrie s-a trecut Dunărea. Pe Morava se întâlnesc cu trupele lui
Ishak-bei, pe care Iancu îl bătuse cu doi ani în urmă. Turcii erau destul de puţin pregătiţi să lupte iarna şi fură
obligaţi să se retragă. Cu 12.000 de călăreţi şi cu oştile sale transilvane, Iancu înaintează în marş rapid către sud,
încercând să-i oprească pe diferiţii bei să se unească şi să le oprească ofensiva către Sofia. El ocupă Nişul, unde
înfrânge şi trei detaşamente turceşti care abia avuseră timp să se reunească. Între timp sultanul însuşi pleacă de
la Adrianopol împotriva sa. Iancu schimbă direcţia de mers către miazănoapte şi zdrobeşte forţele otomane
răzleţe care-i apar în cale. Peste tot pe unde trece armata sa, contingente de sârbi eliberaţi de sub turci i se
alătură. În zonă a mai apărut şi o armată a lui Vlad Dracul, care luase între timp tronul Ţării Româneşti, cu
sprijinul sultanului, dar care la scurt timp a întors armele împotriva turcilor.
Trecând de Niş, Iancu se îndreaptă direct către Sofia, pe care o ocupă după ce spulberă o altă armată
turcească. Pe acest fond, popoarele din Balcani încep să freamăte în speranţa eliberării, iar în tabăra regelui
sosesc tot mai mulţi bulgari, bosniaci, sârbi şi albanezi. Oraşe din Bulgaria se predau direct lui Iancu, în Albania
şi în ţinutul minier Novo Brdo din Serbia au loc răscoale antiotomane, iar vestitul albanez Scanderberg fuge din
armata turcă pentru a se pune în fruntea luptei de eliberare din Albania. În ciuda acestor evoluţii, turcii nu au
nici o intenţie să cedeze atât de uşor. Sultanul dispune o puternică apărare a trecătorilor din Balcani şi aşteaptă
venirea lui Iancu. Înaintarea acestuia către Adrianopol şi Constantinopol devenise tot mai dificilă din cauza
iernii şi a reliefului muntos. La trecătoarea puternic apărată de la Zlatiţa, pe 12 decembrie 1443, armata sa trece
printr-un moment greu atunci când turcii atacă prin surprindere. Trecătoarea devine aproape imposibil de trecut,
iar pe la 23 decembrie are loc un atac puternic condus de sultan. Atunci Iancu este nevoit să bată în retragere.
Turcii pleacă în urmărirea lui, dar calculează greşit puterea şi moralul trupelor şi se avântă cu câteva armate
direct în luptă. Iancu îi surprinde şi îi bate. Retragerea era deosebit de grea, iarna era în toi, caii muriseră şi
alimente nu se mai găseau. La 2 ianuarie 1444 are loc confruntarea de la Ialovăţ. Înainte de a ajunge la Niş,
turcii au trimis o solie pentru a-i oferi lui Vladislav pacea, în condiţii destul de favorabile, dar rămase fără nici
un rezultat. La 2 februarie 1444, Vladislav I, Iancu şi armata intrau în Buda.

5
 Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Istorie
Vestea victoriilor repurtate de armatele lui Vladislav I în „campania cea
lungă” s-a răspândit în tot occidentul. Turcii suferiseră o grea înfrângere, cum nu mai avusese loc niciodată de
la venirea lor în Europa. Fuseseră nevoiţi să părăsească Serbia şi vestul Bulgariei, iar acum încercau să-şi
repoziţioneze armatele pentru a-şi apăra imperiul. Faima lui Iancu s-a răspândit în toată Europa, ca şi în
rândurile inamicului. Occidentul credea că momentul este cel mai potrivit pentru a-i scoate pe turci din
Europa.5

Înfrângerea de la Varna
În urma entuziasmului provocat de succesul campaniei din 1443, deja în una aprilie 1444 în Dieta
ungară se hotărăşte organizarea unei noi campanii antiotomane. Urmează însă o perioadă în care Vladislav
duce pe de-o parte tratative de pace cu turcii, pe de altă parte face pregătiri de război. Puterile occidentale
profită de această conjunctură şi prin activitatea diplomatică intensă, se angajează cu promisiuni de ajutor în
sprijinul campaniei, în speranţa de a acapara noi posesiuni în Balcani. Întregul ajutor militar s-a concretizat în
doar câteva galere veneţiene, burgunde şi raguzane, care au plecat spre Constantinopole în vara lui 1444. Între
timp, Iancu s-a pregătit de război şi a depus demersuri pe lângă ţările române pentru un ajutor armat. În iulie, pe
când Vladislav era la Seghedin în pregătire de război, sosesc solii sultanului care oferă pacea în condiţii foarte
avantajoase. Vladislav decide să semneze pacea, în ciuda opoziţiei cardinalilor. Iancu de Hunedoara era şi el de
acord cu pacea, dar era tot timpul supus deciziei regale.
La presiunile occidentului şi în special ale papei, Vladislav se răzgândeşte şi jură să continue campania
împotriva „necredincioşilor”, însă ruperea tratatului de la Seghedin avea să se dovedească o mare greşeală. În
august Serbia semnă o pace separată cu turcii, recăpătându-şi teritoriile şi cetăţile pierdute în ultimii ani.
Mişcarea sârbilor slăbea cu mult frontul comun antiotoman. Războiul era însă decis, iar pregătirile de război
erau în toi.
Armata regală se adună la Oradea şi porni către Orşova în jurul datei de 28 august. Acolo se adunară şi
restul armatelor cruciate: soldaţi din Ungaria, trupe transilvănene conduse de Iancu (din care mulţi români),
trupe croate şi bosniace comandate de banul Franko de Talovac. La 20 septembrie trecură Dunărea şi porniră
de-a lungul ei spre Vidin, cea mai puternică fortăreaţă otomană din zonă. Ocupară oraşul, fără a asedia însă
cetatea, în care turcii stăteau pregătiţi de luptă. Mai departe, la Nicopole li se alăturară armata promisă de Vlad
Dracul şi un alt detaşament transilvănean care traversase direct Ţara Românească. Vlad se întâlni la Nicopole
cu Vladislav, pe care îl sfătui să renunţe pentru că „turcul şi numai la vânătoare îşi ia cu sine mai mulţi ostaşi
decât cei adunaţi în oastea creştină”. Sfatul său nu fu ascultat şi armata grăbi pasul către malul mării. Rând pe
rând sunt ocupate cetăţile de la malul Dunării. Au ajuns la Varna la 9 noiembrie. Între timp a ajuns vestea că
sultanul, despre care credeau că e în Asia Mică, ţinut pe loc de flota italiană şi burgundă, se îndrepta înspre
Varna cu toată armata sa. Ajutorul occidentului se dovedise complet insuficient, iar planul său de a bloca
Bosforul cu doar o mână de nave nu era corespunzător realităţii. În seara de 9 spre 10 noiembrie, Vladislav şi
cei 15-16 mii de ostaşi se aflau în faţa Varnei, iar de partea cealaltă se afla întreaga armată a sultanului (conform
unor izvoare, 80-120 mii de ostaşi, probabil mai puţini). Situaţia cruciaţilor era acum extrem de dificilă. La
sfatul lui Iancu, se deciseră că singura soluţie era să-i atace pe turci rapid, pentru a nu-i lăsa să-şi dea seama de
inferioritatea lor numerică. În dimineaţa zilei de 10 noiembrie cele două armate s-au pus în rând pregătite de
luptă. Cruciaţii au fost clar depăşiţi numeric, banderiile episcopilor de Eger şi Oradea fură de la început
spulberate, iar episcopii ucişi. Prin tactică superioară, Iancu a reuşit să câştige câteva poziţii, dar în toiul luptei,
regele Vladislav, vanitos şi lipsit de experienţă (avea doar 20 de ani), atacă direct în miezul oştirii otomane, în
ciuda sfaturilor lui Iancu. Regele alunecă şi căzu de pe cal, iar un ienicer îi tăie capul, pe care-l expuse ca pe un
trofeu privirilor oştii creştine. Moartea regelui lovi ca un fulger moralul acestora şi se produse panică şi fuga
generală. În zadar încercă Iancu să vină în ajutorul regelui, bătălia era pierdută şi fu nevoit să părăsească câmpul
5
Mureşanu, Camil, John Hunyadi. Defender of Christendom, Center for Romanian Studies, Iaşi/Oxford/Portland 2001
6
 Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Istorie
de luptă. Turcii însă n-au mai pornit pe urmele oştii creştine. Grosul armatei trecu
Dunărea în patru-cinci zile. Iancu trecu mai repede în Ţara Românească şi fu de soldaţii munteni, care nu l-au
recunoscut. Abia după câteva zile a fost eliberat, când Vlad Dracul a aflat despre el.
Înfrângerea de la Varna avu un ecou la fel de puternic ca cel al victoriilor din „campania cea lungă”. În
timp ce sultanul vestea victoria în tot imperiul, lumea occidentală era descurajată.

Campania de la Dunăre
În timpul în care regele Vladislav era plecat la război, în Ungaria se formase o locotenenţă regală din
patru nobili, care asigura conducerea provizorie. Odată cu moartea regelui în bătălie, s-a declanşat din nou o
luptă aprigă pentru putere. Reîntors în Transilvania, Iancu de Hunedoara era cel mai mult preocupat de
refacerea capacităţii militare. El era de părere că luptele interne erau foarte dăunătoare şi că principala grijă a
regatului trebuia să fie pericolul de la miazăzi. Mica nobilime a început tot mai mult să strângă rândurile în jurul
său, izolând pe marii nobili şi intrigile lor. Consiliul de conducere a împărţit ţara în câteva regiuni, fiecare având
în frunte un „căpitan”. Astfel, Iancu devine căpitan al ţinuturilor de la răsărit de Tisa (pe lângă funcţiile deja
deţinute). Imediat trece la organizarea militară, calmează tulburările interne din Transilvania şi îşi asigură
sprijinul ţărănimii şi orăşenimii pentru formarea armatei.
Între timp turcii dădeau târcoale hotarului şi deja în primăvara lui 1445 apar în preajma Belgradului cu
o armată de dimensiuni reduse. Iancu reuşeşte să distrugă tabăra otomană în ciuda moralului scăzut care
persista după usturătoarea înfrângere de la Varna. Occidentul era şi el preocupat de riposta turcească şi păstra
flota în Strâmtori şi la Constantinopol. În urma tratativelor dintre comandantul flotei, Wallerand de Wavrin şi
Iancu, se pune la cale un plan de atac la Nicopole, susţinut pe apă de flota burgundă şi de pe uscat de armata lui
Iancu. Vlad Dracul participă şi el cu armată, căruţe, hrane şi 40-50 de bărci. În prima jumătate a lunii august
sosi flota burgundă la Isaccea, precum şi sprijinul lui Vlad Dracul de circa 5-6.000 de oşteni. Iancu a întârziat cu
câteva zile, astfel că trupele româneşti susţinute de flota apuseană au pornit în susul Dunării, au trecut de
Silistra, au ars cetatea Turtucaia apoi asediară cetatea Giurgiului (care prezenta cel mai mare interes pentru Ţara
Românească). Sprijinit de o puternică artilerie, Vlad reuşeşte să cucerească Giurgiul şi trece rapid la întărirea
cetăţii. Mai departe merg către Rusciuc, care se predă fără luptă şi în fine ajunge la Nicopole la 12 septembrie.
Ziua următoare Vlad Dracul începe asediul cetăţii Turnu, aflată pe malul românesc, iar după două zile apare şi
armata lui Iancu. Cucerirea cetăţii Turnu se dovedi mai dificilă decât se anticipase, datorită ajutoarelor date de
pe malul bulgăresc. Iancu vroia să treacă pe malul celălalt, dar acest lucru era dificil la Nicopole aşa că pregăti
trecerea armatei la gura Jiului, dar şi acolo se lovi de opoziţia turcilor. Iarna îngreuna şi mai mult toate
operaţiunile, exista riscul ca Dunărea să îngheţe şi să imobilizeze flota occidentală. Din acest motiv se decise
abandonarea atacului. Flotele au luat drumul mării, iar armatele lui Iancu şi Vlad se reîntoarseră în ţară. Cu
toate că nu s-a atins scopul propus, campania de la Dunăre a avut ca rezultat consolidarea legăturilor dintre
Iancu şi Ţara Românească, recucerirea Giurgiului şi încurajarea populaţiei bulgare (circa 12.000 de bulgari au
fugit de sub turci şi s-au refugiat în Ţara Românească, cu permisiunea lui Vlad Dracul).6

Guvernator al Ungariei
Reîntors din campania de la Dunăre, Iancu de Hunedoara a avut timpul necesar pentru consolidarea
situaţiei interne. În dieta Ungariei de la 1 iunie 1446 a fost recunoscut dreptul la succesiune al lui Ladislau
Postumul, dar pentru că acesta era minor, se decise alegerea unui guvernator provizoriu până la împlinirea
majoratului regelui. La alegerile din 5 iunie 1446, Iancu de Hunedoara, sprijinit de numeroşii nobili mici, a fost
ales în unanimitate guvernator al Ungariei. Popularitatea sa, averea personală (deţinea peste un milion de jugăre

6
Mureşanu, Camil, John Hunyadi. Defender of Christendom, Center for Romanian Studies, Iaşi/Oxford/Portland 2001
7
 Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Istorie
de pământ), faima şi gloria cu care se umpluse în bătăliile antiotomane, erau
motivele principale pentru care Iancu a fost ales guvernator.
Pe plan administrativ şi economic, atât în calitate de guvernator al Transilvaniei cât şi de guvernator al
întregii Ungarii, Iancu de Hunedoara a luat numeroase măsuri care au favorizat dezvoltarea economică şi
instaurarea ordinii şi autorităţii de stat. A ridicat nivelul taxelor şi impozitelor colectate, dar nu prin apăsarea
iobăgiei, ci prin introducerea de metode mai moderne de cultivare şi exploatare, prin mărirea suprafeţelor
exploatate. În general a menajat iobăgimea, în care vedea baza puterii de stat şi un bună sursă de recrutare
pentru armatele sale. Şi-a atras de partea sa cnezii români, cărora le-a oferit numeroase danii ca urmare a
faptelor lor de vitejie. A îmbunătăţit exploatarea minelor din Hunedoara şi pe cele din nordul Transilvaniei (a
susţinut dezvoltarea oraşelor miniere Baia Mare şi Baia Sprie). În câţiva ani a reuşit să ridice cu mult veniturile
provenite din impozitele puse pe exploatarea minelor de sare. Unor oraşe de pe moşiile sale le-a dat dreptul de
târg. A construit şi refăcut numeroase cetăţi şi castele, printre care şi Castelul de la Timişoara, care-i poartă
astăzi numele şi unde şi-a avut reşedinţa pentru un timp. A sporit legăturile diplomatice, militare şi economice
cu ţările române.7

Bătălia de la Câmpia Mierlei

Încă din 1447 Iancu a plănuit o nouă campanie pentru alungarea turcilor din Europa. Prin intermediul
diplomaţiei a încercat să atragă ajutorul papei şi al curţilor europene, dar răspunsul acestora consta doar din noi
şi noi promisiuni, fără rezultate concrete. Fără să conteze pe aceste ajutoare ipotetice, el pregătea forţele proprii.
Se putea baza pe sprijin din partea Ţării Româneşti, dar nu şi pe sprijinul Serbiei, care ducea o politică de bună
vecinătate cu turcii. În schimb a strâns legăturile de colaborare cu Albania lui Scanderberg. Se pare că între cei
doi conducători s-a semnat şi o alianţă militară. Albanezii încercau să scape de dominaţia turcească, dificil de
înlăturat fără un sprijin consistent din Apus. În chiar primăvara anului 1448 a avut loc un atac masiv al
sultanului, cu o armată de cca 100.000 de oameni, împotriva Albaniei răzvrătite. Sultanul nu a reuşit să supună
nucleul de rezistenţă albanez şi s-a retras în august, probabil şi din cauză că a aflat de alianţa albanezilor cu
Iancu. Scanderberg trebuia în acelaşi timp să se asigure şi împotriva intrigilor Veneţiei duşmane.
Pentru campania din 1448 Iancu a reuşit să strângă o armată de circa 22-24.000 de oameni, compusă
din mercenari (cavalerie grea), circa 1.000 de polonezi trimişi de regele Cazimir al IV-lea, banderiile nobililor
(cavalerie uşoară), 4.000 de infanterişti (de toate naţionalităţile, mai ales germani şi cehi). Avea numeroase
tunuri şi căruţe de război (circa 2.000) după modelul husiţilor. Iancu urmărea de această dată să treacă prin
Serbia de Sud, să cucerească Macedonia cu ajutorul lui Scanderberg (şi astfel să rupă Albania de turci), apoi să
înainteze către Salonic, unde nădăjduia să se formeze o bază pentru flotele europene.
Înaintarea armatelor principale a început la 28 septembrie pe la vărsarea Moravei în Dunăre. Armatele
Ţării Româneşti au trecut Dunărea pe la Severin, înaintând pe valea Timocului şi făcând joncţiunea cu trupele
lui Iancu la Niş. De aici armata întreagă a pornit către sud până ajunse la Kossovopolje (Câmpia Mierlei) în
jurul zilei de 14-15 octombrie, unde trebuiau să se întâlnească cu trupele lui Scanderberg. Slăbiciunea lui Iancu
era lipsa de informaţii cu privire la mişcările turcilor. Aceştia adunaseră armata la Sofia, în timp ce Iancu credea
că sultanul se află pe la Adrianopol. Mare a fost surpriza când pe Câmpia Mierlei au apărut trupele turceşti,
venite de la Sofia, prin Niş, apoi pe acelaşi drum pe care trecuse Iancu în urmă cu câteva zile. Lipsit de o
alternativă sigură, Iancu a decis să rămână pe loc şi să ţină piept turcilor, mai ales că poziţia sa era uşor
favorabilă. A format o „cetăţuie” din căruţe (după tactica husită) în interiorul căreia a plasat infanteria şi grosul
armelor de foc (tunuri, puşti). Lupta principală urma să fie dată cu ajutorul cavaleriei. Lupta a început în ziua de

7
Mureșan,Camil, Iancu de Hunedoara: monografie, Editura Știinifică, 1968
8
 Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Istorie
18 octombrie, zi care s-a terminat cu o victorie parţială a creştinilor. A doua zi
lupta a fost mult mai dură, turcii reuşind să produce pagube grave armatei lui Iancu (circa 17.000 de oameni).
Însuşi Iancu a fost la un pas de moarte: a căzut de pe cal, dar a fost salvat de un cneaz hunedorean, Teodor
Cnezul, pe care l-a răsplătit cu moşii mai târziu. Situaţia gravă l-a obligat să salveze atât cât mai putea salva. La
miezul nopţii a simulat un atac cu o parte din armată, iar cu grosul trupelor rămase s-a strecurat pe lângă turci şi
a fugit în Serbia. Trupele rămase au fost nimicite în parte, în parte luate în robie (printre cei căzuţi în robie s-a
aflat şi cumnatul lui Iancu, Mihail Szilagyi). Scanderberg nu a mai avut timp să ajungă la Câmpia Mierlei şi
auzind de înfrângere, s-a întors din drum.

Ultimii ani. Asediul Belgradului. Moartea

La 24 decembrie 1448 Iancu a ajuns la Seghedin. Puterea sa politică era destul de slăbită de eşecul
suferit, mulţi nobili nemaifiind de acord cu politica sa. Doi ani de pregătire asiduă au fost irosiţi. Înfrângerea de
la Câmpia Mierlei obliga pe europeni să stagneze orice acţiune ofensivă împotriva turcilor şi să se concentreze
pe partea defensivă. Au urmat ani de tratative de pace în urma cărora s-a semnat la 20 noiembrie 1451 un
armistiţiu cu turcii pe trei ani (la 29 mai 1453 turcii aveau să zguduie Europa cucerind Constantinopolul).
În ianuarie 1453 Iancu şi-a dat demisia din funcţia de guvernator pentru a face loc restaurării puterii
regale în Ungaria. Noul rege instalat l-a umplut de laude şi de posesiuni, dar pe de altă parte a încercat,
împreună cu partida marilor nobili, să-l înlăture de la putere. În ultimii ani a încercat să ţină piept turcilor şi să
întărească linia Dunării. Turcii au rupt armistiţiul în 1454 şi au asediat Semendria, dar Iancu a repurtat o nouă
victorie împotriva lor la Krusevac, unde i-a zdrobit cu desăvârşire. Miza cea mai mare era cetatea Belgradului,
pe care sultanul Mohamed al II-lea se pregătea intens să o cucerească. La rândul lui Iancu a luat măsuri pentru
întărirea ei şi a chemat oameni de la oraşe şi sate să ia parte la război. De această dată a beneficiat şi de un
sprijin mai consistent din Apus. Asediul Belgradului a fost deosebit de puternic. Flota cruciată a câştigat bătălia
pe apă. Lupta decisivă s-a dat între 21-23 iulie. Concepţia strategică modernă a lui Iancu l-a ajutat să-l înfrângă
pe sultan în ciuda raportului de forţe defavorabil. Victoria împotriva celui care cucerise Constantinopolul a fost
răsunătoare, dar peste bucuria victoriei a venit vestea morţii lui Iancu de Hunedoara. El a murit la 11 august
1456, răpus de ciumă în tabăra de la Zemun. Trupul său a fost dus şi înmormântat în catedrala catolică de la
Alba Iulia, alături de mormântul fratelui său Ioan.8

8
Magazin istoric, anul XI, Nr.1, (118) ianuarie 1977
9
 Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Istorie
BIBLIOGRAFIE
Magazin istoric, anul XI, Nr.1, (118) ianuarie 1977
MUREŞANU, Camil, Iancu de Hunedoara, Bucureşti, Editura Militară, 1976
MUREȘANU, Camil, Iancu de Hunedoara: monografie, Editura Știinifică, 1968
MUREŞANU, Camil, John Hunyadi. Defender of Christendom, Center for Romanian
Studies, Iaşi/Oxford/Portland 2001
RUSU, Adrian Andrei, Întregiri și interpretări privitoare la itinerariile lui Iancu de
Hunedoara, în AIIX, XXVII, 1990

10