ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘIADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

CURTEA EUROPEANÃ DE JUSTIŢIE

Conf. univ. dr.

Masterand :

CURTEA EUROPEANÃ DE JUSTIŢIE

BUCUREȘTI 2020
 

1. CONSIDERAŢII PRELIMINARE

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a apãrut ca instituţie comunitarã încã din 1957 şi
rãmâne reglementatã de cele trei tratate de bazã care conţin reguli fundamentale cu privire la
organizarea şi competenţele sale. Tratatele comunitare i-au conferit Curţii de Justiţie, ca
instituţie jurisdicţionalã, misiunea generalã de a asigura respectarea dreptului în
interpretarea şi aplicarea tratatului C.E. (articolele 164 CE, 136 CEEA, 31 CECA).

Nu trebuie confundate Curtea Europeanã de Justiţie, cu sediul la Luxemburg, şi Curtea

Europeanã a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg – organ creat de Consiliul Europei în
baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Curtea de Justiţie nu este o jurisdicţie internaţionalã, ci jurisdicţia internã a

Comunitãţii dupã modelul jurisdicţiilor statale, atât prin persoana jusţitiabililor, cât şi prin
competenţã, natura litigiilor care îi sunt supuse, procedura dupã care statueazã.

Curtea Europeanã de Justiţie este cea mai înaltã şi în acelaşi timp unica autoritate judiciarã în
probleme de drept comunitar. În general, rolul sãu este acela de „a se asigura cã interpretarea
Tratatului este conform legii” (art. 220CE).

Curtea de Justiţie a funcţionat singurã pânã la 1 septembrie 1989 când Consiliul i-a ataşat
Tribunalul de Prima Instanţã, în scopul de a spori protecţia juridicã a intereselor individuale şi
de a permite Curţii de Justiţie sã îşi concentreze autoritãţile asupra îndatoririi sale de bazã,
aceea de a asigura interpretarea uniformã a dreptului comunitar.

2. STRUCTURàŞI STATUT JURIDIC

2.1. JUDECÃTORII

În prezent, conform art. 221 şi 222 din TCE, Curtea de Justiţie este formatã din „câte
un judecãtor al fiecãrui stat membru„.

Judecãtorii sunt desemnaţi de Consiliul U.E., la propunerea statelor membre, dintre

persoanele „a cãror independenţã este mai presus de orice îndoialã şi care au pregãtirea

2
necesarã numirii în cele mai înalte funcţii judecãtoreşti în ţãrile lor ori sunt universitari de
competenţã recunoscutã (art. 223 din TCE).

Nu se impune nicio condiţie în privinţa naţionalitãţii, dar, practic, fiecare stat membru
desemneazã un judecãtor la Curte şi un altul la Tribunal. Aceastã repartiţie prezintã avantajul
cã cele douã instanţe sunt conduse conform concepţiilor fundamentale admise în diferitele
state membre.

Independenţa judecãtorilor Curţii este garantatã mai ales de caracterul strict secret al

deliberãrilor în Camera de Consiliu. Independenţa acestora mai este garantatã şi de statutul,
drepturile şi incompatibilitãţile pe care le prevãd tratatele în acest scop.

Cu ocazia numirii lor, judecãtorii trebuie sã depunã un jurãmânt.

Mandatul  judecãtorilor are o duratã de şase ani. În cazul în care un judecãtor se pensioneazã
în timpul mandatului, va fi numit un înlocuitor pentru perioada care a mai rãmas din mandatul
judecãtorului pensionat.

În timpul exercitãrii mandatului de judecãtor, aceştia nu pot sã mai deţinã altã funcţie politicã
sau administrativã, indiferent dacã este renumeratã sau nu (cu excepţia funcţiilor didactice sau
cercetãrii ştiinţifice juridice – prin derogare specialã).

Pe timpul exercitãrii funcţiilor, ei se bucurã de privilegiile şi imunitãţile prevãzute de

protocolul cu privire la privilegiile şi imunitãţile comunitare şi, în plus, beneficiazã de aceeaşi
imunitate de jurisdicţie ca şi parlamentarii.

Calitatea de judecãtor al Curţii înceteazã prin înlocuirea normalã legalã, decesul judecãtorului,
demisie sau pensionare. Un judecãtor îşi poate pierde funcţia sa ori dreptul la o pensie sau alte
beneficii suplimentare numai dacã, în opinia unanimã a judecãtorilor şi avocaţilor generali ai
Curţii, nu mai îndeplineşte condiţiile necesare ori nu mai face faţã obligaţiilor privitoare la
funcţia sa, judecãtorul în cauzã neputând sã ia parte la deliberarea respectivã. Condiţia care nu
mai este îndeplinitã s-ar putea reduce la încãlcarea obligaţiei de independenţã, pentru cã nu s-
ar pune problema calificãrilor profesionale sau a competenţei care a fost verificatã pe
parcursul activitãţii profesionale. În privinţa neîndeplinirii obligaţiilor, ea ar putea fi
consecinţa imposibilitãţii materiale de executare a atribuţiilor (de exemplu: pentru motive
medicale).

2.2. PREŞEDINTELE Curţii EUROPENE de Justiţie

3
 

Judecãtorii desemneazã dintre ei, prin vot secret, pe Preşedintele Curţii de Justiţie
pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit. Pentru a fi ales în funcţie, candidatul la
preşedinţie trebuie sã întruneascã majoritatea absolutã a voturilor judecãtorilor. Dacã la
primul tur de scrutin nu este ales niciun candidat, atunci va fi ales preşedinte candidatul care
la al doilea tur obţine un numãr mai mare de voturi. La expirarea acestui termen el poate fi
reales.

În desemnarea preşedintelui un rol deosebit îl joacã meritele profesionale şi nu criteriul

naţionalitãţii.

Preşedintele conduce lucrãrile Curţii, prezideazã audierile în cadrul acesteia, precum şi

deliberãrile în Camera de Consiliu. El fixeazã termenele de procedurã, datele şedinţelor şi ale
deliberãrilor.

Competenţele sale jurisdicţionale pe care le exercitã prin ordonanţe sunt limitate. Totodatã,
preşedintele numeşte judecãtorul-raportor pentru fiecare caz, dispune suspendarea executãrii
unei mãsuri care este contestatã în faţa Curţii şi dispune mãsurile de conservare sau
asiguratorii necesare pe durata soluţionãrii cazului.

Dacã se considerã necesar, pot fi numiţi şi raportori-asistenţi, care sã-l asiste pe preşedintele
Curţii în legãturã cu adoptarea de mãsuri provizorii şi pe judecãtorii-raportori în activitatea
lor.

Preşedintele hotãrãşte singur în cererile prin care se solicitã ordonanţã prezidenţialã, aceasta
poate, totuşi, sã fie retrimisã în plen. Preşedintele Curţii nu face parte din niciun complex, în
schimb prezideazã procedura oralã sau dezbaterile, respectiv deliberãrile plenului.

2.3. AVOCAŢII GENERALI

Curtea este asistatã de 8 avocaţi generali care au obligaţia, acţionând cu deplinã

imparţialitate şi independenţã, sã prezinte concluziile motivate asupra cazurilor aduse în faţa
Curţii de Justiţie, în vederea asistãrii acesteia în îndeplinirea misiunii sale.

În practicã, fiecare dintre statele mari dispune în permanenţã de un post de avocat general,
statelor „mici” fiindu-le repartizate celelalte posturi prin rotaţie.

4
Avocaţii generali sunt o prezenţã originalã în mecanismul judiciar comunitar, ei apropiindu-se
prin atribuţii mai degrabã de clasicul procuror, decât de avocaţii pledanţi din sistemele
naţionale.

Statutul avocaţilor generali este similar cu al judecãtorilor în ceea ce priveşte numirea, durata
mandatului, privilegiile, imunitãţile, înlocuirea, încetarea funcţiei. O reînnoire parţialã a
avocaţilor generali are loc la fiecare trei ani. Din rândul avocaţilor generali, Curtea de Justiţie
numeşte pe primul avocat general pe o perioadã de un an, având sarcina de a prezida
întâlnirile acestora şi de a încredinţa cauza unuia dintre ei dupã desemnarea judecatorului-
raportor.

Numãrul lor poate fi mãrit prin decizia Consiliului Miniştrilor, la cererea Curţii de Justiţie.
Avocatul general are competenţa de a asista la audieri şi de a pune întrebãri agenţilor,
consilierilor, avocaţilor pãrţilor, în aceleaşi condiţii ca şi preşedintele sau judecãtorii.

Avocaţii generali vor putea exprima opinii în cauza în care pãrţile implicate sunt conaţionalii
lor, dar nu-şi vor putea exprima pãrerea în acţiuni intentate de cãtre sau împotriva statului ai
cãrui naţionali sunt. Opinia avocatului va cuprinde, de regulã, o analizã comprehensivã a
dispoziţiilor de drept comunitar relevante în cazul respectiv, precum şi exprimarea opţiunii
sale cu privire la soluţia la care trebuie sã ajungã Curtea.

Opinia avocatului general are doar un caracter consultativ şi nicidecum un caracter obligatoriu
pentru Curtea Europeanã de Justiţie. Utilitatea acestei opinii constã în faptul cã asigurã
prezentarea şi analiza dispoziţiilor de drept comunitar aplicabile în cauzã.

Avocatul general, care reprezintã „interesul general”, nu primeşte nicio instrucţiune şi nu

asistã la deliberãrile Curţii.

  2.4. GREFIERII

Membrii Curţii (judecãtori şi avocaţi generali) numesc un grefier-şef pentru o perioadã

de şase ani, ce poate fi reînnoitã.

Statutul sãu este stabilit de cãtre Curte, iar grefierul este asistat de doi grefieri adjuncţi care îl
pot înlocui la nevoie. Unul dintre aceşti adjuncţi se ocupã, în special, de problemele
procedurale, în timp ce al doilea adjunct are cã sarcina principalã problemele administrative.

5
Ca şi judecãtorii şi avocaţii generali, grefierul este obligat sã depunã jurãmântul în faţa Curţii,
în sensul cã îşi va exercita atribuţiile cu toatã imparţialitatea şi nu va divulga secretul
dezbaterilor.

El are dublu ro, îndeplinind, pe de-o parte, atribuţii de ordin procedural, iar pe de altã parte,
atribuţii administrative. El verificã regularitatea actului de sesizare, întocmeşte procesul
verbal al fiecãrei şedinţe de judecatã, elaboreazã încheierile, sentinţele şi deciziile, conduce
arhiva şi rãspunde de publicaţiile oficiale ale Curţii. El este, de asemenea, şeful administraţiei
instanţei: asigurã întocmirea bugetului şi supravegheazã funcţionarea serviciilor. În aceastã
calitate acţioneazã ca împuternicit al Preşedintelui, pregãtind şedinţele administrative şi
punând în executare hotãrârile acestora. Un anumit numãr de funcţionari îl asistã în
îndeplinirea diferitelor sarcini, dar sub controlul general al Preşedintelui. Propunerea unor
eventuale modificãri privind organizarea serviciilor Curţii îi revine tot grefierului-şef.

Personalul grefelor are cã sarcina sã vegheze la buna derulare a judecãţii. Se asigurã cã

diferitele documente sunt conforme cu regulile de procedurã şi au obligaţia de transmitere a
respectivelor documente cãtre pãrţi, precum şi de informare a acestora din urmã asupra
diferitelor decizii luate de Curte sau Tribunal. Funcţiile sale sunt, deci, asemãnãtoare celor
care revin sectorului unei jurisdicţii naţionale.

2.5. REFERENŢII

Fiecare judecãtor şi avocat general primeşte asistenţã personalã a 2/3 referenţi care
sunt jurişti calificaţi, de regulã doctori în drept şi care au aceeaşi naţionalitate ca şi el.

Referentul este „ataşat” persoanei fiecãrui membru al Curţii şi nu depinde decât de acesta,
constituind cabinetul sãu personal.

Referentul joacã un rol-cheie în funcţionarea Curţii, în special cei care lucreazã pe lângã
avocaţii generali.

6
 2.6. SERVICII DIVERSE

În afarã de personal, administraţia generalã şi financiarã care se întâlneşte în toate instituţiile,

mai ales în cele comunitare, structura administrativã a Curţii şi a Tribunalului de Prima
Instanţã cuprinde un anumit numãr de servicii care corespund funcţiilor lor jurisdicţionale.

Secţia „Cercetare şi documentare” este alcãtuitã din jurişti aleşi astfel încât sã acopere
întreg ansamblul de sisteme juridice în vigoare din statele membre. Rolul lor este de a asista
Curtea şi Tribunalul întocmind, la cererea acestora, note referitoare la anumite probleme de
drept comunitar sau de drept comparat. De asemenea, au ca sarcinã redactarea rezumatelor
hotãrârilor destinate sã figureze în Culegea de decizii ale Curţii şi Tribunalului şi de a alcãtui
repertoriul jurisprudenţei, un fel de rezumat al tuturor hotãrârilor emise.

Utilizarea mai multor limbi strãine în cadrul Curţii şi Tribunalului face necesarã prezenţa
unor jurişti-translatori, însãrcinaţi cu traducerea diferitelor pasaje din dosare, în funcţie de
exigenţele lingvistice impuse de regulamentul de procedurã şi cu traducerea hotãrârilor şi
concluziilor avocaţilor generali. Tot acest serviciu asigurã traducerea Culegerii de
jurisprudenţã pe mãsurã ce aderã noi state membre.

Serviciul de informaţii furnizeazã detalii şi documente presei şi diferitelor medii

profesionale interesate de actualitãţile Curţii şi Tribunalului. El publicã un buletin sãptãmânal
intitulat „Activitãţile Curţii şi ale Tribunalului de Prima Instanţã”, pe care îl distribuie gratuit
la cerere şi în care figureazã principalele extrase ale deciziilor emise cu puţin timp înainte.

  3. FUNCŢIONAREA CURŢII EUROPENE DE JUSTIŢIE

3. 1. COMPETENŢE

Tratatele comunitare atribuie Curţii de Justiţie, în termeni identici, o misiune generalã

şi anume aceea de a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului
(articolele 164 CEE, 146 CEEA şi 31 CECA).

Competenţa astfel conferitã Curţii nu este o competenţã de drept comun, ci o competenţã de

atribuire, întrucât este în mod expres prevãzutã în tratat. Prin urmare, astfel cum se
precizeazã în articolul 183 din Tratatul CE, sub rezerva competenţelor atribuite Curţii de
Justiţie de cãtre tratat, litigiile la care Comunitatea este parte nu sunt sustrase competenţei
jurisdicţiilor naţionale.

7
Curtea este competentã sã se pronunţe asupra legalitãţii actelor adoptate de Parlamentul
European şi de Consiliu, actelor Bãncii Centrale Europene, legalitãţii actelor adoptate de
Parlament menite sã producã efecte faţã de terţi, precum şi în cazul inacţiunii Parlamentului
European, a Consiliului, a Comisiei Europene sau a Bãncii Centrale Europene în situaţiile
încãlcãrii Tratatelor comunitare. Se poate considera cã CEJ are urmãtoarele funcţii:

a)   Funcţie jurisdicţionalã acţionând în calitate de:

 Curte constituţionalã, când interpreteazã tratatele sau când judecã recursurile

Consiliului/Comisiei sau unui stat membru împotriva altui stat membru sau împotriva
unei instituţii comunitare pentru nerespectarea obligaţiilor ce-l incumbã.
 Curte administrativã, când controleazã legalitatea deciziilor individuale ale
instituţiilor comunitare ori a deciziilor-cadru adoptate de Consiliul UE în domeniul
cooperãrii poliţenesti şi judiciare în materie penalã.
 Jurisdicţie civilã sau de muncã, când judecã recursurile în daune-interese sau
recursurile funcţionarilor comunitari privind situaţia lor administrativã.

B) Funcţie consultativã bazatã pe art. 300 din Tratatul CEE, care-i permite sã emitã avize
asupra propunerilor referitoare la revizuirea tratatelor şi la compatibilitatea acordurilor
externe cu prevederile tratatelor comunitare.

C) Funcţia de interpretare a dreptului comunitar (prin intermediul „chestiunilor prealabile”)

şi de cooperare judiciarã cu alte jurisdicţii naţionale sau internaţionale. Aceastã funcţie a fost
în parte afectatã de limitele impuse prin Tratatul de la Amsterdam în materia avizelor,
dreptului de azil, imigrãrii şi altor politici sau în domeniul cooperãrii poliţieneşti şi judiciare
penale.

D) Funcţia de justiţie internaţionalã care este exercitatã de Curtea de Justiţie în soluţionarea

unor litigii dintre douã sau mai multe subiecte de drept internaţional. Curtea de Justiţie
analizeazã problema sub aspectul naturii litigiului, dreptului aplicabil şi procedurii dupã care
decide. Curtea nu reprezintã o justiţie internaţionalã, ci reprezintã o jurisdicţie internã a
Comunitãţii, conceputã dupã modelul jurisdicţiei statale.

8
 3.2. ORGANIZARE

Curtea are sediul permanent la Luxembourg, unde îşi desfãşoarã totalitatea activitãţilor
sale. Activitãţile judecãtorilor Curţii se desfãşoarã conform regulilor generale de procedurã
judiciarã.

Formaţiunile ce pot fi utilizate de cãtre CEJ în scopul realizãrii funcţiilor sale apar descrise în
TCE: „Curtea se reuneşte în sesiuni plenare. Se pot constitui secţii, compuse din trei, cinci sau
şapte judecãtori în scopul instruirii cazului sau al cunoaşterii cazului din diferite puncte de
vedere. Curtea se reuneşte în sesiuni plenare la solicitarea unui stat membru sau a unei
instituţii a Comunitãţii ce este parte în proces”.

Formaţiunile de lucru ale Curţii sunt Plenul, Marea Camerã şi Camerele. Camerele sunt

compuse din trei sau cinci judecãtori, iar Marea Camerã este compusã din treisprezece
judecãtori (art. 221 CEE, dupã Nisa). În principiu, Camerele doar instrumenteazã cauzele,
însã treptat, prin decizii ale Curţii sau prin tratatele comunitare, acestea au primit şi atribuţii
de judecatã. Deciziile lor au aceeaşi forţã juridicã cu a deciziilor Curţii. De regulã, sunt de
competenţa Camerelor litigiile care nu prezintã dificultate. Dacã acţiunea vizeazã un stat
membru sau o instituţie comunitarã, competenţa va aparţine însã plenului Curţii.

Marea Camerã se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia comunitarã parte în
litigiu o solicitã în mod expres.

Curtea judecã în plenul sãu în cazurile în care complexitatea cazului dedus judecãţii o cere,
precum şi în alte patru situaţii:

A) Când judecã cererea Parlamentului European de demitere a Mediatorului European.

B) Când se pronunţã asupra sesizãrii Comisiei sau Consiliului U.E. în legãturã cu

nerespectarea obligaţiei de onestitate şi prudenţã dupã încetarea funcţiei de cãtre un fost
comisar european.

C) Când se pronunţã asupra sesizãrii de cãtre Comisie sau Consiliu privind comiterea de cãtre
un comisar european a unor greşeli grave sau privind neîndeplinirea condiţiilor necesare
exercitãrii funcţiei sale.

D) Când ia act de demisia unui membru al Curţii de Conturi, care nu mai îndeplineşte
condiţiile de exercitare a funcţiei.

9
Hotãrârile sunt motivate şi pronunţate în şedinţa publicã la care pãrţile trebuie sã fie prezente.
Ele sunt traduse în toate limbile oficiale şi publicate în Culegerea de hotãrâri a Curţii.

3.3. PROCEDURI DE JUDECATÃ

Procedura de judecatã în fata plenului Curţii sau a Camerelor sale, precum şi în faţa
Tribunalului de Prima Instanţã, este contradictorie, publicã, mixtã şi inchizitorie. Astfel:

 Este contradictorie pentru cã ambele pãrţi, reclamantul şi pârâtul, trebuie sã-şi

prezinte pretenţiile şi sã le susţinã, argumentându-le cu dovezi (mijloace de probã).
 Este publicã deoarece la şedinţele de judecatã poate asista oricine este interesat, ceea
ce înseamnã cã nu pot participa decât pãrţile interesate, reprezentaţii lor, judecãtorul-
raportor şi avocatul general însãrcinat cu prezentarea cazului ori judecãtorul
Tribunalului de Prima Instanţã, având atribuţiile acestuia din urmã.
 Este mixtã deoarece comportã douã faze principale: faza scrisã şi cea oralã.
 Este inchizitorie deoarece între faza scrisã şi cea oralã se poate intercala o fazã de
instrumentare sau de investigare pentru pregãtirea cazului în vederea dezbaterii sale.
Astfel, Curtea poate decide mãsuri de instrucţie, cum ar fi: expertize, audieri de martori,
anchete la faţa locului şamd. De asemenea, tot în aceastã fazã Curtea poate cere pãrţilor
sã rãspundã la anumite întrebãri, sã facã anumite precizãri ori sã depunã documente
suplimentare.

Faza scrisã debuteazã prin cererea trimisã prin scrisoare recomandatã la grefa Curţii de cãtre
reclamant.

Aceastã cerere trebuie sã cuprindã, conform art. 37-44 din Regulamentul de procedurã,
numele pãrţilor, obiectul litigiului, o expunere sumar a mijloacelor invocate în apãrare,
precum şi concluziile reclamantului faţã de situaţia de fapt invocatã.

Cererea trebuie trimisã Curţii, pentru a fi primitã, într-un interval de timp expres determinat
de tratate pentru fiecare tip de acţiune (recurs).

La primirea ei, cererea este înscrisã în registrul Curţii, iar preşedintele desemneazã un
judecãtor-raportor, care va avea sarcina de a urmãri derularea procedurii pentru acel caz, de a
întocmi un raport preliminar asupra faptelor şi, eventual, de a efectua investigaţii.

10
Apoi cererea reclamantului este notificatã pãrţii adverse (pârâtului), care are la dispoziţie o
lunã pentru a trimite un memoriu în apãrarea ei.

În continuare, fiecare parte are posibilitatea sã depunã un memoriu suplimentar (replicã pentru
reclamandat sau duplicat pentru pârât), care sã-i susţinã pretenţiile invocate în speţã. În felul
acesta, practic fiecare parte depune câte douã memorii.

Prin depunerea memoriilor suplimentare ia sfârşit faza scrisã a procedurii.

Apoi preşedintele Curţii fixeazã datã începerii fazei orale.

Dacã Curtea decide, faza de investigare poate urma procedurii scrise, pentru ca martorii sau
experţii sã poate fi audiaţi sau solicitaţi.

Faza oralã cuprinde în principiu lectura raportului de audiere a judecãtorului-raportor, apoi

pledoariile pãrţilor şi, în final, concluziile avocatului general.

De regulã, raportul de audiere este comunicat pãrţilor înaintea dezbaterilor, ceea ce

dispenseazã Curtea de prezentarea lui publicã.

Dupã dezbaterea publicã a cazului, Curtea va delibera şi va adopta o hotãrâre decizie, ce se

comunicã pãrţilor în şedinţa publicã.

Reprezentarea pãrţilor depinde de categoria de „parte” aflatã în litigiu.

Astfel instituţiile comunitare şi statele membre sunt reprezentate de cãtre „agenţii” lor. De
regulã, agenţii instituţiilor comunitare sunt membrii serviciilor lor juridice, iar agenţii statelor
sunt funcţionarii serviciului contencios sau juridic al ministerului afacerilor externe al acelui
stat. Aceleaşi reguli se aplicã, conform art. 19 din Protocolul asupra Statului CEJ anexat
Tratatului de la Nisa şi reprezentãrii statelor membre ale unui acord asupra Spaţiului
Economic European sau autoritãţii de supraveghere vizate de o astfel de înţelegere.

Persoanele private, fizice sau juridice, trebuie reprezentate de un avocat.

O condiţie  destul de bizarã de procedurã pretinde ca partea sã aibã domiciliul în

Luxembourg, însã persoanele fizice sau juridice trebuie sã apeleze la un rezident
luxembourghez, folosit ca şi „cutie poştalã”, doar pentru introducerea acţiunii.

Justificarea acestei cerinţe este ca aceştia sã indeplineascã rolul de destinatar al

corespondenţei trimisã de Curte.

11
 3.4. REGIM LINGVISTIC

Regimul lingvistic al Curţii de Justiţie este strâns legat de douã aspecte: existenţa a
douãzeci de limbi oficiale ale comunitãţilor şi necesitatea existenţei încrederii în justiţie prin
asigurarea exercitãrii dreptului la apãrare pentru cetãţeanul care nu vorbeşte una din aceste
limbi oficiale.

Multilingvismul caracterizeazã funcţionarea CEJ, fãcându-se diferenţã între limba

procedurilor şi cea internã, de muncã.

Limba procedurilor poate fi limba oficialã a CE (art. 29-31, „Regulamentul de Procedurã”),

conform urmãtoarelor reguli:

 Reclamantul alege limba, dar dacã este vorba de un stat sau un agent privat dintr-un
stat membru, limba este automat cea oficialã din statul respectiv.
 În cazul în care constituţional existã mai multe limbi oficiale într-un stat, reclamantul
precizeazã limba pe care o doreşte.

Odatã aleasã limba de procedurã, doar ea va fi aceea în care pãrţile şi avocaţii lor se pot
adresa Curţii.

De aceea, ordonanţele şi hotãrârile Curţii vor avea valoare juridicã doar dacã au fost redactate
în aceastã limbã („limbã de procedurã”), iar orice versiuni redactate în altã limbã vor avea
doar valoarea unei traduceri.

Limba internã de lucru este însã una singurã: franceza. De aceea, toate documentele se traduc
în francezã, deliberãrile judecãtorilor se fac în francezã, notele interne se redacteazã în
francezã şi proiectele de hotãrâri se elaboreazã tot în francezã.

3.5. DECIZIILE CURŢII

În regulã generalã, Curtea de Justiţie statueazã prin hotãrâri. Altfel spus, hotãrârea
pune capãt procedurii în faţa Curţii.

În privinţa mãsurilor de urgenţã, a celor de instrumentare a cazului şi a reglementãrii

cheltuielilor, Curtea statueazã prin ordonanţe. Ordonanţele sunt adesea foarte succint
motivate.

12
Hotãrârile însã trebuie sã aibã în mod obligatoriu trei pãrţi şi anume:

 Prima parte, intitulatã „în fapt„, corespunde mai mult sau mai puţin raportului de
audiere al judecãtorului-raportor, fiind o expunere a faptelor ce sintetizeazã dezbaterile
orale, concluziile pãrţilor, mijloacele şi argumentele prezentate de fiecare dintre ele.
 A doua parte, intitulatã „în drept„, conţine raţionamentul Curţii faţã de pretenţiile
formulate de pãrţi şi afirmã poziţia luatã referitoare la obiectul dedus judecãţii.
 A treia parte cuprinde soluţia propriu-zisã a Curţii, ce pune capãt litigiului dintre pãrţi.

Hotãrârile se pronunţã în numele Curţii şi nu cel al majoritãţii judecãtorilor, nefiind admise

opinii separate. Oricare judecãtor poate solicita ca o anumitã chestiune asupra cãreia o
hotãrãşte prin vot în timpul deliberãrii sã fie formulatã în limba pe care o doreşte.

Pentru a fi aplicabilã, hotãrârea Curţii trebuie sã fie investitã cu formulã executorie, adicã sã
fie pusã în aplicare.

Hotãrârile Curţii sunt aplicabile în aşa-numitele „Colecţii de jurisprudenţã”.

13
 Bibliografie

1.  Dragoş, Dacian Cosmin, Uniunea Europeanã. Instituţii. Mecanisme, Editura C. H.

Beck, Bucureşti, 2007.
2. Deleanu, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – Tratat, Editura Servo-Sat, Arad,
2001.
3. Emod, Parlamentul European, Editura Wolters Klumer, Bucureşti, 2007.
4. https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/court-justice_ro

14