Dezvoltare umană

1. Ce legătură există între religie şi societate în concepţia lui Emile Durkheim?

2. Care este natura umană în concepția lui Thomas Hobbes?

1.Ce legătură există între religie şi societate în concepţia lui Emile

Durkheim?

Nu toate religiile impărtășesc aceleasi credințe, dar intr-o forma sau alta,
religia se găsește în toate societățile umane cunoscute.
Abordările sociologice ale religiei sunt încă puternic influențate de ideile
celor trei teoreticieni ”clasici” ai sociologiei : Marx, Durkheim si Weber. Nici
unul nu se considera credincios și toți au subliniat că, în vremurile moderne,
semnificația religiei se va diminua.
Născut într-o familie de evrei traditionaliști la Epinal în 1858, Emile
Durkheim primește o educație profund religioasă. În ciuda acestui fapt, el nu
se arată interesat de teologie, alegând să-și dea doua bacalauteate în litere și
științe. Cu toate acestea, educatia religioasă îsi va pune amprenta deoarece
Durkheim, dovedind un mare respect pentru lege, pune accent pe unitatea
socială, sustine egalitatea tuturor în fața legii.
Creația lui științifică este foarte bogată, ea incluzând, pe lângă numeroase
articole si recenzii, patru lucrări fundamentale: Despre diviziunea muncii
sociale (1893), Regulile metodei sociologice (1895), Sinuciderea (1897)si
Formele elementare ale vieții religioase (1912).
Emile Durkheim a influențat și a anticipat curentul funcționalist fiind
considerat fondatorul sociologiei franceze moderne. Ceea ce interesează în
campul antropologiei sunt considerațiile sale asupra societății și sociabilității
și cele asupra faptului religios în general. Este cel care a introdus holismul
sociologic, a carui teză de bază era aceea că individul este produsulsocietății
căreia îi aparține și în care s-a format ca individ.
În lucrarea sa, Formele elementare ale vieții religioase, Durkheim pleacă de
la comunitățile ”primitive”, justificându-și demersul prin simplitatea
religiozității acestora, fapt care ar usura analiza. Baza vietii religioase este
identificata în totemism, un curent de credințe conform cărora indivizii unei
comunități, descendenți ai unor spirite ancestrale comuni, au un anumit tip de
relație cu unele animale, plante; adică totemul oferă fiecărui individ in parte
explicații și afilieri pe baza principiului descendenței(originea lor) și a
principiului ordinii tribale-totemul este un simbol al tribului, dar si un zeu în
același timp, ceea ce induce o identitate între zeu si clan, între religios si
social. Gânditorul francez intenționează să demonstreze că rolul universal al
religiei este acela de a asigura functionarea societății și că religia nu este
1
altceva decât o modalitate mistificată de a exprima și de a justifica primatul
socialului. Identitatea dintre religie și societate se regăsește și in funcții: ceea
ce este zeul pentru credincioși, este societatea pentru membrii săi:societatea
dispune de tot ceea ce e necesar pentru a trezi ideea divinului, ii este
superioară individului, e supraindividuală, individul depinde de ea; îi solicita
în permanența pe indivizi pentru atingerea scopurilor ei; societatea, asemenea
zeului, cere privațiuni și sacrificii, cere renunțare la dorințe individuale; și tot
ea impune reguli de conduită precum și moduri de gândire anterioare
indivizilor; constângerea pe care o impune mobilizează sentimentele, emoțiile,
nu este una pur rațional-utilitară. Această constrângere se reflectă și se
exemplifică mai cu seamă în cazul adunărilor publice, care declanșează
pasiuni, emoții, permit refacerea cadrului mitic și amortizează conștiința
colectivă.
Religia deci, se afla la originea coeziunii sociale, iar mecanismele sale sunt
mecanisme sociale: individul poate crede că este interesat de relația sa cu zeul,
dar , de fapt, el este interesat de legătura cu societatea. Religia va fi
întotdeauna parte din viața unei societăți, acesta fiind instituția principală a
comunității, toate celelalte derivând din ea.
Durkheim consideră că, in privința Europei, zeii sunt morți. Această
afirmație este realizată în contextul în care modernizarea societăților a
transformat vechile ritualuri caduce, in timp ce nu au apărut altele care să le
înlocuiască pe cele vechi.

2. Care este natura umană în concepția lui Thomas Hobbes?

Thomas Hobbes s-a născut în Anglia în 1588. Tatăl său, vicar de Charlton
și Westport, si-a lăsat cei trei copii în grija fratelui său, Francis. Hobbes a fost
educat la biserica din Westport de la vârsta de 4 ani și , la adolescență a ajuns
la o scoală privată condusă de un fost absolvent al Universității Oxford. Fiind
un bun elev, la 15 ani a fost trimis la Oxford, unde director al colegiului său
era un purtan agresiv, al cărui stil de gândire si-a pus amprenta asupra
tânărului Hobbes.
La 20 de ani Hobbes ajunge mediator pentru fiul unui nobil importnt din
Anglia. Astfel a început legătura lui de o viață cu această importantă familie
de nobili. Tatăl elevului său a murit de ciumă, iar văduva acestuia l-a
concediat pe Hobbes. După alti trei ani, chiar elevul său il reangajează de data
asta pentru fiul său. Urmează 7 ani in care hobbes se preocupă de extinderea
propriilor sale cunoștințe de filosofie. Incepând cu anul 1637 Hobbes se
consideră filosof.
Cea mai importantă lucrare a lui Thomas Hobbes este Leviathan, scrisă şi
publicată ca o reacţie la violenţele comise în decursul celor două războaie
civile (1642-1648).
Omul îi apare lui Hobbes ca fiind complet lipsit de orice bunătate, invidios,
violent, egoist, vanitos, înclinat spre conflict. Aceasta înseamnă că, în lipsa
unui proiect organizator, lăsată la îndemâna pasiunilor individuale, societatea
va fi afundată în război şi dezordine. „Starea de natură”, cea de dinainte de
2
constituirea societăţii (o ficţiune filosofică necesară din considerente
teoretice), presupune egalitatea în natură a tuturor: au toţi aceleaşi dorinţe,
decid fiecare ceea ce este bun pentru ei şi cum pot obţine avantaje mai multe
şi au drept asupra oricărui lucru. Tocmai această egalitate naturală este sursa
conflictelor. Trei atitudini fundamentale instigă omul spre ceartă şi conflict:
neîncrederea, rivalitatea şi mândria. Interesul său va fi deci acela de a-şi spori
neîncetat siguranţa, reputaţia şi avantajele. Ideea de dreptate nici nu poate fi
pusă în discuţie, atât timp cât şiretenia şi agresivitatea sunt „virtuţi cardinale”.
Aceasta este de fapt lumea „primitivă” aşa cum şi-o imaginează Hobbes.
Instinctul de conservare asigură supravieţuirea, combinat cu forţa şi
ingeniozitatea. Ce poate face individul în faţa acestei terori a celorlalţi?
Singura soluţie pentru cei care doresc să trăiască în pace şi să se protejeze
împotriva violenţei, este aceea de a părăsi starea naturală, de a renunţa la
condiţia la care îl reduce aceasta şi de a se coaliza în vederea obţinerii unei
forţe comune protegiuitoare. Aici intervine gânditorul englez cu ideea de
contract, gândit într-o formă nouă şi cu o semnificaţie nouă: contractul
fundamentează societatea şi este originea puterii, nicidecum o simplă
modalitate de organizare a unei ordini deja existente. Prin intermediul
contractului, societatea devine o creaţie artificială, la fel cum la originea
puterii civile este aşezat omul. Ideile creştine şi naturalismul (care vedea în
societate un dat natural apriori voinţei individuale) sunt dinamitate.
Omul, individul uman este cel care decide în mod conştient şi voluntar să
renunţe la extrema libertate naturală şi să delege puterea sa unei autorităţi.
Până la Hobbes, cei care încercaseră justificarea puterii absolute a
suveranului respinseseră teoriile contractualiste, iar cei care se opuneau
monarhiei absolutiste s-au folosit de acest concept, însă în înţelesul unei
convenţii între popor şi rege care ar fi urmat să atenueze sau chiar să stopeze
abuzurile.
Pentru Hobbes, pactul marchează trecerea la forma statală organizată,
ieşirea din sălbăticie şi acreditarea unei puteri comune încredinţată
suveranului, putere ce ar urma să garanteze pacea între membrii societăţii şi
siguranţa lor faţă de atacurile externe. Ceea ce se impută însă teoriei
hobbsiene este faptul că suveranul va putea folosi această putere în mod
absolut; puterea este legitimată prin scopurile sale şi nu prin origini. În felul
acesta, trecerea la starea societală corespunde cu pierderea libertăţilor naturale
şi supunerea în faţa puterii suveranului – o justificare a monarhiei absolutiste.

3
4