[Last Name] 1

Zota Daniel Nicolae, Identități regionale în Europa Central-Europeană,

Anul II

Identități nonreligioase

Georges Minois, traducere fr. Alexandra Cuniță, Istoria infernurilor, București,

Humanitas, 1998, 398 p.

Cartea Istoria infernurilor scrisă de autorul francez Georges Minois (traducere din franceză de

Alexandra Cuniță, București, Humanitas, 1998) este prima traducere în română a acestei cărți,

apărută la 7 ani după prima apariție în Franța, în anul 1992. Cărțile lui Georges Minois au

fascinat întotdeauna, prin prisma subiectelor abordate, fiind un adept al curentului „noua istorie”

sau „istoria ideilor”, practic, preia o idee sau un subiect și îi demonstrează felul în care s-au

dezvoltat toate câmpurile semantice din cele mai vechi timpuri, de la scrierile cuneiforme sau

hieroglifice, până la clasicii greco-romani sau filosofii și gânditorii din epocile modernă și

contemporană, marcând toate modurile de înțelegere a termenului respectiv din perspective

diverse și care ajută la definirea și explicarea mult mai largă a noțiunii pe care o tratează, făcând

astfel o clătăorie extrem de interesantă în lumea și istoria ideilor.

Tema cărții, în ansamblu, este prezentarea felului în care oamenii au înțeles noțiunea de „infern”,

în toate epocile istorice și în ce măsură viața indivizilor a fost influențată sau a fost folosită ca

instrument de conducere de către autoritățile ecleziastice din toate religiile sau curentele

religioase din istorie pentru supunerea sau convertirea celor care erau necredincioși sau care nu

manifestau sentimente de pocăință după ce săvârșeau diverse greșeli morale, catalogate universal

sub termenul de „păcate” și unde aveau să ajungă dacă nu-și vor îndrepta purtăriile

necuviincioase.
 [Last Name] 2

Cartea este strucurată în patru părți, de asemenea structurată în 16 capitole în care sunt prezentate

foarte multe aspecte cu privire la diferite viziuni teologice sau filosofice, toate acestea în

cuprinsul a 384 de pagini, cu descrieri largi și amănunțite, riguros explicate pe înțelesul tuturor

cu citate și exemple semnificative.

Prima parte Prefigurările și nașterea coșmarului, cuprinde patru capitole: I. Originile infernului:

infernul pentru toți, II. Primele infernuri pentru osândiți: infernuri temporare, III. Incertitudinile

infernului iudeo-creștin până în secolul I. î.Chr., IV. Creșterea importanței infernului popular

între secolele I și secolul III.

În temele abordate în prima parte și în primele capitole, Georges Minois prezintă începuturile și

modul în care s-a dezvoltat în antichitate concepția de „infern”. Încă de la omul de Cro-Magnon,

care reprezenta întunericul peșterii ca fiind o ipostază a infernului, gânditorii din Mesopotamia

(sumerieni, akkadieni, babilonieni) au dus ideea despre infern mai departe, prin legendele

referitoare la călătoriile lui Enkidu, Ghilgameș sau a prințului Kumma din Assur în infern. Toți

aceștia observă care este starea în care ajung sufletele oamenilor care părăsesc viața terestră,

anume că justiția existentă pe pământ se aplică și în lumea de dincolo, cei care au pătimit sau au

săvârșit rele în viața pământească (accidentații, înecații, femeile moarte la naștere, prostituatele

bolnave), vor continua să trăiască aceste experiențe la nesfărșit. În plus, Ghilgameș arată că

sufletele morților nu sunt doar ele chinuite în infern, ci îi chinuie și pe cei vii, transformându-se

în strigoi sau edimmu, bântuindu-le viața prin arătări în vise și alte asemenea întâmplări. Mai

toate aceste texte ne arată că infernul, în viziunea lor, este reprezentat de o lume plină de

întuneric, praf, împrejmuită cu ziduri groase ca de fortificații, unde zei monstruoși hibrizi cu

elemente antropomorfe și zoomorfe amestecate chinuiesc sufletele celor care au făcut rele în

viața lor pământească prin torturi groaznice precum tragerea în țeapă, tăierea membrelor sau

jupuirea pieilor, dar și faptul că după moarte statutul social expiră și toți au parte de aceeași

2
 [Last Name] 3

moarte și de aceleași chinuri. Povestea unui om, peste care au trecut toate necazurile și a fost

salvat la urmă de zeul Marduk, reflectă ideea de pedepsire a răului care va apărea în cultura

ebraică (p. 11-17).

În lumea orientală, seminomadă, cu referire la civilizația ebraică și indiană, se constată o altă

viziune cu privire la infern, numit șeol în ebraică sau karta în indiană, acesta fiind reprezentat ca

un ținut subteran, un puț, o groapă uriașă sau prăpastie, unde cadavrele celor condamnați la

infern se află într-o stare de letargie definitivă din cauza unor greșeli morale în legătură cu

idolatria, venerarea altor zei, probleme sociale. În ambele concepții, atât evreii cât și indienii

credeau că sufletele celor decedați rămân culcate în praf, nu mișcă, nu au simțuri și sunt într-o

comă veșnică (p. 18-21).

În gândirea grecilor antici, cu referire specială la opera lui Homer (Iliada și Odissea), universul

infernal este reprezentat prin intermediul unor povestiri despre coborârea în infern, numit

Hades/Χάδι, a unor personaje precum Herakles, Admetes sau Dionyssos care încearcă să-și

scape sau să-și caute anumite cunoștințe precum Tezeu, Alcest sau Euridice pentru a le scoate

afară de acolo. Infernul sau „împărăția lui Hades” este prezentat în Iliada și Odissea ca o lume

închisă cu mirosuri urâte de mucegai și străbătută de fluviul Ocean care desparte lumea celor vii

de a celor osândiți. Infernul este structurat pe trei niveluri: Tartarul- închisoarea Titanilor,

dedicat zeilor care nu au fost ascultători față de Zeus, infernul superior sau purgatoriul și infernul

inferior, unde se află reședința lui Satan. Sufletele sunt reprezentate de niște umbre zburătoare

care scot sunete ca de lilieci, unde ajung majoritatea sufletelor omenești, cu excepția celor

neînmormântați. Cei buni au o soartă diferită, mergând în Câmpiile Elizee, un loc mereu însorit,

unde nu există nici ploaie, nici frig, ci oamenii se odihnesc și se mângâie (p. 22-25).

Triburile germanice din Europa de Nord au adoptat cu totul o altă viziune, locul numindu-se

pentru ei Hell sau Hölle, care se traduce prin „loc ascuns” sau „cavitate”, un loc subteran, locuit

3
 [Last Name] 4

de oameni și uriași. La popoarele germanice sau cele din Peninsula Scandinavă s-a născut ideea

sistemului de pedeapsă-răsplată, precum și tema călătoriei inițiatice, în care cei războinicii merg

direct în „palatul de desfătări” a lui Odin, în timp ce sufletele oamenilor răi trebuie să

călătorească cu barca, să traverseze un fluviu pe un pod plin cu obstacole, pentru a putea ajunge

în infern. Infernul nu este un loc de pedeapsă, ci mai degrab, unul în care sufletele se curățesc

complet de rău și se eliberează. Infernul Nord-European se află în centrul lumii, împărțit pe 9

etaje subpământene.

În același fel, șamanii din triburile de pe continentul Nord-American spuneau că, intrând în

extaz, mergeau să ajute sufletele oamenilor să treacă peste anumite obstacole pentru a ajunge la

destinația finală, unde fiecare își continua viața la fel ca pe pământ, însă totuși există dihotomia

cer/infern, reședința zeilor-respectiv-infernul, singura destinație a oamenilor. Tribul Mo-So din

Yunnan avea o practică interesantă prin punerea unei hărți în fața decedatului pentru a găsi calea

spre infern, care era format din nouă ziduri groase și trebuia să ajungă la „leacul nemuririi” prin

traversarea unor poduri pline cu demoni și a șapte munți de aur, fiind condus de șaman către

împărăție, ferindu-l de atacurile demonice (p. 26-29).

Și triburile din America Centrală, incașii și mayașii credeau că infernul estre destinat tuturor

oamenilor care mor, neexistând sistemul pedeapsă-răsplată, astfel toți muritorii buni sau răi

ajungeau în infernul de sub pământ, unde zeii Mictlantechuthi și Mictlancihuatl, sora sa, alături

de Tlaloc-zeul ploii, conduceau destinele decedaților. Cei înnecați sau uciși de trăsnet erau într-

un univers răcoros, copiii morți la vârste fragede stăteau într-o lume cu pomi fructiferi, în timp ce

războinicii morți sau femeile moarte la naștere locuiau în paradisul soarelui-răsare. Felul morții

influențează soarta din lumea de dincolo (p. 30-32).

În următoarele capitole care cuprind Partea I, Minois vorbește despre infernuri temporale și duce

discuția de la ideile care circulau în Egiptul Antic despre viața de după moarte și soarta

4
 [Last Name] 5

defuncților, apoi le trece prin filtrul filosofiei grecești, dar și prin preluarea acestor noțiuni de

către autorii cărților biblice, culminând cu viziunile pe care le dau evangheliile creștine

infernului ca loc de sălășluire a celor păcătoși, în contextul unei judecăți finale și universale.

În viziunea egiptenilor, lumea morților cuprindea un sistem eshatologic rafinat, reliefat prin

frescele sau textele hieroglifice funerare, în care exista aceeași concepție răspândită în lumea

orientală, că după moarte, viața de dincolo de mormânt are același curs ca cea pământească, doar

că diferențierile sociale dispare, în acest context, faraonul Ramses al III-lea apare reprezentat ca

un plugar obișnuit, lucrând câmpul. În lumea morților, se ajungea în urma unei călătorii peste

munți, mlaștini și lacuri de foc, apoi era „examinat” de Anubis și Thot care cânăreau inima,

pentru ca, în cele din urmă, să ajungă la judecata lui Osiris, care stabilea sentința, ajutat de încă

42 de judecători. Dacă primea pedeapsă, aceasta avea rolul de a-l curăța de greutatea

fărădelegilor, în timp ce sufletele care nu s-au pregătit pentru momentul morții sunt distruse cu

totul prin tăierea și arderea trupurilor, în spații întunecoase și strâmte.

Pentru populațiile din zona Iranului, care au trăit în secolul VII î.Chr., religia dezvoltată de

Zarathustra (mazdeismul), introduce ideea de luptă antagonică între Ahura Mazdă și Angra

Mainyu, reprezentanții Binelui și Răului, precum și ideea învingerii răului prin intervenția unui

mântuitor (Saosyant), care prin intermediul unei judecăți universale va purifica lumea prin

ajutorul lui Ahura Mazdă și va distruge răul pentru totdeauna. Infernul iranian poartă numele de

Duzokh și este împărțit în trei categorii de păcate: gânduri, vorbe, fapte rele. Sufletul merge la

judecata realizată de Mithras, Rasnu și Sraosa, care cântăresc faptele în balanță. Cei vinovați

trebuie să traverseze un pod care se îngustează treptat și la urmă, sufletele cad în infern, unde

suferințele sunt aplicate după gravitatea faptelor pe care le-au săvârșit în viață (p. 33-39).

Filosofii greci și romani duc la un alt nivel discuția despre ceea ce se petrece în infern și cum

este el structurat. Platon menționează și el în lucrările sale (Phaidon, Gorgias, Republica)

5
 [Last Name] 6

existența unei judecăți, dar preocupările sale filosofice s-au bazat pe explicarea a ceea ce se

întâmplă în urma procesului juridic și a structurii infernului. Privite în ansamblu, se poate spune

că pedepsele sunt aplicate în funcție de faptele comise, astfel cei care au dus o „viață mijlocie” se

purifică prin pedepse în râul Aheron-cu ape noroioase, cei cu multe greșeli (furturi, omoruri) sunt

aruncați în Tartar-un râu de foc de unde nu mai pot ieși, iar cei cu greșeli nu foarte grave, sunt

aruncați temporar în Tartar până ce vor reuși să obțină iertarea celor cărora le-au făcut necazuri,

dacă reușesc să o obțină vor fi salvați. Dacă nu reușesc să obțină iertarea, sunt chinuiți până când

vor avea parte de ea. În scrierile sale, Platon folosește și Mitul lui Er, acesta a coborât în infern și

a văzut că la judecată cei drepți au fost despărțiți de cei răi, iar infernul era împărțit în cavități

aflate în adâncurile pământului. Osândiții erau pedepsiți „pentru fiecare nedreptate de zece ori”

într-un interval de 100 de ani, iar cei care încercau să iasă din Tartar, erau târâți cu forța înapoi

de demoni, care îi legau fedeleș și îi jupuiau, cum a fost cazul tiranului din Pamfilia-Ardiaios,

care și-a ucis tatăl și fratele. Sufletele celor care au iubit plăcerile lumești se află într-o

permanentă rătăcire în morminte și întotdeauna se simt atrase de cadavrele sau trupurile celor

care au avut plăceri asemănătoare, simțindu-se încătușați de aceste pofte trupești, fără să poată

scăpa de ele (p. 45-49).

Un alt autor antic, care a tratat despre problema infernului, este Vergilius, supranumit și

„părintele infernului popular”. În cartea Eneida, descrie călătoria lui Enea și a Sibilei în „lumea

lui Hades”. Aici reia anumite elemente din mitologie, prezentându-l ca pe un loc cu ape negre,

locuri deșertice, plin de monștri (centauri, gorgone), iar la intrare se afla Cerbes-un câine cu 50

de capete care păzea poarta infernului. Vergilius împarte Hadesul în trei categorii de prizonieri:

copiii morți la vârste fragede și condamnații la moarte pe nedrept, Câmpia Durerii - războinicii

uciși în luptă, cei invidioși pe fericirea altora și Tartarul – loc fortificat cu ziduri și porți din fier,

înconjurat de un râu de foc. Intrarea era păzită de Tisifone, nimeni nu putea intra, dar din interior

6
 [Last Name] 7

se puteau auzi urletele, vaietele și lanțurile cu care erau legați atât oamenii răi, cât și zeii care au

vrut să răstoarne puterea zeului Jupiter. Lucrarea lui Vergilius a inspirat scrierile medievale, în

special creația lui Dante (p. 50-53).

În capitolele III-IV ale primei părți, Minois ne prezintă pe scurt felul în care filosofia greacă și

pătrunderea culturii elenistice în decursul secolelor III-II î.Chr., în Palestina prin dinastia

egipteană a Ptolemeilor și campaniile lui Alexandru cel Mare au influențat preluarea ideilor

dezvoltate de către gânditorii eleni în cuprinsul textelor biblice, în special în cărțile Iov, Ioil,

Ecclesiastul, Ecclesiasticul sau Daniel. În exemplele menționate, vedem cu povestea unui om ca

Iov, ori gândirea profetică s-a îndreptat către dezbaterea problemei infernului, influențată de

filosofia greacă. În cărțile de înțelepciune, viața este plictisitoare, totul este la fel, toți vin și se

întorc în pământ, iar pedeapsa sau răsplata le dă Dumnezeu doar pe timpul vieții, individual și

colectiv, dar la urmă toți merg în șeol. Daniel schimbă la 80° viziunea despre viața viitoare a

evreilor, aducând în atenția cititorilor ideea unei judecăți universale, în care Dumnezeu îi va

despărți pe cei buni de cei răi, va compensa gravele injustiții de pe lumea aceasta prin trimiterea

unora la fericirea veșnică și a altora spre pedeapsă și „rușine veșnică”. Proorocia lui Daniel

marchează debutul literaturii și a curentului apocaliptic. Dumnezeu îi dezvăluie planul Său cu

privire la viitorul omenirii într-un limbaj simbolic, cuprinzând cifre și imagini ori clișee literare

pe care le vor relua textele evanghelice și chiar Iisus Hristos în predicile Sale cu temă

eshatologică (p. 59-63).

Evangheliile, redactări târzii, după anul 70 d.Chr., care îmbină texte scrise și tradiții orale

diferite, datorate influenței esenienilor, ne prezintă o schimbare de vocabular, în ceea ce privește

chiar denumirea „infernului”, schimbată cu cea de „Gheenă”- loc din afara Ierusalimului unde

erau aruncate cadavre și gunoaie, care ardeau mereu și erau pline de viermi, de aici clișeele

folosite de Iisus în descrierea iadului și ca expresie a chinurilor veșnice. Parabola cu săracul

7
 [Last Name] 8

Lazăr și bogatul rău, în scop didactic, folosește ideea de convertire prin povățuirea celor vii de

către un mort, arătând totodată și cele două stări/locuri în care au ajuns cei doi. Situația se

inversează, săracul a ajuns în „sânul lui Avraam”, în timp ce bogatul este torturat în iad, datorită

purtării sale zgârcite din viața pământească. Iisus reia și descrie Judecata de Apoi prin anumite

clișee folosite deja de proorocul Daniel, despărțirea celor buni de cei răi, mergerea la fericirea

sau pedeapsa veșnică, folosirea focul ca motiv și imagine stereotipă a curentului apocaliptic, care

vor fi mult mai detaliate în cartea lui Ioan dedicată acestui subiect. Autorul aduce afirmația că

folosirea infernului de către Hristos, a fost un arhetip al doctrinei Sale pentru a ilustra tendința de

convertire și urmările celor care nu voiau să accepte această nouă învățătură (p. 69-70).

În aceeași perioadă, școlile rabinice și talmudice au dezvoltat o serie de scrieri care explicau

modul în care era văzut infernul, ca un loc predestinat în care toate sufletele omenești ajung, dar

răspunderea pentru aceasta este una individuală, deoarece fiecare își pregătește chinul sau

fericirea veșnică, demostrată printr-o frază foarte înțeleaptă: „Adam nu este răspunzător decât

pentru el însuși. Toți suntem pentru noi înșine Adam”. Scrieri precum Cartea lui Enoh,

Apocalipsa lui Baruch, Talmudul, Talmudul de la Ierusalim sau Tratat asupra tribunalelor arată

că infernul este împărțit în șapte compartimente, caracterizate de o căldură insuportabilă care

alternează cu un frig geros, unde copurile sunt schingiuite și spânzurate de părțile intime, chinuri

care, odată ispășite, ar putea însemna ispășirea păcatului și accederea în Paradis. În același timp,

gnosticii și maniheii au dezvoltat reflecții dualiste cu privire la existența principiului bine-rău,

socotind infernul a fi chiar existența pământească, afirmând că sunt prizonierii lumii terestre și ai

trupului și că nu se pot niciodată elibera, deoarece sufletul se reîncarnează mereu în alt trup. În

concepția lui Mani, întunericul va fi închis într-o sferă împreună cu toate sufletele nepurificate,

care va deveni pentru ele o temniță veșnică (p. 71-76).

8
 [Last Name] 9

Alte texte de inspirație gnostică sau texte apocrife, apărute între secolele II-IV, printre care Odele

lui Solomon, Epistola apostolomm încearcă să descrie ideea că Hristos S-a coborât la iad și că a

purtat o luptă cu diavolul, apoi ar fi mers și a botezat drepții și proorocii Vechiului Testament,

eliberându-le sufletele de acolo.

Mult mai interesantă este scrierea, intitulată Acta Pilati, redactată în secolul IV. În acest text,

autorul necunoscut amplifică caracterul dramatic al coborârii în iad, surprinzând modul în care

forțele răului au reacționat la momentul morții lui Hristos. Aici se spune că Satana și Hades au

făcut un plan cum să-L primească pe Iisus, închizând porțile și trăgând zăvoarele înaintea Lui.

Iisus intră, aduce lumina în iad și îl dă pe Satana în mâinile îngerilor, iar pe Hades îl pune să îl

păzească până când El va reveni. Foarte interesant, Hades îl ceartă pe Satana: „Ce vină I-ai găsit

tu lui Iisus ca să-I dorești pierzarea? Cum ai îndrăznit să-I faci rău? De ce ai căutat să aduci în

împărăția întunericului un om care ți-a răpit toți morții de la începuturile timpurilor?”. Apoi Iisus

îl ia pe Adam din infern, fără referire la Eva, și-l ține de mână. Relatarea este exclusiv masculină,

deoarece gnosticii aveau o gândire misogină și credeau că împărțirea pe sexe era o lucrare rea, de

aceea femeile nu ar merita să ajungă la viața veșnică.

Alte texte, apărute și dezvoltate în Egipt și care s-au răspândit apoi în Evul Mediu sunt

Apocalipsa lui Pavel și Apocalipsele Fecioarei, în care Pavel călătorește în infern și află că

păcătoșii sunt supuși la peste 144.000 de chinuri diferite, între timp, s-a născut concepția că

Fecioara Maria mijlocește la Fiul său pentru mântuirea păcătoșilor, idee care a prins în gândirea

teologică la începutul secolului IV (p. 81-84).

9
 [Last Name] 10

Partea a II-a a cărții lui Minois este dedicată explicării modului în care Părinții Bisericii au

elaborat învățătura referitoare la infern, cum s-a născut infernul popular, dar și curentele de

gândire al unor învățați erudiți precum Origen, Grigore de Nyssa sau Hipolit din Roma. În

capitolele V-VIII, autorul ne arată cum imaginația despre infern a luat o altă întrosătură în

primele secole creștine, fiind folosită ca instrument de introducere a fricii ca mijloc de pastorație,

apariția unor superstiții absolut penibile, dar nici reprezentanții clerului nu aveau nicio reacție

împotriva acestor evenimente, deoarece pentru ei sfârșitul era foarte aproape și nu merita să-și

imagineze ce și cum va fi atunci, pentru că Hristos va reveni curând și nu va mai fi nevoie de

explicații, însă păgânii care trăiau în jurul lor vedeau realitatea cu alți ochi: „sunt proști, ființe

slabe și neștiutoare, sclavi, femei nevolnice și copii, numai ei pot fi atrași de aceste

fantasmagorii” (p. 91-93).

În Alexandria. Origen, Sfântul Ieronim și Grigore de Nyssa, discutau despre infern pe baza

culturii filosofice grecești neoplatonice și a altor curente de gândire antice pe care le cunoșteau

foarte bine. Concluzia lor a fost că iadul și suferința omului sunt o urmare a îndepărtării de

Dumnezeu prin săvârșirea faptelor imorale, învățăturile lui Pitagora sau a altor filosofi au valoare

doar puse în contextul celor ale lui Hristos, și că, până la urmă, Universul va reveni la starea

primordială după ce moartea va fi zdrobită și toți oamenii se vor purifica prin foc, atunci Hristos

va reda tronul Tatălui Său. Părinții Bisericii au dat judecății un cadru solemn și simbolic,

prezentându-L pe Hristos ca pe un judecător dur și necruțător care poate condamna sufletele

celor care au greșit la suferința veșnică (p. 94-100).

10
 [Last Name] 11

În aceeași perioadă, Sf. Cyprian, Hipolit din Roma, Afraat Persanul, Vasile cel Mare din

Cezareea și Grigorie de Nazianz dezbăteau la începutul secolului III, despre Judecata de Apoi și

cine și cum ajung acolo. Ideea se poate exprima prin câteva carcteristici: martirii jung direct în

cer, iar cei ce s-au lepădat vor fi chinuiță până la Judecata de Apoi. După principiul Hadesului,

drepții și oamenii răi așteaptă în compartimente diferite sentința, iar diavolii le arată celor răi

focul și oalele pregătite pentru pedepsirea lor. Oamenii răi se simt ca și cum ar fi bolnavi de

febră, nu au somn liniștit, însă suferința cea mai mare este dată de despărțirea de Dumnezeu (p.

100-103).

În secolele VI-X, mediul irlandez și anglo-saxon nu era compatibil cu doctrina creștină, astfel

misionarii veniți aici au folosit pastorala fricii pentru a influneța decizia de creștinare și

convertire a populației neînvățate, „barbare”. În Istoria Francilor, Gregoire de Tours prezintă

exemplele unor monarhi – Thierry al II-lea, Clotar I și Chilperic I care au săvârșit ucideri și

asasinări chiar împotriva propriilor rude și familii, ceea ce arăta că iadul este pe pământ, nu sub

el. În timp, suveranii devin pioși, merg în pelerinaje, poartă moaște pentru a atrage bunăvoința

lui Dumnezeu asupra lor. În același timp, mănăstirile devin principalele surse de îmbogățire

culturală, însă prin pierderea valorilor culturii filosofice grecești și romane, călugării ajung să

născocească basme despre fantome, apariții demonice, și nu mai au noțiuni fixe, astfel pentru ei

nu mai există granițe între rai și iad, toți trec unii pe la alții, iar Dumnezeu-Tatăl doar îi

supraveghează din cer, pasiv (p. 113-115).

În secolele XVIII-X, Beda Venerabilul, Papa Grigore cel Mare, ori călugări precum Wetti din

Richenau sau Notker cel Bâlbâit au realizat scrieri cu caracter moralizator în care au cuprins o

mulțime de povestiri ale unor călugări din Anglia care ar fi avut vedenii, în care au văzut infernul

11
 [Last Name] 12

și trăirile de acolo în diverse variante. Majoritatea au văzut infernul ca o vale largă, unde erau

patru focuri mistuitoare (minciuna, lăcomia de avere, discordia, cruzimea), existau două maluri,

unul care ardea și altul care era înghețat, unde au ajuns toți cei care nu s-au spovedit la timp, iar

diavolii râd de ei când îi chinuiesc, în timp ce ei se vaietă.

O descriere interesantă se află în Călătoria Sfântului Bernard, redactată la cumpăna secolelor

XI-XII, care relatează viziunea unei insule arse, unde se aflau Iuda („osânditul prin excelență”),

Pilat, Anna și Caiafa, iar aceștia povestesc despre „programul săptămânal” de pedespe la care

sunt supuși, enumerând întâmplările din fiecare zi. Luni sunt țintuiți pe roată și învârtiți în foc,

marți sunt întinși și acoperiți cu bolovani, miercuri sunt puși să fiarbă în smoală și sunt fripți la

proțap, joia sunt puși să înghețe într-o prăpastie, vineri diavolii le dau să bea aramă și plumb,

sâmbăta sunt aruncați într-o temniță infectă și urât mirositoare, iar duminica se odihnesc și se

refac pentru chinurile din săptămâna următoare.

Infernul a fost folosit și în scopuri politice în perioada medievală târzie, întâi de episcopi, apoi și

de către autoritățile centrale, monarhice. Wetti din Richenau descrie cum l-a văzut în vedenie pe

Carol cel Mare în infern din cauza relațiilor trupești cu sora sa, patru soții nelegitime și multe

concubine, iar un monstru îi sfâșia mereu organele sexuale. Carol cel Gros descrie cum a visat că

a fost dus în iad de un înger și a observat prezența prelaților tatălui său acolo, dar și pe Lotar și

Ludovic al II-lea. Carol cel Gros cu un fir de aur l-a desemnat pe Ludovic cel orb ca făcând parte

din dinastie (p. 119-123).

În fine, cartea lui Georges Minois este una foarte interesantă pentru cei care sunt captivați de

istoria ideilor, iar noțiunile explicate de mine în rândurile de mai sus sunt doar câteva dintre

ipotezele și explicațiile autorului în cauză, expuse pe scurt și într-o manieră succintă. Desigur,

cartea mai are două părți, la fel de interesante în care autorul explică și alte „mutații” ale

viziunilor infernale promovate de Biserică, de scriitorii sau artiștii Evului Mediu și până în epoca

12
 [Last Name] 13

contemporană a secolului XX, într-o ambianță conceptuală, filosofică și teologică aparte. Cărțile

lui Georges Minois sunt, în concluzie, adevărate călăuze în temele care reflectă gândirea asupra

fenomenelor de natură spirituală și dogmatică, de asemenea subiecte filologice și filosofice

complexe.

13