Curs 1 AGROCHIMIE

Agrochimia este o ştiinţă interdisciplinară care se ocupă cu controlul şi diagnoza stării de

fertilizare a solului şi a stării de nutriţie, prin analiza chimică a solului şi a plantei
Ea are ca mijloace de intervenţie pentru menţinerea sau sporirea fertilităţii,
îngrăşămintele şi amendamentele, a căror folosire trebuie să ducă la sporirea cantitativă şi
calitativă a producţiei vegetale, la dirijarea proceselor fiziologice şi biochimice de
formare a productivităţii şi rezistenţei plantelor fără degradarea mediului înconjurător.
Agrochimia tratează problemele nutriţiei plantelor într-un sistem integrat cu mediul
ambiant incluzând sistemul sol, sistemul plantă, îngrăşăminte şi microorganisme.
AGROCHIMÍE s.f. Ştiinţa care se ocupă cu studiul circuitului substanţelor nutritive în mediul de
creştere şi de dezvoltare a plantelor agricole, în vederea stabilirii măsurilor de sporire a producţiei
şi de îmbunătăţire a calităţii produselor. – Din fr. agrochimie.

agrochimíe s. f. (sil. -gro-) → chimie

AGROCHIMÍE f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul proceselor chimice şi biochimice ce au loc în sol şi
în plante. /agro- + chimie

AGROCHIMÍE s.f. Ştiinţă care studiază posibilităţile şi măsurile care duc la sporirea recoltelor prin
acţiunea asupra proceselor biochimice din sol. [Cf. fr. agrochimie].

AGROCHIMÍE s. f. ştiinţă care studiază interacţiunile dintre substanţele chimice, microorganisme şi

plantele superioare. (< fr. agrochimie)

Cunoştinţele în domeniul creşterii plantelor au atins în ultimele decenii un nivel atât de

ridicat încât nu mai este posibilă practicarea unor tehnologii moderne prin care să se
obţină producţii ridicate şi constante fără controlul permanent al factorilor de vegetaţie.
AGROCHIMIA este o ştiinţă interdisciplinară care vine în sprijinul producţiei prin
controlul unuia din factorii cei mai importanţi şi anume: starea de aprovizionare cu
elemente nutritive.
Agrochimia studiază:
 Circuitul elementelor nutritive în mediul de creştere şi dezvoltare a plantelor
(bazele agrochimice fiind proprietăţile plantelor în legătură cu aplicarea
îngrăşămintelor).
 Proprietăţile solului în legătură cu aplicarea îngrăşămintelor, legile acţiunii
reciproce dintre plante, sol, microorganisme şi îngrăşăminte. Biodinamica
elementelor, corectarea compoziţie ionice a solului.
 Principalele produse utilizate ca îngrăşăminte chimice şi organice – mijloace de
sporire a producţiei.
 Controlul agrochimic prin plantă şi sol şi principiile raţionale ale calculării
dozelor de îngrăşăminte şi sistemul de fertilizare.
 Pesticidele utilizate în agricultură.
  Chimizarea intensivă şi riscurile poluării solului, apelor, recoltelor, măsuri de
depoluare.
Sintetizând agrochimia se ocupă cu problemele de bază ale chimizării agriculturii.

De ce nu se poate renunţa la chimizare?

In prima jumătate a secolului al XX-lea se considera că în foarte scurt timp chimia va

putea rezolva nevoile de hrană ale omenirii prin produsele obţinute pe cale de sinteză.
Astăzi este unanim recunoscut de către specialişti că chimia nu va lua locul agriculturii ci
o va sprijinii cu îngrăşăminte, materiile prime, substanţe pentru protecţie în rolul şi
misiunea de satisfacere a cerinţelor de hrană ale populaţiei în continuă creştere. Dacă
omul are dreptul la viaţă are dreptul şi la hrană. Zilnic fiecare persoană în lume este
confruntată în prezent de o serie de probleme şi presiuni care-i solicită atenţia şi acţiunile.
Astfel el îşi poate consuma timpul:
 Încercând să-şi asigure hrana pentru el şi familia sa;
 Preocupat de natura în mijlocul căreia trăieşte.
Factorii care impun creşterea producţiei agricole sunt:
 Explozia demografică
 Criza de energie şi materii prime – neuniform repartizate pe glob
 Decalajele economice între state
 Procesul intens de urbanizare şi ca urmare scăderea mâinii de lucru din
agricultură
 Cursa înarmărilor
 Degradarea mediului – poluarea lui.
Explozia demografică
În anul 1650 populaţia globului număra 0,5 miliarde locuitori. Ritmul anual de creştere
era de 0.3 % deci perioada de dublare era de 250 de ani. In anul 1830 (în mai puţin de
200 de ani) populaţia atinge 1 miliard de locuitori. Între 1890-1930 (100 ani) populaţia
atinge 2 miliarde de locuitori. Între 1930-1960 (30 ani) atinge 3 miliarde de locuitori. În
anul 1970 populaţia atinge 3,6 miliarde ritmul de creştere era de 2,1% deci perioadele de
dublare de numai 33 de ani. În anul 1980 populaţia atinge 4,2 miliarde de locuitori.
Ritmul de creştere se accelerează în anul 1990 studiile arată că s-a depăşit 5,4 miliarde de
locuitori. În anul 2000 peste 6,2 miliarde iar în anul 2030 studiile prognozează peste 12-
15 miliarde. Pe glob se nasc în prezent astăzi în fiecare secundă în medie 2 copii ceea ce
înseamnă zilnic 180 000 noi născuţi, anual înseamnă 60-70 de milioane de locuitori ceea
ce echivalează cu populaţia Bulgariei, România, Ungaria şi Grecia la un loc.
La noi în ţară populaţia a crescut astfel:
Recensământ în 1930 – 14,28 milioane
1948 – 15,80 milioane
1956 – 17,50 milioane
1966 – 19,00 milioane
1970 – 20,00 milioane
1990 – 23,10 milioane
1995 – 22,70 milioane
2006 – 22,80 milioane.
În fiecare 2 minute se nasc 3 copii, rata anuală este de circa 200 000 de noi locuitori.
Este de la sine înţeles că numai acest fapt al sporirii populaţiei necesită în mod
corespunzător o creştere a producţiei agricole şi alimentare. Creşterea populaţie pe glob
are loc în ritmuri diferite. Necesarul de hrană pentru populaţia în continuă creştere diferă
pe glob în raport cu zonele geografice neexistând peste tot o corelaţie între creşterea
populaţiei şi posibilitatea aprovizionării cu produse agroalimentare. Astfel, în Extremul
Orient creşterea populaţiei este mai intensă ( ritm de 3-4 %) producţia de cereale va
trebui să crească cu 4-5 %. Pe zone geografice există mari diferenţe în ce priveşte
asigurarea calităţii hranei exprimate în calorii /pe cap de locuitor/zi. Numai în Europa,
America de Nord, Oceania se asigură o raţie echilibrată de 3000 cal/cap/zi. În prezent
aproape 60% din populaţia globului este subnutrită peste 500 000 de persoane servesc 1
singură masă/zi. Din totalul produselor agroalimentare mai mult de 50 % sunt consumate
de 28% din populaţia globului, în timp ce 72% din populaţie consumă restul (sub 50 %).
Ritmurile de dezvoltare economică între ţări sunt foarte variate depinzând de sursele de
materii prime şi de o serie de factori sociali şi economici. În America de Nord trăiesc 6%
din populaţie şi consumă 30% din resursele globului, de 25 ori mai mult decât China de
16 ori mai mult decât în ţările lumii a 3-a.
Calitatea raţiei este un aspect care să ne reţină atenţia. Cantitatea de proteină folosită
zilnic în cadrul raţiei/cap de locuitor/ zi. Consumul anual de proteină se estimează la 85-
100 milioane tone, din care 20-25 milioane tone o reprezintă proteina animală. Restul
este proteină vegetală, care în viitor trebuie să crească.
Problema subdezvoltării. În primele două decenii după al 2-lea război mondial, ca
urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi a unor factori socio-politici omenirea s-a separat
în două mari grupe economice: ţări dezvoltate şi ţări în curs de dezvoltare. În ţările în
curs de dezvoltare produsul naţional brut pe cap de locuitor este de 13-36 ori mai mic
ca în ţările dezvoltate. Ritmul anual de creştere ar trebui să fie să fie de 1,7% în ţările
dezvoltate (în realitate este de 3,3%) şi de 5% în lumea a 3-a. Ţările în curs de dezvoltare
deţin 70% din suprafaţa arabilă şi produc 40% din producţia agricolă mondială,
reprezintă 70% din populaţia globului consumă 16% din totalul energiei produse. O serie
de ţări în curs de dezvoltare sunt bogate în resurse de materii prime şi energie. Nigeria,
Indonezia, Irak în petrol, Nigeria, Gabon în uraniu, în timp ce ţări puternic industrializate
nu au surse proprii de energie.
Criza energetică şi de materii prime afectează şi agricultura în primul rând în calitatea
de consumator al carburanţilor necesari mecanizării. Prin creşterea preţului petrolului este
influenţat costul lucrărilor de mecanizare, costul îngrăşămintelor şi produselor
fitofarmaceutice. Ritmul de tăiere a pădurilor pentru construcţii şi foc va duce peste 100
de ani la 40 % din fondul silvic de azi. Resursele petroliere vor ajunge maxim 50 de ani.
Rezerva de apă care intră în circuitul hidrologic reprezintă 1% din total (38 000km 3). Ea e
repartizată neuniform 12% din total în Africa, 33% în SUA, America de Nord. Multe ţări
industrializate consumă mai multă apă pentru industrie decât pentru agricultură. În lumea
a 3-a mor zilnic 25 000 de oameni de boli transmise prin apă.
În contextul problemelor menţionate în condiţiile creşterii vertiginoase a populaţiei
pentru susţinerea creşterii economice elementele necesare se împart în 2 categorii. Prima
categorie cuprinde nevoile fizice care susţin orice activitate fiziologică şi industrială
(alimente, materii prime, combustibil). A doua categorie cuprinde nevoile sociale. Chiar
dacă sistemele fizice ale pământului sunt capabile să susţină nevoile fizice ale populaţiei
în continuă creştere. Creşterea reală a populaţiei şi economiei va depinde de factori ca:
pacea, stabilitatea socială, educaţia, posibilitatea de asigurarea a locurilor de muncă,
progresul tehnologic continuu.

Mijloacele de sporire a producţiei agricole

Problema a preocupat şi preocupă pe numeroşi specialişti, organizaţii internaţionale şi
guvernele multor state. Specialiştii apreciază că la nivelul cunoştinţelor actuale şi prin
luarea în cultură de noi terenuri poate asigura hrana a peste 47-50 de miliarde de
locuitori.
Căile de bază ale sporirii produselor agricole se împart în:
Măsuri de ordin socio-politic:
 Reforma agrară în sens larg, nu numai redistribuirea pământurilor ci şi
înzestrarea cu mijloace tehnice pregătirea cadrelor iar în ţările în curs de
dezvoltare lichidarea analfabetismului.
 Lărgirea pieţelor de desfacere şi înlăturarea barierelor artificiale în comerţul
internaţional în curs de dezvoltare cărora li se permite o largă desfacere a
produselor pentru ca cu devizele obţinute să se industrializeze.
 Accesul la cuceririle tehnice şi ştiinţei moderne (transfer de tehnologie).
Măsuri de ordin tehnic:
Luarea în cultură de noi terenuri. În prezent din suprafaţa totală a uscatului de 14,9
miliarde ha se cultivă 1,4 miliarde ha. Din estimările făcute mai pot fi luate în cultură 1,8
miliarde ha deci există posibilitatea dublării suprafeţei dar cu investiţii deoarece
terenurile sunt deşerturi, păşuni, terenuri ce solicită amenajări. Suprafaţa terenurilor noi
luate în cultură până în anul 2000 a crescut cu 4% (55-60 milioane ha). Situaţia la noi în
ţară din 23,75 milioane ha, 14,9 milioane ha sunt teren agricol, din care:
9,77 milioane ha teren arabil
4,4 milioane ha păşuni şi fâneţe
0,255 milioane ha vii
0,350 milioane livezi
peste 6,3 milioane ha fond forestier.
Posibilităţile de extindere a suprafeţelor arabile sunt limitate.
Dacă ne referim la un alt indice legat de suprafaţa de teren agricol necesară pentru
obţinerea hranei unui individ sunt necesare:
3,2 ha în condiţiile unei agriculturi intensive
0,8 ha în condiţiile unei agriculturi cu asolament
0,22ha în condiţiile folosirii îngrăşămintelor
0,17 ha în condiţiile unei agriculturi intensive prin îngrăşăminte şi irigaţii.
În zone temperate, în condiţii naturale sunt necesare 0,8 ha.
La noi în ţară revin în prezent 0,38 ha/ cap de locuitor. Pentru ţara noastră această măsură
de extindere a suprafeţei este numai parţial posibilă.
Căile de sporire a producţiei agricole prin mijloace tehnice cuprinde:
 Folosirea şi crearea de soiuri noi de plante şi material săditor cu mare capacitate
de producţie, obţinerea în domeniul horticulturii a soiurilor de producţiei – pomi,
vie - de talie joasă, robuşti rezistenţi la boli şi dăunători.
 Mecanizarea lucrărilor agricole pentru executarea lucrărilor la timp şi de bună
calitate.
 Folosirea irigaţiei.
  Agrotehnică superioară.
 Chimizarea, o verigă importantă care prin folosire trebuie să se regăsească într-o
eficienţă economică maximă a produselor agricole. Aplicarea îngrăşămintelor,
produselor pentru combatere, biostimulatori, produse de uz zooveterinar.
S-au făcut numeroase studii pentru a se constata cu cât contribuie diferitele măsuri
tehnice la sporirea producţiei agricole (SUA, Japonia, Europa)
În SUA studii făcute pe o durată de 85 de ani au stabilit următoarele:
Între 1870-1914 creşte producţia datorită luării în cultură de noi terenuri.
Între 1918-1940 creşte producţia datorită mecanizării
Între 1940-1955 creşte producţia datorită chimizării. Concluzia este că aportul factorilor
după Haedy a fost de 45% din îngrăşăminte, 10-15% seminţe selecţionate, 6% irigaţii
rezultate din studii efectuate pe 20 de ani. Din studiile FAO privind consumul de
îngrăşăminte şi producţie la hectar reiese ca: indicele valorii producţiei creşte odată cu
cantitatea de îngrăşăminte folosite. Producţia agricolă exprimată valoric este mare pentru
ţări ca Belgia Olanda, Japonia cu consum peste 400-500 kg s.a./ha, în timp ce ţări ca
Thailanda, India, Siria, Indonezia au consum mediu, index valoric scăzut. La noi în ţară
un studiu de sinteză care se referă la aportul diferiţilor factori în sporirea producţiei
agricole arată că dacă se ia egal cu 100 sporul de recoltă se datoreşte: 38% îngrăşăminte,
34,5% lucrările solului, 12,5% seminţelor selecţionate, 15% rotaţiei culturilor,
reprezintă corelaţia directă între cantitatea îngrăşămintelor folosite şi creştere producţiei
la ha. Omenirea are suficiente resurse să hrănească întreaga populaţie actuală şi chiar
mai mare dar nenorocirea milioanelor de flămânzi este că ei se aşează la masă după ce
bogaţii au consumat jumătate din producţia alimentelor globului, iar animalele lor
consumă o treime din totalul cerealelor (aproximativ cât ar mânca intr-un an 1,3 miliarde
locuitori).
FOLOSIREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR ŞI CRIZA ENERGETICĂ
Vocaţia agriculturii a fost din totdeauna aceea de a asigura necesarul de hrană al
omului, iar producţia agricolă a fost încă de la începutul ei consumatoare de energie.
În trecut, când populaţia aflată pe teritoriul ţării noastre nu depăşea 1 milion de
locuitori, reveneau pe cap de locuitor în medie 5 ha teren arabil şi alte 5 ha erau
menţinute pârloagă, cerinţele de hrană prin producţia agricolă se rezolvau pe seama
energiei solare şi în oarecare măsură prin munca umană.
Astăzi, odată cu creşterea populaţiei a sporit şi nevoia de alimente şi deci implicit
nevoia de a produce mai mult. Agricultura s-a intensificat iar resursele energetice
utilizate s-au modificat în ceea ce priveşte raportul de participare:
a) unele resurse energetice sunt fără restricţii, cum este energia solară şi
eoliană, considerate inepuizabile;
b) altele sunt regenerabile cum ar fi materia organică, munca omului şi a
animalelor;
c) iar unele sunt limitate (epuizabile), energia fosilă (ţiţei, cărbune, gaze
naturale).
Raportul de participare a diferitelor resurse energetice în procesul producţiei
agricole, diferă corespunzător cu sistemul de agricultură. În agricultura intensivă este în
favoarea resurselor limitate date de energia fosilă; raportul de bioconversie fiind de 1 la
3-4 în agricultura chimizată, mecanizată, irigată, faţă de raportul de 1:129 în agricultura
extensivă de tip pastoral, când producţia agricolă era însă cu mult mai scăzută.
 Dacă socotim toate formele de energie ce se utilizează astăzi la un hectar pentru
cultura plantelor agricole se consumă în medie 10-12 GJ, în perspectiva anului 2000
aceasta se va dubla.
Îngrăşămintele aplicate reprezintă în medie un consum de energie fosilă de 6,3
GJ/ha, adică 50% din energia fosilă utilizată pentru obţinerea producţiei agricole
vegetale. Dacă adăugăm şi consumul de energie încorporat în substanţele folosite la
combaterea bolilor şi dăunătorilor şi în carburanţi (folosiţi pentru mecanizare) consumul
se ridică la 2/3 din energia fosilă totală utilizată la plantele prăşitoare.
Se impune deci ca în contextul implicaţiilor crizei energetice mondiale şi la noi să
fie regândite şi îmbunătăţite tehnologiile de cultură, inclusiv aplicarea îngrăşămintelor
chimice, care trebuie să se facă numai de persoane avizate şi numai în urma unui control
chimic al plantei şi al solului, pentru a se evita orice risipă, care în fond înseamnă un
consum inutil de energie fosilă şi o afectare a preţului produsului.
De asemenea se impune alegerea mai raţională a sortimentului de îngrăşăminte,
deoarece şi aici apar diferenţe în ceea ce priveşte consumul de energie folosit pentru
fabricarea lor.
În prezent pentru sinteza unui kilogram de îngrăşământ substanţă activă se
consumă în medie 73-91 MJ pentru azot, 13-20MJ pentru fosfor (P2O5) şi 8-14 MJ pentru
potasiu (K2O), consum ce se diferenţiază în raport şi cu sursa energetică de bază.
Astfel, pentru 1 kg N se consumă în raport cu materia primă de la care se porneşte
după cum urmează:
cărbune 123MJ/kg
petrol 86MJ/kg
gaze naturale 73MJ/kg
faţă de minimum teoretic care este de 50 MJ/kg de N sintetizat. Deci şi industria chimică
are posibilităţi de reducere a consumului de energie folosit la fabricarea îngrăşămintelor.
Din totalul energiei utilizate pentru producerea îngrăşămintelor chimice 88% se
foloseşte pentru realizarea produsului, 11% pentru diverse operaţiuni după realizarea
îngrăşământului şi 1% pentru transport.
La noi în ţară din totalul energiei comerciale utilizate în economia naţională
consumul în agricultură reprezintă aproape 3,5%.
Agricultura nu este numai consumatoare de energie ci şi producătoare de
energie, ea este de fapt singura ramură economică (producţia vegetală) care produce mai
multă energie decât consumă.
Raportul de bioconversie reprezintă raportul între cantitatea de energie (calorii)
introdusă în sistem şi cantitatea de energie rezultată din produsul obţinut. În final ceea ce
interesează este raportul de revenire (bioconversie) al energiei investită (îngrăşăminte,
pesticide,etc) în sporul de recoltă realizat. După rezultatele cercetărilor experimentale
făcute în ţara noastră îngrăşămintele cu azot, fosfor sau potasiu dau sporuri diferite în
raport cu specia, soiul (varietatea hibridă), tehnologia de cultivare, condiţiile climatice.
Sub aspectul raportului de bioconversie al energiei fosile încorporate în
îngrăşăminte, pe baza sintezei datelor de cercetare din ţara noastră pentru principalele
plante de cultură, acestea diferă în raport cu specia (D. Davidescu şi Velicica Davidescu
1980) astfel:
Îngrăşăminte cu azot: orez  cartofi  sfeclă de zahăr  grâu  porumb  tomate
ardei  castraveţi
 Îngrăşăminte cu fosfor: sfeclă de zahăr  cartofi  orez  grâu  porumb  tomate
ardei  castraveţi
Îngrăşăminte cu potasiu: sfeclă de zahăr  orez  tomate  cartof  porumb 
castraveţi  grâu
Raportul general de bioconversie al energiei fosile încorporate în îngrăşăminte, în
energia cuprinsă în produsele vegetale, situează pe primul loc îngrăşămintele cu fosfor,
urmate de cele cu potasiu, ultimele fiind îngrăşămintele cu azot, care de altfel sunt şi cele
mai mari consumatoare de energie fosilă.
Bioconversia trebuie judecată însă şi prin eficienţa economică, care este dată de
diferenţa dintre valoarea sporului de recoltă obţinut şi costul îngrăşământului folosit,
precum şi prin valoarea biologică a produselor vegetale.
Cunoaşterea acestui indice prezintă importanţă deoarece acelaşi spor de recoltă se
poate obţine cu doze şi raporturi diferite de îngrăşăminte, ori energia folosită şi
încorporată în acestea nu este aceeaşi. De aceea se impune alegerea corectă a dozelor,
după curbele de egal randament şi aplicarea lor în urma unui control sistematic al stării de
fertilitate, utilizarea de noi sortimente de îngrăşăminte ce se obţin cu consum mai mic de
energie, precum şi recircularea unor rezidii vegetale (gunoi de grajd, compost,
îngrăşăminte verzi), în vederea creşterii coeficientului de transformare a energiei
încorporate în îngrăşăminte, în produsele vegetale.
În contextul crizei de energie care afectează şi ţara noastră sporirea producţiilor
vegetale nu este posibilă prin restrângerea utilizării îngrăşămintelor ci urmărirea creşterii
coeficientului de bioconversie şi a randamentului energetic printr-o nouă strategie prin
care să se atragă în circuitul elementelor nutritive din gospodărie, îngrăşămintele organice
naturale (gunoiul de grajd), precum şi o serie de reziduuri organice vegetale şi animale
care compostate după reguli ştiinţifice contribuie la ridicarea coeficientului de utilizare al
îngrăşămintelor chimice. Totodată folosirea îngrăşămintelor organice naturale şi a altor
reziduuri organice contribuie nu numai la ridicarea fertilităţii solului dar şi la protejarea
mediului ambiant.
Dacă s-ar reduce consumul de îngrăşăminte chimice pe motiv că acestea sunt mari
consumatoare de energie fosilă, aceasta ar duce la scăderea producţiei vegetale la unitatea
de suprafaţă şi la mărirea cheltuielilor pe tona de produs. O scădere a producţiei vegetale
ar atrage şi scăderea producţiei animale de lapte, carne, ouă ceea ce ar provoca implicit
scăderea şi a nivelului de trai.

Bibliografie
1. Velicica Davidescu, Avarvarei I., Mocanu R., Goian M. Agrochimia curs Ed
SITECH 1997
2. D.Davidescu, Velicica Davidescu Protecţia chimică în agricultură,
Ed.Academiei, 1992
3. Velicica D.Davidescu, Velicica Davidescu Agrochimia Modernă
Ed.Academiei,1981
4. Velicica .Davidescu, Agrochimia şi chimia pesticidelor AMD-USAMV-Buc.2000
5. D.Davidescu, Velicica Davidescu, Testarea stării de fertilitate prin analiza plantei
şi a solului. Ed.Academiei, 1981
6. D.Davidescu,Velicica Davidescu, L.Calancea, Azotul în agricultură
Ed.Academiei,1976
7. D.Davidescu,Z.Borlan,Velicica davidescu, C.Hera, Fosforul în agricultură,
Ed.Academiei, 1978
8. D.Davidescu, Velicica Davidescu, Potasiu în agricultură, Ed.Academiei, 1979
9. D.Davidescu, Velicica Davidescu, R.Lăcătuşu, Microelementele în agricultură,
Ed.Academie 1988
10. Davidescu, D.Davidescu, Compendium agrochimic, Ed.Academiei, 1999