Politici agricole şi de dezvoltare rurală

CURS 5.

Traiectorii ale
sistemelor agricole
 Structura cursului

Probleme în practicarea unei agriculturi de calitate

Traiectorii ale sistemelor agricole

→ Agricultura tradiţională
→ Agricultura industrială
→ Agricultura ecologică
 Probleme în practicarea unei
agriculturi de calitate

În toate ţările lumii  probleme în practicarea agriculturii de calitate

Cauze:
 extinderea (uneori iraţională) a activităţilor industriale în areale care n-ar
fi trebuit afectate;
 practicarea anterioară a unui tip de agricultură intensiv care a secătuit o
parte din resursele solului;
 degradarea mediului, pe motivul exagerării rolului progresului tehnic;
 schimbarea destinaţiei terenurilor agricole – recunoscută pe plan
european ca fiind unul din motivele afectării biodiversităţii;
 atingerea unor limite ecologice ale dezvoltării – obţinerea de rezultate în
agricultură, cu preţul distrugerii ecosistemului;
 migraţia rural-urban – a deteriorat echilibrul vieţii în ambele medii, a
influenţat negativ ocupaţiile, a impus dificultăţi în găsirea de locuri de muncă;
 productivitatea scăzută a agriculturii extensive, de tip durabil – în raport
cu cea obţinută în maniera intensivă de lucru.
 Probleme în practicarea unei
agriculturi de calitate
• Dilema agriculturii moderne:
Sustenabilitatea
→ revenirea la tehnicile care reduc impactul negativ asupra mediului;
→ aceste tehnici presupun randamente scăzute.

• Ce alegem:
 surse neregenerabile de energie, îngrăşăminte şi pesticide
dar cu efecte în creşterea rezultatelor cantitative şi a productivităţii?
sau
 metode naturale care conservă agricultura, mediul şi viaţa
dar presupunând randamente mici?

• În prezent, importanţa utilizării mijloacelor agriculturii conservative este

extraordinar de mare.
– Ele presupun utilizarea unor tehnologii ultramoderne
• GPS cu identificarea locaţiei terenurilor şi dozarea prin satelit a nutrienţilor,
• evaluarea unor informaţii privind: caracteristicile solurilor, tipul îngrăşămintelor
necesare, densitatea la semănat etc.
– Scopul lor: creşterea eficienţei economice, dar prin metode nedistructive.
 Traiectorii ale sistemelor agricole

• Sistemele agricole – acele tipuri de sisteme economice în care

pământul (natura) este resursa principală de producţie.

• Scopul utilizării acestui input este unul extrem de complex:

– de a valorifica fertilitatea solului, prin producţia diverselor culturi de plante şi
rase de animale;
– de a antrena mediul social-economic alături de cadrul natural, în sensul
dezvoltării economiei naţionale;
– de a ocroti mediul înconjurător, chiar în condiţiile utilizării unor agregate
tehnice şi maşini agricole.

• Un sistem de producţie agricolă presupune:

– o unitate de exploatare (terenul aferent viitoarei folosinţe);
– existenţa unor sisteme de cultură combinate – agricole şi de creştere a
animalelor – sau separate;
– input-uri de natura factorului natural (pământ), îngrăşăminte, seminţe, utilaje
şi tehnologii, carburanţi pt. maşinile agricole;
– output-uri de tipul produselor şi serviciilor, corelate cu randamentele pe
suprafaţă: producţia la hectar, venit agricol pe muncitor etc.
 Traiectorii ale sistemelor agricole

Tipologia sistemelor de exploataţie agricolă:

• Sistemele extensive
– input-uri economice reduse (capital relativ redus, aport tehnic minimal),
– mizează pe calităţile prod-factorului pământ şi pe munca fizică;
– concentrate pe orizontală;
– nu pot presupune rezultate semnificative cantitativ şi nici eficienţă,
– pot impune calitate.
– Exemple: agricultura tradiţională; agricultura ecologică.
• Sistemele intensive
– oferă posibilitatea obţinerii unui volum mare de produse,
– input-uri semnificative, tehnologii inovative, capabile de mari performanţe.
– concentrare pe verticală (valorizarea cât mai multor factori pe unitatea de
suprafaţă),
– indică o productivitate ridicată.
– Exemple: agricultura industrială.
• Sistemele integrate
– combină – mai mult sau mai puţin echilibrat – aportul celor anterioare.
– Exemple: culturi horticole (flori) sau arboricole (viţă de vie, citrice, măslini).
 Agricultura tradiţională
(familială, convenţională, ţărănească)
Caracteristici
 cantităţi reduse de input-uri economice
 volum mare de forţă de muncă;
 productivitatea depinde în mare măsură de potenţialul natural.
• Structurile de exploatare predominante = de dimensiuni mici şi foarte mici
(exploataţiile familiale)
– utilizează pe scară largă munca manuală şi animală,
– practică fertilizarea naturală,
– ocazional, utilizează substanţe chimice şi rotaţia simplă a culturilor.
• Volumul producţiei – asigurat de existenţa unui număr mare de exploataţii mici.
• Eficienţa economică = redusă, din cauza randamentelor slabe pe unitatea de
suprafaţă sau pe cap de animal;
• Producţia obţinută = destinată preponderent autoconsumului familiei (doar
cantităţile ocazional excedentare sunt destinate pieţei).
• Obiectiv principal = subzistenţa familiei de agricultori.
• Structura culturilor:
– în general, culturi extensive, bazate pe fertilitatea naturală a solului;
– utilizează tehnologii tradiţionale, ca rezultat al experienţei dobândite în
timp de generaţiile de agricultori.
 Agricultura tradiţională
(familială, convenţională, ţărănească)
Caracteristici

•Efortul puterii publice este minim  promovarea acestui sistem mai ales în ţările
cu un nivel redus al PIB/locuitor.

•Sistemul agriculturii tradiţionale

În ţările în curs de dezvoltare (cu nivel scăzut al PIB / loc.) – foarte răspândit
– ţări mai puţin dezvoltate, sărace, bazate pe fermele ţărăneşti;
– ţările CEE (foste socialiste)
• unde situaţia economică a suferit dezechilibre importante
• reformele funciare (decolectivizarea agriculturii) au generat fragmentarea excesivă
a suprafeţelor agricole
• (ex. România, Bulgaria şi, în proporţie mai redusă, Ungaria şi Polonia);

În statele dezvoltate

 fie ca hobby (grădinărit),
 fie datorită unor tradiţii seculare în domeniu (ex. Elveţia, Italia,Franta etc).
– marea proprietate funciară este reglementată sub raport juridic şi social, fiind
fundamentul acestor sisteme agricole;
– aici, agricultura tradiţională nu reprezintă regula, ci doar excepţia.
 Agricultura tradiţională
(familială, convenţională, ţărănească)

Avantaje:
• dezechilibrele cauzate asupra mediului ambiant sunt minime
 este considerat cel mai adaptabil sistem la cerinţele agriculturii ecologice;
• costuri minime de conversie;
• prin practicarea acestui sistem agricol se urmăreşte, cu prioritate, asigurarea
securităţii alimentare (deşi obiectivul nu este realizat)

Dezavantaje:
• dificultăţi de adaptare la cerinţele extrem de mari ale pieţei;
• ţările în care acest sistem este preponderent sunt dependente de importuri
agroalimentare pentru acoperirea consumului populaţiei non-agricole.
 Agricultura industrială

Caracteristici:
• tip de agricultură puternic marcat de elementele modernizării,
• presupune utilizarea pe scară largă a factorilor progresului tehnic:
– cantităţi masive de îngrăşăminte chimice, pesticide, mutaţii genetice;
• mecanizarea sau chiar automatizarea complexă a proceselor tehnologice,
• implică lucrări de îmbunătăţiri funciare, soiuri de plante şi rase de animale de
înaltă productivitate.

• Structura culturilor = foarte variată, dictată de cerinţele pieţei;

• Utilizarea unor tehnologii performante reclamă existenţa concentrării suprafeţei

agricole în exploataţii de dimensiuni mijlocii (10-50 ha) şi mari (peste 50 ha).
• necesită adesea investiţii considerabile, care nu pot fi suportate integral de
agricultori
– aici intervine rolul puterii publice, prin:
• preluarea unei părţi din costul factorilor de producţie
• susţinerea preţurilor produselor agricole.
 Agricultura industrială

• Eficienţa economică = foarte ridicată

– randamente superioare obţinute la hectar sau pe cap de animal
– preţuri înalte (determinate de creşterea cererii manifestate pe piaţa
produselor agroalimentare);

• Practicarea cu preponderenţă a agriculturii industriale asigură:

– securitatea alimentară
– un mare excedent de produse agricole destinat exportului
– profitabilitate ridicată, ce permite dezvoltarea sectorului agricol.

• Sistemul agriculturii intensive apare în ţări cu economii dezvoltate, în care

pot fi susţinute eforturile investiţionale solicitate continuu de acest sistem;
– prezent, în general, în ţări cu un nivel ridicat al PIB/locuitor
 Agricultura industrială

Avantaje:
• sistem de mare randament;
• asigură produse proaspete suficiente, pe tot parcursul anului.
• permite obţinerea unei game largi de alimente în raport cu necesităţile şi
gusturile consumatorilor (inexistentă în cazul agriculturii tradiţionale);
• producţia agricolă are nevoie de îngrăşăminte chimice, pentru a susţine
randamentele ridicate şi a combate bolile şi dăunătorii;
– pentru a reduce efectul lor negativ, tehnologiile actuale fac posibilă elaborarea unor
metode eficiente de lucru, care să reducă din extinderea pesticidelor.

Dezavantaje:
• mare consumator de pesticide, îngrăşăminte şi combustibil;
• din cauza proceselor implicate, se află la polul opus agriculturii ecologice –
mecanizarea şi chimizarea pot provoca degradarea ecosistemelor, cu impact
nefavorabil pe termen lung asupra echilibrelor naturale şi ecologice.
• costul mare al fertilizării exclusiv minerale (îngrăşăminte chimice):
- pentru producerea a 25 tone azot se consumă 3,5 mil kcal, în timp ce pentru transportul,
compostarea şi aplicarea în câmp a materiei organice – 950 mii kcal;

 singura soluţie realistă: utilizarea îngrăşămintelor organice şi minerale,

combinate armonios şi echilibrat.
 Agricultura ecologică

Caracteristici
• o posibilă alternativă la structurile deja amintite: tradiţională şi industrială.
• admiterea faptului că pământul, plantele, animalele şi omul reprezintă un
ansamblu de componente care inter-relaţionează permanent;
→ dependenţa masivă de motivaţii ecologice.

• Exploataţii agricole de dimensiuni mici şi medii, care să permită aplicarea unor

metode neindustriale;
• Practicarea rotaţiei culturilor şi a asolamentelor;
• Investiţii de tipul şi cuantumul solicitat de agricultura practicată în fermele medii.

• în limita posibilităţilor, recomandările specialiştilor sunt în favoarea fermelor mixte

– creşterea animalelor alături de cultivarea plantelor
(motive legate de obţinerea gratuită a materiei organice pentru sol);

• necesitatea reciclării elementelor esenţiale vieţii – regenerarea resurselor şi

reintegrarea lor ulterioară în sol şi plante → „agricultură regenerativă”.
• Fertilizare exclusiv organică:
– eliminarea îngrăşămintelor chimice din cultura plantelor şi a concentratelor din hrana
animalelor.
 Agricultura ecologică

• Preferinţa pentru soiuri de plante şi rase de animale cu mare adaptabilitate la

schimbările de mediu;

• Opţiunea pentru costurile de prevenire a îmbolnăvirilor (atât la plante, cât şi la

animale), decât pentru cele de tratare a paraziţilor (medicaţia putând prevedea
substanţe chimice);

• Pondere mare a muncii manuale, considerată mai prudentă (maşinile pot afecta
plantele tinere);
• Forţă de muncă pregătită conform normelor tradiţionale de a lucra pământul;
– Apel la lucrări agrotehnice neagresive
– acceptă un anumit grad de mecanizare, dar nu în exces
–  intenţia este de a proteja solul de inevitabila tasare a stratului de suprafaţă
(bogat în nutrienţi);

• Existenţa cererii efective pentru produse, chiar dacă preţurile la care se

comercializează sunt relativ ridicate;
• Nivelul preţurilor este motivat de:
– originea naturală a bunurilor (lipsa pesticidelor),
– impactul minim al tehnicii în crearea lor,
– aportul muncii manuale la obţinerea satisfacţiei în consum.
 Agricultura ecologică

• In etapa de producţie
– se interzice utilizarea organismelor modificate genetic, a fertilizanţilor şi pesticidelor
de sinteză, a stimulatorilor de creştere, hormonilor, antibioticelor etc.
• În etapa de procesare a alimentelor
– se restricţionează folosirea aditivilor, a substanţelor complementare şi a
substanţelor chimice de sinteză.

• Obiectivele, principiile şi normele aplicabile producţiei ecologice sunt cuprinse în

legislaţia comunitară şi naţională din acest domeniu.
• Ele reglementează metodele de producţie, procesarea, etichetarea, comerţul,
importul, inspecţia şi certificarea.

• Prevederile privind etichetarea produselor obţinute din agricultura ecologică

– Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului privind producţia ecologică şi etichetarea
produselor ecologice
– Regulamentul (CE) nr. 889/2008 al Comisiei de stabilire a normelor de aplicare a
Regulamentului (CE) nr. 834/2007
sunt foarte precise şi urmăresc oferirea încrederii depline consumatorilor în
produsele ecologice obţinute, ca produse în conformitate cu reguli stricte.
 Agricultura ecologică

• Pentru obţinerea şi comercializarea produselor ecologice care poartă

etichetele şi siglele specifice
– producătorii trebuie să parcurgă un proces strict ce trebuie urmat întocmai.

• Înainte de a obţine produse ce pot fi comercializate cu menţiunea ,,produs

ecologic” exploataţia trebuie să parcurgă o perioadă de conversie, min. 2 ani.

• Pe durata întregului lanţ de obţinere a unui produs ecologic:

– operatorii trebuie să respecte permanent regulile stabilite în legislaţia
comunitară şi naţională.
– trebuie să-şi supună activitatea unor vizite realizate de organisme de
inspecţie şi certificare, în scopul controlului conformităţii cu prevederile
legislaţiei.

• Consumatorii care cumpără produse care poartă sigla naţională şi logo-ul

comunitar pot avea încrederea că:
– cel puţin 95% din ingredientele produsului au fost obţinute în conformitate cu
metodele de producţie ecologică
– produsul respectă regulile de producţie ecologică.
– produsul poartă numele producătorului, procesatorului sau vânzătorului şi numele
sau codul organismului de inspecţie şi certificare.
 Agricultura ecologică

Avantaje:
• calitatea deosebită a producţiei;
• siguranţa în alimentaţie (obţinerea de produse agroalimentare fără utilizarea
produselor chimice de sinteză);
• încrederea în sursa de provenienţă a bunurilor;
• posibilitatea unui control al produselor în stare proaspătă: pe teren, în
depozite şi în unităţile de desfacere;
• protecţia mediului şi a nişei ecologice;
• sentimentul întoarcerii la societatea agricolă tradiţională.

Dezavantaje:
• productivitatea muncii relativ scăzută şi randamente slabe la hectar sau pe
cap de animal
– în condiţii de criză, nu se recomandă practicarea la scară largă;
• segmentul mic de cerere pe care-l poate satisface acest gen de agricultură;
• vulnerabilitate la presiuni (boli / dăunători), care micşorează anual recoltele;
• preţurile relativ mari pe care le practică fermierii conferă „rezistenţa”
sistemului pe piaţă.
 Agricultura ecologică

• În ciuda părţilor pozitive, sistemul de agricultură biologică nu este viabil în

prezent
– nu pentru că ne poate întoarce la agricultura tradiţională pe parcele mici,
– ci prin faptul că nu este capabil să conducă la o bioproductivitate mare pe
suprafeţe întinse.

• Pe parcele mici, randamentul este ridicat, cu intrări minore de energie

• Nu poate satisface cerinţele de produse alimentare ale populaţiei, pentru că
este foarte vulnerabil la presiunile externe (boli, dăunători), care reduc constant
recolta.

• În SUA, Elveţia şi Germania – fermele biologice au rămas ca mici enclave în

marele teritoriu al agriculturii industrializate, dotată cu cele mai moderne
mijloace tehnologice.
– În ţările care valorifică potenţialul ecologic al fermelor, funcţionează programe de
aprovizionare cu produse proaspete a populaţiei contractante (tip „coşul zilnic” sau
„coşul săptămânal”).