Egiptul in antichitate — Prima dintre

marile puteri mondiale

EGIPTUL — ţara faraonilor şi a Nilului — a fost una dintre principalele civilizaţii ale
lumii. Arta sa împodobeşte marile muzee. Istoria sa este relatată în manualele şcolare.
Impunătoarele sale monumente le taie turiştilor răsuflarea. Şi mai mult decît atîta,
numeroase evenimente biblice s–au petrecut aici sau au avut legătură cu Egiptul.
Această ţară şi locuitorii ei sînt menţionaţi de peste 700 de ori în Biblie.

Dar ce cunoşti în realitate despre Egiptul antic? Faptul de–a afla mai mult despre el te
va ajuta să înţelegi multe lucruri menţionate în Biblie.

Arheologii au făcut in Egipt numeroase descoperiri care confirmă relatarea biblică. De

exemplu, gîndeşte–te la relatarea despre Iosif. Potrivit descoperirilor făcute, numele,
titlurile, funcţia lui Iosif de administrator în casa unui egiptean şi apoi poziţia sa de al
doilea conducător al ţării în calitatea sa de administrator al proviziilor alimentare,
practicile de înmormîntare ale egiptenilor şi chiar obiceiul de a purta coşurile de pîine pe
cap — toate aceste detalii cadrează cu obiceiurile egiptene ale epocii. — Geneza,
capitolele 39—47; Ge 50:1–3.

Ţara şi locuitorii ei
Egiptul depinde de Nil. Valea fertilă a acestui fluviu, largă în medie doar de 20 de
kilometri de la Assuan la Cairo, se întinde spre nord ca o îngustă panglică verde de–a
curmezişul aridului deşert african. În trecut, revărsările anuale ale Nilului depuneau un
mîl foarte bogat; graţie acestei fertilizări a solului Egiptul putea exporta produse
alimentare şi putea fi un loc de refugiu în timp de foamete (Geneza 12:10). De–a lungul
malurilor fluviului creştea papirusul, care era materia primă pentru cea mai veche hîrtie.
Delta largă a Nilului, unde se despărţeau în mai multe braţe apele acestuia, înainte de–
a se vărsa în albastra Mediterană, se numea Egiptul de Jos. Se pare că aici se situa
„ţara Gosen“, unde au trăit israeliţii în cursul lungii lor şederi în Egipt. — Geneza 47:27.

Religia egipteană
Vechii egipteni credeau că faraonul lor era un Dumnezeu. Faptul acesta ne ajută să
înţelegem mai bine întrebarea dispreţuitoare pe care i–a adresat–o Faraon lui Moise:
„Cine este Iehova, pentru ca să ascult de glasul lui?“ (Exod 5:2). Egiptenii mai aveau
numeroase alte divinităţi. O listă găsită în mormîntul lui Tutmes al III–lea indica numele
a circa 740 de asemenea divinităţi. Egiptenii se închinau la triade de dumnezei, sau
trinităţi, dintre care una din cele mai celebre era triada compusă din Osiris, Isis şi Horus.
Mulţi dintre dumnezeii principali ai Egiptului erau reprezentaţi cu corpuri de oameni şi
capete de animale. Horus avea cap de şoim, iar Thot avea cap de ibis* sau de
maimuţă. Pisica, şacalul, crocodilul, babuinul şi păsările de diverse specii erau
considerate sacre din cauza identificării lor cu anumiţi dumnezei. Taurul Apis,
considerat drept o încarnare a dumnezeului Osiris, era ţinut într–un templu din Memfis,
iar la moartea lui se organizau funeralii fastuoase şi era chiar mumificat. Celebrii
scarabei egipteni, purtaţi ca mărgele şi amulete protectoare, erau reprezentări ale
gîndacului de bălegar, care era considerat a fi o manifestare a dumnezeului creator.
În pofida lungii lor şederi în Egipt şi a contactului strîns cu locuitorii ţării, israeliţii nu
aveau decît un singur Dumnezeu, Iehova, şi numai lui trebuiau să–i slujească. Lor le
era interzis să–şi facă imagini religioase, fie că era vorba de însuşi Dumnezeu, fie de o
pasăre, de un patruped, de un peşte, sau de orice alt lucru. Probabil că din cauza
influenţei egiptene s–au închinat ei unui viţel de aur la scurtă vreme după exodul lor din
Egipt. — Exod 32:1–28; Deuteronom 4:15–20.

Credinţa în nemurire
Egiptenii credeau cu tărie în nemurire. Din acest motiv stăpînitorii Egiptului şi–au făcut
morminte, echipate cu obiecte uzuale şi de lux, în speranţa de a–şi asigura fericirea
eternă în lumea cealaltă. Piramidele sînt cele mai remarcabile exemple privitoare la
această practică.

S–au pus cu grijă în aceste morminte bijuterii, veşminte, mobilier, vin, alimente, veselă,
cutii de fildeş şi chiar mici plăcuţe pentru frecarea fardurilor pentru ochi. Se credea că
aceste obiecte puteau fi utilizate în viaţa de dincolo de mormînt. În timpuri şi mai
îndepărtate sclavii erau ucişi pentru a fi îngropaţi împreună cu stăpînul lor, ca să îi
slujească după moarte. În mii de sarcofage egiptene s–a găsit „Cartea morţilor“, o
culegere de formule magice destinate, după cum se spera, să le ajute celor morţi să
iasă cu bine din diferite primejdii din viaţa de apoi.

Cît de deosebite erau concepţiile israeliţilor? După cum avea să spună Biblia mai tîrziu,
aceştia ştiau că morţii „nu sînt conştienţi de absolut nimic“ şi că, atunci cînd omul
moare, „în acea zi pier gîndurile lui.“* Speranţa lor cu privire la o viaţă viitoare era
învierea. — Ecleziast 9:5, 10; Psalm 146:4; Iov 14:13–15.

Epoci şi personalităţi
Egiptologii au identificat 31 de „dinastii“ regale egiptene şi vorbesc despre Regatul vechi
(dinastiile III—VI), despre Regatul mijlociu (dinastiile XI şi XII) şi despre Regatul nou
(dinastiile XVIII—XX). Dar acest mod de a calcula este departe de a fi exact. El se
bazează pe documente fragmentare şi discutabile, şi aceste dinastii pot cuprinde
domniile mai multor regi care şi–au exercitat domnia în acelaşi timp, în regiuni diferite,
mai degrabă decît o succesiune lineară de domnii regale.*

Cînd Moise a început să scrie primele cărţi ale Bibliei, el a urmat obiceiul egiptenilor
care, probabil, îl numeau pe regele lor „Faraon“, fără să indice numele său personal. De
aceea nu cunoaştem numele faraonilor pe care i–au cunoscut Avraam şi Iosif sau al
aceluia care a domnit în timpul în care Israel a părăsit Egiptul. Mai tîrziu însă, după titlul
„Faraon“ a început să fie adăugat numele personal al regelui, fapt care ne permite să
corelăm anumite evenimente biblice cu lista regilor egipteni. Iată cîţiva faraoni care îi
interesează în mod deosebit pe aceia care studiază Biblia:

Akhenaton (din aşa–zisa dinastie a optsprezecea) a fost un fervent adorator al discului

solar Aton. În 1887 a fost descoperită o colecţie de 377 de tăbliţe de lut la Tel–el–
Amarna, la circa 320 de kilometri la sud de Cairo. Aceste interesante tăbliţe constituie
corespondenţa diplomatică primită de Akhenaton şi de tatăl său Amenophis III. Printre
ele se află şi scrisori din partea stăpînitorilor din Ierusalim, Meghido, Haţor, Sihem,
Lachiş, Hebron, Gaza şi alte oraşe–state din Palestina. Scrise probabil cu puţin timp
înainte de intrarea lui Israel în Canaan, aceste scrisori dezvăluie o atmosferă de intrigi
şi războaie. Ele dezvăluie, de asemenea, că fiecare oraş îşi avea regele său, aşa cum
arată cartea biblică a lui Iosua.
Tutankhamon, a fost ginerele lui Akhenaton. Arheologii au descoperit în mormîntul său
un splendid mobilier funerar de aur care a fost expus în diferite muzee. Aceste obiecte
sînt un semn evident al bogăţiei faraonilor. A fost o bogăţie ca aceea căreia, înainte de
epoca lui Tutankhamon, Moise i–a întors spatele, cînd el „a refuzat să fie numit fiul fiicei
Faraonului, alegînd mai degrabă să fie maltratat cu poporul lui Dumnezeu, decît să aibă
bucuria temporară a păcatului.“ — Evrei 11:24, 25.
Merneptah aparţinea „dinastiei a XIX–a“. Pe un monument care celebra o victorie,
descoperit într–un templu din Teba, acest Faraon a poruncit să se scrie: „Israel a fost
devastat, sămînţa lui nu mai este.“ Aceasta este singura menţionare directă a naţiunii lui
Israel care a fost găsită pînă astăzi în documentele egiptene antice. Chiar dacă această
declaraţie este, în mod evident, o lăudăroşenie fără nici un temei, ea pare să indice însă
că Israel cucerise deja Canaanul. Ca urmare, această cucerire din 1473 înaintea erei
noastre trebuie să fi avut loc în perioada cuprinsă între momentul în care Akhenaton a
primit scrisorile de la Tel–el–Amarna şi domnia lui Merneptah.
Şişak (Şeşonk I, din „dinastia a XXII–a“) este primul faraon pe care Biblia îl
menţionează cu numele. Cu o armată puternică de care de luptă şi călăreţi, el a invadat
Iuda, a ameninţat Ierusalimul şi „a luat tezaurele casei lui Iehova şi tezaurele casei
regelui. El a luat totul“ (2 Cronici 12:9). Acest eveniment este confirmat de un basorelief
de pe peretele sudic al templului din Karnak (din Teba antică). Basorelieful înfăţişează
156 de prizonieri cu mîinile legate, fiecare reprezentînd un oraş sau un sat capturat,
inclusiv Meghido, Sunem şi Gabaon. Printre aceste localităţi capturate, Şişak
menţionează chiar şi „Cîmpul lui Avraam“, — aceasta fiind cea dintîi referire la Avraam
din textele egiptene.

Ridicarea unor noi puteri mondiale

În cele din urmă Egiptul a fost înlocuit de Asiria ca putere mondială dominantă. El a
rămas însă o puternică forţă politică. Osea, ultimul rege al regatului celor zece triburi
nordice ale Israelului, a conspirat împreună cu regele So al Egiptului într–o încercare
lipsită de succes de a scutura jugul Asiriei (2 Regi 17:3, 4). Cu ani mai tîrziu, sub
domnia regelui Ezechia, al lui Iuda, regele Tirhaca al Etiopiei (probabil stăpînitorul
etiopian al Egiptului, faraonul Taharka) a intrat în Canaan şi a zădărnicit temporar atacul
regelui asirian Sennacherib (2 Regi 19:8–10). Analele lui Sennacherib, descoperite în
Asiria, se referă probabil la acest episod atunci cînd spun: „Eu însumi i–am capturat vii
(...) pe conducătorii carelor regelui Etiopiei.“ — Prisma lui Sennacherib, Institutul
Oriental al Universităţii din Chicago.
Isaia, profetul lui Iehova, prezisese că Egiptul avea să fie predat în „mîna unui stăpîn
aspru“ şi că un rege „tare“ avea să domnească peste egipteni (Isaia 19:4). Exactitatea
acestei profeţii este confirmată de un document asirian în care Esarhaddon, fiul regelui
Sennacherib, se laudă cu privire la cucerirea Egiptului, spunînd: „Pe regele său,
Tirhaka, l–am rănit de cinci ori cu săgeţi şi am intrat în stăpînirea întregii ţări.“
Faraonul Necho a înaintat în anul 629 î.e.n. spre nord, pentru a intercepta armatele
Babilonului, a treia putere mondială care se ridica acum. Biblia spune că Iosia al
Ierusalimului a încercat, în mod neînţelept, să oprească forţele egiptene la Meghido şi a
fost înfrînt şi ucis.* (2 Cronici 35:20–24). Circa patru ani mai tîrziu, în 625 î.e.n., însuşi
faraonul Necho a fost învins de către babilonieni la Carchemiş. Atît Biblia, cît şi cronicile
babiloniene se referă la acest eveniment care le–a dat babilonienilor supremaţia asupra
Asiei occidentale.
În 525 î.e.n. Egiptul a ajuns sub controlul celei de a patra puteri mondiale, Medo–
Persia. Cu aproape două secole mai tîrziu, în 332 î.e.n., a intrat în scenă Alexandru cel
Mare şi el a dus Egiptul sub jugul celei de a cincea puteri mondiale, Grecia. Alexandru a
întemeiat oraşul Alexandria în delta Nilului şi aici a început, prin anul 280 î.e.n., prima
traducere a Bibliei din limba ebraică în limba greacă. Această traducere, care a devenit
cunoscută sub numele de Septuaginta, a fost Biblia pe care au utilizat–o continuatorii
lui Isus în lumea elenistică.
În zilele Romei, cea de a şasea putere mondială, Isus, copil fiind, a fost dus în Egipt,
pentru a fi scăpat de gelozia lui Irod (Matei 2:13–15). La sărbătoarea Zilei a Cincizecea,
din anul 33 e.n., la Ierusalim, printre cei care au ascultat predicarea veştii bune creştine,
au fost şi egipteni. Apolo, un creştin elocvent din secolul întîi, venea din Egipt. — Fapte
2:10; 18:24.
Da, Egiptul şi egiptenii au jucat un rol important în istoria biblică, şi numeroase
descoperiri arheologice confirmă ceea ce spun Scripturile cu privire la această ţară.
Egiptul a fost, într–adevăr, atît de important încît, în unele pasaje profetice, el
simbolizează întreaga lume de sub stăpînirea lui Satan (Ezechiel 31:2; Apocalips 11:8).
Dar, în pofida marii sale puteri, Egiptul antic nu a putut împiedica realizarea scopurilor
lui Iehova. Şi acelaşi lucru se poate spune şi despre Asiria, cea de a doua putere
mondială a istoriei biblice.