Craiova Științifică Și Didactică Nr. 2/2020

CRAIOVA ȘTIINȚIFICĂ ȘI
DIDACTICĂ
AN 2, NR. 2/2020
ISSN 2668-2117
ISSN-L 2668-2117
Craiova științifică și didactică An 2, Nr. 2/2020
CENTRUL NAŢIONAL ISSN

BIBLIOTECA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI
Bd. Unirii nr. 22, sect. 3, cod 030833
Bucu
reşti
-
ROM
ANIA
Tel.
+40
21 31
e-mail: issn@bibnat.ro
Bucureşti, 20.03.2019
Către Redacţia publicaţiei „Craiova ştiinţifică şi didactică”
Vă anunțăm că publicația pe care o editați a fost înregistrată și a primit codul

de identificare ISSN, dupa cum urmează:
Craiova ştiinţifică şi didactică = ISSN 2668-2117, ISSN-L 2668-

2117
Codul ISSN va fi utilizat conform instrucțiunilor conținute în anexa “ISSN –

informații generale”, respectând Legea nr. 111/1995 republicată și Legea nr.
186/2003, privind promovarea culturii scrise.
Aurelia Perşinaru
Centrul Naţional ISSN
2
CRAIOVA ȘTIINȚIFICĂ ȘI
DIDACTICĂ
AN 2, NR. 2/2020
ISSN 2668-2117
ISSN-L 2668-2117
3
4
Cuprins
Către Redacţia publicaţiei „Craiova ştiinţifică şi didactică” .......................................... 2
Articole științifice ................................................................................................................. 7
Personalități ale cercetării în domeniul electricității: Ampere, ...................................................... 7
Gabriela Achim
Victor Brauner, un pictor al lumii sale ......................................................................................... 10
Dan Popa
Principiile estetico-tehnice ale amenajării spațiilor verzi............................................................. 15
Gabriela Nuță
Importanța familiei pentru creșterea și dezvoltarea adolescentului în societatea actuală ........... 22
Alina-Roxana Ciunel
Caligula – victimă a luptelor politice? ......................................................................................... 25
Dan-Alexandru Nuță
Statutul politico-juridic al Principatelor la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al
XIX-lea ......................................................................................................................................... 32
Ionela Silvia Cojocăreanu
Didactică ............................................................................................................................. 37
Copiii cu deficiență auditivă – particularități în școlarizare......................................................... 37
Daniel Alexandru Ciunel
Motivaţia, condiţia esenţială a reuşitei elevului în activitatea şcolară. Studiu de specialitate .... 41
Alina Şerban
Importanţa metodei proiectului în procesul instructiv-educativ................................................... 46
Daniel-Ştefan Mazilu
Istoria orală - de la poveste la scriere despre viaţă ....................................................................... 50
Ionela Silvia Cojocăreanu
Întreprinzătorul ............................................................................................................................. 54
Iulia Lorena Berceanu
Stimularea creativităţii și a motivaţiei elevilor prin utilizarea metodelor activ-participative în
lecțiile de economie...................................................................................................................... 56
Ana Maria Mazilu Ramona
5
6
Articole științifice
Personalități ale cercetării în domeniul electricității: Ampere
Prof. Gabriela Achim

Liceul Energetic Craiova
Electricitatea este unul dintre atributele fundamentale care defines activitaea umană
din ultimul secol și jumătate din istoria umanității.
Încă din antichitate Oamenii au încercat să afle resorturile intime ale fenomenelor
electrice, să le utilizeze și să descopere modul de producere a acesteia pentru folosul
civilizației.
Secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au fost deosebit de fertile în cercetarea
fenomenelor electrice În formularea unor principii teoretice prin metode strict empirice
bazate pe cercetările și experimentele pe care tehnica vremii le punea la dispoziție. De
asemenea spiritul efervescent al iluminismului și raționalismului a îndreptat și cercetătorii
să abandoneze preceptele biblice și să privească lumea înconjurătoare cu alți ochi. Din
Pleiada de cercetători oameni de știință ai secolelor XVII- XVIII sau detașat câteva nume
care au avut o aplecare deosebită asupra fenomenelor electrice. În timp, numele unora dintre
aceștia au fost folosite pentru a denumi unități de măsură ale unor mărimi fizice din
domeniul electricității. Amintim. dintre aceștia Ampere, Volta sau Joule.
Ampere a fost o personalitate enciclopedică a vremii sale. Cercetările lui abordând
chimia fizica, matematica și altele.
Andre-Marie Ampere sa născut în Franța la 20 ianuarie 1775. De numele lui se leagă
unitatea de măsură pentru intensitatea curentului electric.
Cercetătorii biografiei au împărțit viața lui Ampere în patru mari perioade, fiecare
dintre acestea fiind marcată de fapt de anumite interese manifestate de către cercetător în
domeniul științific.
Cele patru perioade ale vieții lui ampere sunt:
Între 1775 și 1804 este perioada de formare. Educația sa se încheie cu numirea ca
repetitor de matematică la Școala Politehnică.
Perioada de formare a fost marcată de lecturi dintre cele mai diverse din domeniul
matematicii printre care se interesul pentru diferențiale și integrale, apoi de fizică și cu o
deosebită aplecare spre botanică în urma lecturilor din Jean Jacques Rousseau.
7
Unitățile de măsură folosite în diverse domenii erau diferite de la o zonă la alta a

Franței. În consecință, Ampere gândește o înlocuire a acestor unități cu un sistem unic și
logic aplicabil pe întreg teritoriul țării, pe care îl prezintă adunării constituante în 1801.
Tot acum înaintează Academiei din Lyon o comunicare referitoare la electricitate
magnetism și studiul luminii și începe redactarea unei opere în domeniul fizicii.
Un an mai târziu este numit profesor de fizică și chimie la Școala Centrală din Bourg-
en-Bresse și își continua cercetările în domeniul matematicii, fizicii și chimiei.
Matematica. filozofia și chimia sunt între principalele sale preocupări și în cea de a
doua perioadă a vieții sale – între 1804 și 1820 , perioadă în care trece prin mai multe funcții
administrative și didactice la Școala Politehnică unde predă teoria probabilităților aplicată
diverselor ramuri ale cunoștințelor umane de asemenea predă filozofie la Facultatea de Litere
din Paris. Va fi suplinitor de astronomie la de științe din Paris în 1814 este ales membru al
secției de geometrie a Academiei de științe în locul lui Lagrange. din aceeași perioadă își
consacră o mare parte din timp reflecțiilor filozofice asupra fiziognomiei, psihologie și
magnetismului animal.Tot din această perioadă este ilustrat și interesul său pentru
psihologie.
Între 1820 și 1828 se desfășoară cea de-a treia perioadă a vieții sale numită uneori
”Marea aventură electrodinamicii”. În această perioadă în 1826 publică tratatul său numit
Teoria Electrodinamicii. ”Despre electricitate” a fost gândită în două părți: prima parte o
istorie a experiențelor, instrumentelor de studio ale electricității iar cea de a doua parte teoria
fenomenelor electrodinamice. Chiar dacă a avut ca principală preocupare fenomenele
electrice Amper s-a dovedit inconsecvent îndreptându-se cu cercetarea din nou spre
matematică și mecanică. În 1824 apare o lucrare privind calculul și integral care, într-un fel,
îl împiedică să își continue în acel moment teoriei asupra fenomenelor electrodinamice
Ultimii ani ai vieții între 1828 și 1836 sunt consacrați altor tipuri de cercetări și mai
puțin dinamicii asupra fenomenelor electrice a fost determinată descoperirea în 1833 de
către Faraday a fenomenului de inducție. Preocupările pentru electrodinamică și
electromagnetism sunt episodice între 1831 și 1833.
În această perioadă își consacră eforturile unei clasificări a cunoștințelor umane pe
care o va sub numele Eseu asupra filozofiei științelor, publicată în 1834. A doua parte a
acestei lucrări va fi publicată postum de către fiul său Jean Jacques.
A încetat din viață la 11 iunie 1836 la Marsilia fără ca vreunul dintre prietenii săi
aproiați să se afle la căpătâiul lui.
8
Interesul său pentru studierea fenomenelor electrodinamice a dus la denumirea

unității de măsură pentru intensitatea curentului : Amper. A fost o personalitate
enciclopedica a vremii sale. cercetările lui abordând chimia fizica, matematica, filozofia,
psihologia.
„Sub privirea lui Ampere esențialul operei sale a fost acela de a aduce la un loc
totalitaea cunoștințelor umane ale vremii” (Taton, p. 248).
Bibliografie
1. Taton Rene. Puncte de referință pentru o biografie intelectuală a lui Ampère .. În: Revue
d'histoire des sciences, volumul 31, nr. 3, 1978. pp.233-248 ; doi:
https://doi.org/10.3406/rhs.1978.1577
2. http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/08/02/viata-si-opera-lui-andre-marie-ampere/
3. https://www.britannica.com/biography/Andre-Marie-Ampere
9
Victor Brauner, un pictor al lumii sale
Prof. Dan Popa,

Victor Brauner, născut în 1903 la Piatra Neamț și decedat la 12 martie 1966, a fost un
pictor suprarealist evreu care s-a făcut remarcat, în primul rând, prin picturile sale care au
reușit să cucerească domeniul inexprimabilului care se întindea dincolo de gândirea pur
rațională și analitică. A făcut parte, după cum am spus deja, din curentul literar și artistic
suprarealist, important pentru avangardismul românesc întemeiat de André Breton care
căuta să creeze o ”criză de conștiință” în care spiritualitatea omului este exacerbată. Brauner
a făcut parte din grupul suprarealist alături de poeții Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun
și Virgil Teodorescu.
Un punct de pornire al suprarealismului a fost psihanaliza lui Freud care presupunea
regăsirea inconștientului individual care avea menirea ca ulterior, să îl elibereze pe artist de
toate tabuurile și constrângerile morale, religioase și sociale. De asemenea, tot în analogie
cu gândirea lui Sigmund Freud și cu metoda sa a ”asociațiilor libere” care urmărea să elimine
limitările impuse supraeului, Breton căuta prin suprarealism o eliberare, o purificare a
imaginației care să poată fi exploatată cât mai mult și cât mai bine, de orice poet și savant.
De asemenea, se pune în discuție și problematica automatismului care fusese și el, postulat
la rândului lui de Jung. Acesta susținea că imaginile ce provin din inconștientul individual
trebuie tratate ca atare și acceptate, deoarece acestea sunt precum petalele unei flori ce survin
din incomensurabila grandoare a inconștientului colectiv.
Brauner are în total 125 de picturi, iar cele pe care urmează să le interpretez se numesc
Suprarealistul și Piatra Filosofală.
10
Interesant de remarcat, încă de la început, este că Brauner îl aseamănă pe suprarealist

cu Magicianul, lama I a Tarotului. Se pare că în concepția acestuia suprarealistul poate fi
considerat un magician, deoarece el sfidează normele rațiunii umane și caută o transcendență
a gândirii. Bineînțeles, întâlnim atât elemente comune Magicianului din seturile clasice de
Tarot, dar și elemente ale propriei personalități, transpuse în pictură.
Suprarealistul poartă pe cap o pălărie pe care este inscripționată prima literă a
alfabetului ebraic, Aleph. Numele lui Dumnezeu în ebraică este ”El” și e scris cu ajutorul
literei Aleph. Tot deasupra capului întâlnim simbolul infinitului sub forma unui opt răsturnat.
Simbolul infinitului în misticism este asemănat șarpelui Ouroboros din tradiția alchimică
sapiențială care își mușcă singur coada. Mulți au adus în discuție conceptul de eternitate al
acestui simbol care nu este neapărat greșit, ci mai degrabă imprecis. Atunci când vorbim de
eternitate facem referire în mod strict la ideea de non-timp, pe când Ourobors semnifică o
mișcare ciclică continuă, un început fără sfârșit și un sfârșit fără început, totul repetându-se
iar și iar. Așadar, este vorba, mai degrabă, de ideea de perpetuitate continuă. Din câte se
pare, pălăria suprarealistului încarnează aceste două principii sacre și le unifică.
În seturile clasice de Tarot, Magicianul are în fața sa o masă normală. Aici Brauner
a dorit ca acea masă, care reprezenta Pământul (Terra), să fie abstractizată, căpătând forma
unui suflet viu cu care suprarealistul poate să comunice. Este conștientul magicianului care
relaționează cu conținuturile inconștiente. Masa din fața sa reprezintă, de asemenea, după
11
cum am spus deja, Pământul, iar pe ea se află cele patru suite, pe lângă al căror simbolism
Brauner se pare că intervine. În mod normal, ar fi trebuit să existe bâtele, cupele, săbiile și
dinarii, simboluri ale celor patru elemente: foc, apă, aer și pământ. Brauner a decis să
înlocuiască bâtele cu o frunză, așadar să ofere un rol special focului, pe care îl putem observa
cu ușurință ca plutind deasupra apei. Magicianul din seturile clasice ține în mână o baghetă
cu care atrage energiile telurice și pe care le transpune mai apoi în planul fizic. Însă aici
suprarealistul pare că este nesigur de propriile sale puteri, iar acest lucru ne este relevat de
poziția baghetei sale care este îndreptată spre el.
Această nesiguranță a sa survine din nestăpânirea elementului de foc care plutește
precum o ”frunză” deasupra apei. În mod normal, floarea de lotus care pare că pornește din
creștetul Pământului animat este un simbol atât al purității, cât și al celor șase chakre care
culminează în centru cu cea de a șaptea și care este denumită ca ”lotusul cu o mie de petale”.
Însă aici avem de a face cu un simbolism mult mai profund, acela de ”floare a minții” care
se caracterizează printr-un foc spiritual greu de dominat. Aceste petale, odată stăpânite, pot
fi forțate să se închidă și să cuprindă în interiorul lor Înțelepciunea Divină, Mintea
Universală. Focul care arde deasupra apei este simbolul Soarelui. Despre acesta Proclos
spunea că nu este unul mundan, ci trans-mundan, care nu poate fi accesat prin simplele
experiențe senzoriale. Purificarea la cel mai înalt grad se poate realiza doar prin intermediul
acestui foc neîntinat care va arde toată murdăria sufletului, restituindu-i mult dorita stare
originară. Aici apa este un simbol al inconștientului, în care rezidă Focul Înțelepților, fiind
în conformitate cu conceptul suprarealist. Această asociere a focului cu apa este și ea, la
rândul ei, tot o alegorie alchimică și poate sugera existența unei nevroze, însă nu este vorba
de cea patologică, ci mai degrabă de cea nonconformistă care îl scoate din șirul pictorilor de
rând.
Pe scurt, această pictură încearcă să explice, simbolic și incifrat, că omului, sau mai
exact suprarealistului, îi revine sarcina de a controla acest foc interior, tainic și infernal, cu
ajutorul căruia va reuși să exteriorizeze frumusețea lăcașului lăuntric.
12
Cea de a doua pictură a sa se numește Piatra Filosofală și conține atât elemente ce țin
de tradiția alchimică sapiențială, cât și de psihologie. După cum se poate observa, femeia din
imagine nu este una obișnuită, ci am putea-o numi la prima vedere un corp astral, însă acest
lucru nu este în totalitate posibil. Cele două lumini ce pornesc din pieptul femeii sunt ”eul”
și ”Sinele” care merg să se întâlnească pentru a se unifica în Piatra Filosofală care este pentru
ea asemeni unei grote, văzută precum o cavitate a inimii unde individualul și Universalul
intră în contact. Această idee, expusă de René Guénon, este asemănătoare celei din tradiția
creștină cu mersul lui Hristos deasupra apelor. Aici, apele reprezintă posibilitățile formale și
individuale de dezvoltare, iar faptul că Hristos (sau Lapisul Filosofal) merge deasupra apelor
fără a fi afectat de acestea, prezintă necesitatea de ascensiune a ”Eului” spre ”Sinele” care
este superior și care în unitatea sa nu poate fi afectat. Chiar și poziția pe care o adoptă femeia
ne trimite cu gândul la o semnificație asemănătoare. Piciorul ei drept cu care se sprijină pe
pământ reprezintă partea sa conștientă, cea care îi păstrează un anume grad de raționalitate,
iar piciorul stâng reprezintă partea sa inconștientă cu care se sprijină de ramura unui copac.
Acest copac, mai înainte de a fi un simplu arbore, este Pomul Cunoașterii din grădina
Edenului, iar Lapisul este fructul mult râvnit de Eva. Toate aceste concepții se suprapun
perfect ideii promovate de suprarealism.
Însă ca acest întreg proces să poată fi dus la bun sfârșit, femeia trebuie să treacă prin
ceea ce atât în alchimie, cât și în psihoterapie se numește sublimare. Este vorba de
intensificarea armoniilor vibratorii prin sustragerea energiei și atenției de la acțiunile
neproductive ce nu aduc niciun beneficiu. Mai apoi, după aplicarea acestui procedeu
purificator, urmează conjuncția spiritului cu sursa din care provine. Astfel se obține Elixirul
13
Vieții sau Piatra Filosofală care poate să preîntâmpine bolile, defectele de ordin fizic, dar și
moral.
Faptul că pomul se află într-o încăpere sub formă cubică relevă faptul că adevărata
Înțelepciune ce sălășluiește în fiecare om, dar care este totuși într-o stare latentă, poate fi
accesată încă din timpul vieții. Cubul, având 12 laturi, 6 fețe, 3 axe de rotație și evident, un
centru, se adună rezultând numărul 22 care este egal cu literele alfabetului ebraic și cu cele
22 de căi din sistemul cabalistic. Cubul este, deci, universul, iar Pomul simbolizează creația.
Culoarea sa este asemănătoare cuprului, metal Venusian care trimite la ideea de emoție,
pasiune, senzualitate, acestea fiind printre cele mai rafinate trăiri ce îl conduc inevitabil pe
artist spre succesul metafizic.
Deasupra Pietrei Filosofale întâlnim lupul, animal de pradă ce prezintă natura
intrinsecă a antimoniului și proprietatea acestuia de a ”ataca”. De-a lungul anilor, alchimiștii
i-au dat diverse denumiri, printre care cea mai des întâlnită este lupul metalelor. Unii chiar
au dezbătut proprietățile acestuia pe larg, spre exemplu Basile Valentin care a tratat subiectul
cu o foarte mare grijă în Carul triumfal al Antimoniului. Însă, revenind la pictura lui Brauner,
este vorba, cel mai probabil, de alegoria procesului de cupelare cu ajutorul antimoniului.
Aurul vulgar poate fi transformat în aur pur prin topire, cu ajutorul vaselor specifice numite
cupele, urmând ca printr-un adaos de antimoniu la zgura rămasă la suprafață să se păstreze
doar acel Aur Filosofal, cel mai nobil dintre toate metalele. Această alegorie o întâlnim și în
emblema XXIV din Atalanta Fugiens a lui Michael Maier. Aceasta spune: Regem lupus
voravit et vitae crematus reddidit (Lupul l-a mâncat pe rege și, fiind ars, l-a readus la viață),
iar descrierea epigramei este: ”Străduiește-te să prinzi lupul cel lacom. / Ca să-l liniștești,
aruncă-i acestui nesătul / Corpul regelui; apoi pune-l pe un rug; focul / Ațâțat de vulcan îl va
face cenușă. / Fă astfel mereu și îl vei vedea pe rege, / Înzestrat cu o inimă de leu, apărând,
mândru, din moarte”. În această epigramă se poate observa regele (aurul vulgar) mort ce stă
întins pe jos și din care se înfruptează lupul cenușiu. În spatele lor, un lup (antimoniul) arde
în foc împreună cu metalele grosiere și din care reușește să scape regele sub forma aurului
purificat. Același înțeles poate fi transpus cu ușurință și în pictura lui Brauner.
Bibliografie[
1. Amelia Pavel, Victor Brauner (album), București, Editura Arc 2000, 1999
2. Emil Nicolae, Victor Brauner - la izvoarele operei (album monografic), Editura Hasefer,
2004
3. Sarane Alexandrian, Victor Brauner, Iași, Editura Junimea, 2005
4. Emil Nicolae, Patimile după Victor Brauner, București, Editura Hasefer, 2006
14
Principiile estetico-tehnice ale amenajării spațiilor verzi
Ing. peisagist Gabriela Nuță
S-a urmărit ca întregul complex format de spațiile verzi să fie privit ca un tot
indivizibil, conceput în mod unitar.
Componentele spațiilor verzi vor fi de două tipuri:
- Elemente naturale: configurația terenului, vegetația naturală, vecinătățile etc.;
- Elemente artificiale: plantații, mobilier de agrement, ale, etc.
Elementele naturale care condiționează proiectarea spațiilor verzi și sta la baza
stilului clasic vor fi împărțite în următoarele categorii:
a. Elemente naturale independente. Aceste sunt: clima locală, sezonul și
perioada din zi în care activitatea este maximă.
Clima caldă și relativ uscată din zona studiată determină realizarea diferitelor
amenajări care să creeze răcoare și un ambient plăcut prin alegerea unor anumite compoziții
dendrofloricole.
Sezonul și orele din zi în care spațiul din vecinătatea clădirilor adiacente sau alte
zone deosebite va fi supis celei mai mari frecventări sunt de asemenea determinante pentru
alegerea și poziția structurilor componente ale scuarurilor. În cazul culturilor
dendrofloricole, primăvara se cer pomi floriferi; pentru vară, elemente care produc umbră și
răcoare; pentru toamnă se caută arbori cu frunze colorate variat și care cad cât mai târziu;
pentru iarnă, plante cu frunze persistente. Dacă orele de frecventare intensă sunt la apusul
soarelui, se plantează în direcția apusului arbori cu frunziș mărunt, alternați cu conifere;
razele solare care pătrund prin această vegetație produc un efect deosebit de plăcut.
b. Elemente naturale dependente. Acestea vor fi ameliorate sau transformate de
intervenția umană. Cele mai importante sunt: relieful terenului și vegetația.
Relieful terenului poate fi corectat, după stilul adoptat în compoziție, prin aplanarea
neregularităților.
Vegetația se prezintă sub formă de arbori, arbuști, semiarsbuști și gazon.
Amenajarea spațiilor plantate a ținut cont de următoarele principii generale de
compoziție:
- Stabilirea proporției. Această proporție trebuie să fie realizată atât în
plan orizontal și vertical, cât și din punctul de vedere al volumelor.
15
Fixarea centrului axelor compoziției. Spațiul plantat trebuie să aibă un centru de

compoziție căruia i se subordonează toate celelalte elemente ale compoziției. Centrul de
compoziție va fi situat în centrul geometric al fiecărui scuar în parte. În soluționarea
arhitecturală a fiecărei suprafețe plantate, pe lângă centrul compoziției există și axele
compoziției. Axa principală a scuarurilor va începe la intrarea principală în clădirile
instituției și va coincide cu sensul de circulație, conducând spre centrul compoziției. Axele
secundare vor întretăia axa principală sub diverse unghiuri.
Fig. 1 – Centrul amenajării

- Organizarea liniilor de perspectivă. Din centrul compoziției se vor
organiza linii de perspectivă care vor permite să se realizeze efecte interesante de
culoare și formă.
16
Fig. 2 – Perspectivă
Mascarea vederilor elementelor mai puțin interesante se bazează pe faptul că, pe
măsură ce se îndepărtează observatorul de aceste vederi sau elemente, ele apar mai adânci.
Aceasta va permite ca un element sau o vedere lipsită de interes să fie acoperită cu un element
mult mai mic, aflat mai aproape de observator, cu cât un element este mai aproape de
observator , cu atât el poate să acopere o suprafață mai mare din spatele lui. Astfel, un arbust
mare plantat în apropierea aleii pe care se află observatorul, poate să acopere o suprafață
însemnată din spatele arbustului.
La amplasarea construcțiilor sau a altor elemente de arhitectură se va ține seama de
distanța optimă de la care elementul respectiv produce efectul cel mai interesant. În
consecință, amplasarea fântânii se va face la distanță optimă față de clădirea primăriei.
Arborii cu coroane piramidale sau pletoase vor fi așezați pe o linie vizuală orizntală
sau ușor ascendentă, astfel, când sunt priviți de jos, se profilează mai frumos fondul creat de
cer.
Plantațiile dese așezate la marginile scuarurilor (latura limitrofă proprietăților) vor
crea iluzia că acestea sunt mai întinse decât în realitate.
Pe fondul uniform al unei peluze se va instala un arbore izolat de altă culorare
Tonurile deschise creează impresia unor elemente ușoare și dantelate apropiind
elementele, mai ales când în spatele lor se află un fond întunecat.
Este foarte important sî se valorifice efectele pe care lumina le produce asupra
vegetației. Astfel razele oblice de dimineață ale soarelui precum și cele de seară produc o
gamă variată de lumini și umbre, care poate da efecte interesante. O suprafațiă netedă și
17
lucioasă reflectă mai puternic razele directe ale soarelui, în timp ce o suprafață neregulată și
mată, care dispersează lumina, nu mai produce o impresie atât de puternică.
Elementele dendrofloricole din structura spațiilor verzi

Structura dendrofloricolă
Arbori ce vor fi plantați regulat și destul de des. Arborii care mărginesc partere sau
alei vor fi tăiați în forme geometrice, alcătuind ”perdele de verdeață”.
Arbuștii ce vor fi folosiți în partere, cât și la construcția gardurilor vii. Aceștia vor fi
tăiați în forme geometrice regulate și așezați pe întregul perimetru al parterului sau numai în
colțuri, precum și pe întreaga lungime a gardului viu după efectul dorit.
Corelarea cerințelor ecologice ale speciilor cu varietatea factorilor de mediu
În vederea alegerii speciilor pentru un anumit tip de cultură și condiții staționale date
se va proceda în prealabil la o examinare a unui mare număr de factori ecologici (climatici,
edafici, geomorfologici și biotici), atât sub raportul cerințelor speciei respective față de acești
factori, cât și sub aspectul condițiilor staționale concrete, pe care le găsim la locul de
plantare.
Este necesar, în primul rând, să stabilim cu claritate funcția ce urmează să o
îndeplinească plantația respectivă, efectul pe care îl urmărim prin realizarea ei ( de protecție,
decorativ). Ținând seamă de scopul urmărit, putem selecta un număr mai mare sau ai mic
de specii ce pot fi luate în discuție. În continuare, acestea sunt analizate și triate ținând seama
de particularitățile lor ecologice și biologice și anume: rezistența lor (înțelegând prin aceasta
capacitatea lor de a supraviețui unor temperaturi extreme din timpul iernii și verii, ca și
rezistența la poluare și secetă), dimensiunile maxime la maturitate (înălțimea și lățimea
coroanei), ritmul de creștere, tipul de înrădăcinare, exigențele lor față de umiditate și
fertilitatea solului, spațiul disponibil, cerințele față de întreținere, precum și efectul lor
ornamental (portul, ramificația, textura și culoarea scoarței, florile, fructele și frunzișul).
Analiza condițiilor edafo-climatice în care urmează a se executa plantația contribuuie
și ea în mare măsură la definitivarea alegerii. În acest scop se ia în considerare utilizare a
terenului, condițiile nefavorabile d sol (drenajul excesiv din solurile nisipoase sau de
umplutură), aciditatea sau alcalinitatea solului (pH-ul), temperaturile extreme și intensitatea
vânturilor dominante, localizarea diferitelor utilități în suprafața respectivă (clădiri, rețele
subterane etc.), prezența și întinderea suprafețelor pavate, intensitatea iluminatului artificial,
tipul și intensitatea traficului învecinat și, în fine, prezența altor elemente de vegetație în
terenul respectiv.
18
Alți factori pot fi modificați pe parcurs prin lucrări speciale de irigare, fertilizare,
amendamente, combaterea bolilor și dăunătorilor.
Amplasarea vegetației dendrofloricole
Din punct de vedere estetic, la amplasarea vegetației dendrofloricole se vor respecta
următoarele reguli:
a. Mascarea elementelor inestetice cu perdele dese;
b. Îngrijirea conturului peisajului, adică a liniei formate la orizont de
obiectele care încadrează peisajul;
c. Amenajarea de contraste. Din punct de vedere al coloritului,
îmbinarea diferitelor nuanțe de verde ale speciilor de arbori, arbuști și flori după
anumite criterii vor da efecte estetice deosebit de plăcute. Suprafețele mari de
vegetație colorate în verde de o singură nuanță sunt monotone; în combinația
culorilor verzi trebuie să predomine verdele închis , apoi verdele deschis , după
care verdele-galben. Nuanța de roșu poate fi combinată cu albul. Afară de
combinarea nuanțelor de verde, care dă efecte armonioase, trebuie să se
întrebuințeze și contraste oferite de culorile mult mai diverse ale florilor,
necesare pentru a se întrerupe monotonia verdelui vegetației.
Masivele vor fi utilizate în următoarele scopuri: pentru a se ascunde limitele,
împrejurimile și vecinătățile unui spațiu plantat (masive de centură); pentru a se masca
imperfecțiile terenului; pentru a ascunde o împrejmuire sau o vecinătate neplăcută.
Masivele de arbori și arbuști de pe peluze se vor compune din următoarele tipuri de
material dendrologic:
- Arbori de mărimea I și II;
- Arbuști cu frunze persistente și caduce, de interior și de
bordură.
Ținând seama de faptul că flora locală este relativ săracă, se impune a fi îmbogățită
prin introducerea unor noi specii, se prezintă în continuare o listă selectivă de arbori ce pot
fi instalați, grupați după diferite criterii sau însușiri.
Arborii cu port columnar sunt indicați pentru cultura în spațiile restrânse sau în fâșiile
ce separă benzile de circulație și ca solitari. Din această categorie fac parte cultivarurile de
tuia.
Arborii cu port plângător sau pendent dau un contrast plăcut cu liniile severe ale
construcțiilor din scuar, mențin o ușoară mișcare naturală sub acțiune vântului asupra
lujerilor lor și contrastează cu alte forme piramidale. Din această categorie face parte salcia.
19
Arbori și arbuști cu frunze sempervirescente. Arborii și arbuștii ce își mențin frunzele

sau acele peste iarnă.
Arbori cu colorare deosebită a frunzișului. În timpul verii, dar și toamna, au nuanțe
roșii, deosebit de decorative, numeroase specii printre care se menționează în mod deosebit
arțarul japonez.
Fig. 3 – Alternarea culorilor frunzișului

Arbori cu creștere rapidă. Speciile ce fac parte din această categorie au cerințe mari
față de umiditatea solului.
Arbori și arbuști pentru garduri vii. Printre speciile ce pot fi folosite la realizarea
gardurilor vii tunse se enumeră în ordinea descrescătoare a înălțimii: tuia, lemn câinesc, etc.
Arbori pentru aliniamente în lungul împrejmuirilor. În funcție de zona ecologică,
gradul de poluare și lățimea benzii de teren disponibil pentru arbori, se pot folosi specii de
tuia.
Rășinoasele oferă mari posibilități pentru decorarea spațiilor verzi. Ele prezintă
avantajul că se mențin verzi iarna și vara și că au o culoare închisă care contrastează cu
celelalte nuanțe de verde. Coniferele vor fi grupate pe lizieră, de preferință acolo unde este
lumină.
20
Arbori izolați. Efectul estetic pe care-l produce arborele izolat, detașat de masiv,
așezat lângă un grup cu care se poate lega, pe o peluză sau pe marginea unei alei pe care o
umbrește, se datorează siluetei și izolării sale.
Arborii izolați (solitari) vor fi folosiți cu atenție deoarece când sunt în număr prea
mare, pierd din efect.
Arborele izolat va părea cu atât mai impunător, cu cât va fi așezat mai la vedere sau
într-un masiv cu gazon mai întins. Poziția pe care trebuie s-o ocupe este indicată de natura
înconjurătoare și de punctul de observare.
Arborele izolat va fi întrebuințat pentru a produce un anumit efect, pentru a masca
sau a accentua un punct într-o perspectivă. Ceea ce îl face totdeauna interesant, este forma,
frumusețea frunzișului, mărimea și singurătatea. Poziția lui în ansamblu determină specia
care trebuie utilizată. Arborii izolați vor fi plantați la distanțe mari de grupuri, pentru a nu fi
confundați cu acestea, ei vor trebui să se distingă de plantațiile înconjurătoare, prin forma și
verdeața lor.
Vegetația lemnoasă reprezintă unul din elementele cele mai importante din cadrul
spațiilor verzi. Arborii și arbuștii din scuaruri vor avea importantul rol de a contribui la
mărirea impresiei de spațiu și întindere a acestuia, de a permite dirijarea perspectivelor,
încadrarea elementelor ornamentale, accentuarea și evidențierea elementelor estetice,
mascarea celor inestetice, compartimentarea spațiului, echilibrarea elementelor, stabilirea
proporției juste între lumina și umbra, filtrarea luminii, crearea de contraste, armonizarea
culorilor, răspândirea aromelor etc.
Bibliografie
1. Gury, Jacques (1981) Promenade dans un jardin anglais : description d'un espace ou récit
d'un parcours. In: Espaces et représentations dans le monde anglo-américain aux XVIIe et
XVIIIe siècles. Actes du Colloque - Société d'études angloaméricaines des 17e et 18e siècles,
1981. pp. 35-44; doi : https://doi.org/10.3406/xvii.1981.2174 accesat al 17.06.2018
2. Iliescu, Ana-Felicia (2008), Arhitectură peisageră, Editura Ceres, București
3. Iliescu, Ana-Felicia (2008), Cultura arborilor și arbuștilor ornamentali, Editura Ceres,
București
4. Iliescu, Ana-Felicia (2014), Istoria artei grădinilor, Editura Ceres, București
5. Tomescu, Cezar Valentin (2006), Arhitectură peisageră și design silvic. Suport de curs,
Universitatea ”Ștefan cel Mare” din Suceava, Facultatea de Silvicultură
21
Importanța familiei pentru creșterea și dezvoltarea adolescentului în

societatea actuală
Prof. Alina – Roxana Ciunel
C.S.E.I. Sf. Vasile, Craiova
Adolescența nu mai este un fenomen strict occidental. Globalizarea și modernizarea

au pus în mișcare schimbări la nivel de societate în toată lumea. Schimbările țin de:
urbanizare, viața mai lungă și mai sănătoasă, rata mai mică a nașterilor și familiile mai puțin
numeroase (Papalia et al., 2010).
Dezvoltarea adolescenților nu se resimte doar la nivel anatomic și fiziologic, cele
mai surprinzătoare sunt transformările intelectuale și psihologice. Deși aparent se surprind
modificările fizice – creșterea în înălțime, apariția pilozității, maturizarea organelor genitale
– familia trebuie să-și îndrepte atenția către comportamentul extravagant manifestat în
această perioadă. Atitudinea părinților diferă; unii sunt prea cicălitori cu copiii săi,
împingându-i să devină din ce în ce mai curioși în a explora lumea, iar aceștia își dau frâu
liber imaginației, recurgând uneori la acte regretebile; iar alții, din contră, sunt indiferenți
datorită problemelor zilnice, considerând importantă susținerea financiară și educațională
mai mult decât pe cea morală. Orbirea lor îi face pe acești părinți să se trezească în familie
cu un necunoscut, neînțelegând reacțiile noi ale copilului survenite în urma maturizării sale.
,,Personalitatea este în copil un germene care se dezvoltă treptat doar prin și în viață.
Fără determinare, totalitate și maturitate nu se manifestă nici o personalitate. Aceste trei
însușiri nu pot și nu trebuie să fie proprii copilului, căci prin ele i s-ar răpi copilăria. El ar
deveni un surogat de adult, artificial și precoce. Dar astfel de monștri au fost deja produși de
educația modernă, anume în acele cazuri în care părinții pun un adevărat fanatism în a face
întotdeauna tot ce le stă în putință pentru copii și în a trai doar pentru ei” (Jung, 2006, p.188).
Acest ideal al părinților îl întălnim adesea, ignorând dorințele și aspirațiile copiilor
și punându-și propriile valori la înaintare. În realitate, aceste "dorințe" reprezintă mai exact
ceea ce părinții au neglijat în tinerețe și vor să se proiecteze în copiii lor, dictând încotro va
merge direcția lor în viață. Există astfel de părinți care servesc drept ,,avocați” pentru copiii
lor, în special când consideră această atitudine necesară educației lor.
Deşi atât părinţii, cât şi profesorii sunt responsabili pentru educaţia şi socializarea
copiilor, de multe ori această relaţie este încărcată cu incertitudine, neînţelegere și totodată
22
neîncredere. De cele mai multe ori, se pare că şcoala şi mediul de acasă reprezintă două
dimensiuni total diferite.
Preferința tinerilor pentru grupul de prieteni provine din nevoia de identificare cu o
colectivitate, dar și din nevoia de a găsi soluții problemelor specifice vârstei cu care se
confruntă. Grupul îi oferă, astfel, adolescenților o serie de informații interzise, de obicei cele
cu privire la sexualitate. ,,David Riesman considera în acest sens, că înlocuirea rolului
familiei în calitate de centru de socializare, cu importanța anturajului, constituie rezultanta
profundelor schimbări sociale ale perioadei contemporane, care au devalorizat cunoștiințele
și înțelepciunea tradițională a părinților. Din acest punct de vedere, grupul constituie un gen
de "familie paralelă" definită de raporturi informale, care stimulează creativitatea
adolescenților, reunindu-i pentru a desfășura tot felul de activități culturale, sportive, de
agrement, etc.” (Rădulescu, 1994, p.108). Familia este un sistem foarte complex și alături
de şcoală, anturaj, comunitate, organizaţie religioasă, contribuie la funcţionarea și
influenţarea dezvoltării cognitive și sociale (Heatherington, Parks, 1999).
Personalitatea este considerată o ,,structură internă” care interacționează cu alte
,,structuri externe” – mediul socio-cultural. Astfel, se adaptează cerințelor culturii sale, ale
situațiilor de moment și ale rolurilor sale. Datorită acestei flexibilități, sistemul personalității
se adaptează cu cel social (Allport, 1981).
Familia ajută în formarea imaginii de sine, a demnității, a respectului de sine, la
dezvoltarea personală. Aici un rol important îl au toti membrii familiei care contribuie la
formarea lor, mai mult decât situatia financiara. Parintii trebuie să reprezinte pentru copiii
lor un model de conduită, demn de urmat, să le ofere sprijin, generozitate, angajament.
Se dezvoltă discret şi identitatea sexuală, care poate fi influenţată intens de modelele
parentale şi materiale, fiind la început integrată difuz în subidentitatea familiei. În acest sens,
băieţii care au un model parental cu masculinitate redusă, prezintă dificultăţi de identificare,
în timp ce băieţii care au un model parental puternic conturat sunt mai siguri pe ei, mai
încrezători, protectivi şi mai relaxaţi. În cazul adolescentelor, situaţia este mai complicată,
deoarece, pe plan social, rolul feminin este el însuşi într-o schimbare continuă, existând o
mare diversitate de modele feminine: tradiţionale, de tranziţie, moderne etc. În genere,
tinerele fete cu identificare feminină tradiţională sunt mai conflictuale decât cele care se
identifică altfel cu rolurile specific feminine (Şchiopu şi Verza, 1997).
Stima de sine se conturează, conform literaturii de specialitate, din 4 componente
principale: sentimentul de siguranţă, cunoaşterea de sine, sentimentul de apartenenţă (la o
familie, la un grup, la o categorie socio-profesională etc.) și sentimentul de competenţă.
23
Experienţele trăite pe parcursul copilăriei construiesc bazele stimei de sine, prin

modalitatea în care copilul este învăţat să reziste în faţa succesului şi eşecului, prin modul în
care este sprijinit de părinţii săi, prin tipul de relaţii pe care le stabileşte şi cultivă cu cei din
jur. Astfel, obijnuit cu rezistenţa la eşec, performanţele şcolare, relaţiile constructive cu
copiii de aceeaşi vârstă, conştientizarea ariilor de competenţă constituie împreună factori
care conduc la consolidarea unui nivel ridicat al stimei de sine.
Cei care contribuie la formarea stimei de sine, în perioada copilăriei: familia,
profesorii (şcoala), colegii şi prietenii apropiaţi. La copiii mici, factorul cel mai mare îl
reprezintă părinţii; pe parcursul dezvoltării, importante devin şi sugestiile din partea
prietenilor, în ceea ce priveşte aspectul fizic, aptitudinile sportive şi popularitatea; părerea
părinţilor rămâne importantă în domeniul conformismului comportamental şi în cel al
reuşitei şcolare. Aprobarea parentală este importantă şi în adolescenţă, această importanţă
diminuându-se abia atunci când tânărul se detașează de familie și devine independent.
În urma efectuării unor cercetări, s-a ajuns la concluzia că adolescenţii din familii în
care se discută des, pozitiv, despre diversele aspecte ale vieţii, sunt şi devin mai optimişti.
De asemenea, ele indică faptul că părinţii al căror control asupra adolescenţilor se
diminuează pe măsură ce aceştia cresc şi capătă experienţe proprii din ce în ce mai
numeroase procedează benefic, favorizând conturarea şi consolidarea stimei de sine a
tinerilor, apariţia unui sentiment de siguranţă ce se consolidează din ce în ce mai mult pe
resurse personale.
Bibliografie
1. Allport, G. W. (1981), Structura și dezvoltarea personalității, Ed. Didactică și
pedagogică, București;
2. Heatherington, E. M., & Parks, R. D. (1999). Child psychology: A contemporary
viewpoint, Boston: McGraw-Hill;
3. Jung, C.G. (2006), Opere complete. Dezvoltarea personalității, Ed.Trei, București;
4. Papalia, D. E., Olds, S. W. & Feldman, R. D. (2010), Dezvoltarea umană, Ed. Trei,
București;
5. Rădulescu, S. (1994), Sociologia vârstelor, Ed. Hyperion XXI, București;
6. Şchiopu, U., Verza, E. (1997), Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
24
Caligula – victimă a luptelor politice?
Prof. Dan-Alexandru Nuță

C.S.E.I. „Sf. Vasile” Craiova
Partea I
Instaurarea principatului a însemnat producerea unor modificări profunde ale
regimului politic roman. Imperiul reprezintă nu numai un nou regim politic ci și un nou mod
de gândire și manifestare a relațiilor în cadrul societății. Schimbarea de regim nu a afectat
statutul socio-economic al patricienilor cât, mai ales, statutul lor politic. Instituțiile
republicane se mențin ca formă dar sunt golite de conținut.
Este epoca de manifestare a unor atitudini tiranice ale celor desemnați să conducă
destinele Romei, tocmai datorită regimului politic al principatului, regim la a cărui instaurare
clasa politică a contribuit din plin. În mod paradoxal, clasa politică romană nu a simțit
nicidecum vina pentru instaurarea noului regim atât timp cât principii nu aduceau atingere
privilegiilor de care această clasă se bucura.
”Împăraţii romani ai primului secol, [...], s-au caracterizat cel mai adesea prin
autoritarism excesiv, cruzime, desfrâu şi capricii cărora le-au căzut victime cele mai înaintate
conştiinţe care au îndrăznit să se ridice împotriva lor” (6, p. 25).
Domnia lui Caligula a fost scurtă (37 – 41 d. Hr.), dar interesantă din punct de vedere
administrativ. Suetoniu, în prima parte a Vieții lui Caligula (11), prezintă câteva dintre
măsurile administrative luate de împărat, considerându-le demne de un principe ideal.
Istoriografia
Principala operă istoriografică asupra vieții personajului nostru este Viețile celor
doisprezece Cezari scrisă de Suetoniu (circa 69/70- 125/135) în a doua jumătate sa secolului
I d. Hr. și primii ani ai secolului al II-lea d.HR.
Istoricii și-au pus întrebarea dacă Suetoniu a fost suficient de obiectiv în scrierile
sale, în particular ne interesează Viața lui Caligula.
Criticile s-au oprit cu asiduitate asupra metodelor istoricului: ”superficial, lipsit de
spirit critic, neglijent, imprecis […] fiind lipsit de calitățile necesare unui istoric în afară de,
poate, o dorință de a afla adevărul care, în cazul său frizează ingenuitatea” (2, p. 201). Sursele
sale sunt diferite, zice el acta diurna, însă referirile la comportamentul exagerat monstruos
al împăratului, cu siguranță nu a fost reținut de arhivele romane. Este primul istoric roman
25
care folosește surse istorice dar apelează și la informații transmise de tatăl și bunicul său și
de alte persoane importante din statul roman, fără ca Suetoniu să intervină critic asupra lor
(9). Într-o biografie consacrată istoricului, Jacques Gascou afirmă că ”Suetoniu expune cu
câtă cruzime acest împărat își trata prietenii, cunoscuții și diferiții funcționari ai statului. O
lungă serie de exemple și anecdote susțin această informație” (10, p. 420) și ”o mare parte a
informațiilor pe care ni le furnizează (…) nu sunt din documentare ci literare” (idem, p 467)
Este ”Viața lui Caligula” exprimarea punctului de vedere al Senatului, permanent
ostil împăratului Caius? Folosește destul de des impersonalul ”se spune că”, ceea ce nu este
chiar de lăudat pentru un istoric. Suetoniu ”nu produce informații false dar povestirile sale,
în mod voit lipste de metodă și anecdotice, țin mai mult de pamflet decât de istorie” (21,
p.13).
Suetoniu are tendința de a-și lăuda excesiv sau de a-și denigra personajele ”Vieților”
fără prea mare interes pentru adevărul istoric (2).
Contemporan cu Caligula a fost Seneca cel Tânăr (1 î. Hr. – 65 d.Hr.) , filozoful. El
a folosit aspecte ale societății romane pentru ilustrarea conceptelor filozofice pe care le
vehicula. Nu poate fi considerat obiectiv deoarece era în conflict deschis cu principele și
fusese exilat de către acesta (3).
Philon din Alexandria (30 î. Hr. – 45 d.Hr.), scriitor evreu care a susținut cauza
poporului său în cadrul unei ambasade la Roma, descrie diverse aspecte ale vieții politice
vorbind despre urcarea pe tron a lui Caius, după moartea lui Tiberiu. Fiind un propagandist
al iudaismului, informațiile trebuie tratate cu circumspecție (18). Povestind despre situația
imperiului la începutul domniei scrie că era o ”armonie generală” între romani, greci și
barbari și că măsurile pe care le luase noul împărat, după instalarea sa pe tron, favorizaseră
acea armonie.
Dio Cassius (155 – 235 d.Hr.) aristocrat și istoric grec, ajuns el însuși consul în anii
222 și 229, a scris lucrarea numită Istoria Romană (15) în care acoperă istoria Romei de la
fondare până în timpul autorului. Lucrarea este o înșiruire cronologică a faptelor, fără o prea
mare preocupare pentru verificarea informațiilor transmise, mai ales pentru perioada
domniei lui Caligula. Preia informații otova fără a fi preocupat de simpatia sau antipatia
sursei față de împărat. De aceea și lucrarea autorului greco-roman trebuie privită cu
circumspecție și încercat, pe cât posibil coroborarea informațiilor cu alte surse, dar nu cu
Suetoniu.
Tacitus (54 d.Hr. - 120 d.Hr.) autorul Analelor, una dintre cele mai importante lucrări
ale istoriografiei latine. Cartea a VI-a conține informații despre domnia lui Tiberiu. Aici apar
26
și informații sporadice despre Caligula care-l însoțise pe Tiberiu în timpul retragerii acestuia
în insula Capri(13). Cartea a noua, care conținea informații și despre domnia lui Caligula s-
a pierdut.
”Cei trei istorici, Tacitus, Suetoniu și Dio Cassius continuă tradiția ostilității față de
împărații iulio-claudieni de după Augustus” (10, p. 247)
Josephus Flavus (37 – 100 d.Hr.) a fost istoric evreu care a relatat istoria evreilor
(Antichități iudaice) și războaiele evreilor cu romanii din anii 66-70 d.Hr. În Antichități
(cartea ,XIX) Flavus povestește organizarea comploturilor și asasinarea lui Caligula, cauzele
și desfășurarea evenimentelor). Nu putem spune decât că el preia din alți autori sau în timpul
cât a fost funcționar roman a preluat informațiile transmise pe cale orală. Antichitățile
iudaice sunt anterioare Vieții lui Caius a lui Suetoniu și e posibil să fi fost una dintre sursele
istoricului latin.
Familia și tinerețea
Caius Iulius Caesar Augustus Germanicus sau Gaius este mult mai bine cunoscut în
istorie drept Caligula (cizmuliță), poreclă primită de la militarii conduși de tatăl său,
generalul Germanicus.
Gaius s-a născut la 31 august anul 12 d. Hr.la Antium, potrivit lui Suetoniu (11,
VIII.5) fiind al treilea copil dintre cei șase ai cuplului Germanicus-Agripina. Prin părinții
1
săi, membri ai gintei Iulio-Claudia, era stră-stră-nepot al lui Gaius Octavianus, tatăl natural
al împăratului Octavian Augustus pe linie paternă și stră-nepot al primului împărat, pe linie
maternă. Gaius și-a petrecut o parte a copilăriei împreună cu părinții, alături de legiunile
comandate de tatăl său în diverse zone ale imperiului1.
În timpul domniei, din dorința de a fi divinizat a propagat legenda potrivit căreia ar
fi fost născut în urma incestului lui Augustus cu fiica sa Iulia (5)
Caligula era nepotul împăratului Tiberiu – împăratul adoptându-l pe tatăl lui Gaius
și pregătindu-l pentru moștenirea demnității imperiale. Decesul generalului Germanicus l-a
transformat pe Caligula și pe celălalt nepot al lui Tiberius, Gemellus, în comoștenitori. Gaius
a fost un destoinic însoțitor și conviv al bunicului său Tiberius cât timp bătrânul împărat se
1
Cronologia domniei lui Caligula este cea oferită de: Anthony A. Barrett , Caligula, Editura ALL, București
2008, traducerea Vladimir Agrigoroaie. Referințele critice vor fi indicate prin numărul de ordine din
Bibliografie. În cazul citatelor se precizează și pagina de la care a fost preluat respectivul citat.
27
retrăsese în insula Capri. Tacitus îl consideră sclavul perfect al lui Tiberiu. Chiar bunicul său
îi prezisese lui Caligula că va avea toate viciile lui Sulla și niciuna dintre calitățile sale. (13)
Tânărul primește o educație strict militară însă era mai mult interesat de teatru,
poezie, dans. Era calm, impasibil tot timpul copilăriei. ”Era înalt cu fața palidă, corpul
enorm, gâtul și gambele foarte subțiri, ochii goi de atâtea ori, fruntea înaltă și bombată, părul
rar și chel în creștetul capului, restul corpului păros” (5, p. 183-184) care contrasta puternic
cu idealul frumuseții fizice a unui stăpân roman. Se spune că ura cuvântul ”capră” pentru că
unii cunoscuți l-ar fi asemuit cu acest animal și se evita amintirea acestui animal în fața
împăratului. (idem).
Portretul fizic făcut de Suetoniu lui Caligula ”deține deci în sine o valoare
impresionistă (…) intenţia caricaturală este mai presus de orice îndoială, ceea ce este destul
de rar (…) în portretele fizice pe care Suetoniu le face celor doisprezece Cezari (10, p. 607).
Tiberiu moare la 16 martie 37 d.Hr, iar averea și demnitățile vor fi moștenite de către
cei doi nepoți Caius și Gemellus. Cel care se impune ca unic moștenitor este Caligula, care
îl înlătură pe motiv de nebunie pe comoștenitorul său.
Demnitatea imperială în timpul dinastiei Iulio-Claudiene

Trecerea de la Republică la imperiu s-a făcut în decursul unui secol de istorie romană.
Repetatele dictaturi și conduceri colegiale (triumviratele) au pregătit terenul instaurării noii
forme de guvernare – principatul. Pe bună dreptate Mary Beard afirmă că de fapt primul
împărat roman ar fi fost Pompei, având în vedere onorurile pe care i le acordaseră provinciile
estice ale Romei, deși el apărase în fața lui Cezar valorile republicane (4).
Republica continua să existe în mințile multor romani care refuzau să considere noul
regim ca altceva decât tot res publica.”Se înșelau amarnic. Toate instituțiile republicane își
pierduseră conținutul republican și deveniseră instrumente în mâna principilor. Totodată
principii acumulează din ce în ce mai multă putere.
Suetonius era conștient de ambiguitățile principatului și ipocrizia fundamentală pe
care se bazează acest regim: monarhia cu fațadă republicană (10, p. 718)
În societatea romană, încă mulți ani după instaurarea principatului, există o doctrină
a suveranității poporului specifică regimului republican, dar mult diluată.
Principatul este o monarhie ereditară doar în măsura în care principele în viață își
alege și promovează în sânul clasei politice un moștenitor din ginta sa. În absența unui
moștenitor de sânge acesta poate adopta: astfel se întâmplă cu Octavian, fiul lui Gaius
Octavianus, adoptat de Cezar.
28
Lipsa unei reguli care să determine legitimitatea transferului de putere, succesiunea,

determina riscul unui război civil.
”În realitate, frontiera dintre împăratul legitim și uzurpator este foarte subțire (1,
p.37) Misiunea Senatului fiind doar de a consacra noul ”magistrat suprem”, principele
senatului, fără ca instituția să aibă vreo putere de decizie în privința succesorului împăratului
decedat. Momsen observă că fiul natural sau adoptat ”nu succede automat tatălui său prin
dreptul de moștenire, ci îi succede în funcție dacă primește investitura expresă” a poporului
roman. (apud 24, p. 3).
Împăratul roman este un mandatar al colectivității desemnat să conducă Republica.
Dacă la începuturi titlul de imperator era semnificație supremă a victoriei militare, cu timpul,
titulatura se transformă într-un prenume: Imperator Cezar Augustus. Caligula refuza acest
titlu-prenume, asociat pe bună dreptate domeniului militar (20)
La instalarea lui Caligula, poporul fusese entuziasmat de noul împărat, crezând că,
în sfârșit, s-ar putea spune că va urma o ”epocă de aur” a Romei. Nu aceleași sentimente le
avea poporul față de Senat, care fusese învinuit de declanșarea și întreținerea războaielor
civile care distruseseră republica. Erau un monarhism sui-generis grefat pe
antiparlamentarism,
Poporul îi acordă în unanimitate imperium proconsular, puterea tribuniciană și
demnitatea religioasă de mare pontif. ”La întoarcere [lui Gaius după moartea lui Tiberiu], cu
asentimentul senatorilor și poporului care s-a grăbit să-l întâmpine, el a fost imediat investit
cu puterea suverană chiar dacă testamentul lui Tiberiu îl desemnase doar comoștenitor (14,
14.1)” alături de celălat nepot tiberian,, Gemellus.
Caligula, asumându-și întreaga putere, a fost permanent împotriva deciziilor
Senatului. A existat un conflict permanent între Caligula și senatori. De aici și ostilitatea
dintre Senat față de împărat și poate colportarea unor informații mincinoase despre Caligula,
transmise pe cale orală și preluate ca atare, lipsind critica surselor.
Principele este atotputernic și puterea sa este doar autolimitată. Este un comandant
militar care are drept de viață și de moarte asupra subordonaților. El deține toate puterile
executive, legislative și religioase, puteri care anterior fuseseră distribuite între magistrații
republicii. Voința principelui are putere de lege astfel încât orice edict emis de împărat poate
înlocui prevederile corespondente din celebrul drept roman: ”principele este tătucul
supușilor săi iar vorbele sale sunt ultimul cuvânt al dreptului și justiției” (24, p. 20).
Analiza cezarismului poate conduce la două concluzii:
29
• Marxistă: instrumentul dominației unei clase asupra societății, acea clasă fiind
oligarhia senatorială (idem, p. 9).;
• Este absolutism bazat pe o delegare a autorității (idem, p. 10).
Împăratul era considerat un stăpân al lumii și prin natura sa era superior umanității,
era talentat în toate domeniile artistice.
Caligula pretindea să fie tratat ca o ființă divină. Spre deosebire de predecesorii săi,
care acceptaseră divinizarea după moarte, Caligula o pretinde, în viață fiind. Pentru a-și
justifica cererea pretinde că nu ar fi fiul lui Germanicus și al Agrippinei ci s-ar fi născut în
urma incestului lui Augustus cu fiica sa Iulia, așa cum am amintit anterior.
Gaius a fost primul principe care și-a dorit să fie asimilat zeilor, spre deosebire de
predecesorii săi care acceptaseră divinizarea doar după moarte.” el a început să-și atribuie
măreția divină. El a adus din Grecia statuile celor mai cunoscuți zei prin desăvârșirea lor sau
prin respectul popoarelor, printre altele cel al Jupiterului Oimpianul. El le-a scos capetele și
l-a înlocuit pe cel al statuilor sale […] a conversat în secret cu Jupiter Capitolin, vorbind
uneori cu ureche și prefăcându-se să-i asculte răspunsurile, ridicând uneori vocea și căzând
cu el” (11, XXII.3). Reacția cetățenilor a fost de respingere considerând pretențiile
principelui o blasfemie. Societatea romană nu era pregătită pentru o asemenea blasfemie.
(22).
Preocupările religioase pentru divinizarea sa reies și dintr-o relatare a lui Josephus
Flavus: ” În consecință, l-a trimis pe Petronius cu o armată la Ierusalim, pentru a-și plasa
statuile în templu și i-a poruncit ca, în cazul în care evreii nu vor admite hotărârea lui, să
ucidă pe cei care se opuneau acesteia și să ducă tot restul neamului în robie” (Flavus, 10.1).
În decizia împăratului se văd influențele religiilor politeiste orientale în care
conducătorul era asimilat zeilor în viață.
Bibliografie
1. Amon, H. (2012). Usurpation et coup d’État dans l’empire romain : nouvelles approches.
In Cahiers d'histoire, 31 (2), 33–65. https://doi.org/10.7202/1019283ar
2. Arbo , Agnès Molinier, Histoire d'un palimpseste : le nero et le caligula de suétone dans la
vita commodi de l'Histoire Auguste Presses Universitaires de Franche-Comté | Dialogues
d'histoire ancienne , 2010/Supplement4.1 S4.1, pages 201 à 221, URL:
https://www.cairn.info/revue-dialogues-d-histoireancienne-2010-Supplement4.1-page-
201.htm
3. Baratta, Alexandre, Halleguen, Olivier, Quelle pathologie psychiatrique pour l'empereur
romain Caligula ?, John Libbey Eurotext, L'information psychiatrique, 2009/1 Volume 85 |
pages 83 à 92, URL: https://www.cairn.info/revue-l-information-psychiatrique-2009-1-
page-83.htm
4. Beard, Mary, (2017), SPQR: O istorie a Romei Antice, Editura TREI, București
5. Bourrit, Bernard, Les visages de l’autorité, in Revue française d’anthropologie, 180 /2006,
URL : http://journals.openedition.org/lhomme/24731
30
6. Burgeon ,Christophe, ((2017))La vie de Lollia Paulina a travers des celles des empereurs
Caligula et. Claude, in Eruditio Antiqua 9: 87-108,
7. Cristofoli R., Galimberti A. , Rohr Vio F. (a cura di), (2014) Lo spazio del non-allineamento
a Roma fra Tarda Repubblica e Primo Principato. Forme e figure dell’opposizione politica
– Roma : «L’ERMA» di BRETSCHNEIDER,. – 264 p.
8. Damien, Robert, Le prince pornocrat, « Cités » 2003/4 n° 16 | pages 177 à 188, URL:
https://www.cairn.info/revue-cites-2003-4-page-177.htm
9. Dinu, ,Dana (2004), Semnificația libertății la Tacitus în Analele Universităţii din Craiova,
Seria Ştiinţe Filologice Limbi Şi Literaturi Clasice, Anul I, Nr. 1-2, p. 25-30
10. Faur, Jean-Paul. (1973), La première conspiration contre Caligula. In: Revue belge de
philologie et d'histoire, tome 51, fasc. 1, , Antiquité — Oudheid. pp. 13-50; doi :
https://doi.org/10.3406/rbph.1973.2950, consultat la 21.01.2020
11. Foks , Gilda Sabsay, Au-delà de la perversion sexuelle, in, Che vuoi ?, 2009/2 N° 32 | pages
93 à 100, URL: https://www.cairn.info/revue-che-vuoi-1-2009-2-page-93.htm
12. Gascou Jacques. Histoire et historiographie : Suétone. In: Histoire et historiographie dans
l'Antiquité. Actes du 11ème colloque de la Villa Kérylos à Beaulieu-sur-Mer les 13 & 14
octobre 2000. Paris : Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, 2001. pp. 155-165.
(Cahiers de la Villa Kérylos, 11); https://www.persee.fr/doc/keryl_1275-
6229_2001_act_11_1_1039
13. Gascou Jacques., . Suétone historien. Rome : Ecole française de Rome, 1984. pp. 5-874.
(Bibliothèque des Écoles françaises d'Athènes et de Rome, 255); doi :
https://doi.org/10.3406/befar.1984.1218
14. http://bcs.fltr.ucl.ac.be/SUET/CAIUS/trad.html
15. http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Cassius_Dio/59*.html
16. http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Tacitus/Annals/6B*.html
17. http://www.earlychristianwritings.com/yonge/book36.html
18. http://www.earlychristianwritings.com/yonge/book40.html
19. https://www.academia.edu/36107539/Sexus_Potestatis_Avidus_sexe_et_pouvoir_%C3%A
0_Rome_de_Sylla_%C3%A0_N%C3%A9ron consultat la 21.01.2020
20. http://remacle.org/bloodwolf/historiens/Flajose/juda19.htm
21. https://www.perungiorno.it/seneca-de-constantia-sapientis-18-01-06..html
22. Jolivet, Vincent , Sade et Suétone in Dix-huitième siècle , 2009/1 n° 41 | pages 619 à 637,
URL: https://www.cairn.info/revue-dix-huitieme-siecle-2009-1-page-619.htm
23. Lesuisse Léon. La nomination de l'empereur et le titre d' Imperator In: L'antiquité classique,
Tome 30, fasc. 2, 1961. pp.415-428; doi : https://doi.org/10.3406/antiq.1961.3415
24. Lugand René. (1930), Suétone et Caligula. In: Revue des Études Anciennes. Tome 32, , n°1.
pp. 9-13; doi : https://doi.org/10.3406/rea.1930.2558, consultat la 21.01.2020
25. Scheid John. La mort du tyran. Chronique de quelques morts programmées. In: Du
châtiment dans la cité. Supplices corporels et peine de mort dans le monde antique. Table
ronde de Rome (9-11 novembre 1982) Rome : École Française de Rome, 1984. pp. 177-193.
(Publications de l'École française de Rome, 79); URL: https://www.persee.fr/doc/efr_0000-
0000_1984_act_79_1_2533
26. Simpson, Christopher J. (1997), Caligula's Cult. Imitatio Augusti. In: Revue belge de
philologie et d'histoire, tome 75, fasc. 1,. Antiquite - Oudheid. pp. 107-112; doi :
https://doi.org/10.3406/rbph.1997.4165, consultat la 21.01.2020
27. Tétreau,, Jean En relisant Suétone, in L'Antiquité, Numéro 111, automne 2006,
URL:https://id.erudit.org/iderudit/14191ac
28. Veyne Paul Qu'était-ce qu'un empereur romain ? Dieu parce qu'empereur, Presses
Universitaires de France, Diogène, 2002/3 n°199 | pages 3 à 25, URL:
https://www.cairn.info/revue-diogene-2002-3-page-3.htm,
31
Statutul politico-juridic al Principatelor la sfârşitul secolului al XVIII-lea

şi începutul secolului al XIX-lea
Prof. Ionela Silvia Cojocăreanu,

Liceul ,,Voltaire”, jud. Dolj
Evenimentele din Ţările Române din ultimele decenii ale sec. al XVIII-lea şi din
primele decenii ale secolului al XIX-lea nu pot fi înţelese şi nu pot fi explicate decât dacă
ele sunt corelate întregului ansamblu de transformări desfăşurate pe plan european. Cele trei
mari imperii absolutiste - Ţarist, Habsburgic şi Otoman, care stapâneau Europa Centrală,
Răsăriteană şi cea de Sud-Vest au avut rolul decisiv în ceea ce priveşte evenimentele din
această parte a continentului.
Formula fanariotă (1711/1716 – 1821) a reprezentat un compromis între statutul de
autonomie şi administraţia directă. Acest răstimp de peste un secol a însemnat o epocă de
mari frământări sociale. Instaurat pentru a ţine în ascultare Moldova şi Ţara Românească,
regimul fanariot le-a îngrădit simţitor autonomia.
Pe plan politic, răstimpul de peste un secol cât a durat, în Moldova (1711-1821), în
Ţara Românească (1716-1821), regimul fanariot sau turco fanariot înseamnă o epocă de mari
greutăţi şi frământări sociale. Instaurat pentru a ţine în ascultare Moldova şi Ţara
Românească, regimul fanariot le-a îngradit simţitor autonomia. Numiţi direct de către Poartă,
domnii sunt încadraţi în ierarhia administrativă otomană, fiind asimilaţi paşilor cu două
tuiuri.i
În secolul fanariot, pe fondul acutizării "problemei orientale", Principatele devin
teatrul operaţiunilor militare în confruntările directe dintre cele trei imperii rivale: otoman,
ţarist şi habsburgic. Aceste războaie au avut drept consecinţă ocupaţii militare îndelungate,
dar şi importante pierderi teritoriale şi umane, care au frânat progresul societăţii romanesti.
Războiul din 1716-1718, desfaşurat între habsburgi şi otomani, se încheie cu victoria
Austriei, care, prin pacea de la Passarowitz (1718), obţine Oltenia şi Banatul. Astfel,
Imperiul Habsburgic devine putere balcanică. Urmează războiul austro-ruso-turc din 1735-
1739, încheiat prin pacea de la Belgrad (1739), care consemnează revenirea Olteniei la Ţara
Românească şi menţinerea Banatului sub dominaţie habsburgică.
Poarta nu s-a mulţumit să accepte soarta hărăzită de adversari, ci a încercat, în
manieră proprie, să împiedice disoluţia. Cum orice măsură de reformare, de „revitalizare a
«omului bolnav», care l-ar fi putut face valid”, a continuat să fie obstrucţionată, amânată,
32
tergiversată sau „subminată în mod fatal de chiar principiile ce guvernau sistemul politico-
instituţional al vastului imperiu”, factorii de decizie de la Constantinopol au recurs la
formule de compromis, la paleative, care au înrăutăţit situaţia. În cazul Principatelor
Române, Poarta, îngrozită de spectrul pierderii acestora în favoarea Rusiei, şi-a înăsprit
suzeranitatea prin introducerea regimului fanariot, formulă ce reprezenta, în opinia sa,
„mijlocul cel mai eficace de întărire a controlului otoman în această parte vulnerabilă a
imperiului”ii. Timp de peste un secol de regim fanariot (1711/1714-1821), nu s-au produs
schimbări fundamentale în ceea ce priveşte statutul Ţării Româneşti şi Moldovei faţă de
Poartă, care continua să fie puterea suzerană şi să-şi exercite protecţia tributară. Totuşi, două
elemente de noutate au marcat acest interval şi anume pe de o parte încălcarea statutului ţării
şi deteriorarea gravă a celui al domnilor, iar pe de alta legalizarea dreptului Rusiei de a
interveni în favoarea Principatelor Române, recunoscut prin tratatul de la Kuciuc Kainargi
din 1774. Sub pretextul apărării drepturilor religioase ale popoarelor ortodoxe din Balcani,
tratatul a influenţat direct şi de o manieră decisivă statutul politic al principatelor Valahia şi
Moldova. Aşadar, în epoca fanariotă statutul juridic al Principatelor Române a cunoscut două
faze: una de protecţie unilaterală a Imperiului Otoman între 1711/1714-1774 şi cealaltă de
protecţie bilaterală din partea Porţii şi Rusiei, între 1774-1821, dar cu recunoaşterea aceleiaşi
puteri suzerane. Hatişeriful de la Gülhane, din 1802, avea să întărească dreptul
Petersburgului de a supraveghea, prin reprezentanţii săi la Bucureşti şi Iaşi, modul în care
puterea suzerană îşi îndeplinea angajamentele asumate faţă de ţările române.
Astfel, între 1774-1821 au fost reconfirmate vechile prevederi ce garantau autonomia
ca: interzicerea supuşilor otomani de a intra în Principate fără firman special, de a dobândi
proprietăţi, cele obţinute abuziv urmând a fi obligatoriu restituite, restrângerea pătrunderii
negustorilor otomani la nordul Dunării, reglementatarea judecării pricinilor dintre supuşii
otomani şi cei români, fixarea duratei domniei la 7 ani şi, foarte important, condiţionarea
mazilirii domnilor înainte de termen de acordul puterii suzerane şi al celei protectoare.
Departe de a fi noutăţi, aceste reglementări consfinţeau de fapt respectarea autonomiei
Principatelor, care „primea o consacrare europeană mai ales prin faptul că Rusia se instituia
în garant al acesteia”iii.
Protectoratul Rusiei nu a garantat Principatelor graniţele, ci din contră s-a dovedit în
contradicţie cu idealul de unitate al românilor. Astfel, pentru neutralitatea sa în războiul
ruso-turc din anii 1768-1774, Imperiul Habsburgic a primit ca răsplată nordul Moldovei,
Bucovina, în 1775. Apoi, prin războiul ruso-turc din anii 1806-1812, Rusia a anexat teritoriul
33
dintre Prut şi Nistru, Basarabia. Aceste cedări teritoriale au dovedit slăbiciunea statului
otoman care nu mai putea să apere integritatea teritorială românească.
Intenţia ţarului Alexandru I fusese să să anexeze ambele Principate, dar s-a resemnat
cu anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru. iv
După Congresul de la Viena (1815), la care Marile Puteri şi-au împărţit zonele de
dominaţie în Europa, Principatele Romane evoluează între suzeranitatea otomană, devenită
mai mult nominală, şi protectoratul ţarist, din ce în ce mai apăsator.
În primele două decenii ale secolului al XIX-lea statutul juridic al Principatelor a
determinat Poarta să adopte o atitudine de espectativă, reflectată mai pregnant în
timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu din 1821. Revoluţia condusă de Tudor
Vladimirescu reprezenta un prim pas spre redobândirea autonomiei .v Fără a nega calitatea
de putere suzerană şi drepturile ce decurg din ea, puterile europene au dezavuat prezenţa
trupelor otomane, semn că, în viziunea acestora, Principatele Române erau „comunităţi
politice distincte, în care turcii nu se puteau amesteca şi, mai ales, nu puteau menţine trupe,
chiar şi sub pretextul stingerii focarelor insurecţionale”vi Acţiunea pandurului oltean,
susţinut de partida naţională a boierilor români, face cunoscute lumii europene "dreptăţile
acestor Prinţipaturi", prin care el înţelege autonomia Principatelor şi, în primul rând,
restabilirea dreptului "ţării" de a-şi alege domnii.vii
Tudor Vladimirescu a urmărit răsturnarea regimului fanariot prin forţa Adunării
Poporului, intervenţia Rusiei ţintind doar să consacre un fapt împlinit. Tudor a continuat
tratativele cu turcii, fiind hotărât ca prin rezistenţă să determine intervenţia Europei şi
internaţionalizarea chestiunii române.viii
Practic, putem afirma ca revoluţia din 1821 pune într-o lumină nouă greutatea
factorului intern, care se limitase până atunci numai la calea memoriilor către împăraţii
creştini. Restaurarea, în 1822, a dreptului de a avea domni pământeni, drept uzurpat timp de
un secol, constituia, în viziunea Porţii, un pas înainte în ceea ce ea considera întărirea
suzeranităţii sale şi reglementa unilateral statutul Principatelor, pe care sultanul le numea
„statele mele ereditare”ix.
După revenirea la domniile pământene în Principate, în anul 1822, Rusia s-a implicat
din nou în problemele acestora. În 1826, Rusia şi Turcia semnează Convenţia de la
Akkerman (numele turcesc al Cetăţii Albe) din 25 septembrie/7 octombrie care reconfirma
prevederile tratatului de la Bucureşti din 1812 prin care Rusia reintra în drepturile sale de
putere protectoare, întărite şi extinse, în detrimentul celei suzerane, printr-o serie de acte
ulterioare. Convenţia reflecta victoria Rusiei şi valida, în virtutea protectoratului, dreptul ei
34
de a se pronunţa în privinţa organizării interne a Principatelor. Actul a constituit o victorie

şi pentru români deoarece consacra cele mai importante cerinţe ale lor, neacceptate în 1821
de puterea suzerană: domn ales de Divan pe 7 ani dintre marii boieri pământeni, scutirea
Principatelor Române de tribut pe timp de doi ani, fixarea tributului şi redevenţelor datorate
Porţii în conformitate cu prevederile hatişerifului din 1802, libertatea comerţului.x
In şirul războaielor ruso-austro-turce din secolele XVII-XIX, războiul din anii 1828-
1829 a avut cele mai importante consecinţe pentru evoluţia societăţii româneşti. Tratatatul
de la Adrianopol semnat la 2/14 septembrie 1829 cuprindea un articol şi un act separat relativ
la Principatele dunărene, care reafirma şi consolida autonomia lor administrativă, lichida
raialele turceşti de pe malul stang al Dunării şi prevedea abolirea regimului de grâne, oi,
lemne şi alte produse, ceea ce însemna o deplină libertate a comerţului pentru toate produsele
solului şi industriei lor.xi Prin acest tratat s-a consolidate poziţia Rusiei în cele două
Principate şi s-au făcut paşi importanţi pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori de
înlăturare a suzeranităţii otomane.
Tendinţa de permanentizare a dominaţiei Rusiei asupra Principatelor poate fi
constatată şi în Regulamentul Organic, conceput „a asigura ingerinţele permanente în
afacerile interne, urmărind restrângerea treptată a drepturilor de autonomie”.xii Pentru cele
mai importante acte ale domnului şi Adunării obşteşti era nevoie de acordul celor două
puteri. Tot la fel şi pentru dizolvarea adunării, Poarta şi Rusia autorizând în acest caz noile
adunări. Influenţa politică şi amestecul Rusiei în afacerile interne ale Principatelor au făcut
practic inoperante cea mai mare parte din dispoziţiile ce favorizau progresul şi modernizarea.
În lipsa definirii conceptelor fundamentale pe care se întemeia statutul internaţional al
Principatelor (autonomie, suzeranitate, protectorat), Regulamentul organic a îngăduit
ingerinţele Rusiei şi a limitat progresul.
Cu alte cuvinte, Tratatul de la Adrianopol restabilea autonomia deplină a statelor
româneşti faţă de Poartă a cărei suzeranitate era redusă la o formă pur nominală. Mai real
este protectoratul rusesc, instaurat oficial în Principatele Române.
În prima jumatate a secolului al XIX-lea Principatele dunărene au trăit sub un
condominiu ruso-turc, curtea suzerană- Istanbul şi curtea protectoare- Petersburg, aflându-
se într-un dezechilibru de putere în beneficiul celei din urmă.
Note:
1) Cristache Gheorghe, Formaţiuni populare militare româneşti, Editura Militară, Bucureşti,
1982, p. 8.
2) Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al principatelor române în viziunea europeană, Iaşi,
1999, p. 8.
35
3) Anastasie Iordache, Apostol Stan, Apărarea autonomiei Principatelor române 1821-1859,

Bucureşti, 1987, p. 9.
4) Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1997, p. 187
5) Cristache Gheorghe, op. cit., p. 45
6) Anastasie Iordache, Apostol Stan, op. cit., p. 26
7) Ibidem, p.29
8) Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale, Institutul
European, 2001, p. 301
9) Ibidem
10) Florin Constantiniu, op.cit., p. 207
11) Ibidem, p. 210
12) Anastasie Iordache, Principatele române în epoca modernă, vol. I, Bucureşti, 1996, p. 235
36
Didactică
Copiii cu deficiență auditivă – particularități în școlarizare
Prof. Daniel Alexandru Ciunel

C.S.E.I. Sf. Vasile, Craiova
Învățarea prin cooperare aduce un beneficiu actului instructiv educativ, prin

comportamentul de sprijin al elevilor deficienți de auz care prezintă o dezvoltare cognitiva
mai slabă. Aceștia pot fi ajutați de celilalți elevi în realizarea sarcinilor. Profesorul este
mediator între elevi și pe lângă rolul de a transmite informații, mai are și rolul de a încuraja
elevii, transformând activitatea monotonă într-una dinamică, creativă și competitivă, fără a
eticheta, ci mai degrabă de a dezvolta spiritul altuist. Astfel, dispare discriminarea, iar grupul
de elevi învață să lucreze în echipe, să se completeze reciproc.
Pentru o activitate care oglindește învățarea prin cooperare în rândul elevilor
deficienți de auz este indicat să se țină seama de anumite aspecte, ca de exemplu: elevii să
fie așezați la același nivel (pe covor sau pe scaune care să fie de aceeași înălțime); să fie
astfel poziționați încât întodeauna să stea cu fața la cel cu care vorbește (față în față sau în
cerc); profesorul să folosească un limbaj simplu, numai o sintagmă sau o propoziție de
fiecare dată (un întreg mesaj este prea mult pentru un copil deficient de auz), atunci când
este posibil utilizarea unui singur cuvânt; pentru sporirea îmțelegerii instrucțiunilor se
recomandă mijloace vizuale (prezentarea obiectului despre care se vorbește sau imaginea lui
în poze sau planșe); repetarea și reformularea este necesară atunci când profesorul verifică
dacă ceea ce a spus a fost înțeles în întregime; iar încurajările verbale: “Bravo!” “Ai reușit!”
“Bine!” stimulează elevul să exploreze și să finalizeze activitatea.
Un alt aspect important îl constituie diagnosticul elevilor, care poate varia în funcție
de gradul deficienţei auditive, astfel: deficit auditiv lejer - hipoacuzie uşoră (20-40 db);
deficit auditiv mediu – hipoacuzie medie (40-70 db.); deficit auditv sever – hipoacuzie
severă (70-90 db.) și deficit auditiv profund - hipoacuzie profundă (>90 db.). Sigur că acestea
influențează calitatea activităților de învățare prin cooperare; elevii care prezintă hipoacuzie
ușoară înțeleg mai bine sarcinile date de profesor, comunicarea este favorizată față de elevii
care au hipoacuzie profundă și nu dețin resturi de auz, iar comunicarea se realizează doar
prin limbaj mimico-gestual și labiolectură. Totuși există soluții și pentru aceștia din urmă.
37
Protezarea constituie un ajutor în perceperea limbajului și în însușirea comunicării verbale.

Protezele nu pot corecta deficiența, dar pot suplini sau minimalize efectele ei. Implantul
Cohlear este un dispozitiv care oferă o gamă largă de informații auditive, necesare pentru
orientarea în mediu și pentru refacerea limbajului oral.
Munca în grup presupune cooperare şi activitate comună în rezolvarea unor sarcini
de instruire.
Cercetările de psihopedagogie şi sociologia educaţiei au evidenţiat productivitatea
mai mare a elevilor ce lucrează în grup şi în acelaşi timp au contribuit la constituirea unei
metodologii de muncă în echipă. Fără a desconsidera individualitatea elevului, metoda
valorifică avantajele muncii şcolare şi extraşcolare în grup, asigurând condiţii ca efortul
comun să fie bine organizat şi susţinut.
Munca în grup vizează cu deosebire aspectul social al învăţării, dezvoltarea
comportamentului social al elevului; o modalitate de îmbinare a învăţării individuale cu cea
de grup şi în acelaşi timp, o măsură de atenuare a unei individualizări exagerate.
Mărimea grupului este importantă în realizarea învăţării. Aceasta depinde de natura
şi complexitatea sarcinii. Cu cât sarcina poate genera un flux de idei, cu atât grupul poate fi
mai mare. Cu cât creşte mărimea grupului cu atât descreşte numărul celor care participă.
Dacă grupul este mai mic atunci diversitatea de idei şi opinii este limitată. De aceea, mărimea
grupului să fie adecvată în funcţie de sarcina propusă, favorizând astfel învăţarea eficientă.
Pentru început este recomandabil să se lucreze în perechi, treptat să se treacă la structuri mai
complexe. Practica instruirii relevă că eficienţă mai mare au grupurile de lucru constituite
din 4-6 membrii în funcţie de vârsta şi nivelul elevilor, de specialitate.
Grupurile eterogene sunt de preferat celor omogene. Elevii mai slabi sau cu
anumite dificultăţi de învăţare, au de câştigat dintr-o activitate la care participă alături de
elevi buni; pe de altă parte elevii buni învaţă şi ei atunci când sunt puşi în situaţia de a-I ajuta
pe colegii lor mai slabi, de a-I antrena în rezolvarea unor sarcini.
Într-un grup copiii au posibilitatea să înveţe unii de la alţii şi este mai uşor pentru cei
cu abilităţi de nivel scăzut, să progreseze, deoarece responsabilitatea fiecărui elev, faţă de
propria învăţare şi faţă de grup creşte.
Sarcinile de învăţare trebuie să fie astfel formulate încât să angajeze gândirea de
nivel conceptual în opoziţie cu memorizarea unor fapte sau învăţarea unei proceduri, să
permită mai mult decât un singur răspuns, sau mai multe căi de a găsi soluţia, încurajând
elevii să aibă contribuţii diferite. Natura şi diversitatea sarcinilor de învăţare menţin interesul
şi motivează elevii pentru a participa activ la soluţionarea lor. Elevii trebuie să înţeleagă
38
valoarea şi semnificaţia cunoştinţelor propuse spre învăţare, să se angajeze în însuşirea lor,

să participe activ la rezolvarea lor. Învăţarea prin cooperare este eficientă atunci când
obiectivele ei sunt discutate şi “negociate” în cadrul grupului, modalităţile de lucru sunt
acceptate şi puse în practică iar produsele activităţii grupului sunt apreciate.
Profesorul are numeroase responsabilităţi atunci când se desfăşoară activităţile pe
grupe. El devine coparticipant la activităţile de organizare şi realizare a învăţării păstrându-
şi rolul de conducător al acestora. Uneori el adoptă o poziţie neutră determinându-i pe copii
să-şi asume întreaga responsabilitate pentru ceea ce fac şi spun, dar numai după ce aceştia s-
au deprins să lucreze în grup. O problemă reprezintă ritmul diferit de lucru al grupelor. Chiar
dacă elevilor li se acordă anumite limite de timp, inevitabil anumite grupuri vor termina mai
repede. Se verifică dacă grupul şi-a îndeplinit sarcina atribuită şi dacă este pregătit pentru
secvenţa următoare din lecţie, după ce a raportat clasei ce s-a lucrat. Pot primi materiale noi
pe care să le consulte; pot observa un alt grup, fără a deranja.
Munca în grup este cel mai bun mod de a utiliza eficient timpul alocat instruirii, de a
stimula participarea şi implicarea în activitate a fiecărui elev, de a valorifica talentul şi
capacităţile fiecăruia.
Câştigul elevului este dublu, el rezolvă mai uşor anumite sarcini şi dobândeşte
anumite abilităţi sociale care-i vor fi utile în activitatea profesională şi socială ulterioară. Ei
învaţă mai mult şi mai bine când constată că cunoştinţele asimilate au o utilitate. Învăţarea
porneşte de la experienţa de viaţă a elevului şi presupune construirea şi atribuirea unor
sensuri şi semnificaţii personale cunoştinţelor însuşite. Acest fapt determină restructurări ale
schemelor mintale, dezvoltarea şi progresul individual.
Evaluarea cu ajutorul unor tehnici şi instrumente - dosare ce conţin produsele
activităţii elevului, portofolii – dobândeşte un caracter formativ evidenţiind progresul în plan
cognitiv, personal şi social al elevilor.
Dobândirea de către elevi a unor abilităţi de a muncii în grup, prin colaborare, este
esenţială pentru viaţa lor de adulţi.
Competiţia este considerată ca fiind cheia succesului în muncă, totuşi realitatea este
că succesul individual precum şi cel colectiv depinde de cooperarea eficientă şi de munca în
echipă.
Este important ca forma competitivă să fie alternată cu cea cooperativă, de ajutor,
care să exerseze la elevi simţul de răspundere nu numai pentru munca proprie ci şi pentru
cea a colegilor din grupul de muncă.
39
Avantajele fac din munca în grup o modalitate de instruire cu rezultate foarte bune
când este folosită – îmbinată – cu celelalte metode de care institutorul şi elevii dispun.
Pentru a promova şi practica învăţarea prin cooperare, institutorii trebuie să
dobândească noi abilităţi referitoare la:
• metodele de predare a deprinderilor de cooperare la elevi;
• modul cum să monitorizeze şi să intervină în activitatea elevilor în grup, pentru a
îmbunătăţi abilităţile de cooperare;
• modul de alcătuire a grupurilor de elevi şi de stabilire a obiectivelor învăţării, astfel
încât grupurile să poată lucra bine împreună;
• promovarea interdependenţei pozitive;
• crearea unor controverse constructive care presupun cooperarea elevilor în cadrul
grupului;
• modalităţi de integrare a învăţării prin cooperare cu activităţile de învăţare bazate pe
competiţie interindividuală.
Bibliografie
1. Cosmovici, Andre, Iacob, Luminiţa, (1999), Psihologie şcolară , Iaşi, Editura Polirom.
2. Dumitru, Ion, Al, (2001), Educaţie şi învăţare, Timişoara, Editura de vest.
3. Oprea Crenguța Lăcrămioara, (2009), Strategii didactice interactive, Editura Didactică și
Pedagogică, București,
4. Şeicaru, Mioara, (1999), Învăţarea în echipă – premisă a educării elevilor prin cooperare,
colaborare, comunicare, revista Învăţământul primar nr. 3- 4/1999, Bucureşti, Editura
Discipol.
5. Ulrich, Cătălina, (2000), Managementul clasei – învăţare prin cooperare – ghid, , Bucureşti,
Editura Corint.
40
Motivaţia, condiţia esenţială a reuşitei elevului în activitatea şcolară.

Studiu de specialitate
Profesor Alina Şerban

Lucrarea de faţă dezbate un subiect de actualitate în domeniul educaţiei, anume,

motivatia şi rolul ei în rezultatele obţinute de către elevi în activitatea de învăţare.
Importanţa şi actualitatea acestei teme derivă din perspectiva teoretică din care este
abordată motivaţia pentru învăţare la elevi.
Psihologia şcolară este principala ramură a psihologiei. Ea studiază, din punct de
vedere psihologic, procesul de predare – învăţare, cu scopul de a-i spori eficienţa.
Învăţarea şcolară, cu particularităţile ei specifice, presupune asimilarea de informaţii
şi dezvoltarea personalităţii psihice a elevului. Ea constă în activitatea special organizată de
asimilare a informaţiilor (teoretice) şi a abilităţilor (practice)acumulate de omenire de-a
lungul evoluţiei sale social-istorice şi prezentate selective şi rezumativ în obiectele de
învăţământ, precum şi de formare a unor capacităţi şi deprinderi care permit o adaptare mai
nuanţată la mediu. Învăţământul reprezintă cel mai important instrument prin care se
realizează învăţarea şcolară.
În accepţiunea cea mai largă, motivaţia reprezintă „ansamblul factorilor dinamici
care determină conduita unui individ” (Sillamy, 1996, p. 202). Ea este factorul care
determină organismulsă acţioneze şi să se îndrepte spre anumite scopuri. Orice act de
conduită este motivat, chiar dacă, uneori, nu ne dăm seama pentru care motiv facem o acţiune
sau alta. Nici un act comportamental nu apare şi nu se manifestă în sine, fără o anumită
incitare, direcţionare şisusţinere energetică.
Rolul motivaţiei este acela de mobilizare energetică, precum şi de orientare, de
direcţionare a conduitei într-un anumit sens. Ea este o sursă de activitate şi, de aceea,este
considerată „motorul” personalităţii.
Motivaţia pentru învăţare a reprezentat întotdeauna un subiect important în
preocupările specialiştilor din psihologia educaţiei. Astăzi, poate mai mult ca
oricând, este necesar să ne îndreptăm atenţia asupra acestui fenomen, luând în
considerare schimbările majore din societatea modernă, care au un impact
considerabil asupra dezvoltării indivizilor.
41
În cadrul acestei lucrări am realizat o analiză a fenomenului motivaţiei academice, la

vârsta adolescenţei. Aceasta reprezintă o perioadă sensibilă din viaţa individului, marcată de
transformări complexe atât la nivel biologic, cât şi la nivelul personalităţii. Este totodată o
vârstă la care tentaţiile sunt tot mai mari. Un adolescent care nu valorizează educaţia, care
dispune de un nivel scăzut de motivaţie se poate antrena uşor în activităţi mai puţin
productive, şi uneori chiar dăunătoare. Aceşti adolescenţi sunt cei care ajung să-şi petreacă
o mare parte din timp şi resurse, în detrimentul învăţării, ocupandu-se cu alte activităţi .
În teoriile recente asupra motivaţiei pentru învăţare se pune accent pe scopurile pe
care le adoptă elevii în activitatea de învăţare. S-a constatat că, diferitele scopuri adoptate de
către elevi în procesul de învăţare se asociază cu pattern-uri afective, cognitive şi
comportamentale diferite. Cele mai des amintite în literatura de specialitate sunt scopurile
de învăţare, dar şi scopurile de evitare a performanţei elevilor.
Scopurile de învăţare se referă la preocuparea persoanei de a-şi dezvolta abilităţile,
de a învăţa lucruri noi şi de a excela în activităţile desfăşurate. În cadrul scopurilor de
performanţă se face distincţie între scopurile de abordare a performanţei şi scopurile de
evitare a performanţei. Primele se referă la preocuparea persoanei de a-şi demonstra
abilităţile înalte celorlalţi, iar scopurile de evitare a performanţei se referă la centrarea
persoanei pe posibilitatea de a eşua în activităţile desfăşurate şi preocuparea acesteia de a nu
crea o imagine negativă cu privire la propriile abilităţi.
Literatura de specialitate aduce argumente cu privire la avantajele adoptării unor
scopuri de învăţare în activitate şi, în anumite condiţii, şi a unor scopuri de abordare a
performanţei. În ceea ce priveşte scopurile de evitare a performanţei, autorii sunt în
unanimitate de acord cu aspectele negative cu care se asociază acestea.
Elevii motivaţi sunt mai perseverenţi şi învaţă mai eficient. Ea reprezentand una
dintre cauzele pentru care elevul învaţă sau nu învaţă. Cunoaşterea rezultatelor activităţii de
învăţare (mai ales când acestea sunt pozitive) energizează eforturile ulterioare ale elevului.
Din satisfacţia iniţială de afi învăţat, elevul îşi va dezvolta motivaţia de a învăţa mai mult.
Aşadar, relaţia cauzală dintre motivaţie şi învăţare este una reciprocă. Motivaţia energizează
învăţarea, iar învăţarea încununată de succes intensifică motivaţia. Pentru a-l înţelege pe
elev, pentru a-l instrui şi educa în mod adecvat, profesorul trebuie identifice motivele care,
împreună cu aptitudinile, temperamentul şi caracterul contribuie la determinarea conduitei
şi a reuşitei sau nereuşitei elevului în activitatea de învăţare.
Cercetările în domeniul psihologiei educaţiei accentuează importanţa mediului
psiho-social al clasei în motivarea elevilor: calitatea relaţiilor profesori-elevi, a
42
interacţiunilor dintre elevi sunt deseori amintite ca fiind componente cheie în optimizarea
motivaţiei în context şcolar.
Un rol la fel de important îl au variabilele familiale, precum practicile parentale în
raport cu experienţele educaţionale ale adolescenţilor. Prin practici parentale adecvate
părinţii au posibilitatea de a transmite copiilor mesaje de valorizare a educaţiei.
Obiectivele necesare stimulării motivaţiei în procesul didactic:
➢ dezvoltarea unui instrument de evaluare a climatului din clasă ce poate fi utilizat în
învăţământul secundar (liceu) şi examinarea proprietăţilor psihometrice ale acestui
instrument;
➢ dezvoltarea unui instrument de evaluare a practicilor parentale în relaţie cu activitatea
şcolară a elevi şi examinarea proprietăţilor psihometrice ale acestui instrument;
➢ dezvoltarea unui instrument de evaluare a motivaţiei pentru învăţare a elevilor din
perspectiva teoriei orientării spre scopuri şi examinarea proprietăţilor psihometrice
ale acestuia;
➢ analiza dimensiunilor climatului din clasă aşa cum sunt percepute de către elevi;
➢ evaluarea practicilor parentale aşa cum sunt percepute de către elevi;
➢ evaluarea credinţelor iraţionale şi raţionale la elevi;
➢ examinarea factorilor de personalitate la elevi;
➢ investigarea scopurilor adoptate de către elevi în activitatea de învăţare;
➢ investigarea relaţiei dintre:
➢ dimensiunile climatului şcolar şi scopurile de învăţare;
➢ dimensiunile climatului şcolar şi scopurile de abordare a performanţei;
➢ dimensiunile climatului şcolar şi scopurile de evitare a performanţei;
➢ examinarea relaţiei dintre:
practicile parentale şi scopurile de învăţare;
practicile parentale şi scopurile de abordare a performanţei;
practicile parentale şi scopurile de evitare a performanţei;
➢ studiul relaţiei dintre:
credinţele iraţionale/raţionale şi scopurile de învăţare;
credinţele iraţionale/raţionale şi scopurile de abordare a performanţei;
credinţele iraţionale/raţionale şi scopurile de evitare a performanţei;
➢ analiza relaţiei dintre:
factorii de personalitate şi scopurile de învăţare;
factorii de personalitate şi scopurile de abordare a performanţei;
43
factorii de personalitate şi scopurile de evitare a performanţei;

identificarea combinaţiei de variabile (individuale, şcolare şi parentale) care
are cea mai mare capacitate de predicţie a adoptării scopurilor de învăţare;
are cea mai mare capacitate de predicţie a adoptării scopurilor de abordare a
performanţei;
are cea mai mare capacitate de predicţie a adoptării scopurilor de evitare a
performanţei.
Suportul parental asigură un sentiment de securitate, dar şi un confort emoţional atat de
necesar adolescentului preocupat de autorealizare şi de formare a identităţii proprii (Claes
et al., 2005).
Profesorul trebuie să acorde atenţie tuturor elevilor în mod egal. El trebuie să
manifeste faţă de elevii slabi şi nemotivati, încredere în capacitatea lor de a reuşi, să le acorde
aceeaşi atenţie ca şi elevilor mai bune pregătiţi, să evite crearea unor observaţii în faţa
celorlalţi elevi, să evite să îşi exprime dispreţul cand aceştia eşuează, să manifeste interes
pentru reuşitele lor. Toate aceste sugestii arată că problemele de motivaţie ale elevilor sunt
extrem de diverse, iar intervenţia profesorului trebuie adaptată fiecărui elev în parte.
Strategii de stimulare a motivaţiei elevilor: Nivelul competenţei profesorului, ca si
gradul lui de implicare în activitatea didactică desfăşurată la clasă, entuziasmul, pasiunea cu
care îşi face meseria, influentează profund dinamica motivatională a elevilor. Curiozitatea
elevilor poate fi starnită prin: elemente de noutate, crearea unor conflicte cognitive, utilizarea
studiului de caz/lucru în echipă.
Ca profesor de limba şi literatura romană menţionez că am utilizat în mod frecvent
numeroase strategii de stimulare a motivaţiei elevilor prin : utilizarea studiului de caz în
anumite texte literare la prima vedere, stimuland astfel creativitatea elevilor, dezvoltandu-le
nevoia de a se exprima liber, expunandu-şi opiniile legate de subiectul dezbătut, creşterea
atractivităţii orelor de limba şi literatura romană, implicarea activă a tuturor elevilor în
procesul didactic, comuniunea profesor-elev, etc.
Concluzie: S-a constatat că un rol determinant în dezvoltarea motivaţiei în context
şcolar îl au variabilele familiale, precum practicile parentale în raport cu experienţele
educaţionale ale elevilor.
44
Bibliografie:
1. Constantin, T. “Evaluarea psihologică a personalului” 2004, Polirom, Iaşi.

2. David, D. “Scala de atitudini şi convingeri”, 2007, Polirom, Iaşi
3. Elena Joiţa -“Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară”,2009, Arves, Craiova.
4. Marin Stoica -“Pedagogie”, Universitaria, 2000, Bucureşti,
5. Dorina Sălăvastru – “Psihologia educaţiei”, 2004, Polirom, Iaşi.
6. Gabriela Cojocăreanu, Alina Valceanu - “Didactica specialităţii.Limba şi literatura romană-
liceu”, 2005, Aves, Craiova.
7. Abraham Maslov - Tratatul “Motivaţie şi personalitate “, 2009, Trei.
45
Importanţa metodei proiectului în procesul instructiv-educativ
Prof. Daniel-Ştefan Mazilu

Liceul Tehnologic „Constantin Brâncuși”, Craiova
Situarea elevului în centrul organizării procesului de predare-învăţare a constituit o

schimbare fundamentală ce a atras după sine necesitatea găsirii acelor soluţii care să
stimuleze permanent performanţa elevului. O astfel de soluţie este învăţarea bazată pe
proiect. Apărut la începutul secolului al XX-lea, proiectul este o metodă activ participativă,
este un produs al imaginaţiei elevilor, care presupune transferul de cunoştinţe, deprinderi,
capacităţi, facilitând abordările interdisciplinare şi consolidarea abilităţilor sociale ale
elevului.
În alegerea unui proiect trebuie respectate anumite criterii:

- subiectul va fi negociat cu elevii;
- elevii trebuie să cunoască dinainte sursele de documentare;
- nu aleg subiectul din cărţi vechi şi nu urmez rutina din clasă;
- urmăresc ca elevii să aibă un anumit interes pentru subiectul respectiv.
Ce este un proiect?
Proiect = plan sau intenţie de a întreprinde ceva, de a organiza, de a face un lucru ( DEX)
a. Creaţie personalizată
• proiectul este activitatea cel mai pregnant centrată pe elevi ;
• este un produs al imaginaţiei elevilor, menit să permită folosirea liberă a
cunoştinţelor însuşite, într-un context mai relevant ;
• proiectul este o activitate personalizată, elevii putând decide nu numai asupra
conţinutului său, dar şi asupra formei de prezentare.
b. Temă abordată diferit
• proiectul porneşte întotdeauna de la o temă studiată în clasă;
• având o structură foarte flexibilă, activitatea de proiect poate fi adaptată oricărui nivel
de vârstă şi de studiu;
c. Produs finit
• proiectul este ceva, nu este despre ceva ;
• produsul finit realizat în urma activităţii de proiect creează elevului sentimentul
utilităţii a ceea ce produce;
46
• exemple de produse realizate în urma derulării unor proiect: postere, albume, pagini
de revistă sau ziar, sondaje de opinie, mici piese de teatru, concursuri, excursii
literare, proces literar,
• mape tematice, referate, eseuri, studii de caz
d. Activitate crosscurriculară
• proiectul încurajează cel mai bine abordarea integrată a învăţării;
• elevilor li se creează ocazia de a folosi cunoştinţe şi tehnici de lucru dobândite la
multe discipline;
• fiind o activitate centrată pe elev, proiectul îi dă acestuia posibilitatea de a asambla
într-o viziune personală cunoştinţe pe care le are, răspunzând astfel unei întrebări
esenţiale : Ce pot face cu ceea ce am învăţat la şcoală?
Tipurile de proiect
Proiectele pot fi:
➢ factuale – includ date şi imagini reale sau imaginare;
➢ individuale sau de grup, în funcţie de abilităţile pe care profesorul intenţionează să
le dezvolte la elevi;
➢ realizate în clasă sau în afara clasei, în funcţie de conţinut, resurse şi interese.
Etapele realizării unui proiect:
➢ Stimularea - sub coordonarea profesorului elevii discută idei legate de o temă, de
regulă după parcurgerea unei unităţi de învăţare.
➢ Stabilirea obiectivelor - grupurile de lucru negociază asupra conţinutului, formei şi
modalităţii de prezentare a proiectului.
➢ Împărţirea sarcinilor – fiecare membru al grupului îşi asumă o sarcină de lucru.
➢ Cercetare/ creaţie/ investigaţie – studiu individual al unor surse bibliografice;
scrierea de articole, povestiri; intervievarea unor persoane.
➢ Procesarea materialului – este momentul în care profesorul poate semnala erorile de
conţinut sau acurateţea limbajului.
➢ Realizarea formei finale – discuţii în grup privind unitatea de concepţie, editare.
➢ Prezentarea proiectului – membrii grupului decid asupra formei de prezentare;
profesorul are rolul de monitorizare şi evaluare.
➢ Feed-back – de la profesor, de la colegi (aprecieri, întrebări, schimb de idei), auto-
evaluare.
47
Managementul proiectului
Activitatea de proiect impune o varietate în abordarea managementului clasei, a timpului
şi a materialelor folosite.
Managementul timpului:
În funcţie de complexitatea proiectului şi de numărul de ore alocat acestuia se pot
stabili:
➢ orarul proiectului – etape, date, termene limită;
➢ activităţi realizate acasă ;
➢ activităţi realizate în clasă ;
➢ limite de timp pentru brainstorming, discuţii de grup, feed-back.
Managementul materialelor:
➢ profesorul trebuie să sugereze şi să ofere surse de informare care să nu depăşească
nivelul de înţelegere al elevilor;
➢ profesorul, cu ajutorul elevilor, poate organiza bănci de date, postere, vederi, prin
aceasta dezvoltându-se abilitatea elevilor de organizare a informaţiei.
Managementul clasei:
Cheia succesului unui proiect constă în organizarea colectivului de elevi. Propun în
continuare câteva reguli de urmat:
➢ folosiţi tehnici şi metode activ-participative: brainstorming, activităţi alternate:
individuale, în perechi, în grupe;
➢ fiţi consecvenţi;
➢ acordaţi timp elevilor pentru investigaţii;
➢ folosiţi gălăgia lucrativă;
➢ determinaţi-i pe elevi să gândească.
Evaluarea proiectului
Pe toată durata proiectului, profesorul trebuie să asiste elevul/ grupul de elevi,
încurajându-i astfel:
➢ să discute dificultăţile, aspectele care îi nemulţumesc sau pe care le consideră
insuficient realizate;
➢ să-şi autoevalueze activitatea şi progresul;
➢ profesorul poate să întocmească fişe de evaluare în care să consemneze observaţii şi
aprecieri asupra activităţii;
48
➢ pentru fixarea şi evaluarea cunoştinţelor, profesorul poate recurge la un test cu itemi

obiectivi şi subiectivi care să dea posibilitatea elevilor să reflecteze asupra produselor
obţinute.
Avantajele folosirii acestei metode:
➢ este o metodă alternativă de evaluare ce pune elevii în situaţia de a acţiona şi a rezolva
sarcini în mod individual sau în grup, autotestându-şi capacităţile cognitive, sociale
şi practice;
➢ oferă şansa de a analiza în ce măsură elevul foloseşte adecvat cunoştinţele,
instrumentele şi materialele disponibile în atingerea finalităţilor propuse.
Bibliografie:
1. Breben S.,Gongea E.,Ruiu G.,Fulga M., (2006), Metode interactive de grup, Editura Arves,
Craiova,
2. Cerghit, I., (2006), Metode de învăţământ, Ed. Polirom, Iaşi,
3. ***, (1996), DEX, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti,
4. Ionescu, M., Managementul clasei. (2003), Un pas mai departe. Învăţarea bazată pe proiect,
Ed. Humanitas, Bucureşti,
5. Preda V.,Breben S.,Gongea E.,Mitrulescu V., (2009), Învăţărea bazată pe proiecte, Editura
Arves, Craiova,
49
Istoria orală - de la poveste la scriere despre viaţă
Prof. Ionela Silvia Cojocăreanu,

Liceul „Voltaire” CRAIOVA
Cercetarea comunităţilor locale în general şi a celor rurale în particular, poate fi un

demers provocator şi motivant pentru elevi. Viaţa unei comunităţi adună laolaltă istorii mari
şi mici, eroi şi oameni obişnuiţi, bucurii şi eşecuri, armonie şi zbatere, trecut şi prezent- prin
urmare o imensă resursă de învăţare la îndemâna elevilor şi profesorilor.
Un proiect de istorie orală le oferă elevilor, tinerilor capacitatea de a-și dezvolta
deprinderile de formulare a unor întrebări, abilitatea de comunicare cu oamenii din diferite
generații care au trăit experiențe diferite, abilitatea de a examina dovezile istoriei orale
,deprinderea de a produce înregistrări. De asemenea, elevii își vor dezvolta foarte multe
competențe practice privind realizarea, desfășurarea și analiza unui interviu. Totodată, ei
capătă abilități de a se exprima cât mai liber, de a interpreta gânduri, sentimente, de a foloso
cât mai coerent un limbaj științific
Istoriile orale constituie modalităţi generoase de adaptare a curriculumului la
realităţile vieţii cotidiene a elevilor. Scopul lor este de a face cunoscută acea parte a
experienţei umane care nu apare în cărţile de istorie dar care face cu adevărat istoria şi de
cele mai multe ori nu este scoasă la lumină şi valorificată.
Pentru elevi, implicarea în proiecte de istorie orală poate contribui în primul rând la
mai buna cunoaştere a propriilor familii şi apoi la descoperirea unor aspecte inedite şi
necunoscute şi de multe ori pline de farmec ale locului în care trăiesc.
Elementul de istorie locală este valabil numai atunci când mărturiseşte generalul şi
face dovada dezvoltării concrete a poporului român. Sub aspect informativ elementele de
istorie orală şi locală ajută elevii la aprofundarea şi însuşirea temeinică a cunoştinţelor, la
fundamentarea ştiinţifică a lecţiilor, la formarea unei concepţii ştiinţifice despre lume.
Sub aspect formativ elementele de istorie locală stimulează dezvoltarea spiritului de
observaţie, a gândirii, imaginaţiei. Contribuie la formarea însuşirilor pozitive: dezvoltarea
sentimentului patriotic, educarea spiritului de dragoste faţă de muncă, îi educă în spiritul
păcii şi prieteniei între popoare, manifestarea unei atitudini pozitive faţă de învăţătură,
disciplină, comportare.
Prin cunoaşterea trecutului şi prezentului local natal sub aspect istoric, se remarcă la
elevi atitudinea de respect faţă de valorile materiale şi spirituale moştenite.
50
Dinamismul timpului istoric actual impune învăţarea de tip inovator, cu caracter

anticipativ şi participativ, punând accent pe cei patru piloni ai educaţiei: a învăţa să cunoşti,
a învăţa să faci, a învăţa să fii, a învăţa să construieşti. De aceea învăţarea se realizează atât
prin confruntarea experienţei noi a elevului cu cea anterioară, cât şi printr-un conflict socio-
afectiv cu experienţa celorlalţi.
Pornind de la adevarul conţinut de afirmaţia că un popor care nu-şi cunoaşte
trecutul nu-şi poate construi viitorul, consider că elevii noştri ar trebui să cunoască mai
bine şi documentat realitaţi ale trecutului comunitatii locale, în general , şi a oamenilor
obişnuiţi cu bucuriile si eşecurile lor in particular.
Stă la dispozitia noastră un imens potenţial necercetat care poate constitui
o resursă inepuizabilă de învăţare pentru copii, iar pentru noi cadrele didactice, in
vederea redactarii unor lucrari cu acest punct de pornire.
Istoria orală este o metodă complexă de învăţare, bazată pe pregătirea şi realizarea
de către elevi a unor interviuri şi valorificarea acesora la clasă în scopuri de instruire. Este o
povestire , o rememorare a unor evenimente istorice, făcută de o singură persoană.
În cadrul demersului, elevul cercetează un subiect, intervievează persoane, crează
produse (fotografii, texte,portofolii,etc.), analizează şi discută produsele create. Un lucru
sigur și important în zilelele noastre este că ar putea creşte importanța istoriei orale. Pentru
că acum beneficiem de reportofoane, de camere video şi de telefoane și computere
performante. Redactarea, scrisul nu reprezintă singurul lucru în care se pot finaliza
materialele de istorie orală. In prezent tinerii tinerii sunt extrem de obișnuiți și
familiarizați cu tehnologia, computerele, ei pot face prezentări multimedia, poţi să pună
documentul pe Internet, poţi să inscripționeze CD-uri și pot să folosească sunetul.
Un proiect de istorie orală ar putea avea obiective precum:
- cunoşterea trecutului comunităţii locale, tradiţii, obiceiuri, ocupaţii locale,
istoricul şcolii şi povestiri de familie.
- incurajarea elevilor în depistarea unor persoane care pot da informaţii despre
viaţa din trecut;
- stabilirea temelor de discutie ;
- redactarea ghidului de interviu;
- realizarea interviului, organizarea şi analizarea materialului;
- conştientizarea necesităţii de a păstra şi de a duce mai departe tradiţiile şi
obiceiurile comunităţii locale.
În cadrul unui asemenea proiect, se dezvoltă la elevi următoarele competenţe:
51
- gândire critică
- analiză, sinteză şi evaluare
- redactare de texte
- formulare de întrebări
- comunicare
- ascultare activă
- observare
- organizare şi lucru în echipă
- de realizare a unei prezentări
Elevii sunt evaluaţi având în vedere:
- produsele activităţilor- texte, fotografii, portofolii, filme documentare.
- procesele care au loc- selecţie, documentare,transcriere, observare, cercetare.
Din istorie, copilul învaţă care este obârşia poporului din sânul căruia s-a născut, cum
au străbătut oamenii vremurile.
Prin cunoaşterea trecutului şi prezentului local natal sub aspect istoric, formăm la
elevi atitudinea de respect faţă de valorile materiale şi spirituale moştenite.
Menirea noastră, a dascălilor, este aceea de a-i învăţa pe elevi să înveţe. Grija noastră
pentru conţinuturi nu mai este suficientă, ea trebuie să se subordoneze modalităţilor cele mai
potrivite de acces la conţinuturi. Trebuie să-i abilităm cu diferite tehnici de învăţare eficientă,
pregătindu-i în acelaşi timp pentru autoînvăţare şi instruire permanentă, aceasta fiind calea
spre a putea face faţă complexităţii lumii şi culturii actuale.
Istoria orală este o alternativă la textele istorice scrise, care de multe ori s-au dovedit
a fi pur propagandistice, fiind scrise la comanda politică a puterii, așa cum a fost cazul mai
ales in tarile Europei de Est in a doua jumatate a secolului XX.
De aici s-a născut necesitatea de a privi şi reconstrui istoria recentă din perspectiva
celor care au trait-o şi care, spunându-ne povestea lor, reuşesc să arunce lumina asupra atâtor
întâmplări necunoscute şi să aducă in faţa noastră timpuri trecute cu detaliile experienţei
proprii.
Istoria orală este un antidot pentru orice naraţiune care domină. Istoria orală ne aduce
aminte că există mai mulţi naratori şi că nu există o singură versiune a trecutului sau a
prezentului.
Bibliografie:
1. Aries Philippe, (1997), Un copil descoperă istoria, în Timpul Istoriei, Meridiane, Bucureşti,
52
2. Eleonora Rădulescu, Anca Tîrcă, (2013), Adaptarea curriculum-ului la contextul rural, seria
Învăţământ rural
3. Bird Statz, Louis Ulrich, (2000), Istorie locală, Centrul Educaţia 2000+, Editura Corint,
2000.
53
Întreprinzătorul
Prof. Berceanu Iulia Lorena
Liceul Tehnologic “C. Brâncuşi” Craiova
Societatea umană a fost dintotdeauna influenţată într-o proporţie covârşitoare de

aspectele economice ale convieţuirii. Prin natura sa, omul, ca orice altă fiinţă, are nevoi
materiale care trebuiesc satisfăcute pentru ca individul să-şi menţină şi să-şi îmbunătăţească
pe cât posibil condiţiile de viaţă. Din acest punct de vedere, activitatea economică, cea care
se ocupă cu producţia de bunuri şi servicii, este cea care afectează toate planurile vieţii;
politica, educaţia, sănătatea, toate celelalte aspecte ale societăţii în ansamblul ei, nu mai pot
fi judecate independent, fără a ţine cont de posibilităţile economice de la un moment dat.
Nevoile materiale, dar uneori şi cele spirituale ale oamenilor sunt satisfăcute prin
utilizarea sau consumul unor bunuri şi servicii specifice. Fiecare individ este, din acest punct
de vedere, un consumator. Bunurile şi serviciile consumate sunt rezultatul activităţilor
economice. De la pâinea consumată în fiecare zi, aparatele electrocasnice din fiecare casă,
curentul electric care le alimentează şi până la îngrijirea medicală primită în spitale,
asigurările de viaţă sau călătoriile cu avionul, toate aceste produse şi servicii sunt rezultatul
activităţilor economice şi sunt destinate consumului indivizilor.
Activităţile economice producătoare de bunuri şi servicii se desfăşoară în cadrul
întreprinderilor, companiilor sau firmelor care pot să existe în diferite sectoare economice:
industrie, sistem bancar, turism, agricultură, etc.
Relaţiile născute între diferite firme cu scopul de a produce şi a comercializa bunuri
şi servicii se numesc afaceri, iar totalitatea firmelor care activează într-o anumită zonă
geografică, politică, ramură economică sau de altă natură formează mediul de afaceri din
zona respectivă.
Nu toate bunurile şi serviciile sunt destinate consumului direct de către indivizi. Unele sunt
folosite pentru producerea altor bunuri, aşa cum sunt diferitele utilaje industriale, serviciile
de consultanţă în afaceri sau cele financiar-contabile. Indiferent însă de natura lor,
întreprinderile producătoare de bunuri şi servicii sunt rezultatul activităţii întreprinzătorilor
Întreprinzătorul sau antreprenorul este persoana care porneşte o afacere,
înfiinţează o întreprindere şi investeşte în ea resursele aflate la dispoziţia sa (capital, timp,
energie, etc) pentru a o dezvolta şi a obţine beneficii maxime
Prin extensie, un antreprenor va încerca să atragă şi să redistribuie sau să utilizeze în
cel mai eficient mod cât mai multe resurse pentru a dezvolta afacerea la nivelul maxim
54
posibil.
În afaceri, dorinţa de a obţine beneficii maxime nu este şi nu trebuie să fie suficientă
pentru a motiva un antreprenor. Principala cale prin care antreprenorul trebuie să ajungă la
atingerea scopului său este satisfacerea nevoilor consumatorilor sau clienţilor săi. Acest
lucru nu se poate realiza decât prin producerea unor bunuri şi servicii de calitate şi în
concordanţă cu ceea ce consumatorii îşi doresc. Astfel se realizează o comuniune de
interese, cele ale întreprinzătorului cu cele ale consumatorilor. În mod evident, în caz contrar,
întreprinzătorul care nu respectă şi nu ia în considerare nevoile consumatorilor va ajunge la
faliment.
În concluzie, pentru a avea o afacere de succes trebuie îndeplinite două condiţii
principale:
· Antreprenorul trebuie să cunoască foarte bine nevoile consumatorilor cărora li
se adresează şi să încerce să ofere bunuri şi/sau servicii care să se
potrivească nevoilor lor.
· Antreprenorul să dea dovadă de spirit de iniţiativă, energie, automotivare şi
capacitate de asumare a riscurilor pe care le presupune pornirea unei
afaceri, flexibilitate în gandire şi elaborare de soluţii adecvate scopului pe
care şi-l propune;
Bibliografie - webografie
1. https://www.academia.edu/35732516/%C3%8Entreprinz%C4%83torul_%C5%9Fi
_ideea_de_afaceri
2. https://www.academia.edu/35593350/Cap_1_Afacerea_%C5%9Fi_%C3%AEntrep
rinz%C4%83torul_CAPITOLUL_1_AFACEREA_%C5%9EI_%C3%8ENTREPRINZ%C
4%82TORUL_Obiectivele_capitolului
55
Stimularea creativităţii și a motivaţiei elevilor prin utilizarea metodelor

activ-participative în lecțiile de economie
Prof. Ramona Ana Maria Mazilu,

Având în vedere faptul că interesul elevilor pentru şcoală scade din ce în ce mai mult,
profesorii folosesc diferite metode şi activităţi moderne pentru a-i stimula şi a-i motiva în
învăţare. În prezent se pune accent pe activitatea de predare-învăţare prin metodele activ-
participative și interactive.
Predarea interactivă presupune un efort mai mare și o responsabilitate mai ridicată
din partea cadrului didactic. Acesta trebuie să stabilească sarcinile de lucru, să observe atent
interacţiunile din cadrul grupului, să explice, să evalueze corect activitatea desfășurată. În
caz contrar, elevii nu vor reuși să asimileze noile cunoștinţe.
Învăţarea activ-participativă, numită și învăţarea centrată pe elev, are următoarele
însușiri:
- elevul reprezintă subiectul învăţării;
- elevul participă la propria educaţie;
- se manifestă ca membru al grupului;
- își exprimă opiniile, dezvoltându-i gândirea critică;
- învăţarea are un caracter formativ;
- dezvoltă motivaţia pentru învăţare, permite evaluarea propriei activităţi.
Diverși autori au definit creativitatea, fiecare punând accent pe o anumită latură a
creativității:
„Creativitatea este procesul modelării unor idei sau ipoteze, al testării acestor idei
și al comunicării rezultatelor” (E. P. Torrance);
„Creativitatea este un proces de asociere și de combinare, în ansambluri noi, a unor
elemente preeexistente” (H. Jaoui);
„Creativitatea este capacitatea de a imagina răspunsuri la probleme, de a elabora
soluții inedite și originale” (E. Limbos).
Multă vreme creativitatea a fost considerată apanajul exclusiv al unei minorități
restrânse. Dar deoarece s-au stabilit mai multe niveluri de creativitate, astăzi nu se mai face
o separare netă între omul obișnuit și cel creator. Orice om poate realiza o îmbunătățire în
56
munca sa, o mică inovație sau invenție, acest lucru fiind posibil și dacă există condiții
favorabile dezvoltării creativității. Uneori, în calea manifestării imaginației stau anumite
piedici care trebuie combătute.
De aceea, pentru dezvoltarea spiritului creativ au fost concepute diverse metode care
să combată blocajele, pe de o parte, iar pe de altă parte să favorizeze asociația cât mai liberă
a ideilor.
Preocuparea pentru dezvoltarea spiritului creativ a condus și la elaborarea unor
metode și procedee specifice de stimulare a creativității. Este vorba de tehnici care sunt
operante mai ales în condiții de grup.
Metodele care stimulează gândirea şi creativitatea, îi determină pe elevi să caute şi
să dezvolte soluţii pentru diferite probleme, să facă reflecţii critice şi judecăţi de valoare, să
compare şi să analizeze situaţii date: conversaţia euristică, brainstorning, studiu de caz,
rezolvarea de probleme, jocul didactic, exerciţiul.
Deşi este o metodă expozitivă, conversaţia euristică are un pronunţat caracter activ,
fiind centrată pe dialogul didactic, care trebuie:
- să ofere elevilor libertăţi de iniţiativă şi de exprimare;
- să solicite inteligenţa productivă, spontaneitatea şi curiozitatea elevilor;
- să asigure participarea efectivă a elevilor la toate fazele elaborării cunoştinţelor;
- să solicite operaţiile mintale de bază (analiza, sinteza, comparaţia, generalizarea,
abstractizarea etc.);
- să ofere elevilor posibilitatea de a efectua ei înşişi raţionamente;
- să permită elevilor să pună, la rândul lor, întrebări profesorului sau colegilor etc.
Asemenea cerinţe derivă din scopurile conversaţiei euristice:
1. stimularea gândirii elevilor, astfel încât aceştia să poată descoperi şi singuri
adevărul, să motiveze răspunsurile date, să sesizeze legăturile cauzale dintre cunoştinţe
/fenomene;
2. aprofundarea cunoştinţelor, a problemelor supuse discuţiei şi chiar, avansarea
de noi explicaţii /soluţii de rezolvare;
3. formarea gândirii logice a elevilor astfel încât ei să poată sesiza care este esenţa
problemei, precum şi logica internă a unei discipline;
4. deprinderea elevilor de a rezolva şi singuri o problemă de învăţare (să poată
aplica singuri o regulă, o definiţie, o teoremă).
Conversaţia euristică – ca metodă didactică – se pregăteşte atent de către profesor,
astfel încât elevul să descopere informaţii cu totul noi; adoptând o strategie euristică,
57
profesorul adresează elevilor întrebări a căror succesiune trebuie atent stabilită, respectându-
se logica ştiinţei, procedând de la simplu la complex, de la particular la general, de la uşor
la greu. Este importantă natura şi structura întrebărilor formulate. Întrebările sunt productive
dacă solicită gândirea, dacă incită la acţiune şi la descoperirea adevărului împreună cu
profesorul.
Conversaţia euristică solicită elevului să îşi activeze memoria şi imaginaţia, dar mai
ales să îşi canalizeze atenţia şi gândirea în direcţia descoperirii realităţii şi formulării de
răspunsuri pertinente (să: definească, descrie, explice, argumenteze, compare, rezolve,
deducă, transfere cunoştinţe în contexte diferite, anticipeze ş.a.).
Exemplu:
Disciplina: Economie
Clasa: a XI-a
Subiectul lecţiei: Economia de piaţă
Pentru ca elevii să sesizeze caracteristicile economiei de piaţă, profesorul apelează
la metoda conversaţiei euristice, parcurgând următorii paşi:
1. – Ce este economia de schimb? Ce a determinat apariţia ei?
R. elev 1)…………..
R. elev 2) ………….
R. corect şi complet …………………
2. Care sunt formele de manifestare ale economiei de schimb?
R. elev 1)……………
R. elev 2) …………..
-
-
R. elev n)………….
R. corect şi complet ……………
3. Comparaţi cele două forme ale economiei de schimb, evidenţiind deosebirile
existente
R. elev 1)……………
-
-
58
4. Pornind de la filmul didactic prezentat (3 minute), evidenţiaţi trăsăturile

economiei de schimb!
R. elev 1)……………
-
-
5. Ce este economia de piaţă?
R. elev 1)……………
-
-
R. corect şi personalizat ……………
6. Ce tip de sistem politic asigură funcţionarea economiei de piaţă?
Argumentaţi!
R. elev 1)……………
-
-
7. De ce consideraţi că economia se bazează pe proprietatea privat -
particulară?
Exemplificaţi!
R. elev 1)……………
-
-
R. corect şi original) ……………
8. Care consideraţi că este rolul concurenţei în economia de piaţă?
R. elev 1)……………
-
-
Menţiuni: Profesorul va dirija atent gândirea elevului, formulând atent întrebările şi
respectând regula gradualizării dificultăţilor. Situaţiile de învăţare create în timpul lecţiei vor
59
fi adecvate posibilităţilor reale ale elevilor şi scopului activităţii didactice. Întrebările se

pregătesc în prealabil (de către profesor), nu se improvizează în timpul lecţiei (doar elevul
are acest “drept”).
La răspunsurile formulate de elevi se urmăreşte: corectitudinea şi complitudinea,
coerenţa, rigoarea ştiinţifică, fluenţa, originalitatea, concizia, claritatea etc.
Metoda “dă” rezultat la orice disciplină economică, îndeosebi dacă este cuplată cu
problematizarea şi cu demonstraţia didactică.
Bibliografie:
1. Lucian Ciolan, (2008), Învățarea integrată, Ed. Polirom , Iași,;
2. Sorin Cristea, (2005),Teorii ale învăţării - Modele de instruire, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 2005;
3. Constantin Cucoş, (2008), Pedagogie, Iaşi, Editura Polirom,
4. Miron Ionescu, Ioan Radu, (2004), Didactica modernă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,.
60
Colectivul redacțional
Director, redactor-șef: Dan Alexandru Nuță
Redactor-șef adjunct: Daniel Alexandru Ciunel
Secretar general de redacție: Dan Lucian Grigorie
Redactori: Alina- Roxana Ciunel, Carolina Andreescu,
Corectura: Ramona-Carmen Grigorie
©”Craiova științifică și didactică” are o frecvență de apariție

semestrială
Colaboratorii poartă întreaga responsabilitate asupra
conținutului informativ al materialelor publicate
61
Reguli de redactare a lucrărilor:

Pagină A4, margini: stânga – 2,5 cm; dreapta, sus, jos – 2 cm.
Font:
• Titlu: Times New Roman 14, Bold la1,2 rânduri
• Text: Times New Roman 12 normal la 1,5 rânduri.
Număr maxim de pagini 10
Bibliografia este obligatorie
Textele se vor trimite pe adresa de e-mail:
craiova.stiintifica@gmail.com
Ilustrații copertă
http://www.cciabn.ro/webb/competitie-pentru-un-grant-de-cercetare-stiintifica-in-domeniul-
medical/
https://www.discoverdolj.ro/ro/places/statuia-ecvestra-a-lui-mihai-viteazul-ezv0koh1qlvpwa
https://sfatulparintilor.ro/prescolari/comportament-si-dezvoltare/educatie-copii-cum-sa-inveti-
copilul-sa-si-seteze-obiective/
i
Cristache Gheorghe, Formaţiuni populare militare româneşti, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p. 8.
ii
Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al principatelor române în viziunea europeană, Iaşi, 1999, p. 8.
iii
Anastasie Iordache, Apostol Stan, Apărarea autonomiei Principatelor române 1821-1859, Bucureşti, 1987,
p. 9.
iv
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997,
p. 187
v
Cristache Gheorghe, op. cit., p. 45
vi
Anastasie Iordache, Apostol Stan, op. cit., p. 26
vii
Ibidem, p.29
viii
Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale, Institutul European, 2001, p.
301
ix
Ibidem
62
x
Florin Constantiniu, op.cit., p. 207
xi
Ibidem, p. 210
xii
Anastasie Iordache, Principatele române în epoca modernă, vol. I, Bucureşti, 1996, p. 235
63

Craiova Științifică Și Didactică Nr. 2/2020

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Craiova Științifică Și Didactică Nr. 2/2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CRAIOVA ȘTIINȚIFICĂ ȘI

CENTRUL NAŢIONAL ISSN

Către Redacţia publicaţiei „Craiova ştiinţifică şi didactică”

Vă anunțăm că publicația pe care o editați a fost înregistrată și a primit codul

Craiova ştiinţifică şi didactică = ISSN 2668-2117, ISSN-L 2668-

Codul ISSN va fi utilizat conform instrucțiunilor conținute în anexa “ISSN –

Personalități ale cercetării în domeniul electricității: Ampere

Prof. Gabriela Achim

Unitățile de măsură folosite în diverse domenii erau diferite de la o zonă la alta a

Interesul său pentru studierea fenomenelor electrodinamice a dus la denumirea

Victor Brauner, un pictor al lumii sale

Prof. Dan Popa,

Interesant de remarcat, încă de la început, este că Brauner îl aseamănă pe suprarealist

Principiile estetico-tehnice ale amenajării spațiilor verzi

Ing. peisagist Gabriela Nuță

Fixarea centrului axelor compoziției. Spațiul plantat trebuie să aibă un centru de

Fig. 1 – Centrul amenajării

Elementele dendrofloricole din structura spațiilor verzi

Arbori și arbuști cu frunze sempervirescente. Arborii și arbuștii ce își mențin frunzele

Fig. 3 – Alternarea culorilor frunzișului

Importanța familiei pentru creșterea și dezvoltarea adolescentului în

Adolescența nu mai este un fenomen strict occidental. Globalizarea și modernizarea

Experienţele trăite pe parcursul copilăriei construiesc bazele stimei de sine, prin

Caligula – victimă a luptelor politice?

Prof. Dan-Alexandru Nuță

Demnitatea imperială în timpul dinastiei Iulio-Claudiene

Lipsa unei reguli care să determine legitimitatea transferului de putere, succesiunea,

Statutul politico-juridic al Principatelor la sfârşitul secolului al XVIII-lea

Prof. Ionela Silvia Cojocăreanu,

de a se pronunţa în privinţa organizării interne a Principatelor. Actul a constituit o victorie

3) Anastasie Iordache, Apostol Stan, Apărarea autonomiei Principatelor române 1821-1859,

Copiii cu deficiență auditivă – particularități în școlarizare

Prof. Daniel Alexandru Ciunel

Învățarea prin cooperare aduce un beneficiu actului instructiv educativ, prin

Protezarea constituie un ajutor în perceperea limbajului și în însușirea comunicării verbale.

valoarea şi semnificaţia cunoştinţelor propuse spre învăţare, să se angajeze în însuşirea lor,

Motivaţia, condiţia esenţială a reuşitei elevului în activitatea şcolară.

Profesor Alina Şerban

Lucrarea de faţă dezbate un subiect de actualitate în domeniul educaţiei, anume,

În cadrul acestei lucrări am realizat o analiză a fenomenului motivaţiei academice, la

factorii de personalitate şi scopurile de evitare a performanţei;

1. Constantin, T. “Evaluarea psihologică a personalului” 2004, Polirom, Iaşi.

Importanţa metodei proiectului în procesul instructiv-educativ

Prof. Daniel-Ştefan Mazilu

Situarea elevului în centrul organizării procesului de predare-învăţare a constituit o

În alegerea unui proiect trebuie respectate anumite criterii:

➢ pentru fixarea şi evaluarea cunoştinţelor, profesorul poate recurge la un test cu itemi

Istoria orală - de la poveste la scriere despre viaţă

Prof. Ionela Silvia Cojocăreanu,

Cercetarea comunităţilor locale în general şi a celor rurale în particular, poate fi un

Dinamismul timpului istoric actual impune învăţarea de tip inovator, cu caracter

Societatea umană a fost dintotdeauna influenţată într-o proporţie covârşitoare de

Stimularea creativităţii și a motivaţiei elevilor prin utilizarea metodelor

Prof. Ramona Ana Maria Mazilu,

4. Pornind de la filmul didactic prezentat (3 minute), evidenţiaţi trăsăturile

fi adecvate posibilităţilor reale ale elevilor şi scopului activităţii didactice. Întrebările se

©”Craiova științifică și didactică” are o frecvență de apariție

Reguli de redactare a lucrărilor:

S-ar putea să vă placă și