GENUL EPIC (din 

fr. épique, lat. epicus)
I. Definiție: Genul epic reprezintă totalitatea operele literare scrise în proză/ în versuri, în
care ideile și sentimentele autorului sunt transmise indirect, prin intermediul naratorului,
acțiunii și al personajelor, utilizând ca mod de expunere dominant narațiunea.
II. Caracteristicile operelor/ textelor literare epice : 
a) Autorul îşi exprimă indirect ideile, conceptele și sentimentele prin
intermediul acţiunii şi al personajelor. 
b) Are o acţiune ce poate fi prezentată pe momentele subiectului literar (expoziție,
intrigă, desfășurarea /dezvoltarea acțiunii, punctul culminant, deznodământul.
c) Are personaje care săvârșesc acțiunea. Acestea sunt fictive, sunt rodul imaginației
autorului, însă pot fi verosimile (pot părea reale). Unele personaje chiar dacă au atestare
istorică (de ex.Mihai Viteazul în balada cultă „Pașa Hassan”), scenariul luptei și replicile
dintre personaje sunt inventate de către autor).
d) Este prezent naratorul – ca ”purtător de cuvânt” al autorului. (naratorul aparține
textului, nu este real). În opera epică se observă prezenţa naratorului prin folosirea verbelor la
persoana a III-a (narator obiectiv) şi la persoana I (narator subiectiv); narator-personaj.
e) Modul de expunere specific este naraţiunea (utilizată în relatarea
faptelor/evenimentelor/ întâmplărilor în ordine cronologică). Narațiunea este completată
de descriere şi dialog și uneori de monologul interior (în povestirile de tip jurnal la
persoana I).
Rolul modurilor de expunere într-un text epic:
a. Narațiunea are rol de a dezvolta firul epic (de a relata/prezenta întâmplările);
b. Descrierea este utilizată în expoziție în prezentarea cadrului acţiunii şi descrierea
atmosferei (timpul și locul acțiunii) dar și în caracterizarea directă
a personajelor (descrierea-portret) realizată de către autor, de către celelalte personaje sau
prin autocaracterizare ( de către personajul însuși).
c. Dialogul are rol de a caracteriza indirect, prin limbaj, personajele (prin modul în
care comunică ) Dialogul conferă de asemenea, dinamism povestirii, prin schimbul de replici
dintre personaje.
d. Monologul interior este modalitate specifică prozei de analiză psihologică, în care
un personaj introspectează(analizează) propriile stări sufletești. (Vorbirea personajului cu sine
însuși)
III. Specii epice:
1. scrise în proză: schiţa, povestirea/naraţiunea, povestea, snoava, nuvela, basmul,
romanul, parabola, anecdotă, reportaj, memorii, jurnalul, poemulâ
2.scrise în versuri: fabula, balada, legenda, poemul eroic;
3. populare: balada, legenda, snoava, basmul (au caracter oral, anonim, tradiţional-
colectiv, expresiv, sincretic)
 4. culte  (scrise de autori consacraţi, spre ex. I. Creangă, I. Slavici, M. Sadoveanu)
schiţa, balada cultă, naraţiunea/povestirea, amintirile/ jurnalul, poemul eroic, basmul cult,
nuvela, romanul.
IV. Momentele subiectului
 Expozițiunea (fixează spațiul, timpul, unele personaje și împrejurările
conflictului).Stabilește situația inițială.
 Intriga (momentul în care se declanșează conflictul între personajele narațiunii)
Reprezintă evenimentul care schimbă situația inițială
 Desfășurarea acțiunii (prezintă întâmplările cronologic și este partea cea mai amplă
a povestirii)
 Punctul culminant (momentul cel mai tensionat/dificil al conflictului)
 Deznodământul (sfârșitul conflictului, situația finală)