I.

MICROORGANISME PROCARIOTE – ULTRASTRUCTURA CELULEI

BACTERIENE
Elementele structurale ale celulei bacteriene au fost clasificate în: elemente structurale
constante (permanente) şi elemente structurale inconstante (nepermanente).

Elemente structurale constante

Peretele celular bacterian

Celula bacteriană este delimitată de un perete celular bine definit structural, având o
consistenţă rigidă. Peretele acoperă membrana citoplasmatică şi poate la rândul său să fie acoperit la
unele specii de o capsulă sau de un strat mucos. Datorită indicelui de refracţie mic, peretele celular
este invizibil, ori foarte greu vizibil, la celulele vii examinate la microscopul fotonic. El poate fi pus
în evidenţă prin colorare selectivă sau prin examinare la microscopul electronic. La bacteriile tinere,
care au citoplasmă abundentă, compactă şi omogenă peretele celular aderă intim la conţinutul celular
subiacent. La celulele bătrâne însă, sau la cele în curs de liză, peretele celular devine evident datorită
îndepărtării de citoplasmă. Examinat la microscopul electronic, peretele celular izolat are aspectul
unui sac gol, care conservă forma bacteriei din care provine şi o constituţie asemănătoare ochiurilor
unei plase. Grosimea peretelui celular variază între 15 – 35 nm, excepţional putând să ajungă la 80
nm. Este mai subţire la celulele tinere faţă de celulele bătrâne.

Ultrastructura peretelui celular este diferită la cele două grupe mari de bacterii (clasificate în
funcţie de afinităţile tinctoriale): bacterii Gram pozitive şi bacterii Gram negative.

La bacteriile Gram pozitive peretele celular apare la microscopul electronic ca un strat unic,
omogen. Componentul care se găseşte în cea mai mare parte în peretele celular al acestor bacterii
(80 – 90 % din greutatea uscată a celulei) este peptidoglicanul sau mureina. În afara acestui
component peretele celular mai conţine proteine, polizaharide şi acizi teichoici. Peptidoglicanul este
un component parietal comun şi caracteristic tuturor bacteriilor, cu excepţia celor din genul
Mycoplasma şi a bacteriilor halofile extreme. Din punct de vedere chimic peptidoglicanul este un
heteropolimer compus dintr-o porţiune glicanică şi o porţiune peptidică. Porţiunea glicanică, foarte
uniformă este formată din două N – acetil – hexozamine diferite: N – acetilglucozamina şi acidul N
– acetilmuramic, legate între ele prin legături β – 1,4. Acizii teichoici (gr. teichos = zid, perete) sunt
prezenţi numai în peretele celular al bacteriilor Gram pozitive, conferindu-le o serie de proprietăţi
importante.

1
 La bacteriile Gram negative peretele celular este mai subţire, dar are o structură mai
complexă. El este alcătuit din următoarele structuri: complexul peptidoglican – lipoproteine care
reprezintă 2 – 10 % din greutatea peretelui celular şi are o compoziţie chimică foarte asemănătoare
la toate bacteriile Gram negative; membrana externă a peretelui celular, cu o grosime de 6 – 20
nm, formată din fosfolipide, proteine şi lipopolizaharide; spaţiul periplasmic sau periplasmatic
întâlnit numai la bacteriile Gram negative, cuprins între membrana citoplasmatică şi membrana
externă a peretelui celular. În spaţiul periplasmic se depozitează un mare număr de enzime şi
pigmenţi. Enzimele au rolul de a hidroliza substanţele nutritive pătrunse prin porii membranei
externe, pregătindu-le pentru transportul activ prin membrana citoplasmatică.

Semnificaţia biologică a peretelui celular

Peretele celular reprezintă sistemul de susţinere mecanică a întregii celule. Datorită rigidităţii
sale determină forma caracteristică a celulelor bacteriene şi o apără de acţiunea factorilor
nefavorabili din mediu. Asigură protecţia celulei faţă de şocul osmotic. Participă la procesul de
creştere şi diviziune celulară, urmând membrana citoplasmatică în formarea septului transversal care
separă celula mamă în cele două celule fiice. Datorită porilor, peretele celular permite pătrunderea în
celulă a substanţelor nutritive şi eliminarea substanţelor rezultate din metabolism. Participă indirect
la deplasarea bacteriilor ciliate, constituind suportul rigid pe care se sprijină cilii în contracţie.
Conţine substanţele care dau specificitatea antigenică a celulelor şi receptori specifici pentru fixarea
bacteriofagilor (virusuri care parazitează bacteriile).
Membrana citoplasmatică

Membrana citoplasmatică acoperă citoplasma celulei bacteriene separând-o de suprafaţa

internă a peretelui celular de care este, de obicei, strâns lipită. Poate fi pusă în evidenţă şi la
microscopul fotonic, după o colorare selectivă cu albastru Victoria, sau fără colorare, la bacteriile vii
examinate în câmp întunecat, caz în care apare ca o linie netă, luminoasă, strălucitoare. La
microscopul electronic, pe secţiuni ultrafine membrana citoplasmatică prezintă o structură
tristratificată, tipică tuturor membranelor biologice: două foiţe opace la electroni ce limitează o foiţă
internă electronotransparentă. Grosimea membranei citoplasmatice este de 7,5 – 10 nm şi nu
prezintă pori. Din punct de vedere chimic este formată din proteine, lipide şi glucide. Membrana
citoplasmatică este prevăzută cu numeroase invaginări de formă veziculară, lamelară sau tubulară
care pătrund în citoplasmă. Aceste invaginări sunt denumite mezozomi şi împreună cu membrana
citoplasmatică din care derivă formează sistemul membranar unic sau “unit membrana”.
Mezozomii au caracteristicile structurale ale membranei plasmatice din care derivă. Sunt mai
numeroşi şi mai bine dezvoltaţi la bacteriile Gram pozitive comparativ cu bacteriile Gram negative
unde sunt, în general, rudimentari, slab dezvoltaţi ca mărime şi mai puţini ca număr. Mezozomii
2
sunt structuri multifuncţionale. Au o deosebită plasticitate structurală ca răspuns la nevoile variate
ale celulei. Formarea lor reprezintă o modalitate prin care celula bacteriană îşi măreşte suprafaţa
membranei citoplasmatice, în funcţie de condiţiile de mediu. De aceea, se consideră că nu ar avea
funcţii diferite faţă de cele ale membranei plasmatice. Mezozomii sunt legaţi atât de membrana
plasmatică, cât şi de materialul nuclear, având rol important în controlul replicării cromozomului
bacterian. Mezozomii sunt implicaţi şi în sinteza membranei plasmatice, a peretelui celular şi a
septului transversal care separă celulele după diviziune.
Semnificaţia biologică a membranei citoplasmatice
Membrana citoplasmatică reprezintă o componentă permanentă a celulei bacteriene, având
rolul de a delimita spaţiul intracelular. Pentru celula bacteriană membrana citoplasmatică reprezintă
o barieră osmotică semipermeabilă, asigurând o rapidă echilibrare a ionilor de sodiu între interiorul
şi exteriorul celulei, o concentrare intracelulară a ionilor de potasiu şi magneziu, precum şi a unor
metaboliţi. Membrana citoplasmatică este sediul a numeroase enzime respiratorii, reprezentând o
importantă structură cu rol energetic. Membrana citoplasmatică coordonează creşterea şi diviziunea
celulară, iniţiind replicarea cromozomului bacterian şi asigurând separarea cromozomilor fii, prin
formarea septului transversal de diviziune.
Materialul nuclear
Spre deosebire de celulele eucariote care au un nucleu cu structură bine definită, mărginită de
o membrană, conţinând un număr definit de cromozomi capabili de diviziune mitotică, materialul
nuclear bacterian are o formă primitivă de organizare, lipsit de membrană, situat în partea centrală a
celulei şi care nu suferă modificări de tip mitotic în cursul ciclului de diviziune. Datorită
caracteristicilor sale particulare, această structură a fost desemnată cu numeroşi termeni: nucleoid,
nucleozom, material nuclear, nucleoplasmă, cromozom bacterian etc. Din punct de vedere
chimic materialul nuclear conţine 60% ADN, 30% ARN şi 10% proteine. Se pare că ARN-ul şi
proteinele contribuie la conservarea unităţii structurale a nucleoplasmei, în lipsa unei membrane
proprii. Evidenţierea materialului nuclear bacterian la microscopul fotonic nu se poate face prin
colorare selectivă decât după îndepărtarea ARN-ului citopasmatic, realizată prin hidroliza acidă sau
enzimatică cu ribonuclează. Cu ajutorul acestor tehnici materialul nuclear apare sub diferite forme:
granule sferice sau ovalare, halteră, bastonaşe izolate sau dispuse în V etc., reprezentând 5 – 16%
din volumul celulei. Pe micrografiile electronice se constată localizarea materialului nuclear în
partea centrală a celulei. El se prezintă ca o zonă clară, cu o densitate medie mai mică decât cea a
citoplasmei înconjurătoare. Pe secţiuni ultrafine s-a observat că regiunea nucleară este plină cu
filamente foarte fine, uneori aranjate în şiruri ondulate, paralele asemănătoare unei papiote de aţă,
câteodată răsucită. Aceste filamente sunt formate din ADN şi corespund cromozomului bacterian. În

3
mod normal, bacteriile aflate în faza de repaus, în culturi staţionare şi vechi au un singur cromozom,
deci sunt uninucleate. În faza de creştere activă, în culturi tinere, pe medii optime ele apar
multinucleate, având 2 – 4 cromozomi, identici genetic, deoarece provin prin replicarea
cromozomului parental. De aceea, indiferent de aspectul morfologic al materialului nuclear, din
punct de vedere genetic bacteriile sunt haploide. Apariţia bacteriilor multinucleate este rezultatul
unei lipse de sincronizare între ritmul de creştere şi ritmul de diviziune celulară. Bacteriile
multinucleate apar şi sub influenţa unor condiţii de mediu. Astfel, sub acţiunea penicilinei, care
blochează sinteza mureinei din peretele celular, aceasta nu mai poate participa la formarea septului
transversal de diviziune şi apar astfel celule filamentoase sau globuloase cu mai mulţi nuclei.
Semnificaţia biologică a materialului nuclear
Cromozomul bacterian poartă în structura sa întreaga informaţie genetică necesară pentru
biosinteză, creştere, diviziune, reglarea activităţii celulare etc. Determină arhitectura celulei
bacteriene, ereditatea şi capacitatea ei de evoluţie. Datorită lipsei membranei proprii, un contact
direct între ADN şi ribozomii din citoplasmă face ca transferul informaţiei genetice să se facă foarte
rapid.
Incluziunile citoplasmatice
Incluziunile sunt formaţiuni structurale ce cuprind o serie de substanţe inerte depuse în
citoplasma celulei, cu rol de substanţă de rezervă. După structura lor, evidenţiată la microscopul
electronic, ele sunt de două tipuri:
A - incluziuni înconjurate de membrană: incluziuni de poli β-hidroxibutirat, incluziuni cu
sulf şi carboxizomii;
B - incluziuni neînconjurate de membrane: incluziuni de polimeri anorganici, incluziuni
polizaharidice, rhapidozomii şi magnetozomii.
Incluziunile de poli β-hidroxibutirat sunt specifice numai procariotelor. Aceste incluziuni se
observă uşor datorită gradului mare de refringenţă sau pot fi puse în evidenţă după o colorare
specifică pentru grăsimi (negru de Sudan). În celulele vii apar ca granulaţii rotunde foarte
refringente şi reprezintă un material de rezervă tipic pentru procariote.
Incluziunile cu sulf apar sub forma unor corpusculi strălucitori, birefringenţi la două grupe
ecologice de bacterii: bacterii sulfuroase purpurii (genul Chromatium) şi la bacterii sulfuroase
nepigmentate (genurile Beggiatoa, Thiothrix). Granulele de sulf se găsesc în cantităţi mari la
bacteriile care cresc în medii bogate în hidrogen sulfurat şi reprezintă un depozit, deoarece dispar
prin oxidarea sulfului, dacă aceste bacterii sunt transferate într-un mediu sărac în hidrogen sulfurat.

4
 Carboxizomii sunt incluziuni cu profil poliedric în număr variabil (1 – 200) prezenţi la
bacteriile care fixează CO2 pe calea pentozofosfaţilor. Sunt localizaţi în vecinătatea nucleoplasmei şi
reprezintă locul de depozitare a enzimelor cu activitate în fixarea CO2 .
Incluziunile de polimeri anorganici se mai numesc și incluziuni de volutină, denumire dată
de Grimm (1902) deoarece au fost găsite în număr mare la bacteria Spirillum volutans. Aceste
incluziuni au fost descoperite de către V. Babeş în 1897 la Corynebacterium diphtheriae şi
Mycobacterium tuberculosis şi apoi de Ernst în 1899 la alte bacterii, fapt pentru care mai sunt numiţi
şi corpusculii Babeş – Ernst. Datorită conţinutului mare în polifosfaţi anorganici produc efecte
metacromatice (se colorează în roşu - violet cu albastrul de metilen) motiv pentru care au fost
denumite şi granulaţii metacromatice. Granulele de volutină reprezintă o rezervă de fosfor şi energie
intracelulară.
Incluziunile polizaharidice cuprind incluziunile de glicogen şi amidon. Acestea se întâlnesc
ca substanţe de rezervă la bacteriile aerobe sporulate. La microscopul fotonic pot fi observate după o
prealabilă tratare a celulelor cu iod în iodură de potasiu. În aceste condiţii incluziunile de glicogen se
colorează în brun roşcat, iar cele de amidon în albastru, în contrast cu citoplasma care apare colorată
în galben pal.
Rhapidozomii sunt particule ribonucleoproteice sub formă de bastonaşe scurte, rigide, intra-
sau extracelular, care pot fi eliminate din celule prin liza lor. Sunt întâlniţi la numeroase specii de
mixobacterii, la Proteus, Pseudomonas, Actinomyces. Conţin proteine şi ARN în proporţie de 2:1.
Magnetozomii sunt incluziuni care conţin fier şi au rol în orientarea şi migrarea unor bacterii
sub influenţa câmpurilor magnetice slabe. Se întâlnesc la unele bacterii magnetotactice din
sedimentele marine sau de apă dulce. Nu se găsesc dispersaţi în celulă ci formează una, două
formaţiuni intracelulare alcătuite din 5 – 41 particule de formă cubică, cu colţurile rotunjite, situate
în apropierea suprafeţei interne a membranei plasmatice. Magnetozomii conţin fier sub formă de
magnetită. Ei acţionează ca o busolă biomagnetică, asigurând orientarea şi deplasarea bacteriilor în
câmpurile magnetice.
Elemente structurale inconstante

Capsula şi stratul mucos

Unele bacterii au proprietatea de a elabora, în anumite condiţii de mediu, substanţe

macromoleculare cu caracter vâscos, gelatinos – mucos.
În funcţie de structura şi raporturile cu celula bacteriană substanţa mucoidă se poate prezenta
sub următoarele forme:

5
 a) Microcapsula - la care substanţa mucoidă alcătuieşte un strat foarte fin în jurul celulei
bacteriene, având o grosime de 0,2 µm. Nu poate fi observată la microscopul fotonic, dar
este detectabilă prin metode imunologice.
b) Macrocapsula sau capsula adevărată - are o grosime ce depăşeşte 0,2 µm şi se prezintă
ca o formaţiune morfologic distinctă care înveleşte de jur – împrejur fiecare celulă sau
perechi de celule.
c) Stratul mucos - apare ca o masă amorfă, neorganizată în jurul celulei bacteriene.
d) Zooglea sau masa zoogleică - în care stratul mucos leagă între ele mai multe celule,
formând adevărate colonii mucilaginoase de bacterii.
Macrocapsula sau capsula adevărată apare la microscopul fotonic ca un halou incolor în jurul
celulei bacteriene. Dimensiunile ei variază foarte mult în raport cu corpul bacterian. Spre deosebire
de stratul mucos care formează în jurul bacteriilor o reţea laxă şi difuză de exopolizaharide, fără o
structură definită, capsula adevărată este strâns aderentă de peretele celular. Exemple de bacterii
capsulate: Bacillus anthracis, Streptococcus pneumoniae, Leuconostoc mesenteroides, Enterobacter
aeruginosa, Klebsiella pneumoniae.

Capsula este greu de observat prin microscopie directă. Are o afinitate slabă pentru coloranţi
şi de aceea ea poate fi evidenţiată numai prin coloraţii speciale. După coloraţii uzuale ea apare ca un
halou incolor. Fiind puţin opacă pentru electroni capsula nu apare clar sau este invizibilă la
microscopul electronic.
Semnificaţia biologică a capsulei
Capsula este un produs inert care rezultă din activitatea metabolică a celulei bacteriene şi
care poate fi îndepărtat, celula bacteriană păstrându-şi viabilitatea. Capsula are un rol ecologic în
supravieţuierea bacteriilor în natură. Ea protejează celula bacteriană de efectul nociv al desicaţiei
datorită proprietăţilor sale higroscopice şi reprezintă un rezervor pentru stocarea substanţelor
nutritive sau a celor rezultate din metabolism. La bacteriile patogene, capsula are rol protector faţă
de acţiunea fagocitelor. Bacteriile patogene capsulate au o virulenţă mai mare pentru om şi animale.
Astfel, pneumococul capsulat este virulent, în timp ce tulpinile necapsulate sunt nevirulente şi
fagocitabile.
Glicocalixul
Glicocalixul este alcătuit dintr-o masă de filamente polizaharidice ataşate de
lipopolizaharidele de pe suprafaţa bacteriilor, formând în ansamblu o structură ca o pâslă pe
suprafaţa celulei, asigurând fixarea acesteia de alte celule sau suporturi. Adeseori, diviziunea
bacteriilor în interiorul glicocalixului poate produce o microcolonie de celule acoperite de un
glicocalix comun.
6
 Semnificaţia biologică a glicocalixului
Glicocalixul reprezintă un rezervor de hrană pentru bacterii, prin legarea diferiţilor ioni şi
molecule care provin din mediul înconjurător sau sunt eliberate prin digestia enzimatică a celulelor
moarte. Prezenţa glicocalixului la bacteriile patogene reprezintă o protecţie pentru celulă, asigurând
fixarea şi menţinerea ei în mediile naturale sterile (ex. căile urinare), fără a fi îndepărtată, precum şi
o rezistenţă mărită faţă de bacteriofagi sau protozoare. În natură, în apele repezi curgătoare de
munte, glicocalixul asigură fixarea bacteriilor pe diferite substraturi inerte (pietre, resturi de lemn
etc.) pe care formează depozite vâscoase.
Flagelii
Flagelii sunt apendici filamentoși dispuși la suprafaţa bacteriilor, reprezentând organite de
locomoţie. Posibilitatea de deplasare se întâlneşte numai la anumite specii bacteriene ca: bacili,
vibrioni şi spirili.
Morfologie. Flagelii sunt structuri filamentoase subţiri, flexibile, de formă helicală.
Lungimea lor este mult mai mare decât a celulelor care îi poartă. De asemenea, ei sunt mai lungi la
celulele bătrâne şi la cele care trăiesc în medii lichide. Forma lor este cilindrică deşi, uneori, apar
turtiţi ca o panglică. Numărul flagelilor pe suprafaţa unei celule variază între 1 şi 100, fiind
caracteristic pentru o anumită specie.
În funcţie de dispunerea flagelilor pe suprafaţa celulelor bacteriene acestea pot fi: atriche
(bacterii imobile, fără flageli - majoritatea bacteriilor); monotriche (cu un singur flagel polar,
exemplu Vibrio cholerae); lofotriche (cu un smoc de flageli situat la un pol al celulei, exemplu
Spirillum marinus); amfitriche (cu câte un flagel la ambii poli ai celulei, exemplu Bacillus
megaterium); peritriche (cu flageli pe toată suprafaţa celulei, exemplu Proteus vulgaris).
Ultrastructură. Un flagel este alcătuit din trei elemente principale: corpul bazal, articulaţia
(cârligul) şi filamentul helical extracelular.
La bacteriile Gram negative corpul bazal este alcătuit din patru discuri interconectate şi
anume: discul “M” dispus în membrana plasmatică şi montat fix pe axul de transmisie, dar care se
roteşte liber în membrana plasmatică; discul “S” localizat în regiunea supramembranară plasmatică
(spaţiul periplasmic); discul “P” inclavat în stratul peptidoglicanic; discul “L” legat de membrana
externă lipopolizaharidică a peretelui celular.
La bacteriile Gram pozitive structura corpului bazal este mai simplă, fiind format din două
discuri corespunzătoare discurilor “P” şi “M”.
Modul de deplasare. Filamentul flagelului pus în mişcare de “motorul rotativ” se învârte în
jurul propriului său ax, propulsând astfel celula. Când flagelii se rotesc în sens opus acelor de
ceasornic aceştia formează un fascicul în urma celulei care este propulsată în linie dreaptă. Când

7
sensul rotirii se schimbă, în sensul acelor de ceasornic, celula se “rostogoleşte” deoarece flagelii se
răsfiră, fiecare trăgând celula în altă direcţie. Deci, rotaţia în sens “antiorar” asigură deplasarea
celulei în linie dreaptă, iar cea în sens “orar” rostogolirea.

Pilii şi fimbriile
Sunt apendici filamentoşi, pericelulari prezenţi la bacteriile Gram negative (Escherichia coli,
Proteus, Klebsiella, Shigella, Salmonella) şi mai rar la bacteriile Gram pozitive. Pot fi evidenţiaţi
numai prin microscopie electronică. Sunt mai numeroşi decât flagelii, mai subţiri şi mai casanţi.

După structură, funcţie şi determinismul genetic aceşti apendici au fost grupaţi în două
categorii: pili de sex - apendici filamentoși care reprezintă receptori specifici pentru bacteriofagi şi
calea de transfer a ADN-ului bacterian şi plasmidial în procesul de conjugare; fimbriile - care nu
sunt implicate în transferul ADN-ului cromozomal, viral sau plasmidial.

Pilii de sex sunt în număr de 1 – 10 per celulă. Sunt codificaţi de informaţia genetică
extracromozomală (plasmida de sex). La microscopul electronic apar ca nişte structuri tubulare, cu
un canal axial delimitat de un perete alcătuit din molecule de pilină (o fosfoglicoproteină) asamblate
după o simetrie helicală.
Semnificaţia biologică a pililor
Pilii sunt organite esenţiale pentru transferul ADN-ului cromozomal sau plasmidial în cursul
conjugării celulelor bacteriene mascule şi femele. Ei poartă receptori pentru fixarea bacteriofagilor
de celulele bacteriene şi servesc drept conduct prin care se realizează transferul genomului fagic în
celula bacteriană. Pierderea pililor prin mutaţie determină rezistenţa faţă de infecţia cu bacteriofagi.
Fimbriile sunt apendici filamentoși, rectilinii, dispuși pericelular, polar sau bipolar şi a căror
sinteză este controlată de gene cromozomale. Numărul lor variază între 1 – 1000 per celulă.
Semnificaţia biologică a fimbriilor
Creşterea suprafeţei de absorbţie a substanţelor nutritive. Creşterea activităţii respiratorii a
bacteriilor. Facilitarea aderării bacteriilor de diferite substraturi sau alte organisme. Servesc ca
organite de transport a unor metaboliţi. Contribuie la stabilizarea cuplurilor de conjugare.
Influenţează virulenţa bacteriilor patogene prin: fixarea bacteriilor patogene de celule şi ţesuturi,
determinarea unei specificităţi de ţesut; inducerea formării de anticorpi datorită antigenelor din
fimbrii; conferirea unei rezistenţe deosebite a bacteriilor la fagocitoză.
Sporul bacterian
La unele bacterii forma vegetativă se poate transforma într-un spor. Aceste bacterii se
numesc sporogene. La bacterii se întâlnesc mai multe tipuri de spori:

8
 Endosporul (sporul propriu- zis) - este o formaţiune intracelulară foarte refringentă şi
rezistentă la factorii nefavorabili de mediu. Este caracteristic pentru genurile Clostridium şi Bacillus.
Exosporul – reprezintă o formaţiune rezistentă care se întâlneşte la bacteriile
metanooxidante şi la unele tulpini de Rhodomicrobium vannielii.
Artrosporul – constituie o formaţiune intracelulară mai puţin rezistentă decât endosporul,
dar superioară formei vegetative. Se formează prin fragmentarea celulei vegetative. A fost descris la
Bacillus megaterium.
Chlamidosporul – este întâlnit la mixobacterii şi la Azotobacter chroococcum. Rezultă din
îngroşarea peretelui celulei vegetative şi acumularea unor substanţe de rezervă.
Gonidia – reprezintă o formaţiune intracelulară sferică rezultată din condensarea şi
fragmentarea conţinutului celular. Nu are calităţi specifice sporului adevărat dar are în schimb rol în
înmulţire. A fost descris la Leptothrix ochracea, Beggiatoa, Crenothrix.
Sporii de la actinomicete – sunt rezistenţi la uscăciune dar nu şi la temperatură. Au rol în
reproducere. Poartă diferite denumiri în funcţie de reprezentanţii unor familii şi anume: oidiospori,
conidiospori, sporangiospori.
Adevăratul spor bacterian sau endosporul este întâlnit la speciile genului Bacillus (aerob) şi
Clostridium (anaerob). La coci endosporul este întâlnit numai excepţional la Sporosarcina ureae.
Datorită calităţilor sale deosebite de rezistenţă endosporul conservă în stare dormantă, timp
îndelungat, toate proprietăţile genotipice ale celulei vegetative din care provine. Indiferent de
morfologia celulei în care se constituie, forma sporului (endosporului) este rotundă sau ovală, cu
diametrul variind între 0,2 şi 2 µm. Poziţia sporului în celulă este diferită şi reprezintă un criteriu
taxonomic. Astfel, sporul ocupă o poziţie centrală la Bacillus anthracis, subterminală la Bacillus
cereus sau o poziţie terminală la Bacillus subtilis (la care sporul poate avea și pozițiile centrală sau
subterminală). Diametrul sporilor poate fi mai mic decât al celulelor vegetative (ex. genul Bacillus)
și se numesc spori nedeformanți. La unele specii, diametrul sporului este mai mare decât cel al
celulei în care se formează, deformând astfel celula. Sporii deformanţi îi întâlnim la bacilii telurici,
anaerobi, aparţinând genului Clostridium şi pot avea poziţie centrală dându-le acestora aspect de fus
(Clostridium pasteurianum), poziţie subterminală – aspect de rachetă de tenis (Clostridium
sporogenes) sau băţ de tobă dacă sporul este terminal (Clostridium tetani).
Ultrastructura
În general, ultrastructura sporului este, cu mici variaţii, aceeaşi la toate bacteriile.
Microscopia electronică a pus în evidenţă următoarele elemente structurale: tunicile (învelişurile
sporale) – reprezentând trei straturi suprapuse: unul extern (exina), unul intern (intina), între care se
găseşte stratul mijlociu; toate sunt electronoopace şi reprezintă 20 – 30 % din greutatea sporului;

9
cortexul – o zonă electronotransparentă, situată sub tunica internă, format dintr-un peptidoglican
(altul decât mureina) şi acid dipicolinic; membrana sporoplasmei – identică cu membrana
citoplasmatică a celulei vegetative; sporoplasma (inima sporului) – reprezintă 60 – 70% din
greutatea sporului şi conţine elementele biologic active (ADN, ARN, mai puţin ARN mesager,
ribozomi). La unele specii (Bacillus cereus, Bacillus anthracis) la suprafaţa tunicilor sporale se află
un strat mucos, de formă neregulată numit exosporium. Sporul conţine, în general, aceeaşi
componenţi ca celula vegetativă dar în raporturi diferite. Astfel, comparativ cu celula, sporul are un
conţinut scăzut în apă, mai ales în apă liberă; este mai bogat în Ca2+ şi Mg2+ dar mai sărac în K.
Caracteristic sporului este prezenţa acidului dipicolinic, care sub forma dipicolinatului de calciu
conferă sporului termorezistenţă. Sporul este mai sărac în enzime decât celula vegetativă, iar
enzimele existente sunt inactive, motiv pentru care sporul este metabolic inactiv.
Semnificaţia biologică a sporului
Sporul reprezintă o etapă normală a ciclului de dezvoltare a bacteriilor sporogene, deoarece
sporogeneza necesită condiţii de mediu similare celor reclamate de celula vegetativă, uneori cu
limite de variaţie mult mai mici. El se deosebeşte de celula vegetativă prin mai multe caractere şi se
comportă ca o formă de rezistenţă ce păstrează intacte toate caracterele genotipice şi fenotipice ale
speciei. Sporul bacterian nu reprezintă o formă de multiplicare ca la fungi. Rezistenţa sporului
bacterian la factorii nefavorabili de mediu este deosebit de mare; pot rezista câteva ore la 120 0C
căldură umedă sau 2000C căldură uscată.
II. STRUCTURA ȘI ULTRASTRUCTURA CELULELOR EUCARIOTE
1. Structura si ultrastructura organitelor specifice celulei vegetale (cloroplastul, peretele
celular si vacuola)
Cloroplastele sunt plastide care contin pigmentul verde numit clorofilă, cu ajutorul căruia
realizează fotosinteza, ceea ce conferă plantelor rol de producători primari. Clorofila este
concentrată în mici granule lenticulare numite grana, dispuse mai mult sau mai puţin regulat şi dând
cloroplastului o structură granulară. Ansamblul regiunilor clare, nepigmentate, ce separă grana se
numeşte stromă (matrix).
Morfologie. La alge cloroplastele se numesc cromatofori; forma acestora variază şi este utilizată
în taxonomie pentru a diferenţia speciile, genurile şi grupele între ele: la Chlamydomonas şi
Chlorella, alge unicelulare, are aspect de cupă sau de clopot; la Ulothrix, algă pluricelulară, are
aspect de inel ecuatorial, cu marginile dantelate; la Cladophora, algă pluricelulară ramificată, este
reticulat; la Spirogyra, algă pluricelulară filamentoasă, are aspect de panglică spiralată. În ceea ce
priveşte numărul de cromatofori / celulă, acesta poate fi: între 1-6 la Spirogyra, 2 în formă de stea la
Zygnema, mai multe zeci cu aspect lenticular la Bryopsis.

10
 Majoritatea cromatoforilor au una sau mai multe granule proteice numite pirenoizi în jurul
cărora sunt granule de amidon. Pirenoizii sunt corpusculi sferici, având 1-10 micrometri în diametru.
La algele verzi şi la unele alge roşii, pirenoizii sunt intraplastidiali, iar la algele brune,
extraplastidiali, fixaţi în afara cromatoforului cu ajutorul unui pedicel. Corpul central al pirenoidului
este de natură lipoproteică şi se numeşte pirenozom. La unele alge verzi, pirenoizii mai conţin ADN
şi clorofilă .
La plantele superioare, cloroplastele sunt lenticulare, mari, vizibile la microscopul fotonic.
Dimensiunile lor variază cu specia, organul analizat, tipul de ţesut vegetal (la frunze, cloroplastele
din celulele ţesutului palisadic sunt de 2,5 ori mai mari decât cele din ţesutul lacunos).
Ultrastructură. Cloroplastul este limitat de o anvelopă (membrană dublă), ce închide o
stromă incoloră. Fiecare din cele două membrane simple are grosimea de 7,5 nm, între ele aflându-
se un spaţiu clar de 10 nm.
Membrana externă este netedă. Membrana internă emite invaginaţii, din care unele se
prelungesc în lamele stromatice, dispuse paralel cu axa mare a organitului. Între lamelele stromatice
(stromatilacoizi) se formează, pe alocuri, un anumit număr de saci mici, aplatizaţi, numiţi saculi
granari (granatilacoizi) dispuşi în teancuri (de la 2 până la 60 într-un teanc); aceştia provin din
dilatări ale lamelelor stromatice, care se etalează paralel cu aceste lamele şi de care se detasează.
Ansamblul format de saculele granare şi porţiunile de lamele stromatice care le mărginesc constituie
aşa-numitul granum.
Tilacoizii cuprind: - unităţi pătratice de 15 nm, care apar pe cele două feţe ale membranei
care conţin aproximativ 300 de molecule de clorofile şi aproximativ 50 de molecule de pigmenţi
carotenoizi, toate înglobate prin polul lor hidrofob în pătura lipidică a membranei tilacoidale
(fotosintetizantă); aceste unităţi pătratice au fost asimilate cu unităţi funcţionale numite cuantozomi;
- unităţi mai mici (8 nm), tot transmembranare; - unităţi intermediare (9 nm) pedicelate, situate
exclusiv pe faţa stromatică a membranei tilacoidale, îndeosebi la extremităţile tilacoidelor (ele sunt
factori de cuplaj clorofilieni, care servesc la sinteza de ATP, ca şi în mitocondrie).
Stroma este incoloră, având o structură asemănătoare cu cea a hialoplasmei. Este de natură
proteică, conţinând picături lipidice şi câteva granule de amidon; acestea se formează la sfârşitul
zilei, dar sunt hidrolizate în cursul nopţii în glucoză, care migrează în plantă. În stromă s-au
evidenţiat şi plastoribozomi, ARN, ADN.
Peretele celular - Marea majoritate a celulelor vegetale sunt acoperite la exterior de un
înveliş solid numit perete celular, care separă celulele între ele, le protejează întreg conţinutul şi le
conferă o anumită formă stabilă. Aceste celule sunt cunoscute şi sub numele de dermatoplaste, prin
contrast cu celulele animale, numite nude sau gimnoplaste.

11
 Peretele celular a fost prima componentă structurală observată la microscopul fotonic de
către Robert Hooke, în 1665.
Peretele celular este un produs al protoplastului şi rămâne permanent în contact cu
citoplasma, prin intermediul plasmalemei. Formarea sa începe la sfârşitul telofazei când se constituie
un nou perete intercelular în fragmoplast. În zona ecuatorială a fragmoplastului apar numeroase
formaţiuni granulare mici, ce conţin pectine şi care nu sunt altceva decât vezicule ale aparatului
Golgi. Numărul şi mărimea acestora cresc treptat, se apropie şi fuzionează într-o placă celulară
(viitoarea lamelă mediană), care creşte centrifugal. În cursul apropierii şi fuzionării veziculelor
golgiene, membranele lor produc plasmalemele celor două celule vecine. Între vezicule se află
profile de RE, ce formează plasmodesmele, care trec prin punctuaţiile ce rămân în lamela mediană.
Ulterior se formează pereţii primari ai celulelor vecine. Noul perete se sudează cu pereţii laterali ai
celulei iniţiale şi separă astfel celula veche în două celule noi.
Peretele celulelor meristematice şi parenchimatice rămâne primar, celulozo-pectic tot timpul
vieţii acestora. În schimb, peretele celulelor ţesuturilor mecanice, conducătoare şi protectoare se
îngroaşă prin depuneri de material nou peste peretele primar, alcătuind peretele secundar. Spre
deosebire de peretele primar, care creşte mai mult în suprafaţă, peretele secundar creşte numai în
grosime .
Compoziţia chimică a peretelui celular este foarte variată, în funcţie de grupa taxonomică.
Pereţii celulelor conţin 4 grupe de substanţe: glucide, lipide, proteine şi substanţe minerale.
De regulă, predomină glucidele, găsindu-se în special sub formă de polizaharide, cea mai frecventă
fiind celuloza. Alături de celuloză, în mod constant se găsesc hemiceluloze şi substanţe pectice.
Celuloza este un polimer liniar, neramificat, alcătuit din 5000-35000 molecule de D-glucoza.
Prin tehnica curentă de dublă colorare a preparatelor microscopice (verde iod şi carmin
alaunat), coloraţia roz a peretelui celular nu este specifică numai celulozei, ci şi hemicelulozei,
calozei şi substanţelor pectice.
Microscopia electronică a permis decelarea unităţilor de constituţie ale celulozei:
formaţiunea submicroscopică fundamentală este fibrila elementara. Fibrilele elementare se asociază
în unităţi superioare numite microfibrile. Prin asocirea a circa 250 microfibrile rezultă o fibrilă, iar
prin unirea a 1 500 de fibrile rezultă o fibră macroscopică.
Biodegradarea celulozei se realizează prin hidroliză catalizată de celulaz. Relativ puţine
organisme sintetizează celulază şi, deci, pot utiliza direct această biomasă disponibilă. Plantele verzi,
care produc cea mai mare cantitate de celuloză, nu au activitate celulolitică deosebită, fiind practic
incapabile să catabolizeze acest compus. Dintre animale, rumegătoarele, realizând o digestie

12
simbiotică, reuşesc să catabolizeze celuloza; activitatea de celuloliză este restrânsă practic la
microorganisme: bacterii, protiste, ciuperci.
Pectinele constituie cea mai mare parte din lamela mediană, care menţine împreună celulele
unui ţesut. Locul de sinteză al pectinelor îl reprezintă aparatul Golgi. Se colorează specific în roz cu
roşu ruteniu. Plantele dispun de pectinaze care hidrolizează pectinele. Remanierea acestor
polizaharide reprezintă un proces natural frecvent, fie în cursul creşterii, fie la sfârşitul maturării
celulei.
Hemicelulozele sunt macromolecule cu un grad mai scăzut de polimerizare, comparativ cu
celuloza Spre deosebire de celuloză, hemiceluloza poate fi utilizată de plantă ca substanţă de
rezervă, deoarece conţine o enzimă, hemicelulaza, care o poate hidroliza până la oze simple.
Ultrastructura peretelui celular. Se apreciază că primele straturi dinspre lamela mediană
sunt mai bogate în substanţe pectice şi hemicelulozice, cantitatea de celuloză crescând treptat spre
interior. Cercetările de microscopie electronică au evidenţiat că, in peretele primar, textura fibrilară
are o orientare determinată; fibrilele celulozice prezintă o dispoziţie paralelă pe faţa externă a
peretelui şi aproape perpendiculară pe cea internă, în raport cu axul longitudinal al celulei.
Peretele secundar conţine mai multă celuloză, iar în plus are şi substanţe de încrustaţie:
cutina, suberina, ceara, lignina, mucilagii, săruri, răşini. Este heterogen, fiecare din cele trei straturi
ale sale (S1, S2, S3) având structură proprie, situaţie vizibilă îndeosebi la vasele de lemn şi fibrele
de sclerenchim.
Stratul S1 (extern) este gros de 0,12 – 0,35 micrometri (ocupă 5-11% din perete); este format
din 4-6 lamele de microfibrile celulozice, având structură aparent reticulată.
Stratul S2 (mijlociu) ese cel mai gros (ocupă 74-84% din perete); are 30-150 de lamele foarte
apropiate, iar microfibrilele de celuloză au dispoziţie helicoidală, deci textura este paralelă, dar
diferă direcţia de înfăşurare în diferite lamele.
Stratul S3 (intern) este gros de 0,07-0,08 micrometri; are doar 2-3 lamele de microfibrile
celulozice, iar direcţia lor de înfăşurare în lamele alternează, deci textura este reticulată.
Peretele primar este plastic, extensibil şi, deci, permite alungirea organelor; peretele secundar
este elastic, dar nu plastic (el se formează atunci cand celulele, deci şi organele, au încetat să mai
crească).
Modificările chimice secundare ale peretelui celular pot fi clasificate astfel:
1. apoziţii lipidice: cutinizare, cerificare, suberificare;
2. încrustaţii cu polifenoli: lignificare;
3. încrustaţii cu săruri minerale: mineralizare (silicificare, calcificare);
4. modificări cu rol degenarativ: gelificare şi lichefiere.

13
 Cutinizarea şi cerificarea constau în impregnarea şi acoperirea pereţilor externi ai celulelor
epidermice cu substanţe de natură lipidică, numite cutina şi ceara. În general, celulele situate la
suprafaţa organelor aeriene au pereţii acoperiţi de o cuticulă, în care se disting ceruri (extractibile cu
cloroform, benzen, hexan) şi un polimer insolubil numit cutină.
Cuticula are un rol foarte important în echilibrul hidric al plantei, reducând evaporarea apei
în atmosferă; apariţia sa în cursul evoluţiei a fost esenţială pentru dezvoltarea plantelor în mediul
aerian. În caz de uscăciune, stomatele se închid şi atunci transpiraţia cuticulară devine determinantă
pentru adaptarea la viaţa în mediul uscat. Cuticula intervine, de asemenea, în reglarea umidităţii de
la suprafaţa organelor, eliminarea substanţelor volatile, apărarea împotriva factorilor externi (vânt,
poluanţi, paraziţi); de cuticulă depinde puterea de pătrundere a erbicidelor în plante.
Ceara şi cutina constituie complexul cuticular. Cuticula se colorează cu diferiţi reactivi (roşu
Sudan III, tetraoxid de osmiu). Grosimea sa variază în funcţie de condiţiile ecologice în care creşte
planta: astfel, plantele submerse au o cuticulă foarte subţire (uneori chiar poate lipsi), în timp ce
xerofitele au cuticula foarte groasă; la frunzele de măslin, laur, afin ea poate atinge 10-20 de
micrometri.
Cerurile se află incluse fie în ochiurile polimerului de cutină (ceruri intracuticulare), fie se
prezintă sub forma unor proiecţii superficiale de forme variate – plăci, tubuli, bastonaşe, panglici –
reprezentând aproximativ 90% din ceara totală (ceruri epicuticulare).
În ceea ce priveşte biodegradarea cutinei: în natură, aceasta este reciclată de microflora
solului (bacterii, levuri); unele ciuperci saprofite pot fi cultivate pe substrat de cutină ca unică sursă
carbonată. Mamiferele posedă lipaze care degadează acest polimer.
Suberificarea constă în impregnarea pereţilor celulozici cu suberină (de natură lipidică).
Procesul de suberificare priveşte organe relativ în vârstă, adesea cu structură secundară; rareori,
suberificarea reprezintă un răspuns la răniri (când epiderma este distrusă), rezultând un suber de
cicatrizare. În celulele de suber adcrustarea de lipide are loc centripetal afectând toţi pereţii celulari,
făcându-i impermeabili pentru lichide şi gaze, împiedicând schimburile dintre celule şi mediul
extern, conducând la moartea acestora. De aceea funcţiile de izolare şi protecţie caracteristice
suberului se realizează numai ce către pereţi atunci când celulele mor.
Suberificarea poate fi totală la fag, salcie sau parţială la plop, arţar.
Lignificarea constă în impregnarea pereţilor celulozici cu lignină, compus de natură
polifenolică, care înconjoară microfibrilele de celuloză, umplând spaţiile dintre ele, mărind
duritatea, rezistenţa mecanică şi chimică a peretelui, micşorându-i flexibilitatea. Poate fi totală (în
sclerenchimul târziu) sau parţială (în xilemul timpuriu). Este un proces ireversibil, propriu

14
cormofitelor, îndeosebi vaselor de lemn şi elementelor de sclerenchim, rareori celulelor epidermice
(ca la poacee).
Pereţii lignificaţi au o organizare ternară, cuprinzând un schelet microfibrilar de celuloză
foate bine organizat, o matrice amorfă predominant glucidică şi o reţea de polifenoli încrustaţi.
Între biopolimerii elaboraţi pe suprafaţa globului, ligninele ocupă locul al doilea după
celuloză, împreună reprezentând 60-80% din biomasa terestră. Celulele care işi lignifică pereţii
celulari sunt decelabile la microscopul fotonic prin utilizarea unor coloranţi specifici; caracteristice
pentru lignificare sunt reacţiile cu sulfat de anilină şi acid sulfuric, care conferă ligninei o culoare
galben aurie (deci nuanţează culoarea naturală a ligninei, care este cea galbenă), precum şi cea cu
fluoroglucină şi acid clorhidric, care o colorează în roşu.
Lignina este foarte greu biodegradabilă; numai anumite bacterii şi câteva ciuperci
(Polyporus) sunt capabile să produca peroxidaze şi în prezenţa apei oxigenate să producă o lignoliză
completă.
Mineralizarea este procesul de impregnare a pereţilor celulari cu diferite săruri minerale şi
organice, ceea ce le conferă rigiditate, soliditate şi rezistenţă. Substanţele încrustante sunt
reprezentate mai cu seamă de carbonat de calciu şi dioxid de siliciu.
Calcificarea - La plantele superioare, calcificarea pereţilor este localizată: astfel, în pereţii
unor peri protectori numiţi peri cistolitici (de la cânepă, hamei, mierea ursului) întâlnim concreţiuni
amorfe care le conferă o anumită rigiditate; în frunza de la Ficus există structuri numite cistoliţi, în
care un repliu intern din perete funcţionează ca loc de acumulare calcaroasă pe un schelet celulozic.
Dizolvarea carbonatului de calciu se poate realiza, pe o secţiune transversală prin frunză, cu ajutorul
unei picaturi de acid.
Silicificarea poate fi întâlnită la algele unicelulare din grupa diatomeelor, peretele acestora
fiind constituit din două valve silicificate, inextensibile, foarte fin ornamentate. Tulpinile poaceelor
şi ciperaceelor au pereţii celulelor epidermice mineralizaţi,cu o cantitate apreciabilă de dioxid de
siliciu. În cazul perilor de la Urtica dioica, cea mai mare parte a peretelui este calcificată; doar
vârful este silicificat, ceea ce determină ruperea lui în punctele diferit mineralizate şi transformarea
într-un minuscul vârf de ac de seringă, care se adânceşte în piele, lăsând să difuzeze conţinutul
celular urticant.
Gelificarea este procesul prin care compuşii pectici se îmbibă cu apă, se hidrolizează,
transformându-se într-o masa gelatinoasă. Lichefierea poate urma gelificării şi constă în dizolvarea
şi dispariţia peretelui celular. Ambele sunt procese de degradare controlată a peretelui celular
(autoliză), frecvent întâlnite la celulele ţesuturilor.

15
 Vacuolele provin fie din dilatările locale ale membranelor RE, fie din diviziunea celor
preexistente. Sunt incluziuni “inerte” apoase, prezente în citoplasmă; ele nu efectuează transformări
metabolice şi sunt limitate de tonoplast. Pot fi colorate natural atunci când conţin antociani sau
flavone, ori artificial cu coloranţi selectivi de tipul roşului neutru şi albastrului de crezil.
În celulele tinere (meristematice) din apexurile radicular şi caulinar vacuolele sunt
numeroase, dar foarte mici; pe măsură ce procesul de diferenţiere avansează, vacuolele confluează,
ajungând ca în celula adultă să existe o singură vacuolă foarte mare, care ocupă circa 90% din
volumul celular .
Conţinutul vacuolar este o soluţie de compoziţie complexă, a cărei natură chimică şi
concentraţie sunt foarte variabile în funcţie de specie, tip celular şi stare fiziologică. Compuşii
încorporaţi în vacuole pot fi grupaţi în două categorii:
1. compuşi intermediari ai metabolismului celular: acizii carboxilici răspunzători de pH-ul
conţinutului vacuolar; glucide (zaharoză la trestia de zahar şi sfeclă; inulină îndeosebi la asteracee);
acizi aminici şi proteine (care sunt transferaţi în vacuole dupa sinteză de către poliribozomii
citoplasmici).
2. compuşi finali ai metabolismului celular: pigmenţii flavonoizi (exclusiv vegetali, semnale
atractive esenţiale pentru polenizatori); taninurile (inhibitori ai enzimelor; conferă astringenţă
fructelor; oferă protecţie organelor vegetale contra agenţilor patogeni); alcaloizii (cu proprietăţi
farmacodinamice foarte variate).
Aparatul vacuolar al celulelor din embrion şi acela din celulele albumenului are un
comportament particular. În ovulele care se transformă în seminţe, celulele au vacuole mari,
hidratate; în cursul maturării seminţelor, vacuolele se deshidratează şi se fragmentează, în acelaşi
timp acumulâdu-se o mare cantitate de proteine. La sfârşitul evoluţiei lor, vacuolele vor conţine
proteina precipitată (ne referim la granulele de aleurona , care pot fi simple sau compuse, în ultimul
caz proteina fiind organizată sub forma unui cristaloid însoţit de o parte neproteică numită globoid).
Funcţiile vacuolei: - constituie pentru celulă principala sa rezervă de apă, compus indispensabil
multiplelor reacţii de biosinteză: - acumulează substanţe de rezervă sau deşeuri toxice; - contribuie
la creşterea celulară; - exercită presiune asupra peretelui celular extensibil şi elastic, care se întinde
(starea de turgescenţă celulară, care implică şi fenomene osmotice).
2. Structura si ultrastructura nucleului; diviziunea celulara (mitoza si meioza).
Nucleul - Este organitul descoperit pentru prima dată de R. Brown în 1831 (1835) în celulele
petalelor de orhidee. Ulterior a fost semnalat şi în celula animală. În 1838, M. Schleiden
generalizează prezenţa nucleului în toate celulele vegetale. Rolul nucleului în procesele de înmulţire,

16
diferenţiere, cancerizare, sinteza proteinelor citoplasmice i-a determinat pe citologi şi biochimişti să-
i acorde o atenţie prioritară în cercetările lor.
Morfologia nucleului interfazic. Nucleul eucariotelor este o achiziţie a evoluţiei; la procariote
(virusuri, bacterii, cianobacterii) întâlnim un nucleoid (substanţă nucleară, îndeosebi ARN şi ADN,
fără existenţa unei anvelope nucleare).
Număr: la eucariote, fiecare celulă are în general un singur nucleu; filamentele dicariotice
ale unor basidiomicete au câte doi nuclei; unele alge verzi (Caulerpa, Cladophora) au mai mulţi
nuclei. Deosebim astfel: plasmodii, în cazul cariocinezelor neurmate de citocineze şi sinciţii, ce
rezultă în urma lizei pereţilor despărţitori. Există şi celule anucleate: articulele tuburilor ciuruite, la
care nucleul, devenit inutil în cursul difereţierii celulare, a dispărut. În cazul elementelor moarte la
maturitate (vasele de xilem, elementele de sclerenchim, celulele de suber) nucleul a degenerat şi a
dispărut o dată cu tot ce era viu în celulă.
Forma variază în funcţie de vârstă, forma şi funcţia celulei. În celulele tinere este sferic, iar
în cele diferenţiate este eliptic. Forme particulare: semilunară (celulele stomatice ale frunzei de
Tradescantia); fusiformă (parenchimul medular din tulpina de la Tilia); filamentoasă (celulele
epidermice ale frunzei de Aloe).
Poziţia în celulă poate fi: centrală (în celulele meristematice); parietală (în celulele
diferenţiate); parietală, dar numai lângă peretele extern (celulele epidermice de la frunza de Aloe);
subterminală (în perii absorbanţi radiculari).
Mărimea variază de la 0,5-3 micrometri la unele ciuperci şi alge, până la 1000 de
micrometri în cazul zigotului de Cycas revoluta; în medie, dimensiunile sunt cuprinse între 5 şi 15
micrometri.
Ultrastructură. Nucleul prezintă patru componente:
- anvelopa (membrana dublă);
- unul sau câţiva nucleoli sferici sau ovoizi;
- nucleoplasma, substanţa fundamentală optic omogenă ;
- cromatina, substanţă cu aspect variabil, dispersată în nucleoplasmă.
Anvelopa nucleară cuprinde două membrane simple (fiecare având grosimea de 7,5 nm),
separate de un spaţiu perinuclear clar, gros de 10-100 nm. Anvelopa prezintă pori nucleari, ce ocupă
până la 25% din suprafaţa ei, reprezentând deschideri prin care se pun în contact direct hialoplasma
şi nucleoplasma.
Prin intermediul membranei externe, spaţiul perinuclear este în contact direct cu cavităţile
RE (unii autori consideră că membrana nucleară este o porţiune specializată a RE).

17
 Membrana internă este dublată (în celula animală) pe faţa internă de o pătură groasă (60 nm)
de proteine, numită lamină fibroasă .
Mitoza (diviziunea ecvaţională)
Are loc la formarea celulelor somatice (diploide); plecând de la o celulă diploidă (2n) se ajunge la
două celule-fiice, tot diploide.
1. Cariocineza (mitoza în sens restrâns) cuprinde: interfaza, profaza, metafaza, anafaza, telofaza,
toate alcătuind ciclul celular, care durează 20-24 ore, uneori chiar câteva zile.
Interfaza este etapa în care se dublează numărul constituenţilor nucleari, mai ales ADN;
cuprinde trei perioade : G1 (perioada presintetică, cuprinde 25-50% din interfază), când fiecare
filament cromatic are o moleculă de ADN combinat cu histone; are loc sinteza de ARNm;
cromozomii sunt monocromatidici; S (perioada sintetică, cuprinde 35-40% din interfază), când
continuă sinteza de ARNm; se dublează cantitatea de ADN; cromozomii sunt bicromatidici; G2
(perioada postsintetică, cuprinde 10-40% din interfază), cand continuă sinteza de ARNm; are loc
sinteza proteinelor cu rol contractil, necesare formării viitorului fus de diviziune.
Profaza: - se individualizează, prin spiralizare şi prin scurtare, cromozomii clivaţi în cele două
cromatide unite încă prin centromeri; - începe formarea fusului de diviziune (500-600 fibre
proteice cu diametrul de 25 nm) pe seama citoplasmei perinucleare (întâi sub forma unor calote
polare, ce se alungesc în formă de conuri; în metafază ele ating polii celulei şi cu bazele se unesc
la mijloc); - dispare nucleolul; - membrana nucleară se fragmentează şi dispare; - citoplasma şi
nucleoplasma se amestecă, rezultând mixoplasma, în care sunt dispersaţi cromozomii.
Metafaza: - se încheie formarea fusului acromatic de diviziune; - cromozomii bicromatidici
clivaţi se dispun în planul ecuatorial al celulei, unde se inseră prin centromer de filamentele
fusului de diviziune (singurul nedivizat); - braţele cromozomilor sunt orientate spre polii celulei;
- se formează astfel placa celulară.
Anafaza: - are loc disocierea (separarea) cromatidelor, începând de la centromer (care s-a
divizat), astfel încât acum fiecare cromatidă este autonomă, individualizată, cu valoare de
cromozom; - cromozomii fii (cromatidele) migrează sincron spre polii fusului de diviziune, cu
centromerul spre poli şi braţele spre vechea placă ecuatorială; - cromozomii ating polii fusului,
formând două grupe simetrice compacte, cu braţele tasate unele lângă altele; - rol motor în
migrarea cromozomilor îl are centromerul, dar ei se mişcă datorită scurtării filamentelor
fusoriale cromozomice.
Telofaza: - se formează cei doi nuclei fii, tot cu număr dublu de cromozomi, dar aceştia din
urmă sunt monocromatidici; - cromozomii se despiralizează, rezultând o nouă reţea cromatică; -
ia naştere nucleolul, lângă o zonă specială heterocromatică, numită nucleolară, a unor

18
cromozomi cu satelit, organizatori de nucleol; - se formeză membrana nucleară, din fragmente
ale membranei iniţiale, care au fost antrenate spre cei doi poli ai fusului de diviziune şi pe seama
RE.
2. Citocineza începe la sfârşitul anafazei sau la începutul telofazei.
La cormofite, mici vezicule golgiene, bogate în glucide, protide şi lipide, se dispun la
ecuatorul fusului de diviziune, cresc, confluează (exceptând locurile ce corespund punctuaţiilor
primare, pe unde trec plasmodesmele) şi astfel se organizează fragmoplastul sau placa celulară.
Fragmoplastul se întinde treptat centrifugal spre peretele celulei iniţiale, intrată în diviziune,
pentru a forma lamela mediană dintre cele două celule fiice. În paralel, fusul de diviziune se
dezorganizează, după ce şi filamentele sale participaseră la formarea lamelei mediane. Fiecare
din cele două citoplasme sintetizează câte un perete primar şi astfel sunt separate cele două
celule- fiice, în care s-au repartizat mai mult sau mai puţin egal diversele organite.
Meioza (diviziunea reducţională)
Fecundaţia şi meioza apar ca două mecanisme compensatoare: fecundaţia dublează numărul de
cromozomi, iar meioza îi reduce la jumătate. La covârşitoarea majoritate a plantelor, meioza
precede formarea sporilor.
Meioza cuprinde două diviziuni succesive: mitoza reducţională sau heterotipică (un nucleu 2n dă
doi nuclei n) şi mitoza ecvaţională sau homeotipică (cei doi nuclei n dau patru nuclei n). Aşadar,
meioza are loc la formarea celulelor de reproducere.
Mitoza reducţională
Profaza I durează câteva zile şi cuprinde mai multe subfaze:
- leptoten: cromozomii sunt filamente lungi, foarte fine, sinuoase; deşi s-au format cele două
cromatide, nu este vizibil clivajul;
- zigoten: cromozomii sunt tot filamente lungi, dar împerecheate; cromozomii omologi, paterni
şi materni, se apropie şi se unesc doi câte doi, fenomen numit sinapsă, ce conduce la formarea de
bivalenţi;
- pachiten: cromozomii perechi sunt mai scurţi şi devin mai groşi prin spiralizare unul în jurul
altuia; clivajul apare vizibil la extremităţi;
- diploten: clivajul este vizibil, cromozomii din fiecare bivalent tind să se separe, dar
cromatidele rămân ataşate în mai multe porţiuni numite chiasme;
- diacineza: se accentuează spiralizarea, cromozomii devenind foarte scurţi şi groşi;
cromozomii omologi din fiecare bivalent se separă şi la nivelul chiasmelor are loc fenomenul de
crossing-over (schimb de gene); acum dispar nucleolul şi membrana nucleară, începe să se
formeze fusul de diviziune.

19
Metafaza I: - se termină de format fusul de diviziune; - perechile de cromozomi (bivalenţii
clivaţi) se dispun în planul ecuatorial al celulei, cu centromerii de o parte şi de alta a planului
ecuatorial.
Anafaza I: - disocierea anafazică separă cromozomi întregi (clivaţi în cele două cromatide) şi nu
cromatide ca în mitoza ecvaţională; - rezultă două loturi de cromozomi bicromatidici care
migrează spre poli.
Telofaza I: - cromozomii bicromatidici s-au regrupat la cei doi poli ai fusului de diviziune; - se
formează nucleolul şi anvelopa nucleară.
Uneori se formează peretele dintre cele două celule-fiice, deci are loc citocineza. Nu se mai
observă interfaza, deci nu are loc replicarea ADN.
Mitoza ecvaţională
Profaza II: - este scurtă;
Metafaza II: cromozomii se inseră cu centromerul la ecuatorul fusului de diviziune (cele două
fuse se dispun perpendicular pe fusul primei mitoze).
Anafaza II: disocierea anafazică separă cromatide, care migrează spre cei doi poli.
Telofaza II: - are loc regruparea cromozomilor monocromatidici la polii fusului de diviziune; -
se formează pereţi între celule, rezultând o tetradă de spori, mai rar gameţi; - împreună, cele
două telofaze reconstiuie patru nuclei haploizi; - se formează nucleolul şi anvelopa nuleară; -
cantitatea totală de ADN / nucleu este egală cu jumătate din cea a unui nucleu somatic la
sfârşitul mitozei.

20
 STRUCTURA ŞI ULTRASTRUCTURA CROMOSOMULUI EUCARIOT
Cromosomii fiecărei specii eucariote, de plante sau de animale, au particularităţi morfologice
şi numerice caracteristice speciei.

telomer
satelit
organizator nucleolar
(constricţie secundară)
Regiune cromatide
distală
braţ scurt

Regiune centromer
proximală (constricţie primară)

Regiune braţ lung

distală cromoneme

telomer

Reprezentarea schematicã a morfologiei şi organizăriii cromosomului la eucariote.

Pe lângă constricţia primară, determinantă a poziţiei centromerului, cromosomii au şi

constricţii secundare, cu rol în formarea nucleolului, fapt pentru care au primit şi denumirea de
organizatori nucleolari. Uneori, cromosomii au la unul din capete un segment numit satelit.
Numărul nucleolilor dintr-un nucleu este egal cu numărul cromosomilor cu satelit.

Centromerul (constricţia primară): - formaţiune de natură proteică, care permite ataşarea

cromosomilor la fibrele fusului de diviziune.

Regiunile telomerice: - sunt de natură proteică şi se formează prin activarea telomerazei

în primele stadii de dezvoltare;

- după formare, telomeraza se inactivează, iar regiunile telomerice se scurtează la

fiecare ciclu de diviziune.

Rolul regiunilor telomerice:

- împiedică alipirea cromosomilor în timpul diviziunii

- rol de protecţie enzimatică împotriva nucleazelor

- se presupune că intervine în vârsta celulei

21
 Organizatorul nucleolar (constricţia secundară): - deţine informaţia pentru formarea
nucleolilor.

Structura internă a cromosomilor la eucariote.

Referitor la compoziţia chimică a cromosomilor eucariotelor, s-a stabilit că principala

componentă o constituie substanţa cromatică, denumită cromatină, alcătuită, la rândul ei, din acizi
nucleici şi proteine. S-a constatat că partea proteică este reprezentată de proteine histonice, notate cu
H1, H2A, H2B, H3 şi H4. Aceste cinci histone au secvenţă aminoacidică asemănătoare la
majoritatea plantelor şi animalelor, ceea ce sugerează că gena care este responsabilă de biosinteza
lor are o origine foarte îndepărtată şi nu a suferit prea multe mutaţii, pe întregul parcurs al procesului
filogenezei.

Patru dintre proteinele histonice (H2A, H2B, H3 şi H4) formează octameri, particule în jurul
cărora se înfăşoară ADN, care, împreună cu proteina H1 alcătuiesc nucleosomul. Nucleosomul este
considerat, structura de bază a cromosomului. Analizele cu raze X au dovedit că nucleosomii sunt
legaţi între ei prin ADN neasociat cu histone, fiind sub forma unei fibrile de aproximativ 10 nm
grosime.

În celulele eucariotelor cu organizare superioară, nucleosomii conţin aproximativ 195 - 200 pb

de ADN, un octamer histonic alcătuit din câte două molecule de H2A, H2B, H3 şi H4 şi o moleculă
de H1. De asemenea, există şi un fragment de 27pb (perechi de baze), care nu este direct asociat cu
octamerul histonic. Acest fragment conectează, între ei, doi nucleosomi consecutivi. Lungimea
ADN pliat în jurul octamerului histonic este variabilă. În general, octamerul histonic are în jurul lui
aproximativ 1,7 ture de ADN (adică 146 pb). Octamerul histonic împreună cu cele 146 perechi de
nucleotide alcătuiesc miezul, sâmburele, particula centrală a nucleosomului.

Astfel, în conformitate cu acest model, există un disc de 11nm diametru, care are 1,7 ture de
acid dezoxiribonucleic, înfăşurat în jurul lui. Cele 146 de pb ale acidului dezoxiribonucleic nu sunt
repartizate uniform în jurul octameruiui histonic. Tetramerii 2H3 şi 2H4 interacţionează cu
macromolecula de ADN. S-a demonstrat că partea centrală a octameruiui are histonele H3 şi H4,
celelalte două histone fiind la exteriorul lor (pe feţele discului).

Integritatea octameruiui este asigurată de interacţiunile puternice între moleculele de histone

(H2A interacţionează cu H2b şi cu H3, H2B cu H2A şi cu H4, H3 cu H4).

22
 Nucleosomii împreună cu acidul dezoxiribonucleic linker alcătuiesc o fibră cromatică de 11
nm grosime care se spiralizează, la rândul ei, dând un solenoid de 30 nm grosime.

În solenoid nucleosomii sunt aranjaţi într-un helix de stânga, câte

6 pe tura de helix, cu o grosime a spiralei solenoidului egalã cu
diametrul nucleosomului - adicã 11 nm.

Histona H1 este localizatã în sau lângã centrul

solenoidului. ADN-ul din componenţa solenoidului este, la rândul
lui, constituit din douã pãrţi - o parte ataşatã la miezul histonic şi
o altã parte cu rol de linker, care asambleazã nucleosomii în
solenoid.

Cromosomii metafazici, care sunt eliberaţi de aproximativ 99% din conţinutul lor histonic,
îşi pãstreazã ADN-ul în formã aproximativ constantã (asemenea cromosomilor iniţiali, intacţi),
probabil tocmai din cauzã cã ADN-ul este ataşat, în numeroase puncte, la scheletul proteic
nonhistonic intern. Acest schelet constã, în primul rând, din douã proteine, desemnate prin Sc1 şi
Sc2, cu greutãţi moleculare de 170 kD şi, respectiv, de 135 kD. Sc1 este Topoizomeraza II, buclele
radiale ale ADN-ului fiind ataşate la aceastã proteinã, în punctele numite SAR (în englezã
scaffolding attaching regions - regiuni de ataşare la schelet).

Eucromatina reprezintã materialul normal, izopicnotic, deţinãtorul informaţiei genetice, cu

comportament tipic în cazul diviziunii celulare (se spiralizeazã, se condenseazã, se decondenseazã şi
se coloreazã). La rândul ei, eucromatina este de douã tipuri: eucromatina activã şi eucromatina
permisivã.

Eucromatina activã conţine genele ce vor fi transcrise în ARNm.

23
 Eucromatina permisivã este reprezentatã de acea porţiune din eucromatinã care devine activã
doar dupã ce acceptã (permite) semnale declanşatoare (din categoria hormonilor, enzimelor etc.).
Procesul autoreplicãrii semiconservative a ADN-ului, în faza S din ciclul diviziunii celulare, începe
la nivelul eucromatinei. În consecinţã, replicarea eucromatinei este mult mai timpurie, în comparaţie
cu cea a heterocromatinei.

Heterocromatina reprezintã materialul unor regiuni (uneori al unor întregi cromosomi)

heteropicnotice, caracterizate prin structurã densã şi compactã, inclusiv în telofazã, interfazã şi
profaza timpurie. Din aceste cauze, heterocromatina se coloreazã intens şi este vizibilã şi în interfaza
ciclului celular. Heterocromatina este componenta preferenţialã a cromosomilor sexuali şi a
celor suplimentari (cromosomii B). Sunt unele specii (broaştele ţestoase, unii viermi) la care
întregul set cromosomial este heterocromatic.

TRANSCRIPŢIA ŞI TRANSLAŢIA INFORMAŢIEI GENETICE

Transcripţia este procesul prin care regiuni din ADN (gene) sunt copiate în ARNm cu ajutorul
enzimelor ARN-polimeraze. Transcripţia mai este cunoscută şi sub numele de expresie a genelor.
Toate cele trei tipuri de ARN celular (ARNm, ARNr, ARNt) se sintetizează printr-un mecanism
complex cunoscut sub numele de transcrierea ARN, sau transcripţia ADN. Rolul principal în
acest proces biosintetic îl joacă enzima ARN-polimeraza-ADN-dependentă care necesită în
calitate de substrat cei patru ribonucleosid-5'-trifosfaţi (ATP, GTP, CTP, UTP), a ionilor de Mg2+ şi
Mn2+, precum şi prezenţa în calitate de template a ADN dublu-catenar.

Secvenţele de ARNm sunt în aşa fel prezentate, astfel încât sinteza să se desfăşoare de la stânga
la dreapta, în direcţia 5’ 3’

Copierea informaţiei
de pe catena antisens a
ADN şi sinteza ARNm

La eucariote există
diferite ARN-
polimeraze pentru cele trei tipuri de ARN transcrise, în timp ce la procariote există o singură ARN-
polimerază care este implicată în transcrierea celor trei tipuri de ARN. Biosinteza ARN sub acţiunea
ARN-polimerazei-ADN-dependente se desfăşoară în patru etape: legarea matriţei, iniţierea
transcrierii, elongarea catenei ARN, terminarea transcrierii.

24
 Prima etapă (legarea matriţei) constă în interacţiunea ARN-polimerazei cu ADN-ul matriceal,
când se formează un complex binar ce poate lega în continuare ribonucleosid-trifosfatul pentru a
iniţia sinteza lanţului polinucleotidic de ARN.

ARN-polimeraza se ataşează stabil la nivelul unei secvenţe specifice de ADN, secvenţă numită
promotor. Promotorii reprezintă fragmente cu până la 50 de dezoxiribonucleotide, localizate
imediat înaintea genei (la eucariote), sau înaintea grupului de gene (la procariote) a cărei informaţie
genetică trebuie transcrisă în ARN. Promotorul conţine mai multe secvenţe aflate la distanţe diferite
de situsul start, care cuprind până la 6 nucleotide (GGCGGG – secvenţă numită şi GC box,
TATAAT – TATA box).

După legarea la promotor, are loc desfacerea

(despiralizarea) dublului helix de ADN,
formându-se aşa-numita buclă de transcriere,
sau complex deschis la nivelul căruia punţile de
hidrogen scindează.

A doua etapă: Din situsul start se iniţiază

biosinteza lanţului de ARN când ARN-
polimeraza debutează prin reacţia dintre ATP
sau GTP cu o a doua moleculă de ribonucleosid-
trifosfat, rezultând un dinucleotid care mai conţine un radical ortofosfat la capătul 3'. Succesiunea
bazelor azotate din promotor nu este transcrisă în catena de ARN nou sintetizat.

Elongarea (a treia etapă) catenei de ARN se realizează prin legarea succesivă a câte unui nou
ribonucleotid la gruparea OH liberă din poziţia 3' a dinucleotidului, respectiv a polinucleotidului
precedent.

Formarea legăturilor fosfodiesterice între ribonucleotide

se realizează numai în direcţia 5'3', ceea ce înseamnă că
ARN-polimeraza începe să acţioneze la capătul 3' al catenei de
ADN ce urmează a fi transcrisă. Catena matricială (de ADN)
formează cu catena de ARN aflată în creştere un hibrid
molecular ADN-ARN temporar, prin intermediul punţilor de
hidrogen ce se stabilesc între bazele azotate complementare.
Deci, catena de ARN ce se sintetizează este complementară din

25
punctul de vedere al structurii sale primare cu catena de ADN utilizată drept matriţă.

Alungirea lanţului de ARN se continuă până când se ajunge la o altă secvenţă specială de pe
ADN, secvenţă formată din trei nucleotide, numită semnal stop (a patra etapă – terminarea
transcrierii). Semnalul stop, numit şi semnal de terminare este reprezentat de un anumit bloc de baze
azotate perechi. În momentul în care ARN-polimeraza ajunge în dreptul situsului stop, ea se
desprinde de pe ADN, eliberându-se în acelaşi timp şi molecula de ARN transcris.

Spre deosebire de replicarea ADN, care este

semiconsevativă, transcrierea acestuia este un
proces complet conservativ. Macromoleculele de
ARN astfel sintetizate sunt apoi supuse maturării
post-trascripţionale.

Eucariotele au trei tipuri de ARN-polimeraze,

fiecare fiind responsabilă pentru transcrierea a
diferite seturi de gene. Aceste enzime au fost notate
cu ARN-polimeraza I, II şi III.

ARN-polimerazele sunt molecule proteice mari, unele din ele având molecula alcătuită din mai
multe subunităţi. De exemplu, ARN-polimeraza din Escherichia coli este o enzimă care conţine în
moleculă patru subunităţi, notate cu , ,  şi , alături de ioni de zinc.

Deosebirea esenţială dintre cele trei ARN-polimeraze ale eucariotelor, constă în localizarea
celulară şi în funcţiile acestora:

- ARN-polimeraza I este localizată preponderent în nucleol şi catalizează biosinteza ARN

ribosomal.
- ARN-polimeraza II este localizată în principal în nucleoplasmă şi este implicată în biosinteza
ARN mesager (ARN informaţional) ce va fi decodificat în procesul translaţiei informaţiei
genetice.
- ARN-polimeraza III este localizată în nucleoplasmă şi participă la biosinteza ARN transportor,
precum şi la transcrierea moleculelor foarte mici de ARN 5S, molecule care intră în structura
ribosomilor.

26
 Prelucrarea ARN transcris primar

În procesul de transcripţie a eucariotelor, produşii sintetizaţi sunt reprezentaţi de ARNm

precursor, numit şi pre-ARNm, ARN premesager sau ARN heterogen, alături de precursorii
ARNt şi ARNr. Macromoleculele de ARN precursor, înainte de a fi exportate în citoplasmă, ca să
devină funcţionale sunt supuse la o serie de modificări: tăiere, ordonare şi unire, modificări
cunoscute sub denumirea de matisare sau splicing. Acest proces este necesar pentru ca intronii
prezenţi în macromoleculele precursor să fie eliminaţi, în aşa fel ca numai secvenţele exonice să fie
unite, pentru a realiza macromoleculele de ARN matur.

Prima modificare constă în metilarea capătului 5' (capăt care este primul sintetizat în timpul
transcripţiei) reprezentată de o moleculă de 7-metil guanozin trifosfat. Acest proces se numeşte 5'-
capping. Capătul 5'-metilat va avea ulterior, un rol foarte important în iniţierea sintezei proteice,
precum şi de asigura protecţia împotriva degradării macromoleculei de ARN care este transcrisă.

A doua modificare, are loc la nivelul capătului opus al lanţului ARN şi anume la capătul 3'. La
această extremitate a ARN, se ataşează o „coadă” poliadenilică. Acest lanţ poliadenilic se adaugă la
ARN transcris, imediat după ce ARN-polimeraza a depăşit regiunea terminator a genei transcrise.
Lanţul poliadenilic este un polimer format din 50 – 250 de nucleotide cu adenină (acid adenilic).
Respectivul proces este realizat de către o polimerază numită polimeraza poli-A.

A treia modificare constă în acoperirea întregului lanţ de ARNm cu un strat de proteine care îl
protejează de atacul endonucleazelor.

După realizarea acestor modificări, toţi intronii sunt îndepărtaţi, iar exonii se îmbină unii cu
alţii. Rezultatul este o macromoleculă de ARN mult mai scurtă, care conţine o secvenţă
informaţională continuă. Când şi această etapă (matisare, splicing) s-a încheiat, rezultă ARNm
matur sau funcţional, care poate părăsi nucleul pentru a iniţia translaţia.

Intronii care trebuiesc înlăturaţi din ARN transcris primar prin procesare, au mărimi variabile,
cuprinse între 80 şi 10 000 de nucleotide. Singurele secvenţe importante din structura intronilor sunt,
cele implicate în excizia lor prin ARN-procesare. Aceste secvenţe care acţionează ca markeri,
numite secvenţe de consens sunt situate strict la cele două capete ale fiecărui intron. Secvenţa
specifică de la capătul 5' al intronului poartă numele de situs donor, iar cea de la capătul 3' se
numeşte situs acceptor.

27
 În timpul procesării ARN transcris primar, are loc ruperea catenei de ARN la nivelul
secvenţelor de consens ale intronului, îndepărtarea întregului intron şi legarea la loc a catenei de
ARN, respectiv a celor doi exoni care erau despărţiţi iniţial de intronul excizat.

În nucleul celulelor există o serie de complexe macromoleculare formate din proteine şi ARN
cu secvenţă foarte scurtă, de aproximativ 250 de nucleotide. Aceste complexe, notate cu U1, U2, U3,
... U12, sunt denumite ribonucleoproteine mici (snRNP- small nuclear ribonucleoprotein
particles). S-a dovedit că snRNP au un rol esenţial în procesarea ARN transcris primar.

În timpul procesării, moleculele de snRNP (U1 şi U2) se leagă la situsul donor şi respectiv la
situsul acceptor, apoi asociindu-se cu alte molecule de snRNP, formează complexe moleculare mari,
numite spliceosomi. Aceste particule de mărimea unui ribosom, produc excizia intronilor. Unul din
rolurile ARN din snRNP este de a recunoaşte complementaritatea dintre perechile de baze folosind
secvenţele de nucleotide care marchează începutul şi sfârşitul fiecărui intron (situsurile donor şi
acceptor). După asamblarea spliceosomului procesul de excizie a intronului decurge în două trepte:

- în prima etapă are loc ruperea lanţului ARN la nivelul situsului donor şi legarea capătului liber
5' la o adenină din apropierea situsului acceptor, formându-se astfel un lasou (buclă, laţ);
- în etapa a doua are loc ruperea ARN la nivelul situsului acceptor şi legarea capetelor libere ale
exonilor.
După terminarea procesării ARN, rezultă ARN matur care conţine informaţia genetică într-o
secvenţă neîntreruptă pentru sinteza unui lanţ polipeptidic.

Diferențe ale procesului de transcripție la procariote și eucariote

Procariote Eucariote

transcripţia este decalată în timp şi spaţiu

transcripţia are loc concomitent cu translaţia,
de translaţie, deoarece are loc în nucleu,
informaţia genetică fiind prezentă în
în timp ce proteinele sunt sintetizate în
citoplasmă, adică acolo unde este şi utilizată
citoplasmă

este realizată de o singură enzimă ARN- este realizată de trei ARN-polimeraze

polimerază diferite

sinteza unor precursori numiţi transcripţi

macromoleculele de ARNm sintetizate nu
primari, care, posttranscripţional suferă
suferă modificări posttranscripţionale
modificări importante

28
 Asemănări ale procesului de transcripție la procariote și eucariote

Procariote şi Eucariote

copierea unei singure catene din segmentul de ADN care reprezintă gena

dezrăsucirea macromoleculei de ADN, pentru ca ARN-polimeraza să aibă acces la nucleotide, iar catena de
ADN să poată servi ca matriţă pentru sinteza ARN şi refacerea dublului helix pe măsură ce gena a fost
transcrisă

iniţierea şi stoparea transcripţiei la nivelul unor regiuni specifice recunoscute de ARN-polimerază

Translația

Proteinele sunt macromolecule liniare, alcătuite din aminoacizi. Secvenţa aminoacizilor din
proteină – numită structură primară – este determinată de structura unei gene specifice.

La baza procesului complex de biosinteză a proteinelor stă aşa-numitul principiu al sintezei

complementare pe (template) matriţă, principiu ce se mai întâlneşte atât la replicarea ADN cât şi
la biosinteza ARN. În procesul de biosinteză a proteinelor se foloseşte drept matriţă ARNm,

În sens strict, prin translaţia informaţiei genetice se înţelege traducerea secvenţei de

nucleotide din ARNm, într-o secvenţă de aminoacizi, acesta din urmă constituind structura primară a
unei anumite proteine.

Procesul propriu-zis de biosinteză a proteinelor se realizează la nivelul ribosomilor în mai multe

etape: activarea aminoacizilor, iniţierea translaţiei, elongarea, terminarea translaţiei şi modificarea
post-translaţională a proteinelor.

Activarea aminoacizilor: Această etapă constă în faptul că, fiecare tip de aminoacid din
citoplasmă recunoaşte prin intermediul unei enzime specifice, un ARNt specific, alături de care
formează un complex activ de tipul aminoacil-ARNt. Această recunoaştere este înalt specifică în
sensul că fiecărui aminoacid proteinogen îi corespunde un anumit ARNt şi se realizează datorită
înaltei specificităţi de substrat a enzimei ce catalizează această reacţie, enzimă care se numeşte
aminoacil-ARNt-sintetază.
Deci, codul genetic este translatat de două seturi de adaptori, care acţionează secvenţial şi cu
mare specificitate: aminoacil-ARNt-sintetaza care leagă un anumit aminoacid la ARNt

29
corespunzător şi molecula de ARNt care se ataşează prin anticodon, la codonul corespunzător din
secvenţa ARNm.

2. Iniţierea translaţiei:
 recunoaşterea semnalului de start din catena polinucleotidică a ARNm,
 asocierea subunităţilor ribosomale, legarea complexului aminoacil - ARNt corespunzător la aceste
subunităţi
 formarea complexului ribosomal activ.
Complexele aminoacil-ARNt sintetizaţi în citoplasmă, sunt transportaţi spre ribosomi unde are
loc procesul propriu-zis de biosinteză al lanţurilor polipeptidice. În acest caz, ribosomii au rol de
suport-catalizator al biosintezei proteice.

Un ribosom conţine patru situsuri de legare pentru macromoleculele de ARN: unul pentru
macromolecula de ARNm şi trei numite A, P şi E pentru ARNt (A, de la aminoacil- ARNt; P, de la
peptidil-ARNt şi E, de la exit – ieşire).

ARNm se leagă de subunitatea mică (de 30 S la procariote, respectiv de 40 S la eucariote)

printr-o secvenţă pe care o conţine, secvenţă ce precede regiunea ce codifică proteina propriu-zisă,
numită şi situs de legare la ribosom (RBS – Ribosome Binding Sequence). La acest situs se
formează un complex de iniţiere la care se ataşează subunitatea mare. Subunitatea mare catalizează
formarea legăturii peptidice între aminoacizi. Ea conţine trei situsuri: A, P, E.

Situsul A, numit şi situs acceptor, sau aminoacilic, sau situs de intrare, ţine legată o
macromoleculă de ARNt care corespunde codonului ARNm ataşat de ribosom. Înainte ca aminoacil-
ARNt să intre, acest situs expune codonul care reprezintă următorul aminoacid ce trebuie să fie
adăugat la lanţul polipeptidic.

Situsul P, numit şi situs donor, sau situs peptidilic, leagă primul aminoacil-ARNt în momentul
iniţierii sintezei proteinei, apoi va conţine lanţul polipeptidic în creştere.

Situsul E marchează locul de eliberare al ARNt din ribosom.

Situsul de legare al ARNm, situat pe subunitatea mică, asigură asocierea ARNm cu ribosomul
în aşa fel încât, doi codoni succesivi din ARNm să fie dispuşi exact în dreptul situsurilor A şi P.

Iniţierea biosintezei proteice debutează prin asocierea moleculei de ARNm la suprafaţa

subunităţii mici a ribosomului, într-un punct situat la aproximativ 10 nucleotide de capătul 5 al
catenei, deoarece „citirea” programului genetic stocat în ARNm se face în sensul 53.

30
 Translaţia unui ARNm începe cu codonul AUG, iar pentru iniţierea translaţiei este necesar un
ARNt special, numit ARNt iniţiator. În cazul eucariotelor, ARNt iniţiator poartă întotdeauna o
metionină, iar la bacterii, ARNt iniţiator poartă formil-metionina. De aceea, lanţurile polipeptidice
au întotdeauna metionina, respectiv formil-metionina ca prim aminoacid al capătului aminoterminal.

Subunitatea ribosomală încărcată se leagă la capătul 5 al unui ARNm care este recunoscut
datorită acoperirii sale de către 7 metil-guanozin trifosfat. Subunitatea mică se mişcă în direcţia
53 de-a lungul ARNm căutând prima secvenţă AUG (secvenţa START). Când a întâlnit AUG,
factorii de iniţiere se disociază de subunitatea ribosomală mică făcând loc subunităţii ribosomale
mari, care se asamblează cu cea mică formând ribosomul funcţional.

La bacterii, mecanismul pentru selectarea unui codon start este diferit. ARNm bacterian nu are
un capăt 5 acoperit care să semnaleze ribosomului de unde să înceapă translaţia. El are însă
secvenţe specifice pentru legarea ribosomilor, secvenţe cu o lungime de şase nucleotide care sunt
localizate cu câteva nucleotide înaintea codonului AUG de la care începe translaţia.

Spre deosebire de ribosomul eucariot, ribosomul procariot se poate lega direct de un codon start
din interiorul ARNm, dacă acesta este precedat de câteva nucleotide faţă de situsul de legare al
ribosomilor. ARNm procariot este policistronic, adică deține informaţia necesară pentru sinteza mai
multor proteine diferite care pot rezulta din aceeaşi macromoleculă de ARNm. Spre deosebire de
procariote, ARNm de la eucariote poartă informaţia pentru sinteza unei singure proteine, deci este
monocistronic.

3. Elongarea lanţului polipeptidic

Procesul elongării lanţului polipeptidic pe ribosom, poate fi considerat ca un ciclu în care se

succed trei etape (Figura 4):

1. În prima etapă, o moleculă de aminoacil-ARNt se leagă la situsul A liber de pe ribosom

(adiacent situsului P ocupat), prin formarea bazelor perechi dintre ARNt (anticodonul) şi cele din
codonul de pe ARNm expus în acest situs.

2. În etapa a doua, capătul carboxil (-COOH) al lanţului polipeptidic este decuplat de pe ARNt
din situsul P şi legat printr-o legătură peptidică la gruparea amino liberă a aminoacidului legat la
ARNt din situsul A. Reacţia catalizată de peptidil-transferază este însoţită de alunecarea subunităţii
mari, faţă de subunitatea mică. Prin această alunecare cei doi ARNt se deplasează în situsurile E şi P
ale subunităţii mari.

31
 3. În etapa a treia, subunitatea mică se deplasează exact cu trei nucleotide în lungul lanţului
ARNm spre capătul 3 şi se alătură la subunitatea mare, iar ARNt părăseşte situsul E. Deci, situsul A
rămâne liber, legând un nou aminoacil-ARNt corespunzător codonului ARNm expus în acest situs.

Acest ciclu în trei etape se repetă de fiecare dată când un aminoacid este adăugat în lanţul
polipeptidic care creşte de la capătul amino la capătul carboxil, până când întâlneşte un nou codon.

4. Terminarea sintezei lanţului polipeptidic

Sinteza unui lanţ polipeptidic este oprită printr-un semnal determinat de prezenţa codonilor
STOP: UAA, UAG, AGA. Aceştia nu pot fi recunoscuţi de nici un ARNt şi nu specifică un
aminoacid. Rolul codonilor stop este de a semnaliza ribosomului să oprească translaţia. Proteinele
numite factori de eliberare se leagă de codonul stop care ajunge în situsul A al ribosomului. La
procariote sunt doi factori de eliberare, notaţi: EF1 şi EF2. Factorul EF1 recunoaşte codonii UAA şi
UAG, iar factorul EF2 recunoaşte codonii UAA şi UGA. Celulele eucariote conţin doar un singur
factor de terminare notat CRF care recunoaşte toţi cei trei codoni stop.

Ribosomul eliberează ARNm şi se disociază în cele două subunităţi, care se pot asambla pe o
altă moleculă de ARNm pentru a începe un nou ciclu de sinteză proteică.

ARNm poate fi tradus simultan de mai mulţi ribosomi, atât la celulele eucariote, cât şi la cele
procariote. Odată ce un ribosom s-a deplasat de pe situsul de iniţiere, un alt ribosom se poate lega de
ARNm şi poate începe sinteza unui nou lanţ polipeptidic. În această manieră, un ARNm este tradus
de o serie de ribosomi aşezaţi la intervale de 100-200 de nucleotide. Grupul de ribosomi ataşaţi la o
macromoleculă de ARNm este numit poliribosom sau polisom. Fiecare ribosom din grup
funcţionează independent pentru a sintetiza un lanţ polipeptidic separat.

III. FOTOSINTEZA

Fotosineza este procesul fiziologic prin care plantele verzi îşi sintetizează cu ajutorul luminii
şi cu participarea pigmenţilor asimilatori substanţele organice proprii, folosind ca materii prime o
sursă anorganică de carbon (CO2 sau ionii bicarbonat), apă şi săruri minerale.

Procesul este însoţit, la plantele superioare de o degajare de O2, ca produs secundar; spre
deosebire de acstea, bacteriile fotoautotrofe realizează procesul de fotosinteză fără producere de O2.

Pentru a se realiza, procesul necesită trei condiţii principale: prezenţa în celule a pigmenţilor
asimilatori; existenţa în mediu a CO2; prezenţa luminii.

32
 Fotosinteza are loc în celulele organelor verzi ale plantelor expuse la lumină, celule ce conţin
un complex de pigmenţi asimilatori, localizaţi în cloroplaste.

La algele unicelulare - fotosinteza este îndeplinită de însăşi celulele, ce reprezintă indivizii,

iar la algele cu tal masiv – (Laminaria) – numai primele 6-8 straturi de celule de la suprafaţa talului
formează un înveliş asimilator, cu feoplaste voluminoase, ovoidale.

La plantele superioare activitatea fotosintetică este îndeplinită predominant de către frunze,

limbul acestora prezentând adaptări ce favorizează desfăşurarea procesului: forma turtită a limbului
oferă o suprafaţă mare de contact cu mediul înconjurător; poziţia frunzelor favorizează prin
aşezarea, în general orizontală a limbului, absorbţia luminii necesară în fotosinteză; structura
anatomică a frunzelor evidenţiază la nivelul epidermei aparatul stomatic, prin care are loc
difuziunea CO2 din aerul înconjurător în mezofil, proces favorizat şi de prezenţa spaţiilor
intercelulare între celulele ţesutului palisadic şi ţesutului lacunos.

Fotosinteza poate fi îndeplinită nu numai de limbul frunzelor, ci şi de celelalte părţi ale

acestora: stipele, peţiol, teacă, precum şi de alte organe - tulpini tinere nesuberificate, părţi ale
învelişurilor florale - bractee şi sepalele, precum şi fructe verzi în curs de creştere; este posibilă, de
asemenea, o fotosinteză de intensitate redusă şi la tulpinile mai vârstnice, sub stratul subţire de suber,
precum şi în rădăcinile aeriene ale plantelor epifite, sub stratul de velamen ce le acoperă, în cazul când
acesta devine transparent, ca urmare a îmbibării cu apă.

Procesul fotosintezei are loc la toate plantele fotoautotrofe în organite speciale din celulele
mezofilului frunzei, numite cloroplaste. Numărul acestora la plantele superioare variază de la câteva
zeci, până la câteva sute în fiecare celulă, în dependenţă de condiţiile mediului de existenţă şi de tipul
de ţesut; de exemplu, la una şi aceeaşi plantă, în frunzele expuse la lumină puternică se formează mai
multe cloroplaste (în ţesutul palisadic), iar în cele expuse la lumina difuză mai puţine.

Suprafaţa totală a cloroplastelor în plantă este foarte mare: de exemplu, la o frunză de fag
aceasta depășește de 20 de ori suprafaţa frunzei, iar la un arbore de 100 de ani este estimată a fi de
aproximativ 20.000 m2 (2 hectare), valori cu importanţă deosebit de mare legată de productivitatea
procesului.

Cloroplastele se găsesc în celule într-o continuă mişcare, deplasându-se în hialoplasma celulară

în funcţie de intensitatea luminii printr-o cicloză continuă pasivă sau printr-o cicloză activă
amoeboidală și orientându-se spre sursa de lumină astfel încât să se ferească de supraîncălzire sau de
fotooxidare.

33
 Celulele asimilatoare conţin un ansamblu de pigmenţi care intervin în procesul de fotosinteză,
cunoscuţi sub denumirea de pigmenţi asimilatori, împărţiţi, pe baza particularităţilor lor structurale, în
trei grupe: pigmenţi clorofilieni, pigmenţi carotenoizi şi pigmenţi ficobilini. Dintre aceştia pigmenţii
clorofilieni au o deosebită importanţă în procesul fotosintezei, pigmenţii carotenoizi însoţesc pigmenţii
clorofilieni în celulele asimilatoare ale tuturor plantelor, iar cei ficobilini se întâlnesc împreună cu
ceilalţi la algele albastre-verzi şi la algele roşii.

Din grupa pigmenţilor clorofilieni fac parte: clorofila a - în celulele asimilatoare ale tuturor
platelor fotosintetizante, clorofila b - la plantele superioare şi la algele verzi, clorofila c - la diatomee şi
algele brune, clorofila d - la unele alge roşii şi clorofila e - la algele galben-aurii. La bacteriile
autotrofe fotosintetizante s-a detectat bacterioviridina la bacteriile verzi, bacterioclorofila a la
bacteriile purpurii şi verzi şi bacterioclorofila b într-o tulpină a unei bacterii purpurii aparţinând
genului Rhodopseudomonas.

Din punct de vedere chimic moleculele de clorofilă reprezintă gruparea prostetică a unor
cromoproteine. Caracteristica esenţială a lor este prezenţa în structură a unui nucleu tetrapirolic cu un
atom de magneziu în centru, legat de atomii de azot ai celor patru nuclei pirolici prin două valenţe
chimice şi prin două legături fizice.

Pigmenţii asimilatori au rolul de a absorbi, conform cu particularităţile lor de absorbţie,

radiaţiile de lumină a căror energie este utilizată la sinteza substanţelor organice, în cursul procesului de
fotosinteză.

Dintre toţi pigmenţii asimilatori ai plantelor fotoautotrofe un rol deosebit îl are clorofila a, care
este acceptorul final al energiei radiaţiilor absorbite de ceilalţi pigmenţi şi care este capabilă să
absoarbă, ea însăşi, anumite radiaţii ale spectrului solar. În timpul fotosintezei moleculele de clorofila
a, ajunse în stare de excitaţie, revin la starea fundamentală eliminând un electron cu un potenţial
energetic ridicat şi acceptând un alt electron, cu un potenţial energetic normal. În consecinţă, în
ansamblul reacţiilor ce caracterizează mecanismul fotosintezei au loc procese de oxidoreducere, în
cadrul cărora moleculele de clorofila a transferă electroni unei substanţe ce se reduce şi primesc alţi
electroni de la substanţă ce se oxidează. Prin acest transfer are loc transformarea energiei luminii
absorbite în energie chimică, deci reacţia fotochimică a fotosintezei.

În frunzele bătrâne sau în condiţii nefavorabile de viaţă (secetă, exces de umiditate, insolaţie
puternică, exces de substanţe toxice, temperaturi scăzute) are loc degradarea peristromei cloroplastului,
dezorganizarea stromei, granelor şi, în final, descompunerea moleculelor de clorofilă, până la dispariţia
culorii verzi. Se formează în această situaţie epiporfirina - pigment roşu, feofitina - brun, pigmenţii

34
carotenoizi - mai rezistenţi la degradare şi pigmenţii antocianici; ca urmare, apar coloraţii specifice
frunzelor în perioada de toamnă, cu nuanţe de galben, portocaliu, brun roşietic şi albăstrui, funcţie de
raportul dintre aceste componente.

MECANISMUL FOTOSINTEZEI

I. Faza de lumină a fotosintezei

FAZA I - a, luminoasă, sau reacţia de lumină, faza HILL - constă dintr-un ansamblu de
reacţii în care esenţială este reacţia fotochimică, pe baza ei se realizându-se transformarea energiei
luminoase în energie chimică, înmagazinată în substanţele organice produse în timpul fotosintezei.
Aceste procese se desfăşoară în granele cloroplastelor şi în prezenţa pigmenţilor asimilatori,
cuprinzând următoarele procese: captarea CO2 în cloroplastele celulelor asimilatoare, stimularea
clorofilei pentru fixarea energiei luminoase, fosforilare ADP în ATP, fotoliza apei cu fixarea de H+ în
NADP redus şi eliminarea O2. Toate aceste procese necesită în mod obligatoriu prezenţa luminii şi sunt
grupate în trei etape distincte: pătrunderea CO2 în cloroplaste; absorbţia energiei luminoase;
transformarea energiei luminoase în energie chimică.

● Pătrunderea CO2 în cloroplaste

În această etapă aerul din mediul înconjurător pătrunde prin ostiolele stomatelor, deschise prin
reacţie fotoactivă, trecând în camera substomatică, de unde difuzează în spaţiile intercelulare, și ajunge
în contact direct cu pereţii celulozici ai celulelor asimilatoare din ţesutul palisadic şi lacunos. Dacă
pereţii celulelor asimilatoare sunt umezi, permanent irigaţi cu apa absorbită din sol, CO2 din aerul
circulant în spaţiile intercelulare, cu o mare capacitate de hidrosolubilizare, se dizolvă în apă şi trece în
acid carbonic, care - după disociere - dă formele ionice HCO3- şi CO3-, care difuzează în citoplasma
celulară, ajungând până la cloroplaste.

Noaptea, când stomatele sunt închise prin reacţie fotoactivă, precum şi în perioadele de secetă,
când stomatele sunt închise prin reacţie hidroactivă, pereţii celulelor din mezofilul frunzei sunt uscaţi,
fotosinteza este blocată, iar creşterea plantelor stagnează, din lipsa asimilatelor nou sintetizate.

● Absorbţia energiei luminoase

Constă din captarea luminii de către pigmenţii asimilatori sub formă de fotoni. Intensitatea
acestui proces fotofizic este direct proporţională cu numărul de fotoni absorbiţi, ceea ce face ca
necesarul de lumină pentru fotosinteză să se exprime prin numărul de cuante luminoase/moleculă.

35
 În grana cloroplastelor clorofila a există sub două forme: una cu maximum de absorbţie la 700
nm care, alături de un alt pigment accesoriu formează sistemul fotochimic I şi o altă formă, cu
maximum de absorbţie la 690 nm care, alături de clorofila b, pigmenţii carotenoizi şi de pigmenţii
ficobilini la algele roşii - formează sistemul fotochimic II. Fiecare din aceste sisteme fotochimice
posedă câte un centru de reacţie ce funcţionează ca o pompă de electroni, întrucât moleculele de
clorofilă a constituite în centrul de reacţie emit electroni de înaltă energie când ajung în starea de
excitaţie şi revin la starea fundamentală, acceptând electroni cu potenţial energetic normal.

Cea mai mare parte a moleculelor de clorofilă a din aceste fotosisteme, precum şi celelalte
molecule de pigmenţi asimilatori au un rol comparabil cu acela al unei antene, care constă în captarea
radiaţiilor de lumină şi în transferarea energiei acestora moleculelor din centrii de reacţie. În
captarea energiei luminoase rolul principal îl prezintă clorofila a690 din fotosistemul II de pigmenţi,
care acţionează ca un sensibilizator optic şi participă direct la captarea cuantelor de lumină, îndeosebi a
fotonilor roşii şi albaştri. Energia luminoasă fixată de clorofila a690 este transferată pe moleculele de
clorofilă a700 într-un timp foarte scurt (10-8 - 10-9 secunde). Acest transfer de energie este posibil numai
atunci când distanţa între moleculele de clorofilă este sub 50-100 Å, condiţie realizată în cuantozomi
unităţi elementare funcţionale ale cloroplastelor, ce răspund de absorbţia şi de transformarea energiei
luminoase. Se consideră că în acest proces 200 molecule de clorofila a690 aranjate într-un fascicul au
funcţia asemănătoare unei lentile ce captează fotonii şi îi concentrează într-un punct focal, respectiv pe
molecula de clorofilă a700, cu rol de depozit primar al energiei luminoase.

Pigmenţii din fotosistemul II de pigmenţi participă indirect în această etapă fiziologică, prin
captarea unei cantităţi reduse de fotoni, pe care îi transferă pe clorofila a690 prin inducţie moleculară
sau prin fenomene de rezonanţă.

● Transformarea energiei luminoase în energie chimică

Cuprinde trei subetape: fotofosforilarea aciclică, fotofosforilarea ciclică şi fotoliza apei.

Prin procesele de fosforilare plantele verzi înmagazinează o parte din energia liberă ce provine
din activitatea metabolică proprie sau de la soare şi conservă un anumit potenţial energetic sub formă de
molecule stabile, bogate în energie, moleculele de ATP, care este utilizat, după hidroliză, în satisfacerea
nevoilor termodinamice ale reacţiilor endergonice din metabolism. În acest proces ATP-ul este într-o
continuă sinteză şi hidroliză.

La plantele verzi fotoautotrofe există, pe lângă fosforilarea oxidativă, procese de sinteză a ATP-
ului prin fosforilare fotosintetică sau fotofosforilare.

36
 În cazul sistemului fotochimic II, reducerea moleculelor de clorofilă a din centrul de reacţie se
face prin intermediul unei substanţe necunoscute care conţine Mn şi care ia electroni de la moleculele
de apă ce participă ca materie primă în fotosinteză, transformându-se în protoni de hidrogen şi în
oxigen. În cazul sistemului fotochimic I rolul de reducător al moleculelor de clorofilă a din centrul de
reacţie este îndeplinit de citocromul f, iar cel de oxidant de către ferredoxină - o proteină ce conţine
fier.

Cele două sisteme fotochimice a căror centri de reacţie funcţionează ca o pompă de electroni
sunt legate în serie şi nu în paralel, electronii emişi de sistemul fotochimic II fiind preluaţi de
plastochinonă şi transmişi, prin intermediul unui lanţ de citocromi (citocromul b6 şi citocromul f) la
sistemul fotochimic I, ale cărui molecule de clorofilă a din centrul de reacţie sunt readuse astfel la
starea stabilă. Electronii emişi de sistemul fotochimic I sunt captaţi de ferredoxină şi sunt transferaţi
prin intermediul unei flavoproteine, împreună cu hidrogenul rezultat în urma sciziunii moleculelor de
apă prin intervenţia sistemului fotochimic II, la nicotinamid-adenin dinucleotid-fosfat, forma redusă
(NADPH) + H+.

Deci, în cursul fazei de lumină, electronii furnizaţi de apă sunt excitaţi succesiv de radiaţiile de
lumină la nivelul sistemului fotochimic II şi apoi la nivelul sistemului fotochimic I. În cursul acestui
transfer de electroni se produce şi o fosforilare, care constă în înglobarea unei părţi a energiei
luminoase în energie chimică, sub formă de grupări fosforice macroergice în ATP, la nivelul
transportului de electroni de la citocromul b6 la citocromul f. Se crede că ferredoxina poate să reducă
în aceeaşi măsură şi citocromul b6, fosforilarea fiind astfel posibilă şi fără intervenţia apei şi degajarea
de O2. În acest caz este excitat doar sistemul fotochimic I şi electronii emişi de centrul de reacţie al
acestuia îşi reiau locul după ce au trecut prin ferredoxină, citocromul b6 şi citocromul f. Această
fosforilare - în cadrul căreia moleculele de clorofilă a reprimesc chiar electronii pe care i-au emis - se
numeşte fotofosforilare ciclică, spre deosebire de fosforilarea aciclică, în cursul căreia moleculele de
clorofila a din centrul de reacţie al fotosistemului II revin la starea stabilă pe seama electronilor
proveniţi de la apă. Fotofosforilarea aciclică este cuplată şi cu reducerea nicotinamid-adenin
dinucleotid-fosfatului, forma oxidată (NADP+) la (NADPH) + H+.

Grupările macroergice de ATP rezultate prin fosforilare nu pot difuza spre citoplasmă, întrucât
membrana dublă a cloroplastelor este impermeabilă. Transferul energiei din cloroplaste în citoplasmă şi
în diferite organite citoplasmatice se face prin intervenţia triozofosfaţilor fotosintetizanţi şi a acidului
fosfogliceric, ce rezultă în reacţiile de glicoliză.

Organizarea - din punct de vedere funcţional - a moleculelor de pigmenţi asimilatori din

sistemele fotochimice pe de o parte în centri de reacţie, iar pe de altă parte în antene de pigmenţi
37
reprezintă o adaptare ce permite realizarea unui randament fotosintetic mai bun; aceasta, deoarece
pigmenţii antenelor ce pot absorbi individual doar un număr mic de fotoni pe secundă colectează
energia fotonilor absorbiţi şi o transmit centrilor de reacţie, permiţându-le să pompeze un mare număr
de electroni de înaltă energie pe secundă.

Dacă fiecare moleculă de clorofilă a ar funcţiona şi ca pompă de electroni, fiecare dintre aceste
molecule ar trebui să dispună de un set propriu de substanţe, ce participă la transportul de electroni
caracteristic fiecărui sistem fotochimic. Aceasta ar face ca din lumina ce ajunge la pigmenţii asimilatori
să fie absorbită de către aceştia doar o fracţiune mică, restul radiaţiilor devenind ineficiente, printr-o
absorbţie inutilă, de către moleculele de substanţe ce intervin în transportul de electroni. Într-o astfel de
situaţie randamentul fotosintezei s-ar micşora pe de o parte prin înrăutăţirea condiţiilor de absorbţie a
luminii de către pigmenţii asimilatori, iar pe de alta prin faptul că moleculele de substanţe ce intervin în
transportul de electroni nu ar fi folosite eficient, întrucât fiecare moleculă ar transporta un număr mic de
electroni în unitatea de timp.

II. Faza de întuneric a fotosintezei

FAZA a II - a, de întuneric, faza BLACKMANN sau faza termo-chimică, enzimatică -

constă într-un ansamblu de reacţii independente de lumină, dar dependente de temperatură, în care
intervin anumite enzime localizate în stroma nepigmentată a cloroplastelor. Aceste reacţii permit
fixarea CO2 pe o substanţă acceptoare, regenerarea acceptorului şi sinteza substanţelor ce conţin
carbonul preluat din CO2 absorbit. Astfel se sintetizează substanţe organice primare (trioze fosforilate),
care polimerizează în substanţe organice complexe (glucide, lipide, proteine, acizi nucleici, pigmenţi).

Reacţiile din cursul fazei de întuneric sunt grupate în ciclu CALVIN–BENSON-BASSHAM,

după numele cercetătorilor care au contribuit la clarificarea a numeroase aspecte ale mecanismului
fotosintezei şi care au primit în anul 1961 Premiul Nobel pentru chimie. Durata ciclului este de
aproximativ 5 secunde.

Prima substanţă organică sintetizată în frunze prin procesul de fotosinteză este ribulozo-1,5-
difosfatul (RuDP), cu 5 atomi de carbon în catenă. Această substanţă poate fixa CO2 în prezenţa apei,
în urma fixării rezultând două molecule de acid fosfogliceric (A.P.G.).

Reducerea acidului fosfogliceric la aldehidă fosfoglicerică este fenomenul chimic, cel puţin
parţial cel mai important al fotosintezei, deoarece această reacţie îmbogăţeşte catena de atomi de carbon
în hidrogen şi energie. Hidrogenul necesar acestei reacţii este furnizat de NADPH + H+, iar energia
necesară reducerii este dată de ATP, substanţe ce se formează în cursul reacţiilor fazei de lumină a
fotosintezei.
38
 Până nu de mult se considera că fixarea la lumină a CO2 atmosferic şi încorporarea carbonului
în substanţe organice s-ar face la toate speciile vegetale pe o cale unică, conform reacţiilor din ciclul
CALVIN, denumit mai recent ciclul C3, întrucât primul compus stabil format după cuplarea CO2 pe
acceptorul organic este un compus cu 3 atomi de carbon - acidul-3-fosfogliceric. S-a constatat însă că
există unele specii la care fixarea fotosintetică a CO2 atmosferic se realizează pe o altă cale - calea
HATCH – SLACK - KORTSCHAK (H.S.K.) sau ciclul C4 - deoarece primii compuşi stabili formaţi
după cuplarea CO2 sunt doi produşi cu 4 atomi de carbon, acidul malic şi acidul aspartic, care derivă
dintr-un compus instabil cu 4 atomi de carbon - acidul oxalilacetic.

La plantele la care CO2 se acumulează în cantitate mare sub formă de acid malic această
specializare biochimică este reflectată în majoritatea cazurilor atât în structura frunzelor, cât şi în cea a
cloroplastelor. Celulele mezofilului de la aceste plante posedă cloroplaste cu tilacoizi şi grane normale,
conţin granule de amidon puţine şi sunt aşezate radiar în jurul tecii fasciculare. Celulele din teaca
fasciculară, în care se înmagazinează mult amidon, conţin cloroplaste cu granele slab dezvoltate.

Se cunosc în prezent peste 100 de genuri de mono- şi de dicotiledonate ce aparţin tipului C4 ,

(planta tip trestia de zahăr). Acest tip de fixare şi reducere a CO2 este întâlnit la specii care cresc în
deşerturile aride şi în pădurile tropicale umede şi umbroase, deci în condiţii ce nu favorizează
desfăşurarea fotosintezei la nivel normal. Aceste plante sunt totuşi capabile de o asimilaţie a carbonului
foarte intensă, deoarece acidul fosfoenol piruvic (PEP) pe care se fixează CO2 în celulele mezofilului,
în prima etapă a reacţiilor de întuneric, este mult mai reactiv cu CO2 decât ribulozo -1,5 - difosfatul (Ru
DP) format, ca prim produs de sinteză, în frunzele plantelor aparţinând tipului C3. Aceasta face ca în
spaţiile intercelulare ale frunzelor de tip C4 concentraţia CO2 să fie foarte mică, fapt ce favorizează o
difuziune intensă a CO2 din atmosferă, prin ostiolele stomatelor extrem de puţin deschise, în spaţiile
intercelulare. Ca rezultat al acestei adaptări în regiunile aride, unde lipsa de apă limitează fotosinteza,
plantele de tip C4 pot desfăşura o fotosinteză intensă chiar în cazul unor temperaturi ridicate, fără să
rişte deshidratări fatale. De asemenea, în zonele tropicale şi ecuatoriale, cu vegetaţie luxuriantă, această
adaptare le permite să utilizeze în procesul de fotosinteză mici cantităţi de CO2 existente în aerul din
jurul plantelor, care formează desişuri masive.

Multe plante suculente din familiile Crassulaceae, Cactaceae, Liliaceae etc. fixează în timpul
nopţii cantităţi mari de CO2 pe acidul fosfoenolpiruvic (PEP), cu formare de malat, ce se acumulează
în sucul vacuolar al celulelor asimilatoare. Vacuolele mari ale celulelor asimilatoare servesc, deci, în
acest caz, nu numai pentru acumularea şi reţinerea apei, ci şi ca rezervoare de CO2 , necesar în
activitatea fotosintetică.

39
 Separarea în timp a proceselor care conduc la acumularea CO2 în timpul nopţii şi la utilizarea
lui în fotosinteză în cursul perioadei de lumină a zilei prezintă un deosebit avantaj pentru plantele
suculente care, trăind în locuri secetoase, îşi asigură prin aceste mecanisme o bună aprovizionare cu
CO2, fără a risca pierderi din conţinutul de apă, întrucât acestea au stomatele deschise la minimum în
timpul perioadei de lumină a zilei. Plantele cu acest mecanism de fixare a CO2 se numesc plante de tip
C.A.M. (crassulacean acid metabolism, planta tip ananasul).

Din punct de vedere anatomic o frunză de Crassula de exemplu prezintă un mezofil omogen.
Celulele de la exterior (de sub epiderme) prezintă un număr mai mare de cloroplaste, comparativ cu
cele din centrul frunzei, structura acestor frunze fiind, în general, mult mai apropiată de aceea a
plantelor de tip C3, structura lor ne prezentând nici un dimorfism celular sau cloroplastic. În apropierea
fasciculelor conducătoare din mezofilul acestor frunze se găsesc celule cu granule de amidon, dar nu
există o teacă asimilatoare perifasciculară.

Ca adaptări structurale pentru factorul apă frunzele de la speciile din familia Crassulaceae
prezintă o textură cărnoasă, ce favorizează reţinerea apei în ţesuturi şi reduce viteza schimburilor
gazoase.

Separarea în timp între perioada nocturnă, favorabilă absorbţiei intense a CO2 şi aceea din
timpul zilei, când are loc formarea puterii reducătoare a CO2, contribuie la reglarea randamentului
fotosintetic, ceea ce permite acestor plante să supravieţuiască în condiţiile secetei din mediul lor de
viaţă.

Diferenţa dintre tipurile fotosintetice HATCH – SLACK - KORTSCHAK şi C.A.M. constă în

aceea că la primele reacţiile biochimice sunt separate spaţial, având loc în celule aparţinând la ţesuturi
diferite (mezofil şi teaca fasciculară asimilatoare), pe când la ultimele aceste reacţii sunt separate în
timp (ziua şi noaptea), desfăşurându-se în aceleaşi celule.

În natură există puţine situaţii ecologice şi geografice strict specifice pentru o anumită cale
fotosintetică.

Plantele de tip C4 şi CAM prezintă un înalt grad de halofilie şi rezistenţă la secetă. S-a emis
chiar ipoteza conform căreia ciclul C4 ar constitui o modificare a ciclului C3, ca un răspuns al plantelor
la presiunea selectivă a mediului xerofitic sau salin, iar carboxilarea acidului fosfoenolpiruvic (PEP),
prin acumularea acidităţii pe care o produce, ar avea la origine o adaptare faţă de neutralizare a
cationilor minerali de către anionii organici.

40
 Plantele de tip C4 necesită ioni de Na+ pentru desfăşurarea normală a metaboismului lor. În lipsa
Na+ apar necroze şi cloroze speifice, în timp ce acest cation nu este absolut necesar plantelor de tip C3.
Balanţa între tipul C3 şi tipul C4 poate fi influenţată, de asemenea, de vârsta frunzelor sau de nutriţia
minerală, în special de ionii de Na+, aportul acestora favorizând trecerea la tipul C4 sau la tipul CAM.
Astfel, dacă se suprimă NaCl din mediul de cultură, specia Mesembryanthemum crystallinum, de tip
CAM, tinde să devină de tip C3.

Pentru plantele de tip CAM (Agave americana sau speciile de Opuntia) regimul hidric, asociat
cu temperatura şi fotoperioada sunt hotărâtoare în reglarea metabolismului. Astfel, pentru Opuntia,
după căderea ploii, când filocladiile au un potenţial hidric ridicat, fixarea nocturnă a CO2 este maximă,
prin formarea acidului malic. În timpul zilei stomatele lor sunt închise şi totuşi plantele asimilează
CO2, luându-l din decarboxilarea acizilor dicarboxilici acumulaţi în vacuole, utilizând calea C4. Această
caracteristică reprezintă o adaptare remarcabilă a respectivelor plante, ce le permite să-şi închidă
stomatele în timpul zilei, fără a-şi opri procesul de fotosinteză, pe când la plantele de tip C3 orice
închidere a stomatelor în timpul zilei reduce serios fixarea CO2 şi, deci, fotosinteza. Aceste strategii la
care recurg plantele arată corelaţii ecofiziologice dintre cele mai uimitoare: plantele de tip CAM sunt
esenţial legate de mediile aride, în vreme ce plantele de tip C4 sunt mult mai frecvente în ecosistemele
semi-aride de latitudini joase, iar plantele de tip C3 predomină în zonele temperate şi nordice de
latitudini mai ridicate.

FACTORII DE MEDIU CARE INFLUENŢEAZĂ PROCESUL DE FOTOSINTEZĂ

a. Factorii externi
●Lumina. Frunzele plantelor nu utilizează toată energia luminii care cade pe suprafaţa lor:
20% din aceasta este reflectată şi se risipeşte în spaţiu, iar 10% străbate frunzele, fără a fi absorbită.
Deci, din lumina care cade pe suprafaţa frunzelor acestea absorb 70%, din care utilizează în
fotosinteză numai aproximativ 1%. Din fracţiunea absorbită 20% ridică temperatura frunzelor cu
circa 1-20 C peste valoarea temperaturii mediului ambiant, iar restul de 49% este eliminată din
frunze prin fenomenul de transpiraţie. Aceste valori prezintă o serie de variaţii ce depind de
structura plantelor (de exemplu cuticula netedă şi lucioasă la unele specii sau mată la altele, care
influenţează procentajul de lumină reflectată ori grosimea frunzelor şi cantitatea de pigmenţi
asimilatori, ce influenţează cantitatea de radiaţii care străbat frunzele).
În afară de faptul că intervine în declanşarea proceselor care duc la mărirea gradului de
deschidere a stomatelor (favorizând difuziunea O2 şi a CO2 din și, respectiv, în mezofil) lumina
intervine în fotosinteză prin intensitate, calitate şi prin acţiunea manifestată asupra procesului de
respiraţie foliară la unele specii.

41
 • În funcţie de intensitatea luminii incidente fotosinteza are loc în mod diferit: la plantele
heliofile acesta creşte în intensitate până la 50-60% din intensitatea maximă a luminii solare directe
care poate atinge, în zilele senine de vară, 100.000 lucşi. La plantele sciafile intensitatea fotosintezei
creşte odată cu mărirea intensităţi iluminării doar până la aproximativ 10% din intensitatea maximă
a luminii solare directe, după care, la iluminări mai mari, aceasta scade.
• Lumina influenţează fotosinteza şi prin compoziţie, (lungimea de undă a radiaţiilor
incidente pe frunze). Mersul fotosintezei în radiaţiile monocromatice depinde de garnitura de
pigmenţi asimilatori de care dispun diferite grupe de plante şi de însuşirile acestor pigmenţi de a
absorbi diferite radiaţii ale spectrului vizibil.
La plantele superioare şi la algele verzi fotosinteza decurge cu o intensitate mai mare în
radiaţiile albastre-violet şi în cele roşii, spectrul de acţiune urmând spectrul de absorbţie al luminii
de către pigmenţii asimilatori. La algele brune fotosinteza are loc aproape cu aceeaşi intensitate în
radiaţiile verzi şi în cele albastre datorită prezenţei fucoxantinei, care absoarbe radiaţiile verzi. La
algele roşii fotosinteza decurge cu intensitate maximă în lungimile de undă din zona mijlocie a
spectrului vizibil, ca urmare a faptului că ficoeritrina are absorbţie maximă în acest domeniu.
În cursul evoluţiei plantele s-au adaptat în sensul elaborării unor pigmenţi care să le
permită absorbţia în condiţii optime a acelor radiaţii luminoase care există în mediul lor natural de
viaţă. Acest fapt este deosebit de evident în repartiţia algelor pe adâncime în apă: în mediul acvatic
diferitele radiaţii ale spectrului solar pătrund cu atât mai la adânc cu cât lungimea lor de undă este
mai mică: radiaţiile roşii pătrund până la adâncimi mult mai mici (maxim 34 m), comparativ cu cele
albastre (500m). Ca urmare, algele verzi predomină în zona superficială a apelor, iar la adâncimi
mai mari predomină algele brune şi roşii, ce posedă pigmenţi accesorii, capabili să absoarbă
radiaţiile de lumină ajunse în aceste zone.
●Temperatura. În mersul intensităţii fotosintezei în funcţie de temperatură se pot distinge: o
temperatură minimă - temperatura cea mai joasă la care procesul începe să se manifeste; o
temperatură optimă - temperatura la care procesul decurge cu intensitatea cea mai mare şi constantă
în timp; o temperatură maximă - temperatura cea mai ridicată la care procesul mai poate avea loc.
Procesul de fotosinteză începe, în general, la o temperatură uşor inferioară valorii de 00C, creşte în
intensitate odată cu ridicarea temperaturii, atingând la unele specii valoarea maximă la 30-400C după
care, prin mărirea, în continuare, a temperaturii, acesta descreşte rapid, încetinind în jurul
temperaturii de 500C.
Ca limită inferioară a temperaturii la care fotosinteza mai are loc, poate fi discutat cazul
plantelor cu frunze persistente în timpul iernii, la care procesul are loc la temperaturi mult mai
coborâte: - 60C (molid) ori numai -20C (grâul de toamnă).

42
 Temperatura optimă a fotosintezei, strâns legată cu condiţiile de iluminare şi cu concentraţia
CO2 din mediu variază, în general, la plantele mezoterme, caracteristice regiunilor noastre, între 20-
300C.
Limita maximă a temperaturii la care procesul de fotosinteză se mai produce este situată, la
plantele din regiunile noastre, la valori sub 45-500C, iar la plantele din regiunile sudice la valori de
50-550C.

b. Factorii interni
● Gradul de hidratare al ţesuturilor asimilatoare. La frunzele plantelor superioare terestre
fotosinteza scade destul de repede în intensitate odată cu creşterea deficitului de apă al frunzelor; în
acelaşi timp existenţa unei cantităţi mai mari de apă în ţesuturile foliare duce la o scădere uşoară a
procesului, probabil din cauza reducerii spaţiilor intercelulare, ca urmare a saturării celulelor cu apă,
fapt ce duce la o micşorare a difuziunii gazelor implicate. La deficite de apă mai mari de 13%
procesul se reduce progresiv şi încetează la un deficit de apă cuprins între 40-50%.
● Cantitatea de asimilate. Pentru ca fotosinteza să decurgă cu o intensitate normală este
necesar ca produşii rezultaţi să fie transportaţi rapid din celulele asimilatoare în celelalte părţi ale
corpului plantelor, unde vor fi utilizaţi în diferite sinteze sau vor fi puşi în rezervă.
La plantele amilofile, înspre amiază, cloroplastele se încarcă cu cantităţi mari de amidon, fapt
ce deranjează desfăşurarea intensă a fotosintezei, procesul sporind din nou ca intensitate abia în
timpul după amiezii, după ce o parte din amidonul acumulat anterior, printr-o fotosinteză activă, va
fi fost transportat din frunze.
● Cantitatea de pigmenţi asimilatori. În mod obişnuit pigmenţii asimilatori se găsesc în
exces în celulele asimilatoare. Această cantitate devine un factor limitant doar în cazurile de etiolare
a plantelor, fenomen produs de lipsa luminii, care se soldează, la unele plante, cu reducerea
substanţială a cantităţii de pigmenţi în celulele asimilatoare.

IV. FUNDAMENTELE MORFO-STRUCTURALE ȘI EMBRIONARE ALE

SISTEMULUI NERVOS UMAN: ȚESUTUL ȘI ORGANELE NERVOASE1

Sistemul nervos coordonează activitatea celorlalte sisteme şi a organismului ca întreg,

monitorizând modificările din mediul intern şi extern al corpului. La nivelul centrilor de integrare
procesează şi interpretează informaţiile preluate şi apoi determină răspunsuri adecvate din partea
1
Pentru ilustrarea structurilor descrise să se consulte bibliografia recomandată
43
organele efectoare (muşchi, glande). Din punct de vedere anatomic, sistemul nervos include o
componentă centrală (sistemul nervos central=SNC) şi alta periferică (sistemul nervos
periferic=SNP). Organele sistemului nervos, atât cele ale componentei centrale (encefal şi măduva
spinării), cât şi periferice (ganglioni nervoşi şi nervi), sunt constituite din ţesut nervos şi o cantitate
redusă de ţesut conjunctiv.
A. Ţesutul nervos
Ţesutul nervos are în structura sa două tipuri de celule: neuroni şi celule gliale (neuroglii).
Neuronul. Neuronul este o celulă înalt specializată, ale cărei caracteristici de bază sunt
excitabilitatea (reacţia specifică la modificările mediului) şi conductibilitatea (abilitatea de a
conduce informaţii prin intermediul unei secvenţe de reacţii electrochimice). Neuronii sunt celule
microscopice, unii însă pot avea prelungiri lungi, de până la 1 m (de exemplu, axonii neuronilor
motori din regiunea lombară a măduvei spinării care asigură inervarea musculaturii membrului
inferior). Un neuron tipic are în alcătuirea sa un corp celular şi prelungiri protoplasmatice (dendrite
şi axon).
Corpul celular (pericarion, soma) constituie centrul trofic şi de recepţie al neuronului. Este
delimitat de membrana plasmatică şi conţine nucleul, citoplasma cu organitele comune (reticul
endoplasmatic rugos, ribozomi liberi, aparat Golgi, mitocondrii, incluziuni de glicogen, lipide) şi
cele specifice (corpusculi Nissl – condensări de reticul endoplasmatic rugos şi ribozomi liberi;
elemente citoscheletice neuronale – neurofilamente şi neurotubuli; granule de pigmenţi –
lipofuscină, pigment galben-brun).
Dendritele sunt prelungiri scurte şi ramificate, prezente la cei mai mulţi neuroni. Ele măresc
suprafaţa receptoare a celulei. Dendritele sunt delimitate de membrană plasmatică, iar citoplasma
conţinută este asemănătoare cu cea din corpul celular, lipsind doar elementele Golgi.
Axonul, prelungirea unică a neuronului, porneşte de la corpul celular printr-o zonă numită
con de emergenţă (lipsit de corpusculi Nissl) şi se ramifică la capătul distal, structura rezultată
numindu-se telodendrium. Fiecare ramificaţie se prelungeşte cu un buton terminal ce conţine, în
principal, mitocondrii şi vezicule sinaptice. Ansamblul constituit din membrana plasmatică a
axonului (axolemă) şi citoplasma acestuia (axoplasmă), care conţine neurotubuli, neurofibrile,
mitocondrii şi reticul endoplasmatic rugos, poartă denumirea de cilindrax.
La unii neuroni (cei groşi, care conduc rapid impulsul nervos), axolema este acoperită
(cu excepţia porţiunii iniţiale şi a celei terminale) de o teacă de natură lipoproteică numită mielină,
fibrele fiind albe, strălucitoare. Mielina acţionează ca un izolator, permiţând conducerea impulsului
nervos cu o viteză mai mare fără scurgere de excitaţii spre neuronii învecinaţi. Teaca de mielină este
întreruptă la anumite intervale, discontinuităţile fiind numite constricţii (noduri) Ranvier. Pe baza

44
prezenţei sau absenţei mielinei se diferenţiază aspectul materiei nervoase: substanţa cenuşie,
respectiv, substanţa albă. In sistemul nervos periferic, fibrele nervoase (axonii), atât cele mielinizate
cât şi cele nemielinizate, sunt învelite de o pătură de celule Schwann (teaca Schwann) care formează
teaca de mielină în cazul primului tip de fibre. La nivelul sistemului nervos central, teaca de mielină
este formată de oligodendroglii.
Neuronii sunt dispuşi într-o reţea integrată, contactele interneuronale numindu-se sinapse.
Sinapsele imprimă polaritatea dinamică a neuronului, fluxul de informaţii trecând într-o singură
direcţie: dendrite  corp  axon.
După caracteristicile prelungirilor, se deosebesc mai multe tipuri de neuroni: unipolari, mai
rari, doar cu o prelungire de tip axonic, corpul celular recepţionând stimulii (de exemplu, celulele
amacrine din retină); pseudounipolari, cu un corp celular şi numai o singură prelungire care se
bifurcă, ramurile orientându-se în direcţii opuse, una de tip dendrită cu capătul distal specializat
pentru recepţia stimulilor, iar cealaltă de tip axon (neuronii din ganglionii cranieni sau spinali);
bipolari, cu o singură dendrită şi un axon (neuronii din mucoasa olfactivă, neuronii bipolari
retinieni); multipolari, cu mai multe prelungiri dendritice şi un axon (de exemplu, neuronii din
coarnele anterioare ale măduvei spinării sau celulele piramidale Betz din scoarţa cerebrală).
Celulele gliale (nevroglii). Nevrogliile sunt celule specializate pentru a îndeplini diferite
funcţii în cadrul sistemului nervos: susţin şi hrănesc neuronii, asigură „curăţenia” ţesutului, sunt
implicate în procese de regenerare, degenerare, în producerea mielinei, inactivarea
neurotransmiţătorilor. După cum le indică şi numele (glia = încleiere), ele îmbină elementele ţesutul
nervos într-un tot unitar.
Nevrogliile din sistemul nervos central (SNC). Sistemul nervos central are un număr mare de
nevroglii, aproximativ 10 pentru un neuron. Există mai multe tipuri de celule gliale: astrocitele, cele
mai abundente dintre nevroglii, cu formă de stea datorită prelungirilor numeroase ce prezintă
terminaţii bulboase aplicate o parte la neuroni, iar altele la capilare, realizându-se prin intermediul
lor schimbul de substanţe; microgliile, macrofagele sistemului nervos central, cele mai mici şi mai
puţin abundente dintre celulele gliale, constituind „detaşamentul de curăţenie”; oligodendrogliile, cu
prelungiri mai reduse ca număr, producătoarele tecii de mielină în sistemul nervos central; celulele
ependimale, tip special de neuroglii ce căptuşesc ventriculele encefalului şi canalul ependimal al
măduvei spinării, fără prelungiri, cu aspect epitelial.
Nevrogliile din sistemul nervos periferic (SNP). În sistemul nervos periferic, se găsesc două
tipuri de nevroglii: celule Schwann (neurolemocite), care produc mielina; celule satelit, care
înconjoară corpii neuronali din ganglionii nervoşi.

45
 B. Sistemul nervos central
În cadrul sistemului nervos central este diferenţiată o parte activă de materie nervoasă,
numită substanţă cenuşie (constituită din corpi neuronali, dendrite şi axoni scurţi nemielinizaţi,
precum şi celule gliale), şi o parte pasivă, de conducere, numită substanţa albă, constituită prin
gruparea fibrelor axonice, în cea mai mare parte mielinizate, plus celule gliale. Componentele
sistemului nervos central (encefalul şi măduva spinării) sunt protejate de un sistem de membrane
numit meninge. Meningele (atât cel cranial, care protejează encefalul, cât şi cel spinal, care
protejează măduva spinării) este constituit din trei membrane: duramater (membrana durală) – foiţa
externă conjunctiv fibroasă; arahnoida – foiţa mijlocie, cu aspect filamentos (pânză de păianjen);
piamater – foiţa internă, delicată, formată din ţesut conjunctiv puternic vascularizat. Între duramater
şi arahnoidă este spaţiul subdural, între arahnoidă şi piamater se află spaţiul subarahnoidian prin care
circulă lichid cefalorahidian.
Măduva spinării. Măduva spinării este adăpostită în canalul coloanei vertebrale. La adult
măduva spinării măsoară circa 45 cm lungime şi se întinde din dreptul primei vertebre cervicale
până la nivel lombar (în dreptul vertebrelor L1-L2). Măduva spinării prezintă cinci regiuni: cervicală
(C), toracică (T), lombară (L), sacrală (S) şi coccigiană (Cc). Fiecare regiune este organizată în
segmente (în total 31 segmente medulare): C1-C8, T1-T12, L1-L5, S1-S5, Cc1. Fiecărui segment
medular îi corespunde câte o pereche de nervi spinali. Segmentele medulare asigură activitatea
metamerică (segmentară) care însă la om, ca şi la restul mamiferelor, este mult redusă, dominantă
fiind activitatea plurisegmentară şi cea coordonată de encefal.
Morfologie. Măduva spinării are forma unui cordon cilindric neuniform calibrat. Două
dilatări (intumescenţe) pot fi identificate pe traseul măduvei: una cervicală şi alta lombară,
corespunzătoare funcţional celor două perechi de membre (superioare şi inferioare). Inferior,
măduva spinării se termină printr-un con medular, iar nervii porniţi de la acest nivel constituie aşa
numita coadă de cal. De la capătul conului medular porneşte un fir subţire de ţesut conjunctiv, numit
filum terminale, constituit din prelungirea foiţelor duramater şi arahnoidă până la nivelul sacral al
coloanei vertebrale (S2). De aici, filum terminale se continuă cu ligamentul coccigian, prin
intermediul căruia se realizează ancorarea măduvei spinării de coloana vertebrală. Faţa posterioară a
măduvei are longitudinal, pe linia medială, un şanţ median posterior. De asemenea, pe faţa
anterioară a măduvei există un şanţ mai larg, numit fisură mediană anterioară.
Structură. La nivelul unei secţiuni transversale realizate prin măduva spinării pot fi
evidenţiate elementele de structură. Măduva spinării este străbătută longitudinal, prin centrul său, de

46
un canal central (ependimal) care conţine lichid cefalorahidian. Substanţa cenuşie este dispusă spre
interiorul măduvei, iar substanţa albă spre periferie.
Substanţa cenuşie apare organizată pe secţiune transversală sub forma literei H, prezentând
trei perechi de coarne: anterioare, posterioare şi laterale (corespund unor coloane dispuse în lungul
măduvei spinării). Corpii neuronilor din substanţa cenuşie sunt grupaţi în nuclei. Coarnele anterioare
conţin în principal nuclei (centri) somatomotori, dar şi visceromotori spre bază, iar cele posterioare
nuclei (centri) somatosenzitivi şi viscerosenzitivi. Coarnele laterale, prezente doar în segmentele
medulare toracice şi în primele lombare, conţin nuclei vegetativi. Nucleii senzitivi conţin
interneuroni ce primesc impulsuri de la neuronii somato- şi viscerosenzitivi originari din ganglionii
spinali, iar în nucleii motori se găsesc neuroni somato- şi visceromotori. Nucleii (centrii) medulari
pot fi segmentari (cu localizare strictă la nivelul unui segment) sau plurisegmentari (cuprinzând mai
multe segmente succesive medulare).
Substanţa albă conţine numeroşi axoni, în mare parte mielinizaţi, organizaţi în tractusuri
(fascicule), iar acestea din urmă în cordoane. Fasciculele conţin fibre de acelaşi tip (de exemplu,
fasciculul rubrospinal). Cordoanele, denumite după poziţia lor, anterioare, posterioare şi laterale,
conţin fiecare mai multe fascicule. Fibrele nervoase din substanţa albă pot fi grupate, conform
traseului, în: fibre comisurale (trec dintr-o parte în alta a măduvei spinării), de asociaţie (leagă mai
multe segmente medulare între ele constituind, în principal, fasciculele fundamentale dispuse de jur
împrejurul substanţei cenuşii) şi de proiecţie (leagă măduva spinării de encefal). Fibrele de proiecţie,
ascendente (senzitive) şi descendente (motorii) constituie cea mai mare parte a cordoanelor de
substanţă albă.
Encefalul. Encefalul (creierul) cuprinde, din punct de vedere al diferenţierii embrionare,
cinci segmente, fiecare având anumite structuri nervoase, după cum reiese din tabelul 1. Din punct
de vedere morfologic, encefalul include telencefalul (emisferele cerebrale), diencefalul, cerebelul şi
trunchiul cerebral. În interiorul encefalului se găsesc patru camere numite ventricule, pline cu lichid
cefalorahidian, care are rol de protecţie şi nutriţie pentru sistemul nervos central. Ventriculele sunt
expansiuni ale unei cavităţi encefalice, iniţial centrală, care au păstrat comunicarea între ele. Primele
două ventricule (I şi II), numite şi ventricule laterale, se găsesc la nivelul emisferelor cerebrale, al
treilea ventricul se află în diencefal, iar al patrulea (numit şi rombencefalic) corespunde
metencefalului şi mielencefalului. Între ventriculele III şi IV se întinde, de-a lungul mezencefalului,
apeductul cerebral (Sylvius). Ventricului IV se continuă inferior cu canalul central al măduvei
spinării şi mai prezintă în peretele său trei orificii (unul median şi două laterale) de comunicare cu
spaţiul subarahnoidian, prin care circulă şi lichidul cefalorahidian între cele două tipuri de
compartimente (ventricule şi spaţiul subarahnoidian). În interiorul ventriculelor pot fi indentificate

47
structuri numite plexuri coroide, la nivelul cărora este secretată cea mai mare parte a lichidului
cefalorahidian. Plexul coroid, constituit dintr-un strat de celule ependimale însoţit de foiţa piamater,
este puternic vascularizat.

Tabelul 6.4. Componente ale encefalului.

Segment encefalic Structuri
dorsale laterale ventrale
telencefal palium palium palium + subpalium
diencefal epitalamus talamus + metatalamus hipotalamus
mezencefal tuberculi cvadrigemeni - pedunculi cerebrali
metencefal cerebel - puntea lui Varolio
mielencefal ventricul IV - piramide bulbare

Emisferele cerebrale. Telencefalul sau creierul mare este partea cea mai dezvoltată din
encefalul uman, constituind circa 85% din masa lui totală şi acoperind diencefalul precum şi partea
dorsală a mezencefalului. Telencefalul este reprezentat de două emisfere cerebrale, în structura
cărora se află paliumul şi regiunea subpaleală. Paliumul reprezintă mantaua emisferelor, constituită
din substanţă cenuşie exterioară (scoarţă cerebrală sau cortex cerebral) şi substanţă albă spre interior.
Subpalium este reprezentat de septum pellucidum şi corpi striaţi. Septum pellucidum este o foiţă
subţire de substanţă cenuşie situată la nivelul peretelui median al fiecărui ventricul lateral. Corpii
striaţi, numiţi şi nuclei bazali, sunt perechi de mase de substanţă cenuşie situate în interiorul
emisferelor cerebrale, separate între ele prin lame de substanţă albă.
Cele două emisfere cerebrale sunt separate între ele printr-un şant (fisură) interemisferic, iar
legătura lor medială se realizează la nivelul hilurilor prin intermediul unor comisuri: comisura
corpului calos (cea mai mare dintre comisuri), comisura albă anterioară. Fiecare emisferă cerebrală
prezintă trei feţe: superolaterală (externă), medială (internă) şi bazală (inferioară). Suprafaţa
emisferelor cerebrale este brăzdată de numeroase şanţuri, unele mai adânci, altele superficiale.
Şanţurile mai profunde, numite şi sulci sau scizuri, delimitează teritorii numite lobi. Pe faţa externă a
emisferei cerebrale apar patru lobi (frontal, parietal, temporal şi occipital) delimitaţi de: sulcus
central (scizura Rolando), sulcus parieto-occipital (scizura perpendiculară), sulcus lateral (scizura
Sylvius). Un al cincilea lob al emisferei cerebrale, cel al insulei, se află în profunzimea scizurii
Sylvius, fiind acoperit de părţi ale lobilor temporal, parietal şi frontal. Pe faţa internă a emisferei
poate fi observată, la nivelul lobului occipital, scizura calcarină. La nivelul fiecărui lob, şanţuri mai
superficiale delimitează teritorii mai restrânse numite giri (circumvoluţiuni), ca de exemplu
precentral, postcentral, cingulat, parahipocampic. O parte din palium se răsfrânge în interiorul
ventriculului lateral rezultând aşa numitul hipocamp sau cornul lui Ammon.
Paliumul are diferenţiate trei zone: arhepaliumul, paleopaliumul şi neopaliumul. Primele
două sunt mai vechi din punct de vedere filogenetic, cu o slabă dezvoltare la om, scoarţa cerebrală

48
având în structura sa, la acest nivel, doar două straturi (motor şi senzitiv). Cea de a treia zonă,
neopaliumul, este puternic dezvoltată, scoarţa cerebrală fiind aici constituită din şase straturi
(molecular, granular extern, piramidal extern, granular intern, piramidal intern, polimorf).
Arhepaliumul este reprezentat de două teritorii nervoase: supracalos (indusium griseum, nervii
Lancisi) şi subcalos (hippocampul, fascia cinerea). Paleopaliumul cuprinde aria piriformă (cortexul
olfactiv), tractusul şi bulbul olfactiv. Neopaliumul atinge apogeul dezvoltării sale la om,
reprezentând cea mai mare parte a emisferelor cerebrale. La nivelul scoarţei cerebrale sunt
indentificate trei tipuri de arii funcţionale: senzitive, motorii şi de asociaţie.
Substanţa albă este constituită din fibre care pot fi grupate în trei categorii: de proiecţie, de
asociaţie şi comisurale. Fibrele de proiecţie leagă scoarţa cerebrală de celelalte segmente ale SNC,
unele fiind aferente (fibre talamo-corticale) şi altele eferente (fibre cortico-talamice, cortico-
nucleare, cortico-pontine, cortico-spinale). Fibrele de proiecţie formează un mănunchi compact
numit capsula internă, care trece printre talamus şi unii din nucleii bazali. Superior capsulei interne,
fibrele de proiecţie merg spre/de la cortexul cerebral constituind coroana radiată. Fibrele de asociaţie
leagă diferite regiuni ale aceleiaşi emisfere: fibre scurte de asociaţie leagă între ele arii corticale
învecinate, iar fibre lungi de asociaţie conectează între ei diferiţi lobi corticali. Fibrele comisurale
leagă părţi simetrice ale cortexului din cele două emisfere, constituind comisuri cerebrale: comisura
corpului calos, cea mai mare, de forma unei bolţi dorsale; comisura albă anterioară, ventrală;
comisura trigonului cerebral, leagă între ele cele două hipocampus-uri.
Trigonul cerebral este o formaţiune de substanţă albă complexă, dispusă între corpul calos şi
talamus, compusă din două lame de substanţă albă asociative (fornix) şi comisura trigonului, numită
şi psalterium, situată între porţiunele posterioare ale fornixului. Fornixul realizează anterior legătura
cu corpii mamilari, iar posterior conduce spre hippocampus.
Corpii striaţi sunt mase ovoide de substanţă cenuşie, plasate pe partea ventrală a
telencefalului. Aspectul striat este determinat de prezenţa, între corpii striaţi, a unor lame de
substanţă albă. Există mai multe perechi de nuclei bazali: nucleul caudat, de forma unei virgule (cu
cap, corp şi coadă); nucleul lenticular, împărţit prin lame de substanţă albă în două părţi mediale
(globus pallidus) şi una laterală (putamen); nucleul claustrum, de forma unei lame subţiri; nucleul
amigdalian (amigdala), dispus mult mai anterior şi mai ventral faţă de ceilalţi.

Sistemul limbic cuprinde un grup de structuri localizate pe faţa medială a emisferelor

cerebrale, incluzând totodată şi parte din diencefal (hipotalamusul şi nucleii anteriori talamici).
Structurile telencefalice ce fac parte din sistemul limbic sunt: nucleii septali, girusul cingulat,
hipocampul, girusul parahipocampic şi parte din nucleul amigdalian. Sistemul limbic este implicat,

49
prin structurile sale, în reacţiile emoţionale (prin amigdală şi girusul cingulat), în consolidarea şi
restabilirea memoriei (prin amigdală, hipocamp şi girusul parahipocampic). Implicarea structurilor
diencefalice în funcţionarea sistemului limbic explică legătura stresului emoţional cu afecţiunile
viscerale, precum hipertensiunea arterială sau arsurile de stomac.

Diencefalul. Formaţiunile diencefalului sunt grupate în jurul ventriculului III.

Epitalamusul este o formaţiune nervoasă rudimentară, reprezentat de epifiză (glanda pineală)
şi trigonul habenular (conţine nucleii habenulari, legaţi de calea olfactivă).
Talamusul, releu important pentru căile senzitive (cu excepţia celei olfactive) şi important
centru vegetativ de reglare a vieţii afective şi psihice, este reprezentat de două corpuri ovoide situate
de o parte şi alta a ventriculului III, legate între ele printr-o comisură intertalamică. Fiecare corp
talamic conţine mai mulţi nuclei separaţi între ei de lame de substanţă albă. Există cinci grupuri
principale de nuclei: anterior, medial, ventral, posterior şi lateral. Nucleii anteriori fac parte fucţional
din sistemul limbic, fiind implicaţi în emoţii, memorie, învăţare. Grupul medial integrează informaţii
senzitive venite de la alţi centri talamici şi hipotalamici, pentru proiectarea lor în lobul frontal
cerebral. Nucleii ventrali proiectează informaţii senzitive în cortexul senzitiv primar, transmite
informaţii de la cerebel şi nucleii bazali spre ariile motorii ale cortexului cerebral. Nucleul posterior
(pulvinar) integrează informaţiile senzitive pentru proiecţie spre ariile de asociaţie ale cortexului
cerebral. Grupul lateral de nuclei face parte din circuitul feedback care mai include girusul cingulat
şi lobul parietal.
Subtalamusul este o zonă de tranziţie între talamus şi mezencefal, nucleii de la acest nivel
fiind implicaţi în coordonarea motorie.
Metatalamusul este reprezentat de două perechi de corpi geniculaţi: o pereche anterolaterală
care primeşte informaţii vizuale şi este legată de perechea anterioară a tuberculilor cvadrigemeni;
perechea posteromedială, legată de perechea posterioară a tuberculilor cvadrigemeni, primeşte
aferenţe auditive.
Hipotalamusul, principalul centru de control al organelor interne, este mărginit anterior de
chiasma optică, posterior de tuberculii mamilari, iar inferior prezintă un infundibul de care se leagă
hipofiza. Ca şi talamusul, conţine mai mulţi nuclei, care îndeplinesc diferite funcţii: nucleul
supraoptic şi cel paraventricular secretă hormoni (hormonal antidiuretic, respectiv oxitocina) care
sunt depozitaţi în lobul posterior al hipofizei; nucleul suprachiasmatic reglează ritmul circadian; aria
preoptică reglează temperatura corpului prin intermediul centrilor vegetativi din măduva spinării;
aria tuberală reglează activitatea secretorie a lobului anterior hipofizar; centrii simpatici şi

50
parasimpatici controlează ritmul cardiac şi presiunea sanguină prin intermediul centrilor vegetativi
din măduva spinării; corpii mamilari controlează reflexele de hrănire.

Cerebelul. Cerebelul, organul nervos de coordonare a mişcărilor, este compus din două
emisfere cerebeloase conectate între ele, medial, prin vermis. Suprafaţa cerebelului este brăzdată de
numeroase şanţuri, cele mai adânci fiind numite fisuri. Fiecare emisferă cerebeloasă prezintă câte
trei lobi: anterior, posterior şi cel floculonodular. Cerebelul are substanţa cenuşie diferenţiată în
scoarţă cerebeloasă, dispusă la exterior, şi nuclei cerebeloşi, în profunzime. Scoarţa cerebeloasă are
diferenţiate în structura sa trei straturi: molecular (extern), al celulelor Purkinje (mijlociu) şi granular
(intern). Nucleii cerebeloşi sunt dispuşi sub formă de perechi, după cum urmează: nucleul dinţat,
dispus lateral, este mare şi cu un contur pliat; nucleul acoperişului (fastigi) este situat în tavanul
ventriculului IV; nucleul emboliform este localizat pe partea mediană a nucleului dinţat; nucleul
globos este situat între ultimii doi nuclei menţionaţi.
Substanţa albă este reprezentată de fibre de proiecţie (leagă cerebelul de celelalte etaje ale
encefalului), fibre de asociaţie (leagă diferite porţiuni ale cerebelului între ele) şi fibre comisurale
(leagă structuri perechi din cele două emisfere cerebeloase). Fibrele de proiecţie aparţin celor trei
perechi de pedunculi cerebeloşi (Tabelul 2): inferiori (leagă cerebelul de bulb), mijlocii (leagă
cerebelul de punte) şi superiori (leagă cerebelul de mezencefal).

Tabelul 2. Fibre ale pedunculilor cerebeloşi.

Peduncul cerebelos superior
Peduncul cerebelos mijlociu
Peduncul cerebelos inferior
Aferenţe Eferenţe
spino-cerebeloase indirecte (Gowers) cerebelo-rubrice
cerebelo-talamice
ponto-cerebeloase
cerebelo-cerebeloase transpontine
spino-cerebeloase directe (Flechsig) cerebelo-vestibulare
olivo-cerebeloase cerebelo-olivare
vestibulo-cerebeloase

Din punct de vedere funcţional, cerebelul prezină trei zone distincte: arhicerebelul,
paleocerebelul şi neocerebelul. Arhicerebelul, reprezentat de lobul floculonodular, reprezintă un
centru de control al echilibrului, având conexiuni (aferenţe şi eferenţe) cu nucleii vestibulari şi, prin
intermediul acestora, cu măduva spinării pe de o parte, iar pe de altă parte cu nucleii nervilor
oculomotori. Paleocerebelul, cuprinzând lobul anterior şi nucleii fastigial, emboliform, globos, are
rol în reglarea tonusului muscular, fiind legat de sistemul sensibilităţii proprioceptive inconştiente
prin aferenţe spino-cerebeloase indirecte, olivocerebeloase şi eferenţe cerebelo-rubrice (continuate
de cele rubro-spinale). Neocerebelul, care cuprinde lobul posterior şi nucleul dinţat, controlează

51
motricitatea voluntară, fiind în relaţie cu cortexul cerebral prin fibre cortico-ponto-cerebeloase, fibre
cerebelo-rubrice continuate de fibre rubro-talamice.

Trunchiul cerebral. Mezencefalul, puntea şi bulbul rahidian constituie o unitate anatomică

numită trunchiul cerebral, care continuă superior măduva spinării. Organizarea internă a truchiului
cerebral se aseamănă cu cea medulară prin: succesiunea nucleilor nervilor cranieni, reţeaua
neuronilor de asociaţie, trecerea marilor căi senzitivo-motorii. Nucleii a zece perechi de nervi
cranieni (III-XII) aparţin trunchiului cerebral. Formaţiunea reticulară ocupă pe toată lungimea
trunchiului cerebral un spaţiu neregulat, încadrat de marile căi de proiecţie, de nucleii nervilor
cranieni, de pedunculii cerebrali precum şi de reţelele cerebeloase. Ea este formată dintr-un
ansamblu de neuroni cu lungimi şi orientări diferite, ce formează în trunchiul cerebral o reţea cu
limite imprecise, mai condensată la nivel mezencefalic (nucleul roşu, substanţa neagră, ganglionul
interpeduncular). Neuronii reticulari formează trei coloane care se întind de-a lungul trunchiului
cerebral: nucleii rafeului (medial), grupul nuclear medial şi grupul nuclear lateral. Formaţiunea
reticulară menţine starea de vigilenţă a cortexului cerebral şi filtrează stimulii repetitivi; reglează
activitatea muşchilor viscerali şi scheletici. Marile căi de proiecţie ale trunchiului cerebral sunt
ascendente şi descendente. Căi ascendente: lemniscul medial, principala cale ascendentă, îşi are
originea în nucleii bulbari Goll şi Burdach, la care se adaugă fibre senzitive venite de la nucleii
nervilor cranieni V, VII şi X, toate având ca destinaţie talamusul; lemniscul lateral, constituit din
fibre acustico-vestibulare ce aparţin neuronilor acustico-vestibulari din trunchi; lemniscul spinal,
format din fibrele spino-talamice; fibrele spinocerebeloase directe şi indirecte. Căile descendente
piramidale ocupă circa două treimi ventrale din pedunculii cerebrali, punte şi în totalitate piramidele
bulbare anterioare. Fibrele acestor căi au origine corticală şi prezintă diferite destinaţii: nucleii
nervilor cranieni (fibre cortico-nucleare), punte (fibre cortico-pontine), măduva spinării (fibre
cortico-spinale). Mezencefalul cuprinde tuberculii cvadrigemeni, cu poziţie dorsală şi
pedunculii cerebrali, dispuşi ventral. Pe o secţiune transversală, apeductul lui Sylvius este reperul de
separare a celor două formaţiuni mezencefalice. Tuberculii cvadrigemeni sunt diferenţiaţi în două
perechi: anteriori şi posteriori. Tuberculii anteriori (superiori), mai voluminoşi, consideraţi ca având
scoarţă tectală, sunt centrii subcorticali ai văzului (realizează reflexe vizuale). Tuberculii posteriori
(inferiori), centrii subcorticali ai auzului, au o structură mai simplă: un centru de substanţă cenuşie şi
o zonă periferică de substanţă albă. Pedunculii cerebrali apar pe o secţiune transversală diferenţiaţi
în două zone (piciorul pedunculului şi tegmentumul), separate între ele de către substanţa neagră.
Piciorul pedunculului cerebral (pedunculul propriu-zis) conţine numai fibre piramidale, iar
tegmentumul mezencefalic (calota mezencefalică) are în structură nuclei, fascicule de substanţă albă

52
şi formaţiune reticulară condensată (nucleul roşu). Substanţa neagră, formă condensată de
formaţiune reticulară situată pe traiectul căilor motorii, intervine în reglarea tonusului muscular.
Puntea lui Varolio. În structura punţii apar două componente: puntea propriu-zisă şi calota
sau tegmentumul metencefalic. Puntea propriu-zisă, dispusă bazal (anterior) conţine în mare parte
substanţă albă cu două categorii de fibre: longitudinale (piramidale) şi transversale (ponto-
cerebeloase, cerebelocerebeloase transpontine), dar şi nuclei proprii pontini. Tegmentulul, dispus
dorsal (posterior), are în structura sa nuclei ai nervilor cranieni, fascicule de fibre nervoase şi
formaţiune reticulară.
Bulbul rahidian. Bulbul rahidian realizează legătura encefalului cu măduva spinării. De
forma unui trunchi de con, bulbul se aseamănă cu măduva spinării mai ales în partea sa inferioară.
El prezintă patru feţe: dorsală (posterioară), ventrală (anterioară) şi laterale. Pe faţa posterioară, de o
parte şi alta a unui şanţ mediodorsal, sunt fasciculele Goll (gracilis) şi Burdach (cuneatus). La
nivelul capătului superior al feţei dorsale bulbare se află partea inferioară a ventriculului IV. Faţa
anterioară, delimitată superior de un şanţ bulbopontin, are un şanţ median de o parte şi de alta a
căruia se găsesc piramidele bulbare anterioare (ventrale). Spre capătul inferior al şanţului median
anterior poate fi identificat locul în care se încrucişează o parte din fibrele piramidale, numit
decusaţia piramidală. Lateral faţă de piramidele bulbare, spre capătul superior al bulbului, sunt
olivele bulbare, fiecare mărginită de câte un şanţ preolivar (anterior) şi altul retroolivar (posterior).
Faţa laterală este delimitată anterior şi posterior de două şanţuri colaterale. Organizarea internă a
bulbului rahidian se aseamănă cu cea medulară: substanţa cenuşie dispusă la interior sub formă de
coloane nucleare lungi, fragmentate însă în bulb, iar substanţa albă spre periferie. Bulbul mai are în
structura sa şi substanţa reticulară.

C. Sistemul nervos periferic

Sistemul nervos periferic leagă sistemul nervos central de restul corpului. El este reprezentat
de nervi (rahidieni şi cranieni) şi ganglioni nervoşi, situaţi pe traiectul nervilor. Nervii sunt
constituiţi din prelungiri lungi ale neuronilor. În interiorul nervului, fiecare prelungire (fibră)
nervoasă, mielinizată sau nu, este înconjurată de celule Schwann, apoi de o foiţă subţire de ţesut
conjunctiv numită endoneurium (endonerv). Grupuri de fibre nervoase constituie fascicule nervoase,
delimitate de o foiţă conjunctivă numită perineurium (perinerv). Mai multe fascicule nervoase
constituie un nerv care, la rândul său, prezintă un înveliş conjunctiv numit epineurium (epinerv).
Ganglionii conţin corpi neuronali, celule gliale. Ganglionii nervoşi pot fi senzitivi sau motori. Cei
senzitivi conţin corpi ai neuronilor senzitivi (protoneuroni), somatici şi viscerali, iar cei motori

53
aparţin în exclusivitate sistemului nervos vegetativ, conţinând deutoneuronii căilor simpatice sau
parasimpatice.

Nervii rahidieni
La om există 31 perechi de nervi rahidieni (spinali) ataşate măduvei spinării: 8 perechi
cervicale, 12 toracice, 5 lombare, 5 sacrale şi una coccigiană. Nervul rahidian este alcătuit din:
rădăcini, trunchi şi ramuri. Fiecare nerv spinal are câte două rădăcini: una posterioară sau dorsală,
constituită din fibre senzitive sosite de la ganglionul spinal situat pe propriul traiect (ganglionul
rădăcinii dorsale), alta anterioară sau ventrală conţinând fibre motori plecate din cornul anterior de
substanţă cenuşie a măduvei spinării. Fiecare rădăcină se formează din mai multe „radicele” ataşate
de-a lungul întregului segment spinal corespunzător. Trunchiul este mixt, rezultând din unirea celor
două rădăcini corespunzătoare unui segment medular. Trunchiul nervului spinal trece spre exteriorul
coloanei vertebrale prin foramenul intervertebral din dreptul pedicelului arcului vertebral. Două
ramuri principale (dorsal şi ventral) se desprind din trunchi, lateral de foramenul intervertebral.
Ramul dorsal, subţire, mixt, inervează musculatura şi pielea din regiunea dorsală a trunchiului şi a
gâtului. Ramul ventral, mixt, inervează musculatura şi pielea din regiunea lateroventrală a
trunchiului şi membrele. De la baza ramului ventral se desprind alte două ramuri, mai subţiri, numite
viscerale sau comunicante, unul alb (constituit din fibre mielinizate), altul cenuşiu (cu fibre
nemielinizate). Ramurile ventrale ale nervilor spinali, cu excepţia ramurilor nervilor T 2-T12,
formează plexuri nervoase: cervical (C1-C5), brahial (C5-T1), lombar (L1-L4), sacral (L4-S4),
coccigian (S5-Cc).
Plexul cervical provine din unirea ramurilor ventrale de la primii nervi cervicali, la care se
adaugă nervii cranieni XII (hipoglos) şi XI (spinal). Acest plex are două categorii de ramuri:
senzitive, superficiale, inervând pielea de pe partea laterală a gâtului, din regiunea occipitală şi a
pavilionului urechii; profunde, motorii, inervează muşchii gâtului (prevertebrali, scaleni şi laterali),
muşchii subhiodieni şi diafragmul (ramul ce constituie nervul frenic). Plexul brahial rezultă din
asocierea ramurilor ventrale de la ultimii nervi cervicali şi primul nerv toracic. El inervează pielea şi
muşchii membrului superior (inclusiv pe cei ai centurii scapulare), dar şi a unei părţi din regiunea
gâtului. Nervii toracici nu formează plexuri (cu excepţia primului şi ultimului), constituind nervii
intercostali care inervează pielea şi muşchii regiunii toracice şi abdominale. Plexul lombo-sacral
asigură sensibilitatea şi motricitatea membrului inferior, precum şi a regiunii abdomino-pelviene. La
formarea lui participă ramurile ventrale de la ultimul nerv toracic, nervii lombari şi primii patru
sacrali. Plexul are multiple ramuri: abdomino-genitale, cutanat femural, femural, obturator, fesiere,

54
marele sciatic ş.a. Plexul coccigian, constituit din ramurile ventrale ale ultimului nerv sacral şi
nervul coccigian, asigură inervaţia pielii şi ligamentelor din regiunea coccigiană.

Nervii cranieni. 12 perechi de nervi cranieni sunt ataşate de encefal, ieşind prin diferite
foramene ale craniului spre periferie. Cu excepţia nervului vag (X), care ajunge până la nivelul
abdomenului, nervii cranieni deservesc structurile capului şi ale gâtului. Nervii cranieni pot fi
grupaţi în: senzitivi, care conţin fibre somatosenzitive speciale pentru miros (olfactiv=I), văz
(optic=II), auz şi echilibru (acustico-vestibular=VIII); primar sau exclusiv motori, care conţin în
principal fibre somatomotorii generale pentru musculatura extrinsecă a ochiului (oculomotor
comun=III, trochlear=IV, oculomotor extern=VI) şi a limbii (hipoglos=XII); micşti (trigemen=V,
facial=VII, glosofaringian=IX, vag=X şi accesoriu=XI) – aceşti nervi asigură sensibilitatea generală
somatică şi viscerală a feţei, sensibilitatea viscerală specială (gustul), motilitatea muşchilor
branhiomerici (muşchii arcurilor faringiene), eferenţe parasimpatice.
Nervul olfactiv (I). Neuronii de origine ai acestui nerv sunt localizaţi periferic, în mucoasa
olfactivă. Axonii lor, nemielinizaţi, străbat lama ciuruită a etmoidului făcând sinapsă cu neuronii
mitrali din bulbul olfactiv telencefalic. Neuronii mitrali sinapsează apoi la nivelul trigonului olfactiv,
substanţa perforată anterioră. Proiecţia următoare se realizează în centrii olfactivi corticali.
Nervul optic (II). Nervul optic reprezintă de fapt un tractus al sistemului nervos central,
constituit din axonii celulelor multipolare din retină. Adevăratul nerv optic ar fi constituit din
prelungirile celulelor bipolare din retină, care fac sinapsă cu cele multipolare. Fasciculul optic
format din axonii celulelor multipolare traversează partea posterioară a orbitei, pătrunzând în craniu.
O parte din fibrele nervilor optici se încrucişează la nivelul chiasmei optice, care se continuă cu
bandeletele optice. Acestea din urmă conduc fibrele optice spre corpii geniculaţi anteriori, talamus,
perechea anterioară a tuberculilor cvadrigemeni, iar mai departe spre cortex.
Nervul oculomotor comun (III). Primar motor (predominant cu fibre somatice, dar şi cu
unele parasimpatice), acest nerv capătă şi câteva aferenţe proprioceptive. Cu nucleul de origine în
mezencefal, fibrele somato-motorii inervează patru dintre muşchii extrinseci ai globului ocular
(drepţii superior, inferior, intern şi oblicul inferior), precum şi muşchiul ridicător al pleoapei
superioare. Fibrele parasimpatice, provenite din nucleul Edinger-Westphald, inervează musculatura
intrinsecă a globului ocular (muşchii ciliari şi ai irisului). Aferenţele proprioceptive pornesc de la
aceiaşi patru muşchi extrinseci ai globului ocular.
Nervul trohlear sau patetic (IV). Primar motor, cu origine tot într-un nucleu mezencefalic,
inervează muşchiul oblic superior. Capătă însă şi aferenţe proprioceptive de la acelaşi muşchi
extrinsec al globului ocular.

55
 Nervul trigemen (V). După cum îi indică şi numele, acest nerv prezintă trei ramuri (oftalmic,
maxilar şi mandibular), desprinse dintr-un mare ganglion, numit semilunar sau Gasser (ganglionul
de origine al aferenţelor). Ramul oftalmic, predominant somato-senzitiv, se ramifică pentru pielea
părţii anterioare a scalpului, a pleoapei superioare, a nasului, pentru mucoasa cavităţii nazale,
cornee. Ramul maxilar este în exclusivitate somato-senzitiv, aferenţele sale pornind de la nivelul
mucoasei nazale, bolta palatină, dinţii superiori, pielea obrazului, buza superioară, pleoapa
inferioară. Ramul mandibular este mixt. Fibrele sale somato-senzitive culeg impulsuri de la nivelul
limbii, dinţii inferiori, pielea bărbiei, a regiunii temporale a scalpului. Fibrele somato-motorii, cu
origine în nucleul pontin, inervează muşchii masticatori, muşchiul milohioidian, partea anterioară a
digastricului şi muşchiul tensor al timpanului (muşchiul ciocănelului). Aferenţele proprioceptive,
pornite de la aceiaşi muşchi, aparţin tot ramului mandibular al trigemenului.
Nervul oculomotor extern sau abducens (VI). Primar motor, cu origine în nucleu pontin,
inervează muşchiul drept extern. Capătă însă şi aferenţe proprioceptive de la acelaşi muşchi
extrinsec al globului ocular.
Nervul facial (VII). Facialul, principalul nerv motor al feţei, prezintă cinci ramuri majore:
temporal, zigomatic, bucal, mandibular şi cervical. Fibrele somato-motorii (origine în nucleu pontin)
inervează muşchii mimicii, muşchiul platisma, partea posterioară a digastricului şi muşchiul scăriţei.
Alături de ele se găsesc fibrele sensibilităţii proprioceptive pentru aceiaşi muşchi, cu origine în
ganglionul geniculat. Fibre parasimpatice asigură inervaţia glandelor salivare submaxilare şi
sublinguale, a glandei lacrimale şi a glandelor mucoase din cavitatea nazală, bucală şi faringiană.
Fibre viscero-senzitive, cu origine în ganglionul geniculat, culeg impulsuri de la mugurii gustativi
din 2/3 anterioare ale limbii. Există şi fibre somato-senzitive (origine tot în ganglionul geniculat)
care culeg informaţii din zona pavilionului urechii.
Nervul acustico-vestibular (VIII). Acest nerv are două componete: cohleară (auditivă) şi
vestibulară. Componenta auditivă conţine fibre (corpii acestor neuroni se găsesc în ganglionul Corti)
care preiau impulsurile de la receptorii auditivi din melcul urechii interne. Aceste aferenţe ajung în
nucleii cohleari din trunchiul cerebral iar, de aici, pe calea lemniscului lateral sunt transmise spre
perechea posterioară a tuberculilor cvadrigemeni, corpii geniculaţi posteriori, scoarţa cerebrală
(cortexul lobului temporal). Componenta vestibulară conţine fibre (originea lor este în ganglionul
Scarpa) care culeg informaţiile de la receptorii de echilibru din aparatul vestibular al urechii interne.
Aceste aferenţe ajung la nucleii vestibulari din bulb apoi, de aici, în principal spre cerebel, dar în
mai mică măsură şi spre talamus, şi mai departe spre cortexul cerebral (partea posterioară a insulei).
Nervul glosofaringian (IX). Numele acestui nerv indică principalele organe pe care le
inervează: limba şi faringele. Fibrele senzitive, cu origine în doi ganglioni (superior şi inferior),

56
culeg excitaţiile gustative şi generale (tactile, de presiune, durere) din faringe şi partea posterioară a
limbii, de la chemoreceptorii şi presoreceptorii carotidieni; de asemenea, inervează o mică parte a
pielii urechii externe şi parte din mucoasa ce căptuşeşte urechea medie. Fibrele somato-motorii, cu
origine în nucleul ambiguu, inervează muşchii faringelui (la nivel superior) şi ai stâlpilor vălului
palatin; li se alătură aferenţele proprioceptive de la aceiaşi muşchi. Eferenţele vegetative
(parasimpatice) inervează glanda salivară parotidă, având origine în nucleul salivar inferior din bulb.
Nervul vag sau pneumogastric (X). Acest nerv are funcţie predominant vegetativă. Fibrele
somato-motorii inervează muşchii scheletici ai faringelui şi laringelui, iar cele parasimpatice inima,
plămânii şi viscerele abdominale. Fibrele senzitive culeg excitaţiile de la viscerele toracice şi
abdominale, de la preso- şi chemoreceptorii carotidieni şi aortici, de la mugurii gustativi epiglotici şi
faringieni; inervează, de asemenea, o mică parte din pielea urechii externe şi a mucoasei care
căptuşeşte urechea medie; există şi aferenţe proprioceptive de la muşchii faringieni şi laringieni.
Nervul accesoriu sau spinal (XI). Accesoriu (considerat ca parte accesorie a vagului) prezintă
două ramuri, cu origini diferite: unul cranial, care însoţeşte vagul, cu origine bulbară, altul spinal cu
origine în măduva cervicală (C1-C5). In exclusivitate motor, inervează laringele, faringele, palatul
moale – prin ramul cervical, precum şi muşchii trapez şi sternocleiodmastidian – prin ramul spinal.
Nervul hipoglos (XII). Cu origine în bulb, fibrele sale somato-motorii inervează musculatura
intrinsecă şi extrinsecă a limbii.

D. Sistemul nervos vegetativ

Funcţiile organelor interne sunt coordonate, în mod involuntar, de către sistemul nervos
vegetativ (componenta visceromotorie a sistemului nervos), dar în interdependenţă cu sistemul
nervos somatic. Sistemul nervos vegetativ este structurat, ca şi sistemul nervos somatic, în centri
nervoşi vegetativi cuprinşi în encefal şi măduva spinării, ganglioni nervoşi vegetativi extraaxiali şi
fibre nervoase vegetative. Fibrele vegetative aferente (senzitive) sunt distribuite alături de cele
somato-senzitive, însă fibrele eferente (motorii) viscerale sunt individualizate. Spre deosebire de
eferenţele somatice care, pornind din centrii sistemului nervos central, ajung direct la efectori,
efenţele viscerale au staţie în ganglionii vegetativi extraaxiali, unde fac sinapsă cu neuronii
multipolari ganglionari. De aceea, se deosebesc două tipuri de fibre eferente vegetative:
preganglionare (mielinizate, cu origine în centrii vegetativi intraaxiali) şi postganglionare
(amielinice, cu origine în ganglionii vegetativi extraaxiali, inervând direct efectorii). Eferenţele
vegetative aparţin la două sectoare diferite din punct de vedere fiziologic, farmacologic, dar şi
morfologic: sistemul ortosimpatic (simpatic) şi cel parasimpatic (Tabelul 3). Majoritatea structurilor

57
viscerale primesc o dublă inervare, simpatică şi parasimpatică, dar există şi câteva cazuri doar cu
inervare simpatică, ca de exemplu glandele sudoripare, muşchii erectori ai firelor de păr.
Tabelul 3. Diferenţe anatomo-funcţionale între sistemul simpatic şi cel parasimapatic.
Caracteristici Simpatic Parasimpatic
Origine măduva toracolombară (centrii medulari cranio-sacrală (nucleii nervilor
din segmentele T1-L2) cranieni III, VII, IX din trunchiul
cerebral; centrii medulari din
segmentele S2-S4)
Localizarea ganglionilor laterovertebral (trunchiul ganghionar) şi intra- sau foarte aproape de organul
prevertebral (colateral) deservit
Lungimea relativă a fibrelor fibre preganglionare mai scurte, fibre fibre preganglionare lungi, fibre
pre- şi postganglionare postganglionare mai lungi postganglionare scurte
Ramuri comunicante albe (conţin fibre preganglionare -
mielinizate)
cenuşii (conţin fibre postganglionare
nemielinizate)
Gradul de ramificare a extensiv minim
fibrelor preganglionare
Neurotransmiţători toate fibrele preganglionare eliberează toate fibrele eliberează acetilcolină
acetilcolină; multe fibre postganglionare (fibre colinergice)
eliberează norepinefrine (adrenalină şi
noradrenalină); unele fibre
postganglionare (ex. cele care servesc
glandele salivare şi vasele sanguine ale
muşchilor scheletici) eliberează
acetilcolină
Funcţii pregăteşte corpul pentru a face faţă menţine funcţiile; conservă energia
urgenţelor şi activităţii musculare intense

E. Embriogeneza sistemului nervos

Foarte devreme în dezvoltarea embrionară (cam la 20 de zile după fertilizare), imediat după
constituirea gastrulei, începe diferenţierea sistemului nervos – proces care se numeşte neurulaţie.
De-a lungul axului embrionar, ectoblastul regiunii dorsale se înalţă şi se stratifică formând placa
neurală, cu extremitatea anterioară mai lată decât cea posterioară. Dedesubtul plăci neurale se
întinde o formaţiune cu rol de baghetă de suport, provenită din mezoderm şi numită coardă dorsală
sau notocord; notocordul va fi înlocuit mai târziu de coloana vertebrală. De fapt diferenţierea tubului
neural este indusă de către notocord, după cum indică datele experimentale. Mai târziu, placa
neurală se transformă într-un şanţ neural mărginit de buzele neurale, apoi prin apropierea şi
fuzionarea buzelor şanţul se transformă în tub neural (neurax). Celule din buzele neurale se desprind
şi se ordonează dorsal, de o parte şi alta a tubului neural, sub forma a două cordoane, numite creste
ganglionare. Tubul neural este la început deschis la ambele capete, comunicând cu exteriorul prin
două orificii: neuroporul anterior şi neuroporul posterior. Neuroporul anterior se va închide primul,
prin apariţia plăcii terminale. Neuroporul posterior, înainte de a se închide complet, îşi va modifica
locul de deschidere - de la exterior, la nivelul intestinului posterior prin canalul neurenteric.

58
 După închiderea neuroporilor, porţiunea tubului neural care va deveni măduva spinării îşi va
îngroşa pereţii laterali (prin proliferarea celulelor), cel dorsal şi cel ventral rămânând subţiri. Fiecare
perete lateral va fi împărţit de către un şanţ limitrof în două porţiuni: una dorsală, numită placă alară
(în care se vor organiza centrii senzitivi – somatici şi viscerali), alta ventrală, numită placă
fundamentală (în care se vor constitui centrii motori – somatici şi viscerali).
Din extremitatea craniană a tubului neural se va dezvolta encefalul. Această porţiune se
lărgeşte şi formează o veziculă cerebrală, subîmpărţită incomplet în două teritorii: arhencefalul şi
deuterencefalul. Urmează stadiul de trei vezicule encefalice: prozencefalul, mezencefalul şi
rombencefalul, apoi cel de cinci vezicule: telencefalul, diencefalul, mezencefalul, metencefalul şi
mielencefalul, ultima continuându-se posterior cu tubul medular. Iniţial toate cele cinci vezicule
encefalice sunt situate liniar, mai târziu însă, datorită unor inegalităţi de creştere, ele vor descrie în
dispunerea lor trei curburi: apicală sau vertex (la nivelul mezencefalului, convexă în sus), pontină (la
nivelul metencefalului, cu convexitatea în jos) şi nucală (la nivelul mielencefalului, convexă în sus).
Canalul central al tubului neural se menţine în encefal şi măduva spinării. La nivelul
encefalului el formează ventriculele: ventriculele I-II în emisferele cerebrale, ventriculul III la
nivelul diencefalului şi ventriculul IV la nivelul metencefalului şi al mielencefalului; la nivelul
mezencefalului se diferenţiază apeductul lui Sylvius.
Crestele ganglionare se metamerizează transformându-se în ganglioni spinali, de-a lungul
sectorului medular, şi ganglioni cranieni senzitivi, în sectorul cefalic. Din crestele ganglionare mai
iau naştere celulele sistemului nervos vegetativ (simpatic şi parasimpatic), celulele Schwann,
celulele pigmentare.
V. SISTEMUL IMUNITAR LA OM: CELULE, ȚESUTURI, ORGANE2
Sistemul imunitar asigură protecţia organismului împotriva bolilor prin detectarea agenţilor
patogeni – bacterii, viruşi, paraziţi (distingându-i de propriul său ţesut) şi neutralizarea lor.
Elementele celulare ale sistemului imunitar sunt celulele albe ale sângelui, numite şi leucocite, care
sunt produse la nivelul măduvei osoase. Diferenţierea, activarea şi stocarea acestor celule cu rol
imunitar are la nivelul structurilor limfoide localizate în diferite organe, precum nodulii şi ganglionii
limfatici, splina, timusul.
A. Leucocitele
Leucocitele (globulele albe) sunt în număr de 4.000-11.000/mm3 de sânge, au formă
aproximativ sferică şi sunt celule tipice, cu nucleu şi organite comune. Au rol în apărarea corpului
împotriva bolilor (infecţii cu bacterii, virusuri, parazitoze), iar pentru a îndeplini această funcţie,
leucocitele părăsesc capilarele prin diapedeză (mişcări amoeboidale), trecând în ţesutul conjunctiv,

2
Pentru ilustrarea structurilor descrise să se consulte bibliografia recomandată

59
unde sunt microorganismele patogene. Există cinci tipuri de leucocite, grupate pe baza prezenţei sau
absenţei granulelor citoplasmatice în două categorii: granulocite (neutrofile, eozinofile şi bazofile) şi
agranulocite (limfocite şi monocite). Granulocitele prezintă nucleul lobat (de aceea mai sunt numite
polimorfonucleate), numeroase granule şi au proprietatea de a fagocita. Agranulocitele, au granulaţii
puţine sau reduse dimensional.
Neutrofilele sunt cele mai abundente dintre leucocite (circa 60%) şi au rolul de a distruge
bacteriile. Au diametrul de 10-14 m. Nucleul este polilobat (2-6 lobi), iar citoplasma conţine
numeroase granulaţii mici (nu pot fi deosebite la microscopul optic), unele bazofile (colorabile pe
frotiu în albastru), iar altele acidofile (colorabile în roşu).
Eozinofilele, relativ rare (1-4% din leucocite), sunt implicate în reacţiile alergice şi în
parazitoze. Nucleul este adesea bilobat, iar granulaţiile citoplasmatice sunt mari, acidofile
(colorabile în roşu). Diametrul lor variază între 10 şi 14 m.
Bazofilele sunt cele mai rare dintre leucocite (aproximativ 0,5%). Diametrul lor este de 10-
12 m, nucleul apare sub forma literei „S” ori „U”, iar granulaţiile citoplasmatice mari, bazofile
(colorabile în albastru), conţin mediatori ai inflamaţilor alergice, de tipul histaminei.
Limfocitele sunt relativ frecvente, reprezentând 20-45% dintre leucocite. Au rol în imunitate
(recunoaşterea şi atacarea moleculelor străine specifice). Prezintă o largă variabilitate dimensională,
diametrul fiind de 5-17 m. Nucleul este sferic, mare, ocupând cea mai mare parte din celulă. Există
două tipuri principale de limfocite: limfocitele T şi cele B. Limfocitele T atacă direct celule
eucariote străine corpului, (fungi sau celule umane introduse prin transplanturi), dar şi celule proprii
alterate (considerate străine), precum cele infectate cu virusuri sau alţi patogeni, celulele canceroase.
Limfocitele B acţionează indirect (secretând anticorpi) asupra bacteriilor sau a proteinelor secretate
de celule străine (de exemplu, toxinele bacteriene).
Monocitele, în proporţie de 4-8% printre leucocite, sunt cele mai mari globule albe, diametru
lor variind în limitele de 14-24 m. Nucleul apare reniform. Au rol fagocitar, devenind macrofage în
ţesutul conjunctiv.

B. Măduva osoasă
Procesul de formare a celulelor sanguine începe din stadiile timpurii ale dezvoltării
embrionare şi continuă apoi toată viaţa. După naştere, toate tipurile de celule sanguine provin din
măduva osoasă, fiind produse cu o rată de circa 100 miliarde celule noi pe zi.
Măduva osoasă ocupă interiorul tuturor oaselor, dar numai măduva roşie produce activ celule
sanguine, culoarea sa fiind dată de numărul mare de eritrocite imature pe care le conţine. Măduva
galbenă este latentă (inactivă), producând celule sanguine numai în urgenţe care presupun

60
intensificarea hemo-leocopoiezei. La naştere, toată măduva din schelet este roşie; la adulţi, măduva
roşie rămâne doar în scheletul axial şi centuri, precum şi în epifizele proximale ale humerusurilor şi
femurelor; măduva galbenă ocupă toate celelalte regiuni ale oaselor lungi de la nivelul membrelor.
Ţesutul de bază din structura măduvei osoase este unul conjunctiv reticular, în care fibrele
reticulare (produse de fibroblaste) formează o reţea complexă, în spaţiile căreia se găsesc atât celule
adipoase cât şi celule sanguine în formare (în toate stadiile de maturare). Reţeaua reticulară este
străbătută de numeroase capilare sanguine de tip sinusoidal (cu spaţii largi intercelulare în pereţi). Pe
măsură ce se formează, celulele sanguine intră în curentul sanguin străbătând peretele capilarelor
sinusoidale. Ţesutul reticular al măduvei osoase conţine şi celule macrofage care îşi extind
pseudopodele în capilarele sinusoidale pentru a captura antigenii din sânge.

C. Structuri limfoide
Structurile limfoide au rolul de a stoca limfocitele mature şi de a le activa pe cele imature
care îşi au originea în celulele stem limfoide din măduva osoasă. Limfocitele imature destinate să
devină de tip T migrează din măduva osoasă spre timus, unde îşi vor dezvolta imunocompetenţa
(abilitatea de recunoaştere a unui antigen specific); tipul B de limfocite îşi dezvoltă
imunocompetenţa în măduva osoasă. După ce părăsesc timusul sau măduva osoasă, ca celule
imunocompetente tinere („lipsite de experienţă”), limfocitele ajung pe calea sângelui în ţesuturile
conjunctive infectate (mai ales în ţesutul limfoid din ganglionii limfatici) unde, după întâlnirea cu
antigenii specifici, devin pe deplin activate (mature) şi proliferează rapid. Limfocitele
imunocompetente mature se reîntorc în circuitul sanguin şi limfatic, prin care ajung în alte
structurile limfoide ale corpului.
Ţesutul limfoid. Ţesutul limfoid este un ţesut conjunctiv, adesea infectat, în care se adună
foarte multe limfocite pentru a combate microbii. Acest ţesut apare la nivelul membranelor mucoase
frecvent infectate de la nivelul tractusului digestiv, respirator, urinar şi reproductiv, precum şi în
organele limfoide – cu excepţia timusului. Ţesutul limfoid poate avea un aspect mai condensat, caz
în care se numeşte folicul (nodul) limfoid, având un centru germinal în care se divid limfocitele.
Foliculii limfoizi abundă în amigdalele (tonsilele) faringiene (nazofaringiene, palatine etc.) sau în
apendicele vermiform al cecumului.
Ganglionii limfatici. Ganglionii limfatici sunt formaţiuni situate de-a lungul vaselor
limfatice, de forma unor boabe de fasole (diametrul de 1-2,5 cm), având pe lângă funcţia de filtrare a
limfei şi rol imunitar. În corpul uman există circa 500 de ganglioni limfatici, unii fiind concentraţi în
anumite zone ale corpului, precum ganglionii superficiali cervicali, axilari şi inghinali. Ganglionul
limfatic este delimitat de o capsulă fibroasă, de natură conjunctivă, din care se desprind spre interior

61
septe, numite trabecule. Limfa pătrunde în ganglion prin vase limfatice aferente (prin partea convexă
a ganglionului) şi iese prin vasele limfatice eferente (situate în concavitatea numită hil).
În interiorul ganglionului, între vasele aferente şi cele eferente se interpun sinusurile
limfatice, în care capilarele limfatice sunt întrerupte de o reţea de fibre reticulare însoţite de celule
endoteliale stelate. Numeroasele macrofage care se găsesc în sinusurile limfatice fagocitează
microbii şi particulele străine din limfa care ajunge la acest nivel. Între sinusurile limfatice ale unui
ganglion există porţiuni de ţesut limfoid (foliculi). Din punct de vedere histologic, se disting două
regiuni ale ganglionului: corticală şi medulară. În zona corticală sunt situate porţiunile mai
voluminoase ale foliculilor limfatici, iar capete subţiate ale foliculilor pătrund în medulara
ganglionului aflată spre hil.
Splina. Cu dimensiunile unui pumn, splina este cel mai mare organ limfoid. Splina este un
organ nepereche situat în partea superioară dreaptă a cavităţii abdominale, posterior stomacului.
Forma sa este uşor alungită, având faţa anterioară concavă (la nivelul căreia se află hilul), iar cea
posterioară convexă. Pe lângă rolul imunitar (mobilizarea limfocitelor imunocompetente), splina mai
realizează epurarea sângelui, distrugerea hematiilor bătrâne sau deficiente, hematopoieza la fetus,
depozitarea hematiilor şi plachetelor sanguine.
La periferie, splina prezintă o capsulă fibroasă, din care se desprind spre interior septe
(trabecule). În interior pot fi distinse două teritorii cu zone care se întrepătrund: pulpa roşie şi pulpa
albă. Pulpa roşie realizează filtrarea şi purificarea sângelui, conţinând sinusurile venoase (formate pe
seama capilarelor provenite din ramificarea extensivă a arterelor trabeculare) şi cordoanele splenice
(ţesut conjunctiv reticular foarte bogat în macrofage). Pulpa albă reprezintă ţesutul limfoid al splinei,
ea fiind dispusă sub formă de insule în masa pulpei roşii.
Timusul. Timusul are atât funcţie endocrină cât şi imunitară. Ca organ limfoid, timusul
realizează doar prima etapă a maturării limfocitelor, neluptând direct cu antigenii.
Celulele secretorii, organizate într-o structură epitelială reticulară, secretă hormoni timici,
care stimulează diferenţierea limfocitelor T din celule precursoare. Lobul timic conţine numeroşi
lobuli. La nivelul fiecărui lobul poate fi identificată o porţiune corticală externă (zonă de aglomerare
a limfocitelor T) şi alta medulară internă (cu mai puţine limfocite). În zona medulară se găsesc
corpusculi timici (Hassall) care par să reprezinte puncte de acumulare a celulelor epiteliale reticulare
degenerate. Numărul şi mărimea corpusculilor Hassall cresc odată cu vârsta.
Timusul este foarte activ în perioada copilăriei, iar după perioada adolescenţei ţesutul său
secretor începe să fie înlocuit cu ţesut fibros şi gras. Însă chiar dacă se atrofiază în timp, timusul
continuă să producă şi la adult limfocite T, dar într-un ritm mai redus.

62
 SUPORT CURS – BIOCHIMIE

1. Metabolismul macromoleculelor informaţionale

Digestia şi absorbţia proteinelor. La animale şi om, digestia proteinelor exogene este realizată de
către enzimele proteolitice numite şi proteinaze, localizate la nivelul tractului digestiv. Spre deosebire de
glucide, unde digestia debutează chiar în cavitatea bucală sub acţiunea amilazei salivare, digestia protei-
nelor începe în stomac deoarece saliva nu conţine enzime proteolitice. În stomac acţionează pepsina care
rezultă prin activarea pepsinogenului şi care, la pH = 1,5 ÷ 2,5 hidrolizează proteinele alimentare până la
proteoze şi peptone care sunt polipeptide cu masă moleculară relativ mare, solubile în apă.
După degradarea parţială din stomac sub acţiunea pepsinei gastrice, bolul alimentar trece în duo-
den unde, datorită acidităţii căpătate în stomac, determină secreţia de către mucoasa duodenală a unui
hormon specific numit secretină. În acelaşi timp, sub acţiunea proteozelor şi a aminoacizilor liberi din
bolul alimentar mai este secretat şi un alt hormon numit pancreozimină. Aceşti hormoni stimulează secre-
ţia pancreatică: secretina determină eliberarea de apă şi săruri minerale, iar pancreozimina stimulează se-
creţia enzimelor pancreatice. Sucul pancreatic conţine ioni de Na+, Cl– şi bicarbonat şi are un pH cuprins
între 7,0 – 8,0. Bolul alimentar vine din stomac cu un pH de 4,0 – 4,5 care în duoden este alcalinizat par-
ţial de sucul pancreatic la pH 6,0 – 6,5. În intestinul subţire pH-ul acestuia devine slab alcalin (pH = 8,0).
Sucul pancreatic mai conţine şi zimogenii unor proteinaze: tripsinogen, chimotripsinogen,
procarboxipeptidază şi proelastază. Tripsinogenul este convertit în tripsină activă mai întâi sub acţiunea
enterokinazei după care procesul decurge autocatalitic. Ceilalţi precursori sunt activaţi de către tripsina
astfel formată.
Tripsina şi chimotripsina hidrolizează proteozele şi peptonele cu formare de oligopeptide (cu câte
8 – 9 resturi de aminoacizi în moleculă), dipeptide şi, într-o măsură mai mică, aminoacizi liberi.
Carboxipeptidaza hidrolizează legăturile peptidice din oligopeptide de la capătul C-terminal cu formare
de aminoacizi liberi. După acţiunea sucului pancreatic în duoden, degradarea produşilor de hidroliză este
continuată în intestinul subţire sub acţiunea enzimelor pe care le conţine sucul intestinal: aminopeptidaze,
dipeptidaze şi polipeptidaze astfel încât, rezultatul final al digestiei proteinelor la nivelul tractului digestiv
îl reprezintă aminoacizii liberi.
La nivelul intestinului subţire, aminoacizii rezultaţi prin hidroliza proteinelor alimentare sunt ab-
sorbiţi, traversarea peretelui intestinal nefiind o difuziune ci un transport activ al cărui mecanism diferă de
la un aminoacid la altul. Peptidele cu masă moleculară mică pot fi absorbite la nivel intestinal dar în limi-
te extrem de mici. O excepţie o constituie absorbţia la nivelul intestinului subţire a globulinelor din
colostrum în primele câteva zile după naştere, ceea ce dă posibilitatea creării imunităţii noului născut faţă
de diferiţi agenţi patogeni din mediul înconjurător. Aminoacizii absorbiţi la nivel intestinal sunt apoi
transportaţi de către sânge spre ţesuturi. În primele ore după digestie, concentraţia aminoacizilor în sânge,
ficat, intestin şi rinichi este foarte crescută. La nivel tisular, aminoacizii sunt, fie degradaţi în continuare,
fie că sunt utilizaţi la biosinteza noilor proteine.
Hidroliza enzimatică a proteinelor
Degradarea hidrolitică a proteinelor poate fi parţială, cu formare de peptide şi totală când se for-
mează aminoacizi. În cazul hidrolizei parţiale se scindează numai anumite legături peptidice din molecula
proteinelor, legături care sunt vecine cu anumite resturi de aminoacizi faţă de care enzima proteolitică
respectivă manifestă specificitate. Enzimele ce scindează hidrolitic legăturile peptidice din proteine şi
peptide se numesc proteaze sau peptid-hidrolaze şi aparţin subclasei E.C. – 3.4. La rândul lor, proteazele
se clasifică în proteinaze sau peptid-peptido-hidrolaze, carboxipeptidaze, aminopeptidaze, dipeptidaze
etc. Reacţia catalizată de peptid-hidrolaze poate fi reprezentată schematic astfel:

R1 R1
I I
..... – CH – CO – NH – CH –..... + H – OH ..... – CH – COOH + H2N – CH –.....
I I
R2 R2

În urma acţiunii peptid-hidrolazelor asupra proteinelor iniţial se formează peptide cu număr diferit
de aminoacizi în moleculă, iar în final un amestec de aminoacizi, aceştia din urmă reprezentând produşii
finali ai hidrolizei enzimatice a proteinelor. Peptid-hidrolazele se întâlnesc în absolut toate organismele
vii (microorganisme, plante şi animale) unde îndeplinesc o serie de funcţii specifice de mare importanţă
pentru metabolism.
Enzime proteolitice tisulare de origine animală
Catepsinele. În afara enzimelor proteolitice ale tractului gastro-intestinal, organismele animale
conţin o serie de peptid-hidrolaze localizate intracelular în diferite ţesuturi. Acestea poartă numele de
catepsine, au un pH optim de acţiune în zona slab acidă şi îndeplinesc funcţia de a degrada proteinele ce-
lulare în vederea reînnoirii acestora. În prezent se cunosc 5 tipuri de catepsine care au fost notate cu A, B,
C, D şi E şi care se deosebesc între ele în funcţie de specificitatea de substrat, pH optim de acţiune etc.
Catepsina A se întâlneşte preponderent în muşchii scheletici şi splină şi mai puţin în alte ţesuturi.
Studiul specificităţii de substrat a demonstrat faptul că această enzimă este asemănătoare din acest punct
de vedere cu carboxipeptidaza A din sucul pancreatic. Studii cinetice au fost efectuate cu substratul sinte-
tic carbobenzoxi-glutaril-tirozina asupra căruia catepsina A acţionează la un pH optim de 5,6. S-a mai
demonstrat că cisteina şi glutationul redus manifestă un slab efect activator asupra acestei enzime.
Catepsina B hidrolizează amidele benzoil-argininei şi benzoil-lizinei (substrate sintetice utilizate
în studiile cineticii enzimatice), în prezenţa cisteinei ca activator. Această enzimă este localizată prepon-
derent în splină şi mai puţin în glanda tiroidă, ficat, plămâni, rinichi şi glandele suprarenale. Cele mai
mici cantităţi se găsesc în sânge, inimă, creier şi muşchii scheletici. Într-o serie de experienţe efectuate pe
animale de laborator iradiate s-a demonstrat că ponderea activităţii catepsinei B din splină revine fagoci-
telor. Acest lucru este de o importanţă deosebită deoarece în acest mod, catepsina B poate degrada protei-
nele prinse în fagocitoză. Cele mai bune substrate pentru catepsina B din splină şi hepatocite sunt gelati-
2
na, β-lactoglobulina, albumina serică etc., precum şi unele substrate sintetice pe care le hidrolizează cu
viteze maxime la pH cuprins între 3,0 şi 6,0.
Catepsina C este o proteinază sulfhidrilică tipică răspândită în majoritatea ţesuturilor animale. Ea
scindează hidrolitic resturi dipeptidice de la extremităţile N-terminale ale proteinelor substrat, putând fi
considerată ca o aminopeptidază specială. În afară de capacitatea proteolitică, catepsina C mai poate acţi-
ona şi ca o transferază. În domeniul slab acid (la pH = 5,0) predomină activitatea hidrolitică, iar în mediu
neutru şi slab alcalin predomină activitatea trans-peptidazică.
Catepsina D este localizată în splină, ficat, glandele suprarenale, muşchii scheletici, creier şi alte
organe şi hidrolizează cu viteză maximă hemoglobina denaturată la pH = 3,0 şi albumina serică denatura-
tă la pH = 4,2 dar nu acţionează asupra substratelor specifice celorlalte catepsine. Activitatea acestei en-
zime nu se modifică în prezenţa cisteinei, iodacetamidei, p-clor-mercuribenzoatului şi a EDTA (reactivi
specifici pentru grupele sulfhidril), ceea ce demonstrează faptul că, spre deosebire de catepsinele B şi C,
catepsina D nu este o proteinază tiolică.
Catabolismul aminoacizilor
Căi comune de degradare a aminoacizilor
Aminoacizii sintetizaţi în celulele vii sunt folosiţi pentru biosinteza de proteine specifice organis-
melor respective, de enzime şi de hormoni de natură polipeptidică sau pot fi metabolizaţi cu formarea
unor compuşi intermediari utilizaţi la rândul lor în sinteza bazelor azotate sau a altor compuşi. Ei pot su-
feri de asemenea o degradare oxidativă completă şi în acest caz servesc ca sursă energetică. O serie de
reacţii de degradare sunt comune tuturor aminoacizilor, iar restul hidrocarbonat se degradează apoi pe căi
diferite, specifice fiecărui aminoacid. Principalele căi comune de degradare a aminoacizilor sunt
dezaminarea, decarboxilarea şi transaminarea, iar pentru unii dintre ei transmetilarea şi transamidinarea.
Dezaminarea aminoacizilor
Procesul de dezaminare reprezintă procesul de eliminare a grupării aminice sub formă de amoniac
cu formarea acizilor corespunzători, adică a α-cetoacizilor, α-hidroxiacizilor, acizilor carboxilici saturaţi
şi nesaturaţi etc. Produşii rezultaţi în urma dezaminării aminoacizilor sunt apoi metabolizaţi în celulă, fi-
ind utilizaţi, fie în procese de biosinteză a altor constituenţi celulari, fie că sunt degradaţi în scopul formă-
rii energiei necesare întreţinerii proceselor biochimice În funcţie de natura enzimelor ce catalizează aces-
te procese şi de structura chimică a produşilor formaţi, dezaminarea aminoacizilor poate fi reductivă, hi-
drolitică, oxidativă sau desaturantă.
a) Dezaminarea reductivă are loc atunci când aminoacidul este transformat în acidul carboxilic
corespunzător cu eliberare de amoniac, donorul hidrogenului necesar reducerii fiind NADH-ul. Aminoa-
cizii se dezaminează reductiv sub acţiunea aminoacid-reductazelor specifice NADH-dependente:
+ +
NADH+H NAD
R – CH – COOH R – CH 2 – COOH + NH 3
I
NH 2
Aminoacid-reductaza
Aminoacid Acid carboxilic

3
 b) Dezaminarea hidrolitică realizează înlăturarea azotului aminic sub formă de amoniac cu for-
marea α-hidroxiacidului corespunzător:

R – CH – COOH H2O R – CH – COOH + NH 3

I I
NH2 Aminoacid-hidrolaza OH
Aminoacid Hidroxiacid

c) Dezaminarea oxidativă a aminoacizilor constă în eliminarea azotului aminic sub formă de

amoniac cu formarea α-cetoacidului corespunzător, sub acţiunea aminoacid-oxidazelor specifice:
R – CH – COOH 1/2O2 R – C – COOH + NH3
I II
NH2 O
Aminoacid-oxidaza
Aminoacid Cetoacid

La animalele superioare şi în organismul uman predomină dezaminarea aminoacizilor pe cale oxi-

dativă. Reacţia de dezaminare oxidativă decurge în două etape. În prima fază are loc un proces de dehi-
drogenare a aminoacidului cu formarea α-iminoacidului corespunzător. În etapa a II-a are loc adiţionarea
elementelor apei cu formarea α-cetoacidului corespunzător şi eliminarea amoniacului:
H 2O NH 3
FAD FADH 2
R – CH – COOH R – C – COOH R – C – COOH
I II II
NH 2 NH O

α-Aminoacid α-Iminoacid α-Cetoacid

d) Dezaminarea desaturantă este procesul prin care aminoacizii eliberează azotul aminic sub
formă de amoniac cu formarea acizilor nesaturaţi corespunzători:
NH 3

R – CH 2 – CH – COOH
I R – CH = CH – COOH
NH 2

Aminoacid Acid α,β-nesaturat

Decarboxilarea aminoacizilor
Procesul de eliminare a grupelor –COOH din moleculele aminoacizilor este catalizat de enzime
specifice numite aminoacid-decarboxilaze care conţin în calitate de cofactor piridoxal-fosfatul. Prin
decarboxilare, aminoacizii proteinogeni formează monoamine, diamine, γ- şi δ-aminoacizi etc., în funcţie
de structura chimică a aminoacidului supus decarboxilării. Reacţia generală de decarboxilare a aminoaci-
zilor poate fi reprezentată astfel:

R – CH – COOH CO2
I
NH2 Aminoacid-decarboxilaza R – CH2 – NH2
α-Aminoacid Aminã

Aminoacizii diaminomonocarboxilici formează prin decarboxilare diaminele corespunzătoare.

Astfel, prin decarbo-xilarea lizinei se formează cadaverina, iar ornitina trece în putresceină. Aceste
diamine au un miros specific, iar procesul de decarboxilare este deosebit de intens în cadavre unde se rea-

4
lizează sub acţiunea decarboxilazelor din microflora de putrefacţie. Mirosul specific de cadavru este dato-
rat diaminelor care se formează în cantităţi crescute:

H2N – (CH 2)4 – CH – COOH CO 2

I
NH 2 H2N – (CH 2)5 – NH 2
Lezin-decarboxilaza
Lizinã Cadaverinã

CO2
H2N – (CH 2)3 – CH – COOH
I H2N – (CH 2)4 – NH 2
NH2 Ornitin-decarboxilaza
Ornitinã Putresceinã

Putresceina se mai formează şi prin decarboxilarea argininei. În acest caz se formează mai întâi
agmatina în calitate de compus intermediar, iar aceasta se descompune prin hidroliză în uree şi
putresceină:
CO2
H2N– C – NH – (CH 2)3 – CH – COOH
II I Arginin-
NH NH2
decarboxilaza
Argininã

H2O
H2N– C – NH – (CH
2)3 – CH2 – NH2
II
NH Agmatin-ureo-
hidrolaza
Agmatinã

H 2N – (CH 2)4 – NH 2 H 2N – C – NH 2
+ II
O
Putresceinã Uree

Decarboxilarea lizinei, argininei şi ornitinei se realizează şi in vivo. Diaminele rezultate nu se

acumulează însă ci sunt utilizate de organism în calitate de precursori în biosinteza unor poliamine biolo-
gic active cum ar fi spermina şi spermidina. Acestea se întâlnesc în cantităţi apreciabile în unele ţesuturi
(ficat, pancreas, plămâni etc.) şi în unele microorganisme (Escherichia coli, Aspergillus nidulans etc.).
Poliaminele joacă roluri diverse, încă incomplet elucidate, în organismele vii. Nu este exclus ca
ele să joace un rol de stabilizare a structurilor membranare şi ribozomale, să îndeplinească un rol de factor
de creştere pentru unele microorganisme etc. Ele mai joacă un rol important în reglarea biosintezei acizi-
lor nucleici şi proteinelor.
Deoarece aminele rezultate prin decarboxilarea aminoacizilor manifestă o acţiune fiziologică im-
portantă, ele au primit numele de amine biogene. Unele dintre ele prezintă importante proprietăţi farma-
codinamice (în special histamina şi tiramina). Alte amine biogene îndeplinesc un important rol de precur-
sori în biosinteza unor hormoni derivaţi de la aminoacizi (triptamina, serotonina, DOP-amina etc.), iar la
unele plante mulţi alcaloizi se sintetizează prin utilizarea în calitate de precursori a aminelor biogene.
Multe amine biogene sunt deosebit de toxice pentru organismul uman şi animal, din care cauză, excesul
lor în organism poate fi letal. O cantitate relativ crescută de amine biogene se poate forma prin alterarea
alimentelor de origine animală bogate în proteine, sub acţiunea decarboxilazelor microorganismelor.
Acest fenomen explică toxiinfecţiile alimentare cauzate de consumul de preparate din carne alterată, mai

5
ales cele din ficat şi peşte care sunt alimentele cele mai uşor alterabile. La consumuri exagerate de protei-
ne de origine animală, procesul de decarboxilare a aminoacizilor este deosebit de intens datorită necesită-
ţii degradării rapide a excesului de aminoacizi. Aminele biogene formate în acest caz sub acţiunea
decarboxilazelor endogene pot determina apariţia gutei.
În condiţiile unui metabolism echilibrat, organismele vii au capacitatea de a metaboliza în conti-
nuare aminele biogene toxice prin oxidarea lor sub acţiunea unor enzime specifice. De exemplu,
monoaminoxidazele (MAO) catalizează dezaminarea oxidativă a monoaminelor cu formarea aldehidelor
corespunzătoare, amoniacului şi apei oxigenate:
R – CH 2 – NH 2+ O 2 + H 2O R – C = O + NH 3 + H 2 O 2
Monoaminoxidaza I
H

Aceste reacţii sunt cuplate de regulă cu acţiunea catalazei sau peroxidazei deoarece unul din pro-
duşii de reacţie (H2O2) este, de asemenea, toxic pentru celula vie.
Oxidarea diaminelor are loc sub acţiunea diaminoxidazelor specifice (DAO) şi conduce la forma-
rea amino-aldehidelor corespunzătoare, amoniacului şi apei oxigenate:
O2
H2O

H2N – (CH2)n – NH2 H2N – CH2)n-1 – C = O + H2O2 + NH 3

DAO I
H

Aldehidele rezultate se pot oxida în continuare cu formarea acizilor corespunzători. Datorită acţi-
unii lor de degradare a aminelor biogene toxice, monoaminoxidazele şi diaminoxidazele îndeplinesc în
organismul viu o funcţie extrem de importantă şi anume cea de detoxifiere, aceste enzime fiind la fel de
răspândite ca şi decarboxilazele aminoacizilor deoarece acţiunea lor este conjugată.
Transaminarea aminoacizilor
Reacţia de transaminare a aminoacizilor are loc sub acţiunea catalitică a aminotransferazelor
(transaminazelor) şi constă în transferul grupei –NH2 de la un α-aminoacid la un α-cetoacid cu formarea
unui nou aminoacid şi a unui nou cetoacid. Reacţia de transaminare mai poate fi considerată ca un tip
special de dezaminare a aminoacizilor, însă fără formare de amoniac:
COOH COOH COOH COOH
I I I I
CH – NH 2 + C = O C=O + CH – NH 2
I I Aminotransferazã I I
R1 R2 R1 R2

Aminotransferazele sunt localizate atât intramitocondrial cât şi în faza solubilă a citoplasmei celu-
lelor eucariote, iar rolul este extrem de diferit. Pe parcursul reacţiei de transaminare, piridoxal – 5 – fosfa-
tul (PALP) trece reversibil în pirodixamin-5-fosfat (PAMP):
H–C=O CH 2 – NH 2
HO I HO I
– CH 2 – O – P – CH 2 – O – P

H 3C N H 3C N

Piridoxal-5-fosfat (PALP) Piridoxamin-5-fosfat (PAMP)

6
 Aminoacid-aminotransferazele sunt larg răspândite în ţesuturile vegetale şi animale, precum şi
în microorganisme, în prezent cunoscându-se peste 30 de aminotransferaze specifice. Unele dintre ele
sunt mai intens studiate, datorită importanţei lor practice. Printre acestea se numără alanin-
aminotransferaza şi respectiv aspartat-aminotransferaza, enzime ce catalizează următoarele reacţii:

COOH COOH COOH COOH COOH COOH COOH COOH

I I I I I I PALP I I
CH2 CH2 CH2 CH2 CH – NH 2 + CH 2 C=O + CH 2
I I I I I I Alanin-aminotransferaza I I
PALP CH 3 CH 2 (TGP) CH 3 CH 2
CH – NH 2 + CH2 C = O + CH2 I
I Aspartat-aminotransferaza I I
I I C=O CH – NH 2
COOH C=O (TGO) COOH CH – NH 2 I I
I I COOH COOH
COOH COOH Alaninã Acid Acid Acid glutamic
Acid aspartic Acid Acid Acid glutamic α-cetoglutaric piruvic
α-cetoglutaric oxalilacetic

Determinarea activităţii acestor două enzime în serul sanguin se efectuează în mod curent în labo-
ratoarele clinice pentru diagnosticul unor maladii ale ficatului şi inimii.
Produşi finali ai metabolismului aminoacizilor
Degradarea completă a aminoacizilor conduce la formarea de apă, dioxid de carbon, amoniac şi
energie. Apa rezultată poate fi eliminată din organism sau poate participa la procesele metabolice celula-
re, dioxidul de carbon se poate elimina, de asemenea, fără nici o dificultate din organism sau poate parti-
cipa la formarea anionilor carbonat-bicarbonat, iar amoniacul este convertit în compuşi azotaţi netoxici.
Ciclul ureogenetic
Amoniacul rezultat în urma proceselor de dezaminare a aminoacizilor, precum şi din alte procese
metabolice ale acestor biomolecule este un produs toxic pentru celula vie, chiar şi în concentraţii relativ
mici. La mamifere, acest produs final de metabolism este convertit în uree, fiind apoi eliminat pe cale re-
nală. Această cale metabolică debutează prin mobilizarea amoniacului sub acţiunea carbamilfosfat-
sintetazei care, în prezenţă de ATP ca sursă de energie şi radicali ortofosfat, catalizează reacţia de con-
densare a amoniacului cu dioxidul de carbon cu formare de carbamil-fosfat:
2ATP 2ADP + P i
2+
O O
- + Mg II II
HCO 3 + NH 4 H 2 N – C – O – P – OH
Carbamilfosfat- I
sintetaza OH

În hepatocite au fost descoperite două enzime ce catalizează acest proces şi anume

carbamilfosfat-sintetaza I (în mitocondrii) şi carbamilfosfat-sintetaza II, prezentă în citoplasmă. În etapa
următoare a procesului acţionează enzima numită ornitin-transcarbamilază ce catalizează reacţia de con-
densare a carbamil-fosfatului cu ornitina, cu formare de citrulină:
O O H 3PO 4
II II
H 2 N – C – O – P – OH + H 2N – (CH 2)3 – CH – COOH
I I Ornitin-
OH NH 2 transcarbamilaza
Carbamil-fosfat Ornitinã

7
 O
II
H 2N – C – NH – (CH 2)3 – CH – COOH
I
NH 2

Citrulinã

În prezenţa arginino-succinat-sintetazei, a ATP-ului şi a ionilor de magneziu, citrulina astfel for-

mată dă o reacţie de condensare cu acidul aspartic generând acidul arginino-succinic:

ATP AMP + PPi CH 2 – COOH

O COOH I
II I Mg2+ HN NH – CH – COOH
H2N – C – NH – (CH 2)3 – CH – COOH + CH 2 C
I I Arginino- I
NH 2 CH – NH 2 succinat- NH – (CH 2)3 – CH – COOH
I sintetaza I
COOH NH 2

Citrulinã Acid aspartic Acid arginino-succinic

În etapa următoare acţionează arginino-succinat liaza care scindează acidul arginino-succinic cu

formare de arginină şi acid fumaric:

CH 2 – COOH Arginino-
I succinat liaza
HN NH – CH – COOH H2N – C – NH – (CH 2)3 – CH – COOH
H – C – COOH ++ II I
C II
I HOOC – C – H NH NH2
NH – (CH 2)3 – CH – COOH
I
NH 2 Argininã
Acid arginino-succinic Acid fumaric

Ultima etapă a ciclului ureogenetic constă în scindarea argininei în ornitină şi uree, proces ce are
loc exclusiv în ficat. Acest lucru este argumentat de faptul că enzima ce catalizează această reacţie – ar-
ginaza – este localizată exclusiv în hepatocite. Molecula sa este alcătuită din două subunităţi identice le-
gate între ele prin intermediul ionilor de Mg2+ şi are o masă moleculară de 120.000 Da. Scindarea argini-
nei se face pe cale hidrolitică, iar ornitina rezultată poate relua un nou ciclu de transformare a carbamil-
fosfatului. Această cale metabolică este cunoscută sub numele de ciclu ureogenetic sau ciclul Krebs –
Henseleit:
NH2
I
HN = C
I H2O NH2
NH I HN NH2 H2N NH2
I (CH2)3 C C
(CH2)3 I +
I II
I Arginaza CH – NH2 OH O
CH – NH2 I
I COOH
COOH
Argininã Ornitinã Uree

Ureea formată în această cale metabolică este transportată pe cale sanguină la rinichi, fiind elimi-
nată apoi prin urină. Pentru fiecare moleculă de uree formată se consumă o moleculă de dioxid de carbon
şi o moleculă de amoniac care reprezintă precursorii atomului de carbon şi respectiv a unuia din atomii de
azot ai ureei. Celălalt atom de azot este cedat de acidul aspartic care, la rândul său, este regenerat conti-
nuu în cursul proceselor de transaminare ce au loc între glutamat şi oxaloacetat.

8
 Ciclul ureogenetic este strâns legat de metabolismul tuturor aminoacizilor dar, în acelaşi timp,
mediază legătura cu metabolismul glucidic şi lipidic prin oxaloacetatul, malatul şi fumaratul care se for-
mează în calitate de produşi intermediari.

CATABOLISMUL ACIZILOR NUCLEICI

Catabolismul nucleoproteinelor debutează prin scindarea acidului nucleic (în calitatea sa de grupa-
re prostetică) de componenta proteică. Clivarea celor două componente se realizează în tubul digestiv sub
acţiunea enzimelor proteolitice (pepsină, tripsină etc.) după care componentele proteice suferă aceleaşi
transformări ca şi proteinele simple, iar degradarea acizilor nucleici se realizează pe căi specifice, sub ac-
ţiunea unor enzime specifice.
Hidroliza enzimatică a acizilor nucleici
Legăturile internucleotidice 3’,5’-fosfodiesterice din catenele polinucleotidice ale acizilor nucleici
sunt scindate fără eliberarea de ortofosfat sub acţiunea unor enzime specifice din clasa hidrolazelor numi-
te nucleaze. Prin ruperea legăturilor fosfodiesterice se pot forma produşi fosforilaţi la capătul 3’ sau la
capătul 5’. În funcţie de specificitatea de substrat, nucleazele se clasifică în următoarele trei grupe:
– ribonucleaze (notate prescurtat RN-aze sau ARN-aze) sunt enzime ce hidrolizează moleculele
acizilor ribonucleici;
– deoxiribonucleaze (notate prescurtat DN-aze sau ADN-aze) sunt enzime ce scindează moleculele
acizilor deoxiribonucleici;
– nucleaze fără specificitate.
Din punctul de vedere al modului de acţiune, nucleazele, ca şi alte enzime ce acţionează asupra
unor substrate macromoleculare, pot fi endonucleaze şi exonucleaze.
Exonucleazele hidrolizează atât catenele poliribonucleotidice cât şi cele polideoxiribonucleotidice
prin clivarea succesivă a mononucleotidelor de la unul din capetele catenei. Ele manifestă o specificitate
înaltă de substrat care se referă la capacitatea lor de a acţiona asupra polinucleotidelor mono- sau
bicatenare. Endonucleazele hidrolizează legăturile fosfodiesterice aflate în interiorul catenelor
polinucleotidice ale moleculelor de ADN şi ARN cu formarea unor fragmente oligonucleotidice. O serie
de exonucleaze se utilizează ca instrumente analitice în studiul structurii primare a ADN-ului şi/sau ARN-
ului sau la obţinerea de nucleozid-5’-monofosfaţi şi nucleozid-3’-monofosfaţi.
Endonucleazele de restricţie sau restrictazele sunt endo-deoxiribonucleaze cu o înaltă specificitate
de substrat. Ele hidrolizează ADN-ul numai la nivelul anumitor legături fosfodiesterice, caracteristice
pentru secvenţe unice de nucleotide. Restrictazele intră în alcătuirea aşa-numitului sistem celular protec-
tor de restricţie-modificaţie fiind capabile să hidrolizeze ADN-ul străin cum ar fi de exemplu ADN-ul
viral fără a acţiona însă asupra ADN-ului propriu, acesta deosebindu-se prin caracterul modificaţiei.
Hidroliza enzimatică a nucleotidelor şi nucleozidelor
Mononucleotidele formate în urma hidrolizei enzimatice a acizilor nucleici sunt degradate în con-
tinuare cu formare de nucleozide şi ortofosfat. Acest proces poate avea loc sub acţiunea catalitică a
9
fosfomonoesterazelor nespecifice sau a hidrolazelor specifice. Din prima categorie fac parte
fosfomonoesteraza (sau fosfataza) alcalină şi respectiv cea acidă, iar dintre hidrolazele specifice cele mai
bine studiate sunt 5’-nucleotidaza care hidrolizează nucleozid-5’-monofosfaţii şi respectiv 3’-
nucleotidaza care manifestă o înaltă specificitate faţă de nucleozid-3’-monofosfaţi. Rezultatul acţiunii
acestora asupra nucleotidelor îl reprezintă deci nucleozidele şi ortofosfatul. Ionii ortofosfat intră în meta-
bolismul hidro-mineral, iar nucleozidele sunt degradate în continuare cu formare de baze azotate şi pento-
ze sub acţiunea nucleozidazelor care pot hidroliza legăturile N-glicozidice din nucleozide dar chiar şi din
nucleotide. Nucleozidele mai pot fi însă degradate şi prin transferul restului de pentoză pe o moleculă de
ortofosfat cu formarea pentozo-fosfaţilor şi a bazelor azotate libere. În fine, au mai fost identificate în di-
ferite organe şi ţesuturi şi unele fosfodiesteraze capabile să hidrolizele legăturile fosfodiesterice din 3’,5’-
mononucleotidele ciclice cu formarea nucleozid-5’-monofosfaţilor corespunzători.
Catabolismul bazelor azotate purinice şi pirimidinice
Bazele azotate rezultate în urma hidrolizei nucleotidelor şi nucleozidelor pot avea o soartă diferită,
în funcţie de necesităţile de moment ale celulei. Astfel, ele pot participa la biosinteza noilor nucleotide
sau pot fi degradate în continuare pe căi specifice.
Catabolismul bazelor azotate purinice
Degradarea bazelor azotate purinice debutează prin dezaminarea lor hidrolitică după care are loc
oxidarea produşilor de dezaminare cu formare de acid uric.
Adenina formează hipoxantina sub acţiunea adenin-dezaminazei, iar guanina trece în xantină în
urma acţiunii guanin-dezaminazei. Hipoxantina formată prin dezaminarea adeninei trece la rândul ei în
xantină sub acţiunea xantin-oxidazei care este o flavoproteină ce conţine cupru şi molibden şi care utili-
zează oxigenul molecular în calitate de agent oxidant:
NH2 H2O NH3 OH

N N
N N
Adenin-
N N dezaminaza N N
H H

Adeninã Hipoxantinã

OH H2O NH3 OH

N N
N N
Guanin-
N N dezaminaza N N
H2N HO
H H

Guaninã Xantinã

OH H2O H2O2 OH
O2
N N
N N
Xantinoxidaza
N N N N
HO
H H

Hipoxantinã Xantinã

10
 Sub acţiunea aceleiaşi xantin-oxidaze, atât xantina provenită din adenină cât şi cea rezultată prin
dezaminarea guaninei, se oxidează în continuare la acid uric. Acidul uric reprezintă produsul final al cata-
bolismului bazelor azotate purinice la om şi la primate:

OH O H
H2O H2O2 OH
O2 H
N N N
N N N
OH O
Xantinoxidaza
N N HO N N N N
HO O
H H H
H
Xantinã Acid uric

La mamiferele inferioare, la reptile, precum şi la unele moluşte, acidul uric se descompune în con-
tinuare sub acţiunea urat-oxidazei, trecând în alantoină:
O2 CO2
H 2 H2O H2O2 H
O
H NH2 O
N N
N
O Uratoxidaza O
N N N N
O O
H H H
H
Acid uric Alantoinã

La animalele inferioare, la unele microorganisme precum şi la multe plante superioare, alantoina

se degradează în continuare. La aceste organisme se întâlneşte enzima numită alantoinază care
hidrolizează alantoina cu formare de acid alantoic:

H
H2O
NH2 O
N O = C – OH
O O
O II II
Alantoinaza
N N H2N – C – NH – CH – NH – C – NH 2
O
H H

Alantoinã Acid alantoic

Acidul alantoic este produsul final al catabolismului bazelor azotate purinice la unii peşti, unele
microorganisme şi la unele plante. La toate celelalte vieţuitoare, acidul alantoic se degradează în continu-
are datorită existenţei enzimei numite alantoicază care are capacitatea de a cataliza reacţia de hidroliză a
acidului alantoic cu formare de uree şi acid glioxilic:
H2O
O = C – OH
O O O H
II II II I
H2N – C – NH – CH – NH – C – NH 2 H2N – C – NH2 + HOOC – C = O
Alantoicaza
Acid alantoic Uree Acid glioxilic

Ureea este produsul final al catabolismului adeninei şi guaninei la peşti, amfibieni, midii, unele
plante şi unele microorganisme. Majoritatea plantelor însă, precum şi unele microorganisme şi chiar ani-
male inferioare sintetizează ureaza, enzimă ce hidrolizează ureea cu formare de amoniac şi dioxid de car-
bon. De aceea, la aceste organisme, amoniacul reprezintă forma sub care se elimină azotul bazelor
purinice:
11
 H2O
O
II
H2N – C – NH2 2 NH3 + CO2
Ureaza
Uree

Catabolismul bazelor azotate pirimidinice

Degradarea citozinei debutează prin dezaminarea sa hidrolitică sub acţiunea citozin-dezaminazei,
cu formare de uracil. În continuare, atât uracilul ca atare, cât şi cel provenit din citozină, este redus cu
formare de dihidrouracil care, sub acţiunea dihidrouracil-hidrolazei, trece în acid β-ureido-propionic:
NH 2 H2O NH 3 O NAD(P)H+H
+
NAD(P)
+
H
N N
Citozin- Dihidrouracil
dezaminaza dehidrogenaza
O N O N

H H
Citozinã Uracil

O H2O
H
N
H2N – C – NH – CH 2 – CH 2 – COOH
Dihidrouracil-
O N hidrolaza O
H
Acid β-ureido-
Dihidrouracil propionic

Acidul β-ureido-propionic astfel rezultat este scindat hidrolitic sub acţiunea unei hidrolaze specifi-
ce cu eliberare de amoniac şi dioxid de carbon şi formare de β-alanină:
H 2O NH 3
CO 2
H 2N – C – NH – CH 2 – CH 2 – COOH H 2N – CH 2 – CH 2 – COOH
β -Ureidopropionat-
O hidrolaza
Acid β-ureido- β-Alaninã
propionic

Degradarea timinei se realizează pe o cale asemănătoare cu a celorlalte două baze azotate

pirimidinice, iar în calitate de produs final se formează acidul β-aminoizobutiric:
+ +
NAD(P)H+H NAD(P) H2O
O O

HN CH3 Dihidrotimin- HN CH3 Dihidrotimin-

dehidrogenaza hidrolaza
O N O N
H H
Timinã Dihidrotiminã

H2O NH3
CO2
H2N – C – NH – CH2 – CH – COOH H2N – CH2 – CH – COOH

O CH3 Ureido-izopropionat- CH3

reductaza
Acid β-ureido- Acid β-amino-
izobutiric izobutiric

12
 β-Alanina şi acidul β-aminoizobutiric reprezintă produşii finali ai catabolismului bazelor azotate
pirimidinice. Amoniacul rezultat în urma degradării acestor baze azotate intră în ciclul ureogenetic şi se
elimină din organism sub formă de uree.

BIOSINTEZA ACIZILOR NUCLEICI

Datorită structurii deosebit de complexe a catenelor polinucleotidice, precum şi datorită rolului ju-
cat în stocarea şi transmiterea la urmaşi a informaţiei genetice, biosinteza acizilor nucleici reprezintă un
proces extrem de complicat, încă insuficient elucidat, ce se realizează în mai multe etape.
Biosinteza nucleozid-monofosfaţilor
În prima etapă a procesului de biosinteză a acizilor nucleici se realizează formarea mono-
nucleotidelor, aducă a unităţilor structurale monomere ce intră în structura catenelor polinucleotidice ale
acizilor nucleici (AMP, GMP, CMP şi UMP pentru acizii ribonucleici şi respectiv dAMP, dGMP, dCMP
şi dTMP în cazul biosintezei ADN-ului). Nucleozidmonofosfaţii se pot sintetiza atât de novo, din precur-
sori cu o structură chimică simplă, cât şi din bazele azotate libere formate în urma degradării parţiale a
acizilor nucleici. În anumite celule predomină una din aceste căi iar în altele biosinteza se realizează pre-
ponderent pe cea de a doua cale.
La mamifere, mononucleotidele se sintetizează preponderent de novo, deşi în ţesuturile cu creştere
rapidă sunt implicate ambele căi, în timp ce la multe specii bacteriene procesul biosintetic are loc prin uti-
lizarea bazelor azotate formate în urma degradării acizilor nucleici.
Biosinteza nucleotidelor purinice
Procesul de biosinteză a bazelor azotate purinice utilizează în calitate de prim precursor D-ribozo-
5-fosfatul care, în urma unei succesiuni de transformări enzimatice trece în acid inozinic. În etapa urmă-
toare, acidul inozinic este convertit în acid adenilic şi respectiv acid guanilic. Prima reacţie a căii de bio-
sinteză constă în interacţiunea ribozo-5-fosfatului cu o moleculă de ATP cu formarea fosforibozil-
pirofosfatului (PRPP). ATP-ul se scindează în AMP şi pirofosfat, iar acesta din urmă dă o reacţie de
pirofosforilare a ribozo-5-fosfatului sub acţiunea ribozofosfat-pirofosfat-kinazei:
ATP AMP

CH 2 – O – P CH 2 – O – P
O O
Ribozofosfat-
pirofosfat-kinaza
P–O–P–O

α-D-Ribozo-5-fosfat α-5-Fosforibozil-
pirofosfat

Fosforibozilpirofosfatul format suferă apoi o aminare în poziţia 1 cu ajutorul grupei amidice din
glutamină, în prezenţa ionilor de magneziu, într-o reacţie de dublu schimb catalizată de o enzimă specifi-
că numită amino-fosforibozil-transferază. În urma acestei transformări se mai formează acid glutamic şi
pirofosfat, reacţia fiind înalt specifică deoarece radicalul pirofosfat din poziţia 1 a ribozei nu poate fi sub-

13
stituit cu nici un radical asemănător structural. La acest nivel al căii biosintetice are loc totodată şi con-
versia anomerului α al restului de riboză în anomer β:
Gln Glu PP i
CH 2 – O – P H2N CH 2 – O – P
O Mg 2+ O
Amido-fosforibozil-
transferaza
P–O–P–O

α-5-Fosforibozil-pirofosfat 5-Fosforibozil-1-aminã

Fosforibozilamina rezultată suferă o reacţie de condensare cu glicocolul sub acţiunea fosforibozil-

glicinamid-sintetazei şi în prezenţă de ATP şi Mg2+ când se formează glicinamid-ribonucleotidul în care
legătura C — N ce uneşte restul de riboză cu cel de glicocol este sub forma anomerică β şi reprezintă vii-
toarea legătură glicozidică a nucleotidului ce urmează a fi sintetizat:
Gly
ATP ADP+Pi
H2N CH2 – O – P Mg2+ H2N – CH2 – CO – NH CH2 – O – P
O O
Fosforibozil-glicinamid-
sintetaza

5-Fosforibozil-1-aminã Glicinamid-ribonucleotid

Glicinamid-ribonucleotidul acceptă o grupare formil de la acidul N5,N10-metilen-tetrahidrofolic

dând naştere N-formil-glicinamid-ribonucleotidului:

H
I
H2N – CH 2 – CO – NH CH2 – O – P Metilen-THF O = CH – NH – CH 2 – CO – NH CH 2 – O – P N
O O C=O
I
sau H
O NH

Glicinamid-ribonucleotid THF
N-Formil-glicinamid-ribonucleotid Ribozo-
fosfat

N-formil-glicinamid-ribonucleotidul astfel rezultat este capabil să reacţioneze în continuare cu

glutamina, în prezenţa unei molecule de ATP în calitate de donor de energie şi sub acţiunea catalitică a
fosforibozil-glicinamid-transferazei cu formarea N-formil-glicinamidin-ribonucleotidului:
H Gln H
I Glu I
ATP ADP+Pi
N N
C=O C=O
I I
H Fosforibozil-glicinamid- H
O NH HN NH
transferaza

Ribozo- Ribozo-
fosfat fosfat

N-Formil-glicinamid- N-Formil-glicinamidin-
ribonucleotid ribonucleotid

Prin eliminarea unei molecule de apă şi cu ajutorul energiei din ATP se formează în continuare 5-
amino-imidazol-ribonucleotidul care, sub acţiunea fosforibozil-aminoimidazol-carboxilazei fixează o
moleculă de CO2 trecând în 5-amino-4-carboxi-imidazol-ribonucleotid. Sistemul enzimatic ce catalizează
14
formarea acestui compus este alcătuit din două subunităţi ce pot cataliza conversia în etape a substratului,
ambele etape fiind dependente de energia din ATP:

H
I CO2
N ATP ADP+Pi N HOOC
C=O N
I Mg2+
H N Fosforibozil-amino-
HN NH H2N imidazol-carboxilaza N
H2O H2N
Ribozo-
Ribozo- fosfat
fosfat Ribozo-
fosfat
N-Formil-glicinamidin- 5-Amino-imidazol-
ribonucleotid ribonucleotid 5-Amino-imidazol-
4-carboxi-ribonucleotid

Atomul de azot N1 al heterociclului imidazolic este introdus în continuare printr-o reacţie pe care o
dă 5-amino-imidazol-4-carboxi-ribonucleotidul cu acidul aspartic, când se formează 5 – amino – imidazol
– 4 – N – succino - carboxamido-ribonucleotidul. Pe parcursul acestei reacţii, care este activată în prezen-
ţa ionilor Mg2+, se consumă o nouă moleculă de ATP în calitate de donor de energie. Noul produs astfel
rezultat pune în libertate acid fumaric trecând în 5-amino-imidazol-4-carboxamid-ribonucleotid. Acesta
acceptă, în cursul unei reacţii catalizată de fosforibozil-aminoimidazol-carboxamid-formil-transferază, o
grupare formil de la formil-tetrahidrofolat, la nivelul grupării sale 5-amino, dând naştere precursorului
imediat al acidului inozinic, care este 5-formamido-imidazol-4-carboxamid-ribonucleotidul:

COOH
I
CH2
HOOC I
N ATP ADP+Pi N
Asp CH – NH – CO
I N Formil-THF N
Fumarat H2N – CO H2N – CO
Mg2+ COOH
N N
H2N H2N N N
H2N
NH
Ribozo- Ribozo- THF I
fosfat fosfat Ribozo- C = O Ribozo-
fosfat I fosfat
5-Amino-imidazol- H
5-Amino-imidazol-4-N-succino-
4-carboxi-ribonucleotid carboxamido-ribonucleotid
5-Amino-imidazol-4- 5-Formamido--imidazol-4-
carboxamid-ribonucleotid carboxamid-ribonucleotid

Penultimul produs al procesului biosintetic este supus apoi acţiunii IMP-ciclo-hidrolazei când are
loc o ciclizare prin eliminarea unei molecule de apă:
O
N H2O N
H2N – CO HN

N IMP-ciclo-hidrolaza N N
NH
I
C = O Ribozo- Ribozo-
I fosfat fosfat
H

5-Formamido--imidazol-4- Acid inozinic (IMP)

carboxamid-ribonucleotid

Acidul inozinic este precursorul comun imediat, folosit în biosinteza nucleotidelor purinice Aceas-
ta înseamnă că adenina şi guanina nu se sintetizează sub formă liberă ci sub forma nucleotidelor cores-
punzătoare, adică acidul adenilic (AMP) şi respectiv acidul guanilic (GMP).

15
 Biosinteza acidului adenilic se realizează prin reacţia acidului inozinic cu acidul aspartic cu forma-
re de acid adenilo-succinic. În această reacţie donorul de energie este GTP-ul, iar radicalul succinat este
fixat la nivelul atomului C6 al acidului inozinic. În continuare, acidul adenilo-succinic este transformat în
acid adenilic în urma eliminării unei molecule de acid fumaric:
HOOC – CH – CH 2 – COOH
O I
NH
N GTP GDP+P i
HN
Asp H 2O N Fumarat
N
N N CH 2 – O – P
O N
N CH 2 – O – P
O

Acid inozinic (IMP)

Acid adenilo-succinic

NH 2

N
N

N N CH 2 – O – P
O

Acid adenilic (AMP)

Biosinteza acidului guanilic (GMP) decurge în două etape distincte. În prima fază, acidul
inozinic este dehidrogenat cu formare de acid xantilic, iar acesta din urmă este apoi aminat în faza urmă-
toare cu formare de acid guanilic. Spre deosebire de procesul de biosinteză a acidului adenilic, în acest
caz donorul de energie este reprezentat de către ATP:

O
O
N 1/2 O 2 H2O Gln Glu
HN N AMP+PP i
HN ATP

N N CH2 – O – P N
O N CH2 – O – P
O O
I
H

Acid xantilic
Acid inozinic (IMP) O

N
HN

H 2N N N CH 2 – O – P
O

Acid guanilic (GMP)

16
 Nucleozid-trifosfaţii corespunzători (ATP şi respectiv GTP) se formează sub acţiunea
fosfokinazelor specifice (nucleozid-monofosfokinaza şi respectiv nucleozid-difosfokinaza). În aceste reac-
ţii ATP-ul joacă atât rol de donor de energie cât şi acela de donor de radicali ortofosfat:

ATP ADP ATP ADP ATP ADP ATP ADP

AMP ADP ATP GMP GDP GTP

Biosinteza nucleotidelor pirimidinice

Formarea nucleozidului, adică legarea componentei glucidice la nucleul pirimidinic are loc după
biosinteza acestuia din urmă, deci total diferit comparativ cu nucleozidele şi nucleotidele purinice.
Prima etapă a acestui proces constă în carboxilarea acidului aspartic în prezenţa carbamil-
fosfatului şi sub acţiunea specifică a aspartat-transcarbamilazei care este o enzimă reglatoare alosterică.
Acidul carbamil-aspartic este apoi convertit în acid L-dihidro-orotic prin deshidratare, sub acţiunea
dihidro-orotidazei. Dihidro-orotatul format este ulterior oxidat la acid orotic sub acţiunea dihidroorotat-
dehidrogenazei. În etapa următoare, acidul orotic reacţionează cu 5-fosforibozil-1-pirofosfatul, sub acţiu-
nea orotidin-5’-fosfat-pirofosforilazei cu formare de orotidil-5’-fosfat sau acid orotidilic (OMP):
HO
O
COOH P
I C
O CH
II 2
CH2
H2N – C – O – P + I H2N
CH – NH2 Aspartat-
I transcarbamilaza C CH – COOH
COOH
O N
I
H
Carbamil-fosfat Acid Acid N-carbamil-
aspartic aspartic

O FAD FADH2 O
H2O II II
HN HN
COOH Dihidroorotat- COOH
Dihidroorotidaza O N O N
dehidrogenaza
H H
Acid L-dihidro- Acid
orotic orotic

O
II
PRPP PPi HN
CO2
COOH
O N
Orotidin-5'-fosfat- Orotidilfosfat-
CH2 – O – P
pirofosforilaza O decarboxilaza

Orotidil-5'-fosfat
(OMP)

17
 O
II
HN

O N
CH2 – O – P
O

Acid uridilic
(UMP)

Acidul uridilic ia naştere prin decarboxilarea acidului orotidilic. La rândul său, el poate fi ulterior
fosforilat cu formarea nucleozid-difosfatului şi a nucleozid-trifosfatului corespunzător, conform reacţiilor:
ATP ADP ATP ADP

UMP UDP UDP UTP

Acidul uridin-trifosforic (UTP) poate fi aminat la atomul C4 cu formare de acid citidin-5’-

trifosforic. Această reacţie este endergonică, având loc cu consum de ATP, iar donorul grupării aminice
este amoniacul la microorganisme, respectiv glutamina la mamifere:
O NH2
NH3 H2O I
HN (Gln) (Glu) N
O O O O O O
II II II II II II
CH2 – O – P – O ~ P – O ~ P – OH CH2 – O – P – O ~ P – O ~ P – OH
O N O N I I I
I I I CTP-sintetaza
O OH OH OH O OH OH OH

UTP CTP

Biosinteza deoxiribonucleotidelor
Deoxiribonucleotidele se sintetizează pe calea reducerii ribozei la 2-D-deoxiriboză la nivelul
ribonucleotidelor. Atât la Escherichia coli cât şi în celulele animale, în aceste reacţii sunt utilizate în cali-
tate de substrate ribonucleozid-difosfaţii. Hidrogenul necesar procesului de reducere provine de la
NADPH, prin intermediul unei proteine specifice numită tioredoxină ce conţine două resturi apropiate de
cisteină. Acestea pot trece reversibil din forma redusă în cea oxidată asigurând în felul acesta transferul
hidrogenului. Tioredoxina poate fi deci oxidată şi redusă reversibil, oscilând între formele disulfidică şi
respectiv ditiolică. Conversia tioredoxinei din forma oxidată în cea redusă este catalizată de tioredoxin-
reductază, o enzimă NADP-dependentă:

+ +
NADPH+H NADP
S SH
Tioredoxinã Tioredoxinã
Tioredoxin-reductaza
S SH

Tioredoxinã Tioredoxinã
oxidatã redusã

18
 Forma redusă a tioredoxinei transferă cei doi protoni ribonucleozid-difosfatului acceptor care trece
în deoxiribonucleozid-trifosfat, această reacţie fiind catalizată de ribonucleotid-reductază:

SH S
Ribonucleozid-
+ Tioredoxinã Deoxiribonucleozid-
difosfat + Tioredoxinã + H2O
Ribonucleotid-reductaza difosfat
SH S

Tioredoxinã Tioredoxinã
redusã oxidatã

În afară de tioreductază, protonii pot fi cedaţi şi de către glutationul redus. Glutation-reductaza

catalizează în acest caz reducerea glutationului oxidat (deci forma disulfidică) cu ajutorul NADPH-ului.
În procesul transferulul hidrogenului de la glutationul redus la ribonucleotid-reductază intervine o nouă
proteină specifică numită glutaredoxină. Prin reducerea ADP, GDP, CDP şi UDP sub acţiunea catalitică
a sistemelor enzimatice specifice (ribonucleotid-reductaze) se formează deoxiribonucleotidele corespun-
zătoare (dADP, dGDP, dCDP şi dUDP). Deoarece în structura ADN-ului nu intră uracilul, este necesară
conversia acestuia în timină. Formarea deoxitimidin-monofosfatului (dTMP) se realizează fie pe calea
metilării dUMP care, la rândul lui, se obţine prin scindarea hidrolitică a dUDP, fie prin dezaminarea
dCMP. Reacţia de metilare a dUMP este catalizată de timidilat-sintetază, enzimă în care rolul de cofactor
este jucat de N5, N10-metilen-tetrahidrofolat:
O Metilen-THF THF O

HN HN CH3
Timidilat-sintetaza
O N O N

Deoxiribozo- Deoxiribozo-
5'-fosfat 5'-fosfat

dUMP dTMP

Biosinteza nucleozid-difosfaţilor şi nucleozid-trifosfaţilor

Pentru a putea participa la biosinteza catenelor polinucleotidice ale acizilor nucleici,
ribonucleozid-monofosfaţii şi deoxiribonucleozid-monofosfaţii trebuie să fie activaţi sub forma
nucleozid-trifosfaţilor corespunzători. Reacţiile prin care se formează aceşti compuşi bogaţi în energie se
realizează cu participarea ATP-ului în calitate de donor de energie şi radicali ortofosfat şi sub acţiunea
catalitică a kinazelor specifice. Astfel, nucleozid-monofosfat-kinazele catalizează transferul unui rest
ortofosfat de la ATP la nucleozid-monofosfaţii corespunzători cu formarea nucleozid-difosfaţilor respec-
tivi. În continuare intervin nucleozid-difosfat-kinazele ce convertesc nucleozid-difosfaţii în nucleozid-
trifosfaţii necesari biosintezei ARN şi ADN.

19
 Biosinteza propriu zisă a acizilor nucleici
În ultima etapă a biosintezei acizilor nucleici se realizează încatenarea nucleozid-trifosfaţilor în
polinucleotide. Acest proces se realizează în mod diferite pentru ARN şi ADN.
Biosinteza acizilor deoxiribonucleici
În celulele vii, macromoleculele de ADN se sintetizează din unităţile structurale de bază, adică din
deoxiribonucleozid-5’-monofosfaţii corespunzători activaţi sub formă de deoxiribonucleozid-5’-trifosfaţi.
În procesul biosintetic este implicată o enzimă înalt specifică numită ADN-polimeraza ce a fost evidenţia-
tă atât la eucariote cât şi la procariote. În afara celor patru nucleozid-trifosfaţi precursori (adică dATP,
dGTP, dCTP şi dTTP), ADN-polimeraza mai necesită prezenţa ionilor de Mg2+ şi a unei catene de ADN
cu rol de matriţă. Formarea legăturilor fosfodiesterice între resturile de deoxiribonucleotide se realizează
sub acţiunea ADN-polimerazei conform următoarei scheme:
Mg2+
ADN + x dATP + y dGTP + z dCTP + u dTTP
ADN-polimerazã

ADN — [dAMPx – dGMPy – dCMPz – dTMPu] + (x + y + z + u)PPi

Succesiunea încatenării deoxiribonucleotidelor este determinată de matriţa de ADN, mai exact de

succesiunea bazelor azotate purinice şi pirimidinice din aceasta. Deoarece în reacţia de mai sus participă
ca matriţă o catenă polinucleotidică preexistentă, biosinteza ADN-ului este un proces de tip replicativ
(sau de copiere) şi poartă numele de replicare a ADN-ului. Acest proces se realizează printr-un meca-
nism complex care presupune despiralizarea dublu-helixului, desfacerea legăturilor de hidrogen dintre
bazele azotate complementare (sau pereche) ale celor două catene şi separarea acestora în cel puţin o uni-
tate de replicare. În felul acesta, la nivelul punctului de replicare, molecula de ADN are aspectul literei
T, această structură fiind denumită bifurcaţie de replicare. Despiralizarea dublu-helixului de ADN în bi-
furcaţia de replicare necesită prezenţa aşa-numitelor proteine de dezrăsucire a ADN şi respectiv a enzi-
melor de desfăşurare sau de relaxare. Catenele complementare astfel separate vor servi drept matriţă
pentru formarea noilor molecule de ADN. În cadrul procesului biosintetic, elongarea catenelor de ADN se
realizează numai în sensul 5’→3’ pe calea legării radicalului ortofosfat din nucleozid-trifosfaţi cu grupele
–OH terminale ale catenelor polideoxiribonucleotidice aflate în creştere (fig. 1).
ADN-polimeraza catalizează formarea legăturii fosfodiesterice numai dacă deoxinucleozid-
trifosfatul respectiv este complementar cu baza azotată din matriţă conform regulilor de împerechere a
nucleotidelor în moleculele de ADN. Deoarece între bazele azotate purinice şi pirimidinice există o co-
respondenţă strictă, pe fiecare matriţă de ADN (deci pe fiecare din cele două catene polinucleotidice ale
moleculei mamă) se sintetizează o catenă nouă, complementară. În felul acesta, dintr-o moleculă de ADN
iau naştere două noi molecule absolut identice între ele şi identice cu molecula iniţială. Fiecare moleculă
nouă de ADN conţine o catenă polideoxiribonucleotidică veche (cea care a servit drept matriţă) şi o cate-

20
nă nou sintetizată. Din această cauză, procesul de biosinteză a ADN mai este cunoscut şi sub numele de
replicare semiconservativă a ADN-ului.

Catenã Catenã Catenã Catenã

nouã veche nouã veche
I I
O O
I
CH 2 Bazã
I
O M CH 2 Bazã
O M
A
A
T
PP i
..OH O
T
R
O O O
II II II ADN-polimeraza R
I HO – P = O
HO – P ~ O – P ~ O – P = O
I I I
OH OH OH T O
I
O Ã CH 2 Bazã T
I O
CH 2 Bazã Ã
O

OH
OH

Fig. 1. Reacțiile de formare a legăturilor fosfodiesterice

Multe informaţii referitoare la mecanismul intim al replicării semiconservative a ADN-ului au
fost obţinute abia în ultimii ani. Cercetările efectuate pe diverşi mutanţi de Escherichia coli au condus la
constatarea că de fapt există trei AND-polimeraze distincte care au fost notate cu I, II şi III. Acestea cata-
lizează biosinteza ADN-ului din deoxinucleozidtrifosfaţi în prezenţa unei matriţe şi a unui poliribo-
nucleotid ce joacă rol de iniţiator (ARN- primer) al sintezei noii catene.
ADN-polimeraza I posedă atât activitate polimerazică cât şi activitate 3’→5’-exonucleazică, res-
pectiv 5’→3’-exonucleazică. Activităţile polimerazică şi respectiv 5’-→3’-exonucleazică ale ADN-
polimerazei I se pot manifesta coordonat în sensul că poate avea loc cataliza simultană a polimerizării
unui nucleotid la capătul 3’ într-o singură catenă ruptă a ADN-ului bicatenar. Din această cauză, activita-
tea 5’-→3’-exonucleazică joacă un rol foarte important în excizia dimerilor pirimidinici care se formează
în urma iradierii cu raze ultraviolete a moleculelor de ADN. Deci, ADN-polimeraza I poate juca un rol
esenţial în repararea ADN-ului. Activitatea 3’→5’-exonucleazică, corelată cu activitatea polimerazică a
ADN-polimerazei I poate cataliza excizia nucleotidelor neîmperecheate cu bazele azotate ale matriţei şi să
corecteze în felul acesta greşelile care au fost comise în timpul încatenării.
ADN-polimeraza II este foarte asemănătoare cu ADN-polimeraza I din punct de vedere structural
şi funcţional dar nu posedă activitate 5’→3’-exonucleazică.
ADN-polimeraza III are, de asemenea, unele trăsături comune cu ADN-polimeraza I dar este lip-
sită de activitate exonucleazică. La celulele de E. coli ea constituie adevărata ADN-polimerază, îndepli-
nind un rol esenţial în replicarea cromozomului bacterian.
Un interes deosebit a apărut în ultimul timp în legătură cu descoperirea în virusurile oncogene a
unei ADN-polimeraze-ARN-dependente care se mai numeşte revers-transcriptază. Această enzimă este
implicată în biosinteza ADN-ului prin utilizarea în calitate de matriţă a catenei de ARN. ADN-ul rezultat
21
pe această cale poate servi drept matriţă pentru multiplicarea virusului sau se poate integra în genomul
celulei gazdă, reprezentând cauza apariţiei tumorilor. Transcrierea inversă reprezintă o violare a dogmei
centrale a biologiei moleculare, deoarece revers-transcriptaza condiţionează transferul informaţiei geneti-
ce de la ARN la ADN.
Mecanismul molecular al replicării ADN
Deoarece catenele din molecula parentală de ADN sunt antiparalele, structura unei catene este ori-
entată în direcţie 5’→3’, iar structura celeilalte catene în direcţia 3’→5’. Carena care, în bifurcaţia de re-
plicare are sensul 5’→3’ se numeşte catenă matriţă conducătoare, iar cealaltă (care are sensul 3’→5’)
reprezintă catena matriţă întârziată. Toate ADN-polimerazele realizează încatenarea mononucleotidelor
numai în sensul 5’→3’. Din această cauză, biosinteza ADN-ului se realizează în mod diferit pe cele două
catene matriţă. Astfel, pe catena matriţă conducătoare, biosinteza ADN-ului se face în mod continuu, în
direcţia 5’→3’, iar pe catena matriţă întârziată procesul se desfăşoară discontinuu, în fragmente scurte tot
în direcţia 5’→3’, fragmente ce se asamblează ulterior.
O serie de studii experimentale au demonstrat faptul că biosinteza ADN-ului pe catena matriţă în-
târziată debutează prin formarea unor poliribonucleotide scurte, ce conţin aproximativ 100 de
ribonucleotide, fragmente denumite ARN-primer. Enzima care catalizează biosinteza ARN-primer se
numeşte ARN-primază şi este o ARN-polimerază-ADN-dependentă care direcţionează biosinteza de la
capătul 5’ spre capătul 3’ în catena de ADN aflată în creştere. La capătul 3’– OH din ARN-primer, ADN-
polimeraza III sintetizează un fragment de ADN complementar catenei matriţă. Atunci când acest frag-
ment de ADN nou sintetizat ajunge la circa 1000 de deoxiribonucleotide (la eucariote aproximativ 200),
intervine ADN-polimeraza I care, posedând şi activitate 5’→3’-exonucleazică, hidrolizează şi îndepărtea-
ză ARN-primer din catena mixtă ARN–ADN. Îndepărtarea fragmentului de ARN din catena aflată în
creştere lasă anumite goluri între fragmentele de ADN care poartă numele de fragmente Okazaki (fig.2),
după numele autorului care le-a pus în evidenţă prima dată. Golurile dintre fragmentele Okazaki sunt apoi
completate datorită activităţii polimerazice a ADN-polimerazei I care alungeşte segmentele de ADN de la
capătul 3’ aflat mai aproape. În final, fragmentele de ADN astfel sintetizate pe catena întârziată se unesc
formând o copie complementară neîntreruptă a catenei matriţă de ADN.
Helicaza 3'

oooo
5'
•• Proteinã
3'
oo o
o
5'

22
 3'
5'
Catenã matritã
conducãtoare o oo 3'
5' o
ARN-primer
•• 5'
3' o
o oo •
Catenã matritã • • 3'
întârziatã • ••
5'
Fragmente
Okazaki

3'
5'

Catenã matritã
conducãtoare o oo 3'
5' o
••
3' oo
Catenã matritã
oo
••• Punct de legare
întârziatã

Fragment de ADN dupã 5'

îndepãrtarea ARN-primer

3'
5'

Catenã matritã
conducãtoare o oo 3'
5' o
••
3' o
oo
o 5'
Catenã matritã
întârziatã

3'
Legarea catenelor de ADN
sub actiunea ADN-ligazei 5'

Fig. 2. Reprezentarea schematică a biosintezei catenelor polideoxi-ribonucleotidice pe catena ma-

triţă conducătoare şi catena matriţă întârziată
Această asamblare are loc sub acţiunea ADN-ligazei, o enzimă ce catalizează formarea legăturilor
fosfodiesterice între fragmentele de ADN rezultate, pe seama energiei furnizate de NADH în celula bacte-
riană şi respectiv de ATP la bacteriofagi şi în celulele animale. După realizarea replicării intervine ADN-
giraza, enzimă ce conferă moleculelor de ADN nou sintetizate starea superspiralizată necesară îndeplinirii
rolului lor biologic. S-a demonstrat că procesul replicării semiconservative are un caracter universal, acest
mecanism fiind specific atât procariotelor cât şi eucariotelor. Prin intermediul acestui proces, informaţia
genetică este transmisă fidel celulelor fiice, fapt ce asigură atât continuitatea fenomenului ereditar cât şi
reproducerea organismelor vii. La eucariote, replicarea ADN-ului se realizează în etapa S din interfază,
iar la procariote ea este potenţial continuă, pe tot parcursul ciclului celular, în condiţii optime de cultivare.
Biosinteza acizilor ribonucleici
Toate cele trei tipuri de ARN celular (ARNm, ARNt şi ARNr) se sintetizează printr-un mecanism
complex cunoscut sub numele de transcrierea ADN. Acest proces constă în transmiterea informaţiei ge-
23
netice de la ADN la ARN pe calea reproducerii exacte a secvenţei deoxiribonucleotidelor din molecula de
ADN în succesiunea ribonucleotidelor din moleculele de ARN. Rolul principal în acest proces biosintetic
îl joacă enzima ARN-polimeraza-ADN-dependentă care necesită în calitate de substrate cei patru
ribonucleozid-5’-trifosfaţi (ATP, GTP, CTP şi UTP), a ionilor de Mg2+ şi Mn2+, precum şi prezenţa în ca-
litate de matriţă a ADN-ului dublu catenar. Reacţia generală catalizată de ARN-polimeraza-ADN-
dependentă poate fi redată schematic astfel:
ADN
x ATP + y GTP + z CTP + u UTP
Mg ; Mn2+
2+

AMP x – GMP y – CMP z –UMP u + (y + z + z + u) PP i

Biosinteza ARN-ului sub acţiunea ARN-polimerazei-ADN-dependente se desfăşoară în mai multe

etape: legarea matriţei, iniţierea transcrierii, elongarea, terminarea transcrierii.
Prima etapă (legarea matriţei) constă în interacţiunea ARN-polimerazei cu ADN-ul matriceal
când se formează un complex binar ce poate lega în continuare ribonucleozid-trifosfatul pentru a iniţia
sinteza lanţului polinucleotidic de ARN.
Deşi ARN-polimeraza manifestă afinitate pentru toate segmentele din molecula de ADN, ea se
ataşează stabil numai la nivelul anumitor fragmente ce aparţin uneia din cele două catene ale ADN-ului
matriţă. Aceste fragmente reprezintă semnale de start ale matriţei de ADN şi se numesc promotori. Pro-
motorii reprezintă fragmente cu până la 50 de nucleotide localizate imediat înaintea genei sau grupului de
gene a cărei informaţie genetică trebuie transcrisă în ARN.
ARN-polimerazele sunt molecule proteice mari, iar structura cuaternară a apoenzimei este de tipul
α2ββ’]δ
[α ββ δ. Se presupune că această enzimă recunoaşte secvenţa nucleotidică a promotorului prin subunita-
tea δ.
Ataşarea ARN-polimerazei la promotor determină despiralizarea parţială a dublu-helixului de
ADN prin scindarea punţilor de hidrogen dintre bazele azotate complementare ale catenelor matriţei cu
formarea aşa-numitului complex deschis care este capabil să declanşeze biosinteza ARN-ului. Succesiu-
nea bazelor azotate din promotor nu este transcrisă în molecula de ARN nou sintetizată.
A doua etapă o reprezintă iniţierea biosintezei catenei de ARN sub acţiunea ARN-polimerazei
care debutează prin reacţia dintre ATP sau GTP cu o a doua moleculă de ribonucleozid-trifosfat cu forma-
rea unui dinucleotid care mai conţine un radical ortofosfat la capătul 3’:

A sau G X A sau G X

PPi
3'
P ~ P ~ P + P ~ P ~ P
OH OH ADN P ~ P ~ P
P OH
5'

24
 Imediat ce biosinteza catenei de ARN a început, subunitatea δ se desprinde din complexul format
cu ARN-polimeraza şi se poate ataşa la o altă moleculă de miez-enzimă sau polimerază minimală (care
are structura cuaternară de tipul α2ββ’). Catena polinucleotidică se lungeşte apoi sub acţiunea miez-
polimerazei.
Elongarea catenei de ARN se realizează prin legarea succesivă a câte unui nou ribonucleotid la
grupa –OH liberă din poziţia 3’ a dinucleotidului, respectiv polinucleotidului precedent.
Formarea legăturilor fosfodiesterice între ribonucleotide se realizează numai în direcţia 5’→3’,
ceea ce înseamnă că ARN-polimeraza începe să acţioneze la capătul 3’ al catenei de ADN ce urmează a fi
transcrisă. Aceasta înseamnă că matriţa şi transcriptul său sunt antiparalele. ARN-polimeraza primeşte
informaţia pentru biosinteza ARN-ului de la ADN-ul matriţă. Catena acestuia formează cu catena de
ARN aflată în creştere un hibrid molecular ADN – ARN temporar prin intermediul punţilor de hidrogen
ce se stabilesc între bazele azotate complementare. Deci, catena de ARN ce se sintetizează este comple-
mentară din punctul de vedere al structurii sale primare cu catena de ADN utilizată drept matriţă. La un
anumit nivel al genomului, numai una din catenele de ADN serveşte drept matriţă, cealaltă catenă nefiind
transcrisă. Aceasta înseamnă că transcrierea este un proces asimetric.
Terminarea transcrierii are loc atunci când în procesul de elongare este întâlnit de către comple-
xul ADN-matriţă – ARN nou format – ARN-polimerază un aşa-numit semnal de terminare care este re-
prezentat de un anumit bloc de baze azotate perechi din catena de ADN ce a servit drept matriţă. Cel mai
adesea, semnalul de terminare este de tipul:
T T T T T.....
A A A A A.....

În acest moment are loc eliberarea catenei de ARN nou sintetizată şi dezorganizarea complexului
de transcriere. Unele semnale de terminare sunt recunoscute de ARN-polimerază, iar altele de aşa-numitul
factor ρ care este o proteină specifică cu masa moleculară de 200.000 Da. Din cele de mai sus rezultă că
biosinteza catenei de ARN are loc cu o despiralizare a dublu helixului de ADN în zona ce urmează a fi
transcrisă şi cu apariţia aşa-numitului ochi de transcriere.
Pe măsură ce transcrierea se desfăşoară, în urmă se reface structura dublu catenată a ADN-ului
transcris. Aceasta înseamnă că spre deosebire de replicarea ADN-ului, care este semiconservativă, trans-
crierea acestuia este un proces complet conservativ.

BIOSINTEZA PROTEINELOR
La baza procesului complex de biosinteză a proteinelor stă aşa-numitul principiu al sintezei com-
plementare pe matriţă, principiu ce se mai întâlneşte atât la replicarea ADN-ului cât şi la biosinteza
ARN-ului. În procesul de biosinteză a proteinelor se foloseşte drept matriţă ARNm, acesta fiind purtătorul
informaţiei genetice de la ADN la ribozomi, organite subcelulare ce reprezintă sediul biosintezei proteice.
Determinarea genetică a procesului biosintetic vizează structura primară a proteinelor nou sintetizate, adi-
că succesiunea resturilor de aminoacizi din catenele polipeptidice.
25
 Codul genetic
Plecând de la faptul că în moleculele de ADN există patru tipuri de baze azotate, iar în structura
proteinelor intră de regulă 20 de aminoacizi, prin calcul matematic se constată că secvenţa nucleotidică
suficientă pentru codificarea unui aminoacid este reprezentată de o combinare de trei nucleotide adiacen-
te, aceasta primind numele de tripletă sau codon. Din cele patru nucleotide se pot forma C43 = 64 de tri-
plete diferite, fapt ce oferă posibilitatea codificării tuturor celor 20 de aminoacizi proteinogeni.
Aceiaşi informaţie, codificată însă sub forma tripletelor de deoxiribonucleotide, este conţinută şi
în catena de ADN care a servit drept matriţă la biosinteza ARNm. Din cei 64 codoni posibili, numai trei
dau semnalul de terminare a translaţiei şi anume tripletele UAA, UAG şi UGA, ele fiind denumite codoni
terminatori sau codoni non sens. Alţi doi codoni (AUG şi GUG) marchează debutul biosintezei catenei
polipeptidice, aceştia fiind denumiţi codoni de iniţiere sau codoni iniţiatori. Deoarece pentru codificarea
celor 20 de aminoacizi proteinogeni există 64 – 3 = 61 codoni, deci un număr triplu de posibilităţi, unii
aminoacizi pot fi codificaţi de doi sau chiar mai mulţi codoni, aceştia fiind cunoscuţi sub numele de
codoni sinonimi.
Biosinteza proteinelor
Procesul propriu-zis de biosinteză a proteinelor se realizează la nivelul ribozomilor în mai multe
etape: activarea aminoacizilor, iniţierea translaţiei, translaţia propriu-zisă, terminarea translaţiei şi modifi-
carea post-translaţională a proteinelor.
Activarea aminoacizilor. Biosinteza proteinelor este, poate, cel mai complex proces biochimic ce
are loc in vivo. Prima etapă a acestui proces biosintetic este reprezentată de etapa de recunoaştere. În
această etapă, fiecare aminoacid dizolvat în citosol recunoaşte prin intermediul unei enzime specifice
ARNt-ul său specific cu care formează un complex activ de tipul aminoacil-ARNt. Această recunoaştere
este înalt specifică în sensul că fiecărui aminoacid proteinogen îi corespunde un anumit ARNt şi se reali-
zează datorită înaltei specificităţi de substrat a enzimei ce catalizează această reacţie şi care se numeşte
aminoacil-ARNt-sintetaza. Această enzimă conţine trei situsuri de legare, din care două sunt înalt specifi-
ce: un situs de legare a aminoacidului, unul pentru ARNt şi al treilea situs (cu o specificitate mai largă)
pentru legarea ATP-ului. Formarea complexului aminoacil-ARNt debutează prin activarea aminoacidului
cu ajutorul energiei din ATP, procesul având loc sub acţiunea aceloraşi aminoacil-ARNt-sintetaze:
ATP PP i
O
II
H 2N – CH – COOH E — [H 2N – CH – C ~ O – AMP]
I Aminoacil-ARN t-sintetaza I
R R

Aminoacid Aminoacil-AMP
(complex ES)

Se formează deci complexul hiperreactiv dintre enzimă şi două din cele trei substrate, adică ami-
noacidul şi molecula de ATP. Acest complex interacţionează apoi cu cel de-al treilea substrat care este
ARNt-ul specific aminoacidului activat:

26
 ARNt AMP Enzimã
O O
II II
E — [H2N – CH – C ~ O – AMP] H2N – CH – C ~ ARNt
I I
R R
Aminoacil-AMP Aminoacil-ARN t

Sub această formă aminoacizii sunt apţi de a intra în procesul propriu-zis de biosinteză proteică.
Biosinteza propriu-zisă a proteinelor (translaţia). Complecşii aminoacil–ARNt sintetizaţi în ci-
toplasmă sunt transportaţi spre ribozomi unde are loc procesul propriu-zis de biosinteză a catenelor
polipeptidice ce vor alcătui viitoarele molecule proteice. Etapa ribozomală a biosintezei proteinelor poartă
numele de translaţie deoarece acest proces constă în traducerea (sau translarea) informaţiei genetice sto-
cată în succesiunea mononucleotidelor ce formează ARNm în succesiunea resturilor de aminoacizi din
proteina nou sintetizată. Translaţia informaţiei genetice din ARNm în structura primară a proteinelor se
realizează la rândul ei în trei etape distincte: iniţierea translaţiei, elongarea sau translaţia propriu-zisă,
terminarea translaţiei.
Iniţierea translaţiei. În această etapă are loc recunoaşterea semnalului de start din catena
polinucleotidică a ARNm,, asocierea subunităţilor robozomale, legarea complexului aminoacil–ARNt co-
respunzător la aceste subunităţi şi formarea complexului ribozomal activ. Alegerea complexului
aminoacil–ARNt corespunzător se face în funcţie de complementaritatea dintre bazele azotate ce intră în
alcătuirea punctului de start şi bazele azotate din anticodonul existent în ARNt. Existenţa punctului de
start strict localizat creează posibilitatea ca procesul biosintetic să înceapă de la o secvenţă strict determi-
nată a nucleotidelor din ARNm numită codon de iniţiere. Cel mai frecvent, codonul de iniţiere este
codonul metioninei, adică tripleta AUG.
În structura ribozomului se întâlnesc două situsuri specifice: situsul A, numit şi situs acceptor sau
situs aminoacilic și situsul P, numit şi situs donor sau situs peptidilic.
Iniţierea biosintezei proteice debutează prin
asocierea moleculei de ARNm la suprafaţa subunităţii
mici a ribozomului, într-un punct situat la aproximativ
situs A situs P 10 nucleotide de capătul 5’ al catenei, deoarece „citi-
rea” programului genetic stocat în ARNm se face în sensul 5’→3’. În limitele unei subunităţi ribozomale
se pot încadra spaţial doar doi codoni. Formarea complexului ARNm – subunitate mică este declanşată de
aşa-numitul factor de iniţiere IF-3. La complexul binar astfel format se ataşează apoi complexul
aminoacil-ARNt iniţiator şi o moleculă de GTP, acest proces fiind dependent de factorul de iniţiere IF-2.
La procariote, complexul aminoacil-ARNt iniţiator este reprezentat de N-formil-metionil-ARNt, ceea ce
înseamnă că procesul biosintetic începe întotdeauna cu N-formil-metionina, iar la eucariote, procesul de
biosinteză a catenelor polipeptidice începe întotdeauna cu metionina.
Iniţiatorul se fixează în situsul P al ribozomului, moment în care anticodonul din molecula de
ARNt iniţiator se împerechează în mod specific (în funcţie de complementaritatea bazelor azotate) cu

27
codonul AUG sau GUG din ARNm. Iniţierea se desăvârşeşte prin legarea subunităţii ribozomale mari cu
formarea ribozomului funcţional activ.
Elongarea catenei polipeptidice (translaţia propriu-zisă). Biosinteza oricărei catene polipeptidice
începe întotdeauna de la capătul N-terminal care este ocupat de N-formil-metionină la procariote, iar la
eucariote de metionină. La rândul ei, faza de elongare a catenei polipeptidice se realizează în trei etape
distincte: legarea următorului complex aminoacil-ARNt, transpeptidarea, translocaţia.
Prima etapă a elongării debutează cu stabilirea în situsul A al complexului aminoacil-ARNt co-
respunzător codonului liber din acest situs. Recunoaşterea acestui codon din ARNm se face datorită com-
plementarităţii bazelor sale azotate cu tripleta de baze azotate ale anticodonului din ARNt care transportă
aminoacidul specificat de acel codon.
Aminoacil-ARN t I Aminoacil-ARN t II

ARN m
A P

Datorită acestor complementarităţi între succesiunile de baze azotate ale codonului din ARNm şi
anticodonului din ARNt, succesiunea resturilor de aminoacizi din viitoarea catenă polipeptidică este deci-
să dinainte.
Transpeptidarea. După legarea celei de-a doua molecule de aminoacil-ARNt, se desfăşoară a do-
ua etapă a elongării care presupune sinteza legăturii peptidice între cei doi aminoacizi sub acţiunea
peptidil-transferazei:

O O
II II
H2N – CH – C ~ ARN t I + H 2N – CH – C ~ ARN t II ARN t I
O O
I I II II
R1 R2 H 2 N – CH – C – N – CH – C ~ ARN t II
Peptidil-transferazã I I I
Aminoacil-ARN t I Aminoacil-ARN t II R1 H R2

Dipeptidil-ARN t II

După ce s-a format legătura peptidică, ARNt care a cedat aminoacidul rămâne încă în situsul P, iar
dipeptidil-ARNt format se află încă legat de situsul A.
Cea de-a treia fază a elongării o reprezintă translocaţia. Acest fenomen se realizează în prezenţa
factorului de elongare EF-G numit şi translocază şi constă în glisarea ribozomului de-a lungul moleculei
de ARNm, pe parcursul unei triplete. Factorul EF-G determină eliberarea moleculei de ARNt I din situsul
P. În momentul următor, în situsul P astfel eliberat se transferă dipeptidil-ARNt II. Se eliberează astfel
situsul A care, la rândul lui, este capabil să lege un nou aminoacil-ARNt.
Terminarea translaţiei. Finalizarea procesului de biosinteză a catenei polipeptidice are loc atunci
când complexul aminoacil-ARNt n ajunge la aşa-numitul codon de terminare sau codon non-sens. Există
trei codoni non-sens care stopează acest proces şi anume tripletele UAA, UAG şi UGA. Aceşti codoni îşi
manifestă rolul lor de stopare a elongării catenei polipeptidice datorită faptului că în citoplasmă nu există
nici un ARNt care să conţină anticodoni complementari cu codonii de terminare.

28
 În urma interacţiunii specifice a factorului de eliberare cu codonul non-sens şi cu ribozomul, are
loc o modificare a specificităţii de acţiune a peptidil-transferazei din subunitatea mare a ribozomului. În
acest moment, enzima catalizează transferul restului peptidil din complexul peptidil-ARNt aflat în situsul
P pe molecula de apă:
O H 2O ARN t n
II H2N – CH – CO – NH – CH – CO–.......... – NH – CH – COOH
H2N – CH – CO – NH – CH – CO –.............–NH – CH – C ~ ARN
tn
I I I I I I
R1 R2 Rn R1 R2 Rn

Aceasta înseamnă că are loc hidroliza legăturii esterice dintre radicalul peptidil şi ARNt, iar în ur-
ma acestui proces catena polipeptidică nou sintetizată de detaşează de ribozom.
Acest mecanism al biosintezei catenelor polipeptidice demonstrează faptul că doar structura pri-
mară a proteinelor este codificată genetic. Nivelele superioare de organizare structurală ale proteinelor,
fiind condiţionate în mod direct de structura loc primară, se desăvârşesc post-translaţional datorită inter-
acţiunilor specifice dintre resturile de aminoacizi ce intră în alcătuirea catenelor polipeptidice respective.
Viteza de biosinteză a proteinelor este, în general, foarte mare. La bacterii de exemplu, se
încatenează între 20 şi 40 de aminoacizi pe secundă, iar la eucariote aproximativ un aminoacid pe secun-
dă. Această viteză crescută de încatenare poate fi explicată, printre altele, prin faptul că moleculele de
ARNm pot fi translate simultan de mai mulţi ribozomi. Complecţii activi formaţi din ARNm, doi sau mai
mulţi ribozomi şi catena polipeptidică aflată în creştere se numesc polisomi:
Catenã
polipeptidicã

ARNm

29
 2. Metabolismul normal și patologic al glucozei și triacilglicerolilor
Glicoliza anaerobă a glucidelor (calea Embden – Meyerhoff – Parnas)
Funcţia principală a glucozei în organism este aceea de a servi drept sursă de energie metabolică.
Eliberarea energiei încorporate în molecula de glucoză se realizează fie parţial, prin degradarea sa la
piruvat, fie total, prin oxidare la dioxid de carbon.
Oxidarea glucozei până la piruvat presupune parcurgerea glicolizei – cale metabolică elucidată de
către Embden, Meyerhoff şi Parnas. Piruvatul rezultat în glicoliză este oxidat în continuare până la dioxid
de carbon prin antrenarea sa în ciclul Krebs, în condiţiile în care ţesuturile dispun de oxigen sau este redus
la lactat, în condiţiile în care aportul de oxigen este scăzut.
Secvenţa glicolitică se desfăşoară în citosol şi presupune următoarele transformări catalizate enzi-
matic:
– conversia glucozo – 6 – fosfatului la fructozo – 6 – fosfat;
– fosforilarea fructozo – 6 – fosfatului;
– scindarea fructozo – 1,6 – difosfatului;
– oxidarea fosforilantă a gliceraldehid – 3 – fosfatului;
– transformarea 3 – fosfogliceratului în piruvat;
– obţinerea acidului L – lactic.
Însumând toate transformările ce au loc se obţine următoarea reacţie globală pentru glicoliză:

C6H12O6 + 2ATP + 2 H3PO4 + 2 ADP → 2 acid lactic + 4 ATP

Aceasta înseamnă că randamentul energetic al degradării glucozei până la acid lactic este de 2
moli ATP.
Schematic, calea de degradare anaerobă a glucidelor prin glicoliză poate fi redată astfel:

30
 Fermentaţia glucidelor de către microorganisme
Prin fermentaţie se înţelege procesul complex de degradare anaerobă a glucidelor de către micro-
organisme în scopul obţinerii energiei necesare proceselor lor fiziologice.
În funcţie de natura produsului final care predomină cantitativ în mediul de fermentaţie şi care ca-
racterizează procesul, există mai multe tipuri de fermentaţie:
– alcoolică, rezultă etanol;
– lactică, rezultă acid lactic;
– acetică, rezultă acid acetic;
– citrică, rezultă acid citric, etc.
Fermentaţia alcoolică este realizată de drojdii şi unele bacterii care metabolizează glucoza cu
formare de alcool etilic şi CO2. Materia primă este reprezentată de glucoza liberă din sucurile de fructe,
glucoza obţinută din maltoză şi zaharoză sau din amidon, ultimul fiind supus mai întâi zaharificării cu
31
ajutorul amilazelor. Deoarece levurile nu conţin amilaze, mediul de fermentaţie se suplimentează cu malţ
(orz încolţit) sau preparate amilazice izolate din ciuperci. Maltoza formată din amidon sub acţiunea ami-
lazelor este scindată apoi în glucoză de către maltaza din levuri. Fermentaţia alcoolică decurge după un
mecanism care este identic până la etapa de formare a acidului piruvic inclusiv, cu secvenţa reacţiilor din
glicoliză. Spre deosebire de glicoliză, acidul piruvic în fermentaţia alcoolică este supus decarboxilării ire-
versibile în acetaldehidă sub acţiunea piruvatdecarboxilazei care are drept coenzimă TPP. În etapa finală
alcooldehidrogenaza reduce cu ajutorul NADH acetaldehida în alcool etilic.
Tulburările metabolismului glucidelor se manifestă sub forma a două sindroame:
- hiperglicemia;
- hipoglicemia.
Factorii hiperglicemianţi:
- glucagonul - hormon al celulelor alfa ale pancreasului
- adrenalina
- hormonii glucocorticoizi ai suprarenalei
- hormonul somatotrop al hipofizei
- tiroxina
Factorii hipoglicemianţi:
- insulina - hormoni ai celulelor beta ale pancreasului.
Formarea corpilor cetonici
Sub denumirea generică de "corpi cetonici" sunt cuprinse mai multe substanţe, dintre care 3 au
importanţă fiziologică şi patologică la om: acetona, acidul beta hidroxibutiric (acidul cetohidroxibutiric)
şi acidul acetil acetic. Aceşti trei compuşi sunt capabili să determine în organism o acidoză metabolică
endogenă (pH-ul sângelui scade sub normal), numită cetoacidoză sau acidocetoză. Excesul corpilor ceto-
nici din sânge conduce la eliminarea lor prin urină şi prin aerul expirat (cetoacidoză gazoasă).

Între corpii cetonici există o strânsă legătură:

Corpii cetonici odată formaţi, se acumulează în sânge (cetonemie) până la un anumit prag, peste
care se elimină odată cu urină (cetonurie). O caracteristică a acestor substanţe, constă în volatilitatea lor,
astfel încât, dacă se instalează cetoacidoza, prezenţa lor în urină, în aerul expirat sau în transpiraţie, poate
fi semnalată prin miros, simţindu-se ca oţetul sau ca merele stricate. Cetonemia şi cetonuria, în faza inci-

32
pientă, nu produc acidoză metabolică (cetoacidoză), deoarece organismul dispune de sisteme tampon pen-
tru neutralizarea excesului moderat de acizi.
Corpii cetonici se formează în organismul uman și animal, în cantitate mică, ca un proces fiziolo-
gic normal sau în cantitate mare, în cazul unui metabolism dereglat. Compuşii care pot genera corpi ceto-
nici în corp, poartă denumirea de substanţe cetoformatoare. Substanţele cetoformatoare nu creează pro-
bleme, decât atunci când metabolismul nu se poate desfăşura corect, astfel încât organismul se încarcă cu
produşi intermediari de acest fel, care produc acidocetoza. Corpii cetonici formaţi, în afara unor dereglaje,
sunt eliminaţi, în parte prin urină, iar cei rămaşi sunt utilizaţi în neosinteze, de obicei în sinteza glucidelor.
Acumularea în exces a corpilor cetonici, apare deci, fie ca o consecinţă a unei catabolizări defec-
tuoase a acizilor graşi (vezi soarta lipidelor în organismul omului), fie ca o nevoie stringentă a organismu-
lui în a sintetiza glucoză pe baza resturilor de lipide, cele două aspecte, fiind de cele mai multe ori inter-
dependente. Trebuie subliniat faptul că nu toţi cataboliţii care conduc spre acidoză sunt corpi cetonici, pe
de-o parte şi că întotdeauna cetoacidoza îşi are originea în tulburările metabolismului intermediar, pe de
ală parte. Principala substanţă care se opune formării corpilor cetonici în organismul uman este insulina.
Decarboxilarea oxidativă a acidului piruvic
În majoritatea celulelor vegetale şi animale, precum şi la unele microorganisme, acidul piruvic se
degradează prin decarboxilare oxidativă cu formare de acetil – CoA. Acest proces este catalizat de un
complex multienzimatic numit piruvatdehidrogenază, format din trei enzime şi cinci coenzime: piruvat-
dehidrogenaza, dihidrolipoil-transacetilaza, dihidrolipoil-dehidrogenaza şi respectiv tiaminpirofosfatul,
acidul lipoic, coenzima A, nicotinamidadenindinucleotidul (NAD) şi flavinadenindinucleotidul (FAD).
Reacția globală este următoarea:

Ciclul Krebs (ciclul acizilor tricarboxilici, ciclul acidului citric)

Ciclul acizilor tricarboxilici reprezintă o succesiune de reacţii prin parcurgerea căreia fragmentul
acetil – CoA este oxidat până la dioxid de carbon. Etapele ciclului au fost postulate şi demonstrate ulterior
de către Hans Krebs care, cu câţiva ani înainte, elucidase etapele procesului de ureogeneză.
Cele două molecule de dioxid de carbon care se formează la fiecare tur al ciclului rezultă prin
scindarea restului acetil din acetil – CoA. Funcţionarea continuă a ciclului Krebs este condiţionată de
reoxidarea celor trei molecule de NADH şi FADH2 în lanţul respirator, cu producerea de ATP. La nivelul
mitocondriilor, pentru fiecare moleculă de NADH se formează trei molecule de ATP, iar un mol de
FADH2 generează doi moli de ATP. Ciclul acizilor tricarboxilici este strict aerob, în timp ce glicoliza se
poate desfăşura atât în condiţii aerobe cât şi anaerobe. Bilanţul energetic al ciclului Krebs arată că prin
degradarea restului acetil pe această cale se formează 12 moli de ATP:

33
 Gluconeogeneza
Gluconeogeneza reprezintă procesul de formare a glucozei în organismul animal din componente
neglucidice. Componentele neglucidice pot fi: diferiţi aminoacizi proveniţi din proteinele din hrană, glice-
rolul care rezultă în urma degradării lipidelor şi care se transformă în triozofosfat pentru a putea participa
la gluconeogeneză sau diferite molecule rezultate din catabolismul aerob sau anaerob al glucozei.
Astfel, în condiţiile în care organismului nu i se asigură cantitatea necesară de glucide, acesta are
posibilitatea de a transforma alte biomolecule în glucide, care sunt transportate apoi spre ţesuturile care au
absolută nevoie de acestea, ţesuturile glucodependente: ţesutul nervos, muscular sau eritrocitele.
Gluconeogeneza poate fi considerată o inversare a glicolizei, pentru că dacă se porneşte de la aci-
dul lactic (obţinut prin glicoliză) rezultă glucoză.
Schematic, gluconeogeneza poate fi redată astfel:

34
 Astfel, acidul lactic, aminoacizii sau glicerolul se pot transforma în glucide. Acestea vor fi prelua-
te de circuitul sanguin, unde asigură glicemia sau se poate stoca în ficat sau mușchi sub formă de glico-
gen.
Biosinteza glicogenului - glicogenogeneza
Glicogenul se sintetizează în ficat din glucoza adusă pe cale sanguină în prezenţa unei enzime: gli-
cogen sintetaza. Glucoza participă la biosinteză sub formă activată de UDP-glucoză.
Pentru biosinteza glicogenului, în ficat trebuie să existe fragmente de glicani (cel puțin maltoză)
aşa numitul “poliozid primar”. Acesta s-a format din glicogen prin hidroliză, sub acţiunea unor amilaze
speciale. Prin stabilirea legăturilor glicozidice între poliozidul primar şi molecula de glucoză transportată
de UDP, acesta va creşte, formându-se în final glicogenul. Formarea glicogenului este stimulată de hor-
monul hipoglicemic, deci de insulină.
Structura puternic ramificată a glicogenului este asigurată de prezenţa unei enzime, numită enzimă
de ramificaţie. Pornind de la un poliozid conţinând n resturi de glucoză, prin reacţia acestuia cu o molecu-
lă de glucoză va rezulta un poliozid conţinând (n+1) rest de glucoză:
Poliglucid (n) + glucoză –―˃ Poliglucid (n+1)
Procesul continuă prin atașarea succesivă a noi resturi de glucoză:
Poliglucid (n+1) –―˃ Poliglucid (n+2)
Glicogenul format se stochează în ficat, unde va constitui rezerva de glucoză a organismului.
Catabolismul triacilglicerolilor
Triacilglicerolii (trigliceridele) ca formă de depozitare a excesului caloric al organismului se gă-
sesc în cantităţi apreciabile în ţesutul adipos. Un adult normal (bărbat de 40 de ani şi 70 de kg) cuprinde
15 kg ţesut adipos (135 kilocalorii). Energia potenţială a acilglicerolilor este cuprinsă în catenele bogate

35
în hidrogen ale resturilor acil. În ţesuturi catabolismul triacilglicerolilor are loc în etape, până la formarea
de glicerol şi acizi graşi corespunzători care se absorb la nivelul peretelui intestinal.
Procesul este catalizat de către lipază, enzimă întâlnită atât la plante, microorganisme cât şi în ţe-
suturile animale. La animale lipidele sunt mai întâi emulsionate sub acţiunea sărurilor biliare din bilă ceea
ce determină creşterea suprafeţei de contact dintre cele două faze.

Catabolismul glicerolului
Glicerolul este component al gliceridelor şi fosfogliceridelor. Liber se formează prin hidroliza ti-
sulară a trigliceridelor. Pentru ca glicerolul să reintre în fluxul metabolic el este mai întâi fosforilat la gli-
cerol – fosfat sub acţiunea glicerol kinazei:

CH 2 OH ATP ADP CH 2 OH

CH OH CH OH
glicerol-kinază
CH 2 OH CH 2 O P

glicerol glicerol-fosfat

Această enzimă este foarte activă în ficat, dar este practic absentă în adipocite. Glicerolul format
în ţesutul adipos difuzează în plasmă de unde este captat de ficat care îl utilizează după conversie în glice-
rol – fosfat.
Glicerol–fosfatul mai poate fi obţinut din glucoză, mai exact din dihidroxiaceton – fosfat, inter-
mediar al glicolizei anaerobe, prin reacţia reversibilă:

36
 După condiţiile specifice fiecărui ţesut, glicerol – fosfatul poate evalua pe următoarele căi metabo-
lice:
– poate fi transformat în trigliceride sau fosfogliceride;
– după conversia sa într-un triozofosfat (dihidroxiaceton – fosfat şi 3 – gliceraldehid – fosfatul) poate
urma calea glicolitică degradativă şi apoi oxidare completă la dioxid de carbon şi apă; ca triozofosfat poa-
te fi substrat gluconeogenetic.
Catabolismul acizilor graşi
Degradarea acizilor graşi se face pe mai multe căi. Cea mai importantă este β-oxidarea care repre-
zintă procesul de degradare completă cu formare de dioxid de carbon, apă şi energie. Această cale de de-
gradare a fost postulată prima dată în 1904 de către Franz Knopp. Hrănind animalele de experienţă cu fe-
nil – derivaţi ai acizilor carboxilici cu până la cinci atomi de carbon în moleculă, autorul studiază metabo-
lismul acestor substanţe urmărind produşii ce apar în urină. El constată că derivaţii cu număr impar de
atomi de carbon au fost oxidaţi la acid benzoic, iar cei cu număr par de atomi de carbon dau acid fenil –
acetic.
Din aceste experimente Knopp trage concluzia că degradarea acizilor graşi are loc cu desprinderea
treptată a unor fragmente cu doi atomi de carbon. Mecanismul β-oxidării a fost clarificat cu aproape ju-
mătate de secol mai târziu când Lynen reuşeşte să izoleze din drojdii acetil – CoA. El conchide că degra-
darea acizilor graşi prin β-oxidare se realizează prin clivarea unor fragmente cu doi atomi de carbon sub
formă de acetil – CoA.
Procesul β-oxidării acizilor graşi se realizează în mai multe etape. Prima etapă o reprezintă activa-
rea acizilor graşi prin formarea unor complecşi cu CoA. Reacţia de activare este catalizată de enzime spe-
cifice numite tiokinaze sau acil – CoA – sintetaze.
La rândul ei, etapa de activare cuprinde două faze: mai întâi acidul gras interacţionează cu ATP –
ul formând un produs intermediar – acil - adenilatul.
După etapa de activare, complecşii acil – CoA astfel formaţi pătrund în mitocondrii unde se reali-
zează degradarea propriu-zisă.
Transformările ce urmează sunt ciclice, la fiecare ciclu desprinzându-se câte doi atomi de carbon
sub formă de acetil – CoA, iar noul acil – CoA ce este mai scurt deci cu doi atomi de carbon, reia un nou
ciclu de transformări.
Reacțiile ce au loc pot fi reprezentate astfel:

37
 Biosinteza triacilglicerolilor
Acest proces biosintetic poate utiliza în calitate de precursori glicerolul şi acizii graşi preexistenţi,
adică rezultaţi în urma hidrolizei lipidelor sau se poate realiza de novo prin utilizarea unor produşi inter-
mediari ai metabolismului glucidic.

Atunci când acizii graşi rezultaţi prin hidroliza lipidelor sunt insuficienţi, ei se sintetizează prin
utilizarea în calitate de precursori a acetil – CoA. Calea de biosinteză a triacilglicerolilor poate fi redată
schematic astfel:

38
 Biosinteza acizilor graşi
Biosinteza acizilor graşi are loc în ţesutul adipos, ficat şi glanda mamară şi se poate desfăşura pe
două căi: calea malonil-CoA şi calea elongaţiei.
Calea malonil-CoA are loc în citoplasmă şi porneşte de la acetil-CoA, care reacţionează cu CO2
şi formează malonil-CoA. Aceasta este foarte reactivă şi reacţionează cu un acid gras activat, preexistent
în mediul de reacţie:

Compusul rezultat va fi implicat în reacţii care constituie o cale inversă β-oxidării şi în urma că-
rora acidul gras preexistent şi-a mărit catena cu doi atomi de carbon. Aceste reacţii sunt:
▪ dehidrogenare,
▪ deshidratare,
▪ hidrogenare.

39
 Calea elongaţiei are loc în mitocondrii şi porneşte de la un acid gras inferior, aflat în stare activa-
tă şi acetil-CoA. Cei doi componenţi se vor cupla sub acţiunea acidului gras sintetazei, iar compusul for-
mat, pe o cale inversă β-oxidării va forma un acid gras cu doi atomi de carbon mai mult decât cel iniţial.
Patologia metabolismului lipidic
Metabolismul lipidic, desfășurat în majoritatea organelor și ţesuturilor, este controlat de factori neuro-
endocrini. Orice modificare patologică a ciclului metabolic, determină apariţia unor afecţiuni cu manifes-
tări grave pentru organism.
Astfel, diabetul zaharat este generat de dezechilibrul balanţei glucidice, dar și a celei lipidice.
Ateroscleroza apare datorită unor tulburări în structura și depozitarea lipidelor. Hepatitele acute și croni-
ce, pancreatitele, sindromul nefrotic, obezitatea etc. fac parte din patologia metabolismului lipidic.
Plasma conţine complexe lipoproteice, în structura cărora se găsesc triacilglicerolii, colesterolul, fo-
sfolipidele și, uneori, acizii graşi liberi. În funcţie de raportul în care se află lipidele comparativ cu protei-
nele, în structura complexelor lipoproteice, se disting:
• LP cu densitate mare (high density lipoprotein-HDL): 1,21-1,063;
• LP cu densitate scăzuta (low density lipoprotein-LDL): 1,063-1,006;
• LP cu densitate foarte mica (verry low density lipoprotein-VLDL): 1,006-0,94;
• Chilomicroni : 0,94-0,90.
Formele de hipo- și hiperlipoproteinemii, cauza multor afecţiuni grave, se datorează variaţiilor canti-
tative ale acestor complexe lipoproteice.
Depozitarea anormală a lipidelor în diverse organe și ţesuturi (mai ales a celui nervos), cunoscută sub
numele de lipidoze, conduce la maladii extrem de grave pentru organism. Apariţia lipidozelor se datorea-
ză unor perturbări în activitatea enzimatică a metabolismul lipidic.

40