Sunteți pe pagina 1din 15

MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII

AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT “B.P. HAȘDEU” DIN CAHUL
FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
CATEDRA: DEPARTAMENTUL DREPT

Referat
Tema:
Structura politică

Cuprins:
1. Conceptul de cultura politica
2. Elementele principale ale culturii politice
3. Tipuri de cultură politică
4. Valorile politice şi socializarea politică
5. Subculturi politice
6. Concluzie
7. Bibliografie

1. Definirea culturii politice


În ultimele decenii, conceptul de „cultură politică” a animat în modul cel mai profund
dezbaterile cercetătorilor din domeniul ştiinţelor politice. Aceasta se datorează faptului că acest
concept este unul greu de definit, existând şi în prezent numeroase controverse în ceea ce
priveşte semnificaţia şi utilitatea lui pentru ştiinţele politice. Conceptul a fost utilizat, în
domeniul antropologiei, sociologiei şi psihologiei, de unde a fost importat de către ştiinţele
2
politice, aducând cu el atât avantajele, cât şi ambiguităţile sale. Cu toate acestea, numărul mare al
studiilor legate de cultura politică şi legătura acesteia cu regimul politic apărute în ultimele două
decenii, dovedesc importanţa acestui concept. Preocupările legate de modul în care funcţionează
sistemele politice sunt mult mai numeroase tocmai în statele cu sisteme politice dezvoltate şi
stabile, de factură democratică.
Studierea impactului factorilor culturali a apărut odată cu primele preocupări legate de
politic, deoarece era evident că analiza rolului factorilor economici şi sociali dintr-o societate, a
instituţiilor şi aranjamentelor legale nu sunt suficiente pentru înţelegerea şi explicarea
resorturilor interioare, uneori ascunse, care stau la baza creării şi funcţionării respectivului regim
politic. Introducerea conceptului de „cultură politică” a avut tocmai rolul de a suplini
acest „handicap” al ştiinţelor politice. Conceptul a intrat târziu în utilizarea ştiinţelor politice,
însă introducerea lui a avut un efect benefic, deoarece a permis cercetătorilor din acest domeniu
să explice foarte multe fenomene şi evenimente politice a căror semnificaţie scăpa analizelor
politice (spre exemplu, în categoria statelor democratice intră un număr foarte mare de ţări, dar
este evident că modul în care instituţiile au apărut şi funcţionează diferă de la o ţară la alta, iar
acest lucru se datorează în mare măsură diferenţelor de cultură politică ale respectivelor
popoare).
Înainte de a vedea înţelesul şi definiţiile contemporane este utilă o prezentare succintă a
principalelor contribuţii legate de influenţa factorilor culturali în societate şi a influenţei
reciproce existente între cultură şi regimul politic, din antichitatea greacă şi până în prezent.
Printre cei mai vechi şi importanţi gânditori politici, preocupaţi de influenţa şi importanţa
factorilor culturali se numără Platon şi Aristotel. Autorul Republicii şi Legilor a susţinut
necesitatea educaţiei populaţiei, dar mai ales a elitei politice, astfel încât aceasta să-şi dezvolte
acele abilităţi specifice pentru buna guvernare a societăţii. Platon a formulat celebrul principiu al
„analogiei dintre cetate şi om” şi a arătat foarte clar că instituţiile şi calitatea guvernării depind
de atitudinile şi educaţia cetăţenilor din cetatea respectivă, intuind, ceea ce astăzi este
demonstrat: faptul că educaţia şi familia joacă un rol deosebit în procesul de socializare politică.
Atât forma de guvernământ, cât şi sufletul individului, au aceleaşi părţi, problema centrală pentru
fiecare individ sau forma de guvernare fiind de a controla impulsurile şi pornirile înflăcărate de
către partea raţională. Conform filosofului grec, partea raţională este „iubitoare de înţelepciune”,
fiind reprezentată în cetatea ideală de regele-filosof, partea înflăcărată este „iubitoare de
victorii”, la nivelul cetăţii fiind întâlnită sub forma clasei paznicilor, iar cea apetentă „iubitoare
de câştig”, întruchipată de categoriile cu ocupaţii comerciale. Forma ideală de societate este
aceea în care partea raţională, reprezentată de regele-filosof, se află la conducerea cetăţii, fiind

3
clasa cea mai potrivită, din punct de vedere a cunoaşterii şi competenţei, pentru a se ocupa de
gestionarea problemelor cetăţii.
Tot în aceeaşi direcţie spune şi Aristotel atunci când dedică un capitol întreg rolului
esenţial pe care îl joacă factorii educaţionali asupra individului şi instituţiilor politice. El
consideră că educaţia trebuie să fie prioritatea numărul unu a oricărui regim politic, motivul fiind
acela că moravurile individuale sunt cele care susţin regimul respectiv; în lipsa unor moravuri
corespunzătoare, regimul politic degenerează şi decade. Tocmai de aceea, sistemul educaţional
trebuie să fie public şi să sădească în moravurile viitorilor cetăţeni ideea că ei aparţin cetăţii, faţă
de care au anumite responsabilităţi.
Cea mai bună apărare împotriva abuzurilor, dar şi substanţa funcţionării eficiente a instituţiilor
politice, o reprezintă existenţa unui popor educat, cu un grad ridicat al conştiinţei şi activismului
politic, capabil să se autoguverneze. Acesta este crezul unuia dintre cei mai lucizi şi profunzi
analişti ai fenomenului politic în general şi al democraţiei americane în particular, Alexis de
Tocqueville. Geniul autorului francez a constat în faptul că a intuit influenţa democraţiei asupra
sentimentelor şi moravurilor societăţii americane în formare, dar şi a ceea ce el numeşte
„înclinaţiile inimii” americanilor asupra instituţiilor şi practicilor politice. Find observator,
Tocqueville descrie influenţa mişcării intelectuale, a individualismului a familiei şi
religiei în societatea americană din secolul al XIX-lea, dovedind că această reţea complexă
existentă la nivelul societăţii americane are rolul de a asigura funcţionarea regimului democratic.
Una dintre explicaţiile oferite de autor referitor la modul de funcţionare a democraţiei americane
implică faptul că în SUA a existat o egalitate a condiţiilor sociale şi economice printre coloniştii
fondatori, ce au imprimat un anumit specific sistemului politic american; la acesta, mai trebuie
adăugat spiritul religios şi de libertate al primilor colonişti americani. Prin punctul de plecare al
societăţii americane pot fi explicate opiniile, obiceiurile, legile şi evenimentele politice
americane.
Actualitatea descoperirilor lui Tocqueville este demonstrată de un studiu recent care,
pornind de la tezele enunţate de autorul francez, încearcă să vadă care sunt „înclinaţiile inimii” în
societatea americană contemporană. Autorii americani observă faptul că tradiţiile intelectuale
venite din istoria Statelor Unite sunt foarte puternice, în mod special privitor la influenţa asupra
culturii politice americane din zilele noastre. Tradiţia religioasă şi republicană, individualismul
utilitar şi expresiv sunt încă puternic reprezentate la nivelul majorităţii indivizilor americani, dar
modernizarea şi dezvoltarea economică au determinat apariţia unor noi forme de raportare la
viaţa publică: cultura politică americană a devenit un amestec al influenţelor istorice, în care au
fost încorporate şi tendinţe şi idei moderne (spre exemplu, cazul influenţei terapeutice, practicate
de un număr din ce în ce mai mare de americani, asupra vieţii private şi publice). Cu toate
4
modificările survenite în cei 200 de ani care au trecut de la analiza lui Tocqueville, autorii
descoperă că religia şi individualismul continuă să joace un rol important în societatea americană
contemporană, cu efecte evidente asupra sistemului politic american.
Un alt gânditor politic tributar convingerii că instituţiile politice şi economice ale unei
societăţi nu pot fi explicate de unele singure, ci este nevoie să studiem şi alţi factori existenţi în
societatea respectivă, deoarece aceştia au avut, la un moment dat, un rol important în trasarea
modului în care respectivele instituţii funcţionează, a fost Max Weber. El a demonstrat, la
începutul secolului al XX-lea, faptul că religia şi ideile promovate de aceasta au o influenţă
importantă în ceea ce priveşte modul în care oamenii percep societatea, viaţa economică sau
politică, precum şi modurile lor de acţiune. Astfel, Max Weber a arătat că religia protestantă a
avut o influenţă majoră în dezvoltarea economică a statelor occidentale, mult mai puternică decât
cea a catolicismului. Relaţia dintre capitalism şi protestantism se bazează pe faptul că preceptele
religioase prevăd obligaţia individului de a fi implicat şi de a avea succes în viaţa pământească
(spre deosebire de catolicism, dar şi de ortodoxie, cu accentul pus pe o viaţă morală care să
permită mântuirea în viaţa de apoi). De altfel, ideile economiştilor din secolele al XVIII- lea şi al
XIX-lea au avut o influenţă foarte puternică asupra mentalului colectiv, dar şi al acţiunii
economice şi politice7 ale cetăţenilor şi liderilor politici din perioada următoare. Ideile politice
sau economice sunt influenţate de epoca istorică în care trăiesc autorii respectivi, dar, în acelaşi
timp, ideile pe care ei le promovează determină modificări ulterioare, mai mult sau mai puţin
importante, în funcţie de impactul autorului respective.
Mai mult decât atât, unele teorii recente au demonstrat faptul că ideile capitalismului,
bazate pe urmărirea intereselor materiale, economice şi încercarea de îmbogăţire a indivizilor au
avut în plan politic rolul de a frâna tendinţele şi pasiunile distructive ale indivizilor, de a crea
modalităţi de cooperare între aceştia la nivelul societăţii. Cooperarea economică a determinat
dezvoltarea abilităţilor necesare cooperării politice, modificând logica ce a dominat mentalul
colectiv multe secole şi în care indivizii se aflau în competiţie distructivă. Dezvoltarea
modalităţilor de cooperare economică, cu efect evident în plan politic, au făcut ca politica
ultimelor două secole să nu mai fie bazată pe anihilarea concurentului, ci pe identificarea
modalităţilor prin care toţi cei implicaţi în jocul economic sau politic, să aibă ceva de câştigat.
Dezvoltarea teoretică actuală a conceptului de „cultură politică” a avut loc în anii ’50 şi
’60 ai secolului trecut, atunci când au apărut principalele lucrări în domeniu, permise şi de
evoluţia metodologiei ştiinţelor politice, în special a studiilor cantitative ale diferitelor fenomene
sociale. Într-un studiu din 1966, Gabriel Almond şi Bingham G. Powell defineau cultura politică
ca pe un model de atitudini individuale şi de orientări faţă de politică, manifestate în rândul

5
membrilor unui sistem politic. Ea este un fenomen subiectiv aflat la baza acţiunilor politice
cărora le conferă importanţă.
Există astăzi o multitudine de definiţii date culturii politice, unele dintre acestea punând accentul
pe aspectul psihic, individual al culturii, altele pe latura instituţională, atitudinală sau
comportamentală. Din perspectivă psihologică, Sidney Verba ne oferă o definiţie conform căreia
cultura politică este alcătuită dintr-un sistem de credinţe empirice, simboluri expresive şi valori
ce definesc modul în care are loc acţiunea politică. Ea exprimă orientarea subiectivă a individului
în ceea ce priveşte politica. În acest context, merită menţionată şi lucrarea elaborată de către
Almond şi Verba, prin care, cei doi autori, au devenit şi părinţii conceptului de „cultură civică”.
În viziunea acestora11, cultura politică se referă la atitudinile cetăţenilor faţă de sistemul politic în
general, dar şi faţă de părţile sale componente, incluzând şi atitudinile acestora faţă de ceea ce
înseamnă binele comun. Cultura politică completează celelalte tipuri de cultură ale individului
(cultura economică, cultura religioasă, etc.). Când vorbim despre cultura politică a unei naţiuni,
ne referim la sistemul politic, aşa cum a fost internalizat în cunoştinţe, sentimente şi evaluări ale
populaţiei sale.
Conceptului este utilizat pentru crearea unei legături între explicaţiile legate de
comportamentul politic individual şi analizele macro ce includeau dezvoltarea economică şi
instituţională. La nivelul oricărui sistem politic există un anumit set de credinţe, atitudini, opinii,
valori, orientări, simboluri şi idei ce reglementează interacţiunea dintre viaţa intimă şi cea
publică a individului, modul în care acesta se comportă în spaţiul public, felul în care percepe şi
se implică în formele de cooperare socială. Din acest punct de vedere, cultura politică se prezintă
sub forma unui amestec între istoria colectivă a unei naţiuni, dar şi evoluţia individuală a
milioanelor sau zecilor de milioane de indivizi care o compun.
Pentru Dogan şi Pelassy, cultura politică este un concept care desemnează un set de
credinţe politice, de sentimente şi valori care prevalează pentru o naţiune la un moment dat.
Cultura este o componentă majoră a jocului politic, deoarece filtrează percepţiile, determină
atitudinile şi influenţează modalităţile de participare.
Cultura politică reprezintă un set de credinţe, valori, aşteptări şi mai presus de orice
atitudini, pe care oamenii le au legat de autoritate, societate şi politică. În consecinţă, aceasta
reprezintă modul în care oamenii gândesc şi simt faţă de sistemul politic, fiind implicată atât
partea afectivă, cât şi partea raţională a individului. Cultura politică implică acele valori
fundamentale pe care oamenii le-au dobândit prin intermediul socializării politice, pe tot
parcursul vieţii.
În concluzie, ceea ce trebuie remarcat legat de conceptul de cultură politică este că,
indiferent de cum îl definim sau îl utilizăm, el ne permite să analizăm şi să explicăm
6
comportamentele individuale şi colective dintr-o societate, apariţia şi dezvoltarea instituţiilor,
normelor şi practicilor politice. Conceptul ne ajută să comparăm modul în care funcţionează
diverse regimuri politice, dar şi să facem previziuni în ceea ce priveşte viitorul unui regim
politic. Indiferent dacă ne place sau nu, sistemul politic are, la rândul său, o influenţă foarte mare
asupra individului, a modului său de gândire şi acţiune, precum şi a felului în care se raportează
la semenii săi.

2. Elementele principale ale culturii politice


După cum s-a văzut, majoritatea definiţiilor culturii politice se raportează la cunoştinţe,
opinii, valori, aşteptări, atitudini şi moduri de acţiune ale individului, determinate de modul în
care el se percepe pe sine în cadrul sistemului politic. În general, prin valori se înţeleg acele
fenomene, elemente, concepte create de oameni în activitatea lor socială sub forma ideilor,
concepţiilor, teoriilor, programelor, doctrinelor politice referitoare la rolul şi locul omului în
cadrul societăţii în general şi a sistemului politic în particular. Nu toate valorile sunt valori
politice; multe valori, dacă nu majoritatea, sunt valori umane non-politice, însă, ele pot
determina, la un anumit moment, modul cum un individ percepe sau acţionează în plan social.
Unele valori politice au avut o existenţa multimilenară: este suficient să ne gândim la
valoarea libertăţii sau egalităţii, pentru a vedea că acestea au jucat un rol important în mentalul
colectiv în aproape întreaga istorie a omenirii. În general, valorile politice reprezintă valori
colective, create de către grupurile, comunităţile sau societăţile politice. Valorile politice se
filtrează prin conştiinţa politică a individului sau a grupurilor şi se raportează la ideologiile
politice. Ele nu sunt în mod neapărat valori exclusive ale puterii, însă valorile politice se
raportează în mod necesar la putere: fie pentru a o sprijini şi legitima, fie pentru a o contesta sau
schimba cu valori alternative.
Conştiinţa politică este creată şi acumulată în mod spontan, pe cale empirică, de oameni,
pe baza experienţei, mentalităţilor, obiceiurilor şi a tradiţiilor istorice. Ea este difuză,
nestructurată, nesistematizată şi are o valoare ştiinţifică limitată, întrucât în cadrul ei
precumpănitoare sunt elementele empirice. Conştiinţa comună este conştiinţa de toate zilele sau
conştiinţa maselor. Dezvoltarea ştiinţei în rândul maselor atât prin sistemul de învăţământ, prin
mass-media, dar şi în urma activităţii desfăşurate de partidele politice, interesate în ridicarea
nivelului politic al maselor, în vederea însuşirii şi receptării programelor şi doctrinelor lor
politice, au determinat restrângerea considerabilă a sferei empirice a conştiinţei comune din
cadrul conştiinţei politice.
Orice acţiune umană, individuală sau colectivă, orice comportament este determinat de un sistem
de valori. Valoarea îl ajută pe om nu numai să cunoască realitate socială, să şi-o interiorizeze, ci
7
prin mijlocirea ei şi-o transformă în fapte de conştiinţă şi o obiectivizează în practică prin
acţiune şi comportament. Structurând întreaga viaţă socială a oamenilor, acestea se constituie ca
element declanşator şi director al activităţii umane, iar prin încorporarea lor în acţiunea umană
devin scop şi ţel al oricărei activităţi. Lipsa unei concordanţe între sistemul de valori al
individului şi valorile sociale dominante determină alienarea individului sau grupului social
respectiv; este fenomenul care în psihologia politică contemporană poartă denumirea de
disonanţă cognitivă.
„Orientarea politică” se referă la aspectele internalizate ale obiectelor şi relaţiilor.
Orientarea politică include trei orientări: „orientarea cognitivă”, adică cunoaşterea sistemului
politic, rolurilor sale şi a deţinătorilor acestor roluri şi aprecierea acestuia; „orientarea afectivă”
sau sentimentele privind sistemul politic, rolurile sale, personalul şi performanţa; „orientare
evaluativă” care implică judecăţi şi opinii cu privire la obiectele politice, îmbinând standardele
şi valorile cu informaţia şi sentimentele. Pe lângă modul în care individul percepe sistemul
politic este foarte important de analizat modul în care el se percepe pe sine ca actor politic,
modurile de acţiune pe care le considera la îndemnă şi pe care este gata să le utilizeze, aşteptările
legate de ceea ce ar trebui să se întâmple în urma acţiunii sale politice.
Percepţiile indivizilor privind realitatea socială sunt individuale; fiecare individ, în baza
cunoştinţelor politice dobândite pe parcursul vieţii, a valorilor pe care le împărtăşeşte, filtrează
evenimentele politice într-un mod personal. Percepţia realităţii politice este un produs al minţii
umane, care poate avea o legătură foarte mică cu realitatea, fiind puternic influenţată de emoţii,
ilogic, paranoia, etc. Cercetările din domeniul psihologiei, îndeosebi cele ale lui Sigmund Freud,
au pus în evidenţă că experienţele individului din copilărie îl marchează pentru tot restul vieţii,
filtrând mai târziu modul în care înţelege şi interpretează evenimentele din viaţa sa privată sau
din cea publică.
Majoritatea gânditorilor din antichitate au considerat că omul este o fiinţă exclusiv
raţională, convingere care a fost continuată de ideologia liberalismului; cu toate acestea, pe
parcursul istoriei umane , observăm că, în numeroase cazuri, omul se comportă ilogic. Aşa cum
au observat majoritatea analiştilor vieţii moderne, prăbuşirea valorilor tradiţionale odată cu
modernizarea economică şi politică au determinat alienarea individului, transformarea lui într-o
masă amorfă cu un comportament imprevizibil şi iraţional. Dovezile în favoarea acestor teorii au
fost numeroase în practica politică din secolul al XX-lea: este suficient să ne gândim la
entuziasmul germanilor la venirea lui Hitler la putere şi la sprijinul oferit în cadrul războiului sau
pentru punerea în practică a soluţiei finale.
Mobilizarea oamenilor în politică a dus, aşa cum observau Almond şi Verba, la apariţia
unei culturi politice mondiale, bazată pe participarea cetăţenilor la viaţa politică. Această cultură
8
participativă mondială este diferită între statele democratice, implicând participarea voluntară şi
cele totalitare, caracterizate de participarea forţată a indivizilor. Cu toate acestea mobilizarea
indivizilor în politică a avut drept scop creşterea nivelului de cunoştinţe politice ale populaţiei.
Efectul negativ a fost însă acela că indivizi care nu au interiorizat suficient anumite cunoştinţe,
valori şi practici politice au început să fie activi în plan politic, comportamentul lor fiind dominat
de un amestec al noilor atitudini şi mentalităţi, combinate cu cele preexistente, de obicei
tradiţionale.
În majoritatea ţărilor există o cultură politică dominantă, adică un procent semnificativ al
populaţiei şi al elitei politice împărtăşesc un set comun de valori şi au atitudini similare
favorabile faţă de sistemul politic existent. Conceptul de cultură politică este relevant fiindcă a
permis analize mai puţin generalizante despre caracterul unui popor; el permite diferenţieri,
prezintă cât la sută din populaţia unei ţări este favorabilă regimului şi elitei politice, instituţiilor,
etc. Acest gen de atitudini sunt răspândite la nivelul unei naţiuni, indiferent de etnia, clasa
socială, nivelul de educaţie, sexul, etc.
În afara acestei culturi politice dominante există una sau mai multe subculturi,
determinate de minorităţi din cadrul unei naţiuni, faţă de sistemul politic, social sau economic al
statului respectiv. În general, subculturile prezintă un grad ridicat de intoleranţă faţă de ceilalţi, o
atitudine ostilă în faţa oricărui tip de autoritate, şi o imposibilitate a compromisului. Membrii
respectivelor subculturi prezintă valori alternative la valorile general acceptate în societatea
respectivă, utilizează forme de acţiune politică alternative faţă de cele unanim acceptate de
societate. În foarte multe cazuri, elementele unei subculturi au fost asimilate de către cultura
politică a unui stat (poate cazul cel mai la îndemână este cel al includerii unor părţii a culturii
afro-americanilor în cultura politică americană). Este evident că anumite valori ale unei
subculturi pot deveni la un moment dat cultura politică a respectivei societăţi: astfel valorile
post-materialiste, precum preocuparea pentru protecţia mediului, au devenit, din valori acceptate
de o minoritate, valori împărtăşite de categorii tot mai largi ale societăţilor politice occidentale.
Este important de subliniat că în statele mult mai avansate din punctul de vedere al
democraţiei, unele idei şi valori politice au ajuns să joace un rol important în mentalul colectiv;
în acelaşi timp, în foarte multe cazuri s-a trecut de la nivelul declarativ la transpunerea în
practică a acestor valori politice. În acest sens, să menţionăm faptul că, încă de la 1766, în
Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii apare o sintagmă (care ar putea părea
ciudată multora) şi anume „căutarea fericirii”. Studii recente demonstrează însă că foarte mulţi
americani sunt fericiţi cu viaţa pe care o au şi sunt în continuare încrezători în ceea ce priveşte
posibilitatea „visului american”, ceea ce spune multe despre performanţele economice şi politice
ale sistemului american.
9
Societăţile cu o evoluţie graduală au reuşit ca, pe parcursul secolelor, să găsească noi
valori, precum şi acele modalităţi practice prin care violenţa să fie înlocuită cu forme de
comunicare şi de găsire a consensului. Efectuând un studiu referitor la cultura politică a Italiei,
Robert Putnam a constatat că există diferenţe majore între partea nordică şi sudică a peninsulei
şi, că aceste diferenţe de cultură politică se datorează, în primul rând, evoluţiei istorice şi
tradiţiilor diferite ale celor două regiuni, care au determinat deosebiri în ceea ce priveşte modul
în care funcţionează instituţiile politice. Nordul Italiei a avut o viaţă urbană şi economică
deosebit de active, încă din secolul al XIII-lea, ceea ce a permis cristalizarea unui anumit tip de
relaţii sociale (ceea ce el numeşte „capital social”, un element deosebit de important al culturii
politice, cu o influenţă evidentă în ceea ce priveşte percepţiile şi atitudinile politice ale
italienilor), acestea având o influenţă foarte mare asupra modului cum funcţionează şi este
percepută democraţia între cele două regiuni. Existenţa unor asociaţii voluntare ale cetăţenilor
(cuprinzând o varietate de domenii, de la asociaţii de ajutor reciproc şi până la cluburi sportive)
au avut drept consecinţă crearea unor deprinderi ale cetăţenilor de a acţiona în comun pentru
rezolvarea problemelor pe care le au. Mai mult decât atât, existenţa încrederii între cetăţeni
înlesneşte acţiunea lor în plan politic; atitudinea activistă în plan social se răsfrânge şi în plan
politic. Lipsa încrederii între concetăţeni are efecte devastatoare asupra modului cum
funcţionează sistemul politic şi al percepţiei populaţiei legată de funcţionarea sa sau de calitatea
şi competenţa oamenilor politici; neîncrederea a influenţat şi continuă să influenţeze mentalitatea
persoanelor care locuiesc în sudul Italiei (existenţa unor proverbe de genul: „Nu da împrumut, nu
oferi daruri, nu fă bine, pentru că vei fi rău răsplătit” sau „Dacă vezi casa vecinului în flăcări, adu
repede apă într-a ta” sunt elocvente în ceea ce priveşte gradul de neîncredere între cetăţeni şi ne
pot oferi o imagine a modului de acţiune a lor în plan politic). Problema încrederii în concetăţenii
tăi apare şi în alte lucrări, motivul fiind acela că neîncrederea are ca şi consecinţă politică
funcţionarea improprie a instituţiilor democratice; lipsa încrederii creează o prăpastie între
cetăţeni, precum şi între cetăţeni şi instituţiile sau elitele politice, relaţiile orizontale fiind
înlocuite de cele verticale, bazate pe influenţă politică sau economică, rudenie, etc., ceea ce duce
la coruperea sistemului politic şi a instituţiilor sale.
Contactul cu instituţiile este are o influenţă foarte puternică asupra cetăţenilor, mai ales
dacă experienţa pe care o acumulează este una negativă. Exemplificator din acest punct de
vedere, aşa cum au arătat Almond şi Verba, este faptul că cetăţenii americani şi britanici, nu
numai că au o foarte mare încredere în sistemul lor politic, dar atunci când sunt întrebaţi la ce fel
de tratament se aşteaptă din partea birocraţiei şi poliţiei, majoritatea respondenţilor din cele două
ţări se aşteaptă la un tratament corect, comparativ cu încrederea scăzută existentă în rândul
respondenţilor mexicani sau italieni. Tocmai această neîncrederea în instituţiile politice a fost
10
cauza prăbuşirii democraţiei italiene şi a Republicii de la Weimar şi, din nefericire, a permis
ascensiunea regimurilor totalitare în cele două state europene.
În lipsa unui sentiment de ataşament pentru sistemul politic, majoritatea cetăţenilor
statului respectiv vor căuta forme de ataşament faţă de istoria mai îndepărtată sau apropiată, faţă
de diverse personalităţi istorice din perioade anterioare. Lipsa încrederii în sistemul politic
existent şi existenţa unei culturi politice contestatare determină slăbiciunea respectivului sistem,
apatia cetăţenilor sau în cazurile mai grave, forme violente de acţiune politică pentru reformarea
sau schimbarea respectivului sistem politic. Atitudinile favorabile la adresa funcţionării
sistemului politic sunt cele care generează, în cele din urmă, mândria naţională şi optimismul
cetăţenilor statului respectiv.

3.Tipuri de cultură politică


Toate aceste definiții ale culturii politice au ca numitor comun faptul că înfățișează dimensiunea
subiectivă a practicii politice, se referă explicit la dimensiunile psihologice ale politicului care
sunt, în esență, trei:
1. cognitivă (cunoștințe, explicații, interpretări, anticipări referitoare la evenimentele
politice interne și externe);
2. afectivă sau emoțională (exprimată în afecte, disponibilități afective, sentimente, pasiuni
etc.), care au un rol evident în formarea atitudinilor, a crezului politic;
3. dimensiunea evaluativă exprimată în judecățile de valoare cu referire la evenimentele și
procesele politice în funcție de scara de valori la care individul a aderat.
Evident, aceste trei dimensiuni ale culturii politice sunt corelate sistemic și funcțional rezultând
trei stări de spirit ale populației în raport cu politicul: aprobare, apatie și alienare. În funcție de
modelul în care se combină elementele cognitive ale culturii politice cu cele afective și
evaluative, rezultă după G. Almond și Sidney Verba următoarele tipuri de cultură politică:
 Cultura politică parohială (locală sau provincială) specifică societăților tradiționale,
comunităților care nu conștientizează importanța problemelor de interes național și mondial
și nu au interese pentru valorile și mecanismul sistemului politic național. Adică este cultura
politică a satului, a etniei, a regiunii unde biserica, școala și primăria sunt instituțiile de
referință. Cunoștințele, sentimentele și judecățile de valoare sunt orientate spre aceste
structuri locale.
 Cultura politică de supunere (de subordonare) corespunde unor comunități reglate de
valori naționale. În cadrul societăților respective, agenții acțiunii politice sunt conștienți de
existența sistemului politic dar se mulțumesc cu o atitudine de pasivitate în privința
participării la viața politică, la luarea deciziilor. Aceasta pentru că ei cred că sistemul politic
11
este astfel clădit încât le va fi protejată viața și personalitatea fără a-și exprima inițiative și
cerințe în raport cu autoritatea de stat. Adică sistemul va funcționa bine, avantajele vor fi
bune pentru toți cetățenii dacă vor respecta deciziile și regulile corespunzător unei etici a
supunerii.
 Cultura politică participativă, care corespunde sistemelor democratice, este rezultatul
proceselor educaționale dezvoltate și a unui grad înalt de organizare, reflectând și
experiențele politico-sociale specifice tărilor democratice. Cetățenii posedă un ansamblu de
mijloace subiective și de abilități, de priceperi și deprinderi de a le utiliza rațional în scopul
de a influența luarea deciziilor, desfășurarea evenimentelor politice, reprezentarea sau de a
opri acele decizii administrative care le-ar afecta negativ interesele.
Aceste tipuri de culturi politice există în societățile contemporane, se combină, se influențează
reciproc, fuzionează ori se împletesc în rândul indivizilor care formează comunitatea politică a
țării respective. Astfel, de pildă, cetățeanul unei societăți politice participative nu este orientat
doar spre participarea activă în politică, el este în același timp supus legilor și autorității și este
un membru al unui grup cu o cultură parohială. Orientările politice ale unui individ conțin în
grade diferite elemente ale culturii parohiale, de supunere și participative. La fel orice cultură
politică particulară cuprinde aceleași trei tipuri de elemente combinate în proporții specifice.

4. Valorile politice şi socializarea politică


Platon a intuit existenţa şi utilitatea procesului de socializare politică şi a accentuat tema
educaţiei şi a lărgirii familiei în cetatea sa ideală, folosite pentru a asigura buna funcţionare şi
pentru a preveni degenerarea acesteia. El nu a îmbrăţişat idealurile democraţiei politice, fiind
convins că nu toţi cetăţenii sunt capabili de a lua decizii politice corecte; este motivul pentru care
introduce principiul oikeopragiei (fiecare individ are un rol prestabilit în societate, de obicei prin
naştere, în funcţie de abilităţile sale fizice sau psihice, fiind pregătit de către societate pentru a
dobândi acele calităţi ce îi sunt necesare pentru îndeplinirea rolului său). Pentru aceste
considerente, Platon a fost considerat precursor ideologic al regimurilor totalitare contemporane,
care împărtăşeau o viziune similară legată de ingineria socială. Probabilitatea de adera la acest
punct de vedere este mică, dacă ne gândim că educaţia are, în viziunea lui Platon, tocmai rolul de
a elibera individul de ideile preconcepute şi de a-l transforma într-o fiinţă cu adevărat raţională,
exemplificator din acest punct de vedere fiind mitul peşterii.
Insistând asupra necesităţii miturilor în educaţia regelui filosof şi a paznicilor, Platon
consideră că acestea trebuie să aibă un rol educativ, elementele negative urmând a fi absente din
cadrul lor. Din aceleaşi motive, Platon este un inamic al operelor literare şi al poeţilor care prin
operele lor nu fac altceva decât să corupă tineretul şi moravurile. În concepţia lui, educaţia
12
copiilor se îmbină cu viziunea asupra familiei: pentru clasele superioare este necesară existenţa
posesiunii comune asupra femeilor, educaţia copiilor trebuie să se facă în comun, aceştia urmând
să nu-şi cunoască părinţii, pentru a nu dezvolta sentimentul proprietăţii sau al lui „al meu”. Ideea
va fi combătută de către Aristotel, care, deşi împărtăşea părerea lui Platon legat de importanţa
educaţiei, considera că aceasta trebuie să permită dezvoltarea unor buni cetăţeni, utili pentru
cetate.
Ceea ce au intuit cei doi autori antici este faptul că educaţia joacă un rol primordial în
ceea ce priveşte modul în care individul va acţiona la maturitate în societate; ştiinţele politice
contemporane au introdus conceptul de socializare politică, prin care explică modul şi mijloacele
prin care sunt transmise valorile, cunoştinţele politice, tradiţiile, chiar şi stereotipurile de la o
generaţie la alta. La acest nivel se poate interveni pentru a încerca modificarea culturii politice a
unei naţiuni.
Socializarea indivizilor se face în mod primar prin intermediul familiei sau prin
intermediul societăţii şi a agenţilor secundari ai socializării (şcoală, biserică, locul de muncă,
grupul de prieteni, etc.). În acest moment, este important să subliniem faptul că la nivelul culturii
politice sunt incluse inclusiv regulile nescrise după care funcţionează sistemul politic, ceea ce la
nivelul unei societăţi este considerat ca acceptabil sau nu din punct de vedere moral sau al
valorilor fundamentale.
Valorile politice în general, sunt în continuă modificare pe parcursul vieţii. Acest proces
începe de la începutul vieţii şi se desfăşoară pe mai multe paliere: pe un palier profund ,sinele
politic individual este influenţat de credinţe şi identificări profunde ca naţionalismul, rasa, clasa,
religia. Mai târziu, sunt dobândite cunoştinţe despre sistemul politic şi instituţiile sale, iar la
ultimul nivel sunt cele legate de evenimente recente, probleme sau personalităţi recente.
Atitudinile din prima categorie sunt cele mai remanente, în timp ce ultimele pot fi modificate
mult mai uşor. Socializarea se poate face, fie în mod direct, prin intermediul cursurilor de cultura
civică sau prin îndoctrinarea din perioada comunistă sau cea utilizată de către organizaţiile
teroriste; fie indirect, prin intermediul experienţelor individuale: spre exemplu, dacă în copilărie
o persoană se confruntă cu dificultăţi economice, este foarte probabil, ca la vârsta maturităţii, să
aprecieze bunăstarea economică.
Intervenţia statului are loc de obicei la nivelul agenţilor secundari, deşi putem vedea şi
încercări, cel puţin la nivel teoretic (cum a fost şi cea a lui Platon), de a interveni în sânul
familiei. Majoritatea gânditorilor utopişti au prezentat în societăţile lor ideale o viaţă comună, iar
succesul acelor forme imaginare de organizare politică se datorau unui sistem educativ foarte
bine articulat şi bazat pe educaţia la nivelul societăţii şi nu a familiei. Obsesia reformatorilor
sociali pentru a scoate familia din procesul de socializare a viitorilor cetăţeni este determinată de
13
faptul evident că, la vârsta copilăriei sunt puse bazele modului în care individul va interpreta
evenimentele viitoare. Inclusiv regimurile totalitare au încercat să transfere cât mai mult din
educaţia individului înspre sfera publică, unde acesta era mai uşor de controlat si manipulat.
Socializarea politică a indivizilor a devenit o preocupare a tuturor regimurilor politice,
indiferent dacă acestea sunt democratice sau autoritare; chiar dacă scopurile diferă, ambele sunt
preocupate de educarea unor indivizi care să se adapteze sistemului politic. Mijloacele de
comunicare moderne au oferit posibilitatea informării suplimentare a cetăţenilor, conectaţi
instantaneu la marile evenimente ale lumii, dar au deschis şi calea celor mai înspăimântătoare
posibilităţi de manipulare. Tocmai de aceea, convingerea intimă a lui Tocqueville că numai cu
nişte cetăţeni educaţi, informaţi şi cu o reţea de legături sociale puternice cu concetăţenii lor se
poate rezista dictaturii, este cu atât mai actuală.

5. Subculturi politice

Subculturile politice pot avea ca suport o clasă socială, o etnie, o grupare religioasă etc.
care, prin reacție la procesul de omologare și generalizare a valorilor politice oficiale, își edifică
propriile lor sisteme de valori care reprezintă o sublimare a nevoilor, atitudinilor și stilului lor de
viață la nivelul vieții comunitare. Subculturile politice rezumă concepția despre lume și viață a
unor colectivități închise. După cum arată V. Măgureanu, “ele nu se opun valorilor oficiale, nu
le contestă, dar instituie un fel de paralelism între valorile grupului, practicate și recunoscute de
membrii săi, și valorile oficiale, de stat, care au relevanță pentru comunitățile respective doar în
cazurile care privesc interesul general sau național.” În orice caz, o subcultură politică are o
matrice, un tipar care conferă colectivității și organizației ei politice o identitate, o personalitate.
Identitatea unei subculturi politice se poate baza pe moștenirea sa etnică, pe condiția sa
economică , pe apartenența la o provincie și la o istorie. Subcultura politică posedă o limbă
distinctă, o simbolistică specifică (sigle, steaguri, steme, ceremonii, portrete ale liderilor, culori,
imnuri, uniforme, mituri, lozinci, formule de salut, forme distincte de comunicare menite să
întărească sentimentele de identitate și să protejeze această comunicare de persoanele din afara
organizației și comunității politice respective).

6. Concluzia

Concluzionînd, vom spune că cultura politică reprezintă factorul-cheie care condiţionează


viabilitatea unei democraţii şi care eficientizează funcţionarea instituţiilor de stat şi structurilor

14
societăţii civile. Nu poate exista democraţie în afara unei culturi politice democratice. Acesta
este criterial principal pentru a reliefa şi a decide caracterul democratic al unui sistem politic.

Bibliografie:
1. Politologie. Stiinta si disciplina de studiu, Valeriu Efremov
2. Politologie, Ed. Economică, București, 1997, Calin Vislan
3. GOODMAN, Norman, “Introducere în sociologie”, Editura Lider
4. Teoria, metodologia si istoria politologiei - Rosca Alexandru
5. Introducere in stiinta politica - Aurel Piturca
6. Manual de politologie - Alex Mazur

15