EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN CONTEXTUL EDUCAŢIEI

GLOBALE

Bîcă Monica Delia, lector universitar doctor

Universitatea „Constantin Brâncuşi”, Târgu-Jiu

Abstract: ”Science – totality of knowledge concerning the physical exercices

correlated with a system of notions and brought up in its own theory that sets up the
principles upon which the biologic and spiritual effects are foreseen, rendered valuable and
confirmed in the practice of social life.
The physical education and sports science, by the form of its knowledge of a
biologic and pedagogic nature, has a synthesis character. It has for an oject the knowledge
of man in his social integration process with the aid of physical education practice aiming
to realize his organic and psychic perfecting and implicitly to increase his social output”.

Problematica lumii contemporane a generat atât în sfera politicii şi culturii, cât şi în

cea a educaţiei, un număr de imperative care sunt din ce în ce mai bine precizate: adaptarea
păcii, salvarea mediului, promovarea unei noi ordini economice, etc.
Se pot desprinde, în mod sistematic, două strategii: este vorba, pe de o parte, de
poziţia celor sceptici, care consideră că sistemele educative nu au şi nu pot avea un rol
foarte important în pregătirea lumii de mâine, în consolidarea unui viitor mai bun. Pe
aceste poziţii se situează toţi cei ce consideră că şcoala ar fi în declin.
Într-o perspectivă mai largă ne putem aştepta însă la transformări şi în domeniul
învăţământului. Se va învăţa mai mult decât acum în afara clasei şi mai puţin în clasă. În
ciuda opoziţiei sindicatelor, durata studiilor obligatorii se va scurta. În locul unei rigide
segregări de vârstă, tinerii şi vârstnicii se vor amesteca. Învăţământul se va întrepătrunde şi
împleti mai strâns cu munca şi se va repartiza mai echilibrat pe parcursul vieţii individului.
În opoziţie cu această teză se situează un număr mare de specialişti, care cred în
puterea educaţiei şi în capacitatea ei de a contribui cu resursele specifice la constituirea
viitorului. Educaţia nu poate rezolva ea singură totalitatea problemelor lumii
contemporane, dar nu se poate concepe nici soluţionarea temeinică şi durabilă a gravelor
probleme actuale fără contribuţia sistemelor educative.
Un număr redus de specialişti susţin ideea că educaţia nu are un rol de jucat în
crearea societăţii de mâine. Dar mai numeroşi sunt cei care tratează educaţia ca unul din
factorii capabili să contribuie la crearea unei societăţi mai bune. Această premisă stă la
baza studiilor noastre consacrate educaţiei pentru pace. Interesul pentru rolul educaţiei în
ameliorarea vieţii de astăzi, în lumina unei societăţi viitoare mai bune, trebuie să se
exprime în conceptualizarea acestei încrederi sub formă de programe axate pe valorile
educaţiei de mâine.
Transformarea existenţei contemporane are loc sub acţiunea a diverşi factori, între
care o importanţă particulară are dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii. Progresul real nu e posibil

183
prin multiplicarea factoriologică şi prin proliferarea haotică de informaţii, a căror
aglomerare ameninţă spiritul cu strivirea, ci prin ordine, sistematizare, sinteză, orizont larg,
etc.
În această din urmă privinţă, cea de a doua jumătate a secolului nostru promovează
orientări integralist-funcţionaliste, ce determină o atitudine epistemologică unitară de
concepere a cunoştinţelor şi a instrumentelor de acţiune. Spiritul epocii atestă o vocaţie
globalistă în ordonarea stocului imens de date cucerite pe calea investigaţiei ştiinţifice şi
prin conceptualizarea experienţei practice.
Asamblarea informaţiilor într-o perspectivă globală nu e posibilă fără o permanentă
structurare şi restructurare a acestora, în conformitate cu investigaţia interdisciplinară şi cu
dialectica filosofică. Însă noul orizont al ştiinţei şi tehnicii, care a dobândit o amploare fără
precedent, n-ar putea fi pătruns şi utilizat fără anumite precizări şi diferenţieri impuse de
cerinţele aplicării şi utilizării în viaţa practică.
Când este vorba de propagarea conţinuturilor ştiinţei şi tehnicii, a culturii în
general, calea nu poate fi alta decât aceea a decodării abstracţiilor într-un limbaj accesibil
celor supuşi pregătirii (învăţării). E clasica dorinţă a transpunerii logicii ştiinţei în logica
pedagogică, singura în măsură să satisfacă exigenţele unei informatizări de tip şcolar, adică
progresivă şi sistematică.
În epoca noastră, dezvoltarea societăţii şi a individului, puternic impulsionată de
progresul ştiinţei şi al tehnicii, se află în legătură cu educaţia şi cu producţia. Dimensiunile
producţiei, ca şi cele ale productivităţii muncii, se află sub puterea ştiinţei, şi ambele sub
incidenţa educaţiei.
Preocupările specialiştilor pentru dezvoltarea economico-socială se îndreaptă către
descoperirea acelor modalităţi care să faciliteze traducerea ideilor ştiinţifice în valori
economice.
Ştiinţa însăşi se află până la un punct sub puterea educaţiei. Ea n-ar putea deveni
forţă de producţie, dacă mai întâi n-ar trece prin educaţie, adică dacă nu ar fi asimilată în
anumite limite de către diversele categorii de oameni potrivit cu specificul profesiunilor.
Se recunoaşte astăzi că ştiinţa devine cu adevărat o forţă de producţie în măsura în care
formează şi dezvoltă atitudini, priceperi, abilităţi. Sunt cunoscute programe UNESCO în
care această idee este mereu prevăzută, traversând întreaga activitate a acestei mari
instituţii educaţionale. Este interesant de menţionat că aproape fiecare program UNESCO,
indiferent de conţinutul problemelor (de apărare a mediului sau a culturii, de promovare a
culturii, de promovare a ştiinţei şi tehnologiei, etc.) se exprimă sau se încheie cu
recomandări referitoare la măsuri educative specifice domeniului abordat.
Rezultă că ştiinţa şi tehnologia îşi găsesc în educaţie nu numai o cale de propagare
şi de elaborare teoretică, ci şi o modalitate de a fi transpuse în practică potrivit cu cerinţele
diverselor sectoare ale vieţii personale şi sociale. Referitor la această idee, care priveşte
atât dezvoltarea ştiinţei, cât şi folosirea ei, G.Văideanu o concretizează într-o formulare
concisă în expresia: „dezvoltarea va trece prin educaţie sau dezvoltarea se va face cu
ajutorul educaţiei ori nu se va realiza deloc”[1].
Modul de dezvoltare a lumii contemporane este legat, în mare măsură, de modul în
care educaţia poate să satisfacă cerinţele acestei dezvoltări.
În general, răspunsurile educaţiei se situează pe două mari planuri: unul al lărgirii
ariei şi conţinuturilor educaţiei şi altul constituit din inovaţiile în conceperea şi efectuarea
proceselor educative. Dacă în primul caz se impune o elaborare riguroasă a educaţiilor, în
al doilea caz se impune problema regândirii procesului de educaţie, în privinţa orientării,
dimensionării, instrumentalizării elementelor de conţinut, în vederea integrării tinerei
generaţii în viaţa socială prin intermediul profesiunii.

184
 Noile tipuri de conţinuturi sau „noile educaţii” reprezintă cel mai pertinent şi mai
util răspuns al sistemelor educative la imperativele generate de problematica lumii
contemporane [1]. Încercând să răspundă acestora, noile tipuri de conţinuturi sau „noile
educaţii” s-au constituit şi s-au impus într-un timp foarte scurt, dat fiind faptul că ele
corespund unor trebuinţe de ordin sociopedagogic din ce în ce mai bine conturate.
În denumirea acestor educaţii vom folosi şi noi expresiile care figurează în
programele UNESCO, adoptate în toate cele peste 160 de state membre şi în dicţionarele
sau glosarele internaţionale:
• Educaţia relativă la mediu
• Educaţie pentru pace şi pentru cooperare
• Educaţia pentru participare şi pentru democraţie
• Educaţie în materie de populaţie
• Educaţia pentru o nouă ordine economică internaţională
• Educaţia pentru comunicare şi pentru mass-media
• Educaţia pentru schimbare şi dezvoltare
• Educaţia nutriţională
• Educaţia economică şi casnică modernă
• Educaţia pentru timpul liber
Pentru introducerea noilor tipuri de conţinuturi sau „noile educaţii”, s-au conturat
deja două strategii. Prima strategie vizează promovarea unor noi modele consacrate
diferitelor educaţii, iar în unele cazuri chiar a unor noi discipline. Tot aici includem şi
încercarea de a grupa câteva discipline „noi” într-o disciplină cuprinzătoare: „educaţia
cetăţenească”, „educaţia globală”, „educaţia internaţională”, etc. Proliferarea disciplinelor
educative creează însă „probleme educatorilor prinşi în dilema acceptării statu-quo-ului sau
a supraîncărcării planului de învăţământ”. Se pune, totodată, şi problema pregătirii unor
profesori capabili să predea astfel de discipline cu caracter bi- sau pluridisciplinar.
În multe ţări, ca şi în ţara noastră, se recurge din ce în ce mai mult la a doua
strategie şi anume la ceea ce în programele UNESCO este denumit cu expresia „approche
infusionnelle”, adică o infuzie de elemente noi în cadrul conţinuturilor tradiţionale.
Această modalitate are avantaje indiscutabile: nu se aduc modificări importante structurii
planului de învăţământ, nu se impune formarea unor noi categorii de profesori, ci doar
perfecţionarea acestora.
Ea are, însă şi dezavantaje care se cer cunoscute şi pentru care trebuie căutate
remedii. Noile conţinuturi, distribuite în sfera mai multor discipline, nu dispun de o
coordonare şi astfel se pot pierde în masa cunoştinţelor specifice diferitelor materii. Este
greu de evaluat în acest caz nivelul pregătirii elevilor în domenii cum sunt: cunoştinţele,
priceperile şi atitudinile privitoare la protejarea mediului sau la noua ordine economică
internaţională, cunoştinţele, priceperile şi atitudinile relative la democraţie şi participare,
etc. Tot atât de posibilă devine situaţia când profesorii ar rămâne preocupaţi de
specificitatea disciplinei, marginalizând noile tipuri de conţinuturi. Tocmai de aceea ar fi
necesar ca pentru fiecare dintre aceste educaţii distribuite în aria mai multor discipline să
se stabilească o disciplină cu rol conducător. Titularul cu rol conducător ar trebui să
realizeze conexiunile între elementele distribuite în cadrul diverselor discipline, dar şi între
cunoştinţele ce parvin din mediul nonformal şi informal.
Ca orice acţiune umană şi cea instructiv-educativă se plasează într-o situaţie
determinată de o serie de variabile de natură teleologică (scop, sarcini, obiective),
cognitivă (specifică proceselor de cunoaştere-învăţare), afectiv-social (psiho-social) sau
tehnico-materială.

185
 Fiind un produs al acţiunii oamenilor „un fapt uman”, educaţia fizică, ca şi
componentă a educaţiei generale, are un caracter finalist, teleologic şi în consecinţă poate
fi explicată şi abordată prin prisma intenţiilor urmărite şi a rezultatelor obţinute.
Conceptul de educaţie fizică constituie o abstractizare şi o generalizare a
experienţei acumulate din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Concepţia despre
educaţie fizică valorifică conceptul cu acelaşi nume, prin aplicarea lui la condiţiile concrete
ale societăţii şi ilustrează sistemul de gândire, diferenţiind conţinutul şi finalitatea
activităţii de educaţie fizică.
În abordarea holistică, prin conceptul de educaţie, fiinţa umană este considerată o
entitate bio-psiho-socială în care:
• Aspectul fizic al persoanei şi comportamentul său motor sunt intim legate de
fiecare gând al acesteia, de aspectul său cognitiv-afectiv.
• Existenţa spirituală a omului este influenţată de posibilităţile de mişcare şi
starea de sănătate.
• Persoana în ansamblul său este mai cuprinzătoare decât suma părţilor sale
componente (corp-spirit).
Specificul calitativ al educaţiei fizice constă, în modul în care această activitate
motrică se desfăşoară, în obiectivele urmărite şi accentul pus pe valoarea formativă a
conţinutului instruirii.
„Educaţia fizică reprezintă un proces deliberat construit şi dirijat în vederea
perfecţionării dezvoltării fizice, a capacităţii motrice a oamenilor, în concordanţă cu
particularităţile de vârstă, sex, cerinţe de integrare socială a tinerilor, solicitărilor fizice ale
profesiilor şi menţinerea condiţiei fizice” [2].
Cârstea consideră educaţia fizică „o activitate motrică, un tip fundamental de
activitate motrică, ce se desfăşoară după anumite legi, norme, prescripţii metodice, etc., cu
scopul de a se realiza obiective instructiv-educative bine precizate”[2].
Educaţia fizică reprezintă o componentă a educaţiei generale, exprimată printr-un
tip de activitate motrică (alături de antrenamentul sportiv, competiţie, activităţi de timp
liber, activităţi de expresie corporală şi activităţi de recuperare), desfăşurată organizat sau
independent, al cărei conţinut conceput specific vizează optimizarea potenţialului
biomotric al individului, precum şi a componentelor sale: cognitivă, afectivă şi social-
relaţională şi, deci, obţinerea calităţii vieţii.
Educaţia fizică trebuie abordată:
• Din perspectiva teoriei acţiunii, educaţia fizică este un tip de activitate
motrică, constituită din acţiuni motrice sistematizate, conform unor criterii specifice
subiecţilor pentru care este proiectată şi programată.
• Din perspectiva didacticii, educaţia fizică este o componentă a educaţiei
generale, realizată în cadrul unui proces instructiv-educativ sau mod independent, în
vederea dezvoltării armonioase a personalităţii şi creşterii calităţii vieţii; educaţia fizică
cuprinde un complex de ştiinţe ce influenţează procesele de dezvoltare somato-funcţională,
motrică şi psihică.
• Din perspectiva teoriei sistemelor, educaţia fizică se reflectă ca un ansamblu
de idei, norme şi reguli, reunite într-o concepţie unitară de organizare şi aplicare la diferite
categorii de subiecţi.
• Din perspectiva managementului educaţiei, educaţia fizică se constituie ca un
ansamblu de forme de organizare ce valorifică sistematic exerciţiile fizice în scopul
realizării obiectivelor sale.
• Din perspectiva sociologiei educaţiei, ca factor de integrare socio-culturală,
educaţia fizică este un sistem complex de instrumente care se exercită simultan asupra
individului, favorizând ameliorarea condiţiei fizice, psihice şi integrarea socio-culturală.

186
 Educaţia fizică este o educaţie prin mişcare, în care abilităţile intelectuale
configurează şi structurează activităţile motrice, iar acestea, la rândul lor, le îmbogăţesc şi
rafinează pe primele. Se remarcă, astfel, două laturi specifice ale educaţiei fizice: educarea
calităţilor motrice şi învăţarea mişcărilor. Dezvoltarea calităţilor motrice se realizează
printr-o stimulare specifică, ce asigură evoluţia la nivel optim a însuşirilor naturale ale
organismului. Învăţarea mişcărilor reprezintă însuşirea fondului de deprinderi şi priceperi
motrice elementare, speciale, a procedeelor raţionale de dirijare a propriilor mişcări şi
adaptarea adecvată a acestora la condiţiile concrete.
Conform lui Parlebas „educaţia fizică este o practică ce exercită influenţe asupra
conduitelor motrice, în funcţie de norme educative implicite (asumate în mod propriu) sau
explicite (în procesul de instruire)”[3]. Ca practică educativă, „educaţia fizică este o
pedagogie a conduitelor motrice, care organizează condiţiile favorabile în care acţiunile
motrice se manifestă”[3].
Specificitatea educaţiei fizice, focalizată pe motricitate, este subliniată de Le
Boulch care pune accentul pe „stimularea elementelor psiho-motorii ale
comportamentului”, în modelarea prin exerciţii fizice a personalităţii practicanţilor [4].
Subiecţii vor căpăta largi disponibilităţi de mişcare, devenind adaptabili la situaţii
diverse şi complexe, acţiunea educativă aplicându-se ca un tot unitar.
Pentru a răspunde cu maximum de eficienţă la formarea personalităţii umane
educaţia fizică şi sportul cunosc în prezent un pronunţat proces de modernizare.
Se fac numeroase experimente, se avansează soluţii şi idei menite să perfecţioneze
conţinutul şi metodologia acestor activităţi pentru a le ancora în problematica preocupărilor
instructiv-educative.
Există un singur concept în lume despre această activitate educativă, acceptat de
toate forurile naţionale şi internaţionale şi concretizat în noţiunea de educaţie fizică.
Această noţiune sau concept constituie o abstractizare şi în acelaşi timp o
generalizare a experienţelor acumulate în timp. În acest domeniu, conceptul de educaţie
fizică constituie o etapă a evoluţiei acestei noţiuni, urmând pe cea de gimnastică, care a
circulat din antichitate şi până în secolul XIX.
În momentul de faţă, conceptul a devenit mai bogat pentru că se foloseşte tot mai
mult noţiunea de educaţie fizică şi sport.
Conceptul de educaţie sportivă de recentă apariţie, sintetizează idei şi practici noi
diferenţiate faţă de conceptul educaţiei fizice sau al educaţiei fizice şi sportului.
Concepţia de educaţie fizică reprezintă modul de a gândi şi valorifica conceptul de
educaţie fizică prin aplicarea lui la specificul condiţiilor concrete ale societăţii sau grupului
social. Dacă conceptul de educaţie fizică este unanim acceptat, în pofida unor diferenţieri
de simbol datorite particularităţilor de limbă, concepţia de educaţie fizică reprezintă
gândirea în care se încadrează conceptul, care-i diferenţiază conţinutul şi îndeosebi
finalitatea.
Concepţia de educaţie fizică se desprinde din concepţia filozofică generală asupra
vieţii şi implicit asupra modului de organizare şi dirijare a proceselor educaţionale ale unei
colectivităţi, care diferă de la o societate la alta.

Bibliografie

[1] Văideanu, G. – Educaţia la frontiera dintre milenii. Editura Politică, Bucureşti,

1988
[2] Cârstea, Gh. – Didactica educaţiei fizice. ANEFS, Bucureşti, 2001
[3] Parlebas, S.P. – Psihomotricitatea. În Sportul peste hotare, nr. 166, 1972

187
 [4] Le Boulch, J. – L’education physique et sportive voie d’integration social. Actas
del Congreso Mundial de Education Fisica y Deportiva, Madrid, 1968
[5] Bîrzea, C. – La pedagogie du succes. Presses Universitaires de France, Paris, 1982
[6] Boboc, I. – Psihosociologia organizaţiilor şcolare şi managementul educaţional.
Editura Didactica şi Pedagogică, Bucureşti, 2002
[7] Comenius, J.A. – Arta didactică. Editura Didactica şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
[8] Dasen, P., Perregaux, C., Rey, M. – Educaţia interculturală. Editura Polirom, Iaşi,
1999
[9] Dottrens, R. – Eduquer et instruire, Nathan/UNESCO, Paris
[10]Gurwitch, L. – La sociologie de l’education. Edition de l’Institut de Sociologie.
Universite Libre de Bruxelles, 1980
[11]Perregaux, C. – Pentru o abordare interculturală în educaţie. În Educaţia
interculturală. Experienţe, politici, strategii. Editura Polirom, Iaşi,1999

188