Căpitan la cincisprezece ani

(fragmente)

„Pe de altă parte, căpitanul Hull nu voia să părăsească nava fără să lase pe bord măcar un
om din echipaj în care să poată avea toată încrederea.
Trebuia să aibă în vedere orice eventualitate. Deoarece era nevoie să aleagă numai marinari
puternici pentru a arma baleniera, căpitanul Hull se
văzu nevoit să lase pe seama lui Dick Sand grija de a păzi corabia.
— Dick, îi spuse dânsul, pe tine te-am ales să rămâi pe bord în lipsa mea, lipsă care sper că va fi
de scurtă durată!
— Prea bine, domnule căpitan, răspunse tânărul elev-marinar.
Dick Sand ar fi vrut să ia parte la pescuitul jubartului, căci vânătoarea aceasta îl atrăgea foarte
mult, dar înţelese imediat că braţele unui bărbat în
toată firea sunt mai utile decât ale lui pentru vâslele balenierei. Apoi, pe de altă parte, îşi dădu
seama că numai el putea să-l înlocuiască pe
căpitanul Hull. De aceea se resemnă.
Echipajul balenierei trebuia să fie format din cinci oameni împreună cu maistrul Howik, adică
din întregul echipaj de pe Pilgrim. Cei patru marinari
trebuiau să ia loc la vâsle, iar Howik, să mânuiască vâsla de la pupa balenierei, vâslă care
serveşte drept cârmă la asemenea ambarcaţiuni. O
cârmă obişnuită nu poate fi mânuită destul de repede; prin urmare, în cazul în care vâslele
laterale nu mai puteau fi folosite, vâsla aceasta, bine
mânuită, putea feri baleniera de primejdia de a fi lovită de monstru.
Căpitanul Hull îşi rezervase sarcina de a arunca harponul; după cum spusese mai înainte, nu
făcea aceasta pentru prima dată. Trebuia mai întâi să
înfigă harponul în trupul balenei, apoi să supravegheze desfăşurarea parâmei cu care era legat şi,
în sfârşit, să ucidă animalul cu lovituri de lance,
după ce acesta va fi revenit la suprafaţa oceanului.
Vânătorii de balene folosesc uneori arme de foc. Cu ajutorul unei maşini speciale, un fel de mic
tun aşezat fie la bordul vasului, fie la prova
balenierei, vânătorii aruncă un harpon, care trage după sine o parâmă fixată la extremitatea lui,
sau mici proiectile care fac explozie şi provoacă
răni grave în trupul animalului.
Pilgrim nu era înzestrat cu asemenea maşinării. De altfel, aparatele acestea erau foarte
scumpe şi destul de greu de mânuit, aşa că pescarii
preferau să folosească armele primitive, adică harponul şi lancea, pe care le mânuiau cu dibăcie.
Căpitanul Hull încerca, aşadar, să captureze prin mijloacele obişnuite jubartul semnalat la cinci
mile de nava sa.
De altfel, vremea era prielnică pentru vânătoare. Marea liniştită era foarte potrivită pentru
manevrele unei
[…]
În clipa aceea, apa începu să fiarbă doar la câţiva paşi de luntre. Puiul de balenă apăruse din nou.
Balena îl văzu şi se repezi la el.
Această împrejurare nu putea decât să dea luptei un caracter şi mai groaznic. Acum, jubartul
avea să se bată pentru doi.
Căpitanul Hull privi înspre Pilgrim. Mâna lui clătina cu înfrigurare încoace şi încolo prăjina de
care era legat fanionul. Dar ce putea face Dick Sand
mai mult decât făcuse după primul semnal al căpitanului? Pânzele lui Pilgrim erau bine orientate
şi vântul începuse să le umfle. Din nefericire,
bricul-goeletă nu avea o elice cu care să-şi poată mări viteza. Să lanseze la apă una dintre bărci şi
să alerge în ajutorul căpitanului, împreună cu
negrii, ar fi însemnat o pierdere de timp considerabilă, şi, de altminteri, elevul-marinar avea
ordin să nu părăsească nava orice s-ar fi întâmplat.
Totuşi coborî la apă barca de la pupa, trăgând-o la remorcă, pentru a oferi, în caz de nevoie, un
refugiu căpitanului Hull şi tovarăşilor săi.
În clipa aceea, jubartul, acoperindu-şi puiul cu trupul, porni din nou la atac. De data aceasta se
întoarse astfel, încât să lovească ambarcaţiunea în
plin.
— Atenţie, Howik! strigă încă o dată căpitanul Hull.
Dar şeful echipajului era dezarmat. În locul unei pârghii lungi, care constituia toată forţa sa, avea
acum în mână o vâslă relativ scurtă, încercă să
cârmească... Fu cu neputinţă...
Marinarii înţeleseră că erau pierduţi. Se ridicară cu toţii în picioare, scoţând ţipete îngrozitoare,
care, poate, au fost auzite până pe Pilgrim.
O groaznică lovitură de coadă a monstrului izbi baleniera pe dedesubt. Barca, aruncata în aer cu
o violenţă nemaipomenită, căzu sfărâmată în trei,
amestecându-se cu valurile biciuite de salturile balenei.
Nenorociţii marinari, deşi grav răniţi, poate că ar mai fi avut puterea să se menţină la suprafaţă,
fie înotând, fie agăţându-se de vreun rest al
balenierei. Chiar aşa şi făcu căpitanul Hull, care fu zărit o clipă împingându-l pe şeful echipajului
pe o epavă...
Dar jubartul, cuprins de o furie turbată, se întoarse, făcu un salt, poate în ultimele
zvârcoliri ale unei agonii groaznice, şi izbi năprasnic cu coada
apele învolburate în care nenorociţii aceia înotau încă! Timp de câteva minute nu se mai văzu
decât un vârtej de apă împrăştiindu-se de jur împrejur
în trâmbe lichide.
După un sfert de oră, Dick Sand — care se repezise într-o barcă, urmat de negri — ajunse la
locul nenorocirii, dar nu mai găsi pe nimeni. Se mai
vedeau doar câteva resturi din balenieră plutind pe apa înroşită de sânge.”