AMORTIZAREA ACTIVELOR IMOBILIZATE

4.1. Problematica amortizării capitalului încorporat în active imobilizate

În activitatea practică, activele imobilizate mai sunt denumite capital fix, noţiune care indică
partea din capitalurile permanente ale întreprinderii plasată în activele imobilizate.
Deoarece activele imobilizate participă la mai multe cicluri de exploatare, recuperarea
capitalului imobilizat se va face pe tot parcursul duratei de viaţă a acestora.
Activele imobilizate se uzează ca urmare a folosirii sau nefolosirii lor, pierzându-şi treptat
valoarea. Pierderea treptată a însuşirilor tehnico-economice a activelor imobilizate, fie datorită utilizării
sau neutilizării, fie ca urmare a apariţiei unor active mai performante, decât cele din dotare, reprezintă
uzura activelor imobilizate.
În legătură cu procesul uzurii activelor imobilizate, trebuie făcute două clarificări: fiind un proces
de depreciere a activelor imobilizate datorat utilizării sau timpului, ori apariţiei de active noi, uzura nu
afectează totalitatea activelor imobilizate, ci numai pe cele supuse deprecierii.
Din categoria imobilizărilor necorporale, nu se supune procesului de amortizare, fondul
comercial al întreprinderii, deoarece se concretizează în elemente nemateriale, dar care contribuie
menţinerea sau dezvoltarea potenţialului întreprinderii: clientela, vadul comercial, debuşeele, reputaţia
conducerii. Dintre imobilizările corporale, nu sunt expuse uzurii şi ca atare nu se amortizează terenurile.
De asemenea, nu fac obiectul uzurii şi al amortizării, imobilizările financiare.
Uzura activelor imobilizate îmbracă două laturi: uzura fizică sau materială, ca urmare a utilizării
activelor în activitatea de exploatare şi uzura morală, datorată apariţiei de active fixe cu caracteristici
tehnico-funcţionale superioare sau cu preţuri mai mici.
Uzura fizică constituie baza materială a pierderii de valoare a activelor fixe ; este determinată de
intensitatea folosirii acestora în procesul de producţie, precum şi de efectele acţiunii unor factori
naturali. Intensitatea cu care se produce uzura fizică este determinată de: gradul de solicitare a activelor
fixe, condiţiile de păstrare şi utilizare a activelor, condiţiile specifice unor domenii de activitate. Uzura
fizică se manifestă prin scăderea indicilor de utilizare, pierderea preciziei de funcţionare, creşterea
cheltuielilor cu întreţinerea şi exploatarea.
Uzura morală este rezultanta scăderii preţului sau îmbunătăţirii parametrilor tehnici ai activelor
imobilizate, existente pe piaţă. Uzura morală, în fapt, determină accelerarea procesului de amortizare,
situaţie în care întreprinderea trebuie să reducă duratele normale de funcţionare ale activelor fixe.
Uzura, atât fizică cât şi morală, determină pierderea treptată a valorii activelor fixe, dar forma lor
fizică, rămâne neschimbată, până la scoaterea lor din exploatare, datorită efectuării reparaţiilor capitale.

Faptul că uzura imobilizărilor corporale şi necorporale determină pierderea treptată a valorii lor,
impune cu obiectivitate necesitatea amortizării capitalului imobilizat, adică recuperarea treptată a
valorii de intrare a activelor imobilizate.
Deoarece această pierdere de valoare este determinată, în principal, de activitatea de producţie,
este normal că ea trebuie să încarce costul produselor realizate. În acest fel se reconstituie, în mod
treptat, pe întreaga durată de utilizare, valoarea de inventar a activelor imobilizate. Acest procedeu de
recuperare treptată, a valorii de inventar a activelor imobilizate, constituie conţinutul procesului de
amortizare.

Amortizarea cuprinde un complex de operaţii care constau în:

 calculul pierderilor anuale de valoare;
 includerea pierderilor anuale în costurile de exploatare ale întreprinderii;
  recuperarea acestor cheltuieli pe seama încasărilor efectuate;
 folosirea sumelor recuperate pentru efectuarea de plasamente.
Sunt considerate amortizabile acele categorii de active care se depreciază în mod normal şi într-
un ritm uşor de stabilit. Nu sunt amortizabile activele imobilizate care nu-şi pierd valoarea pe durata
deţinerii lor, cum ar fi terenurile, investiţiile financiare, diverse participaţiuni. Rezultă că nu întregul
capital fix se amortizează.
Utilizând înţelesul de recuperare treptată a unei investiţii respectiv a unui plasament de capital
anterior, amortizarea semnifică şi un proces de recuperare a unei imobilizări anterioare.
Noţiunea de amortizare este folosită şi pentru a arăta un proces de stingere treptată a unei
datorii (rambursare treptată a unui împrumut bancar, retragerea treptată din circulaţie a obligaţiunilor
emise anterior).
Reiese din cele prezentate anterior că amortizarea capitalului fix este impusă atât de nevoia
reconstituirii în formă lichidă a capitalului investit, cât şi de nevoia de a evalua cât mai exact costurile de
producţie ale întreprinderii.

4.2. Amortismentul şi implicaţii financiare

Prin noţiunea de amortizare înţelegem procesul de recuperare treptată a valorii unei investiţii,
pe parcursul duratei de viaţă a acesteia. Corespunzător acestei definiţii, prin procesul de amortizare
înţelegem procesul de calculare a amortismentului anual al activelor imobilizate amortizabile,
înregistrarea lui pe costurile de producţie, reţinerea din încasările obţinute din vânzarea produselor şi
utilizarea sa conform destinaţiilor aprobate de către acţionari.
Dacă amortizarea cuprinde un ansamblu de operaţiuni, atunci prin amortisment se înţelege
suma care se reţine din încasări, corespunzătoare, proporţiei uzurii fizice şi morale. Amortismentul fiind
cuprins în costuri, va influenţa atât nivelul profitului cât şi nivelul preţurilor practicate pe piaţă.
Amortismentul, prin conţinutul său, are o serie de implicaţii de natură financiară, atât la nivelul
întreprinderilor producătoare, al consumatorilor cât şi al statului, care îşi constituie o parte însemnată
din veniturile sale pe seama impozitului pe profit datorat de agenţii economici.
La nivelul întreprinderilor producătoare, implicaţiile amortismentului se manifestă în mod
contradictoriu.
În primul rând vom constata că el are un dublu caracter: pe de o parte, amortismentul este o
resursă bănească, utilizată în finanţarea activităţii, iar pe de altă parte este un element al costurilor de
producţie şi în această calitate este un element determinant al profitului întreprinderii.
În calitatea de resursă bănească, întreprinderea are interesul, de a majora valoarea
amortismentului, spre a-şi finanţa dezvoltarea activităţii, pe când în calitatea sa de element de cost,
întreprinderea ar fi tentată să-l reducă.
Amortismentul are şi un dublu rol, concretizat în aceea că amortismentul, pe de-o parte asigură
înlocuirea activelor imobilizate casate (reproducţia simplă a activelor imobilizate) iar pe de altă parte pe
seama amortismentului se vor efectua noi plasamente de capital, care vor asigura dezvoltarea sau
achiziţia de active noi (reproducţia lărgită a activelor imobilizate).
Deoarece amortismentul nu se constituie ca şi o rezervă statică , el nu se acumulează nici măcar
pe durata unui an, deci este utilizat ca resursă de finanţare a investiţiilor, contribuind astfel la creşterea
volumului activelor întreprinderii.
Această operaţiune de creştere a volumului fizic al activelor fixe, pe seama amortismentului,
este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de ''efectul multiplicator al amortismentului''
sau ''efectul Lohmann-Ruchti''.
Modalitatea de manifestare a efectului multiplicator al amortizării, diferă în perioadele de
stabilitate a preţurilor faţă de perioadele de inflaţie, după cum urmează:
 - în perioadele de stabilitate a preţurilor întreprinderea va investi fondurile băneşti obţinute pe
seama amortizării, în echipamente de acelaşi fel şi cu acelaşi preţ, realizând o creştere a masei totale a
activelor din dotare;
- în perioadele de inflaţie, se are în vedere rata inflaţiei, care face ca sumele recuperate prin
amortizare să nu asigure măcar recuperarea valorii iniţiale a activelor, cu atât mai mult dezvoltarea
întreprinderii.
Să presupunem că o întreprindere în primii ani de funcţionare are un echipament în dotare, a
cărui valoare de intrare este de 10.000 lei, cu o durată normală de funcţionare de 10 ani. În situaţia în
care va efectua anual investiţii noi, prin reinvestirea amortismentelor anuale, vom constata o sporire a
volumului activelor de la un an la altul.
În tabelul nr.16 vom prezenta calculul în dinamică a masei activelor imobilizate pe parcursul
duratei de amortizare.

Tabelul nr. 16 – lei –

Anul Valoarea de amortizat Amortismentul anual Investiţii suplimentare

1 10.000 1.000 1.000

2 11.000 1.100 1.100
3 12.100 1.210 1.210
4 13.310 1.331 1.331
5 14.641 1.464 1.464
6 16.105 1.610 1.610
7 17.715 1.772 1.772
8 19.487 1.948 1.948
9 21.435 2.144 2.144
10 23.579 2.358 2.358

În anul 11 ca urmare a casării activelor procurate în anul 1, valoarea totală a activelor aflate în
dotare va fi următoarea:
Vi anul 11 = 23.579 + 2.358 – 10.000 = 15.937 lei.
Se observă că prin reinvestirea anuală a amortismentului, pe parcursul celor 1o ani, valoarea de
intrare a activelor a crescut de la 10.000 lei la 15.937 lei ceea ce în procente reprezintă o creştere cu
59,37 la sută.

4.3. Elementele sistemului de amortizare

Elementele definitorii ale oricărui sistem de amortizare în funcţie de care se previzionează şi
calculează efectiv amortismentul sunt: sfera amortizării, duratele de funcţionare şi normele de
amortizare. Existenţa mai multor sisteme de amortizare este determinată de reglementările diferite ale
modului de determinare a acestor elemente , graţie politicii financiare promovate de autorităţile publice
şi private specifice diferitelor grupe de state şi etape de dezvoltare economico-socială.
Procesul de amortizare presupune definirea prealabilă a unor elemente care în evoluţia lor se
intercondiţionează, ceea ce conferă acestui proces viziunea de sistem.
Elementele oricărui sistem de amortizare sunt legate de următoarele elemente:
 sfera amortizării capitalului încorporat în active imobilizate;
 evaluarea si reevaluarea activelor imobilizate amortizabile;
 stabilirea duratei normale de funcţionare a activelor imobilizate;
  determinarea normelor de amortizare;

4.3.1. Sfera amortizării capitalului încorporat în active imobilizate

Constituie un element major menit să asigure un calcul cât mai real al amortismentului. În acest
context trebuie delimitate, din sfera celor două categorii de active imobilizate, respectiv activele
imobilizate corporale şi respectiv activele imobilizate necorporale, acele active care sunt supuse
procesului de amortizare.
În vederea identificării activelor imobilizate amortizabile de acele plasamente de capital
neamortizabile este necesar să se urmărească modul de grupare al lor.
Gruparea activelor imobilizate se face pe baza unor criterii ştiinţifice care să ofere posibilitatea
analizei gradului de participare a acestora în procesul de exploatare şi urmărirea eficienţei utilizării
activelor imobilizate.
În acelaşi timp, gruparea activelor imobilizate este necesară şi în vederea organizării procesului
de amortizare şi de calcul al amortismentului. Legislaţia actuală structurează imobilizările de capital pe
termen mediu şi lung în: imobilizări necorporale, imobilizări corporale, imobilizări financiare.
Imobilizările corporale sau de natură materială reprezintă bunuri de folosinţă îndelungată în
activitatea unei întreprinderi. Ele cuprind: terenuri si amenajările de terenuri, construcţii, instalaţii
tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii, mobilier, aparatură, birotică, echipamente de
protecţie a valorilor umane si materiale; etc.
Terenurile se înregistrează în patrimoniu în funcţie de clasele de calitate, suprafaţa, amplasare,
la costul de achiziţie sau la valoarea aportului în natură. Terenurile, conform legii 571/2003(Codul fiscal),
cu modificările ulterioare, nu sunt supuse amortizării.
Celelalte active imobilizate amortizabile sunt reprezentate de obiectul sau complexul de obiecte
ce se utilizează ca atare şi care conform Codului Fiscal îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a) este deţinut şi utilizat în producţia, livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii pentru a fi
închiriat terţilor sau în scopuri administrative;
b) are o valoare de intrare mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului;
c) are o durată normală de utilizare mai mare de un an ;
În tabelul nr. 17 prezentăm o evoluţie a valorii de intrarea a activelor imobilizate, în perioada
1994 şi până în prezent:

Tabelul nr. 17 Evoluţia valorii de intrare a activelor imobilizate

Valoarea de intrare (valoarea
Perioada de aplicare Baza legală
fiscală) a activelor fixe
1 iulie 2013 – prezent 2.500 lei HG 276/2013
12 Februarie 2007 – 30 iunie 2013 1.800 lei HG 105/2007
12 Ianuarie 2004 – 11 Februarie 2007 15.000.000 lei vechi (1.500 lei) HG 1553/2003
04 Mai 2001 – 11 Ianuarie 2004 8.000.000 lei vechi (800 lei) HG 424/2001
16 Decembrie 1999 – 03 Mai 2001 5.000.000 lei vechi (500 lei) HG 1035/1999
01 Ianuarie 1997 – 15 Decembrie 1999 1.000.000 lei vechi (100 lei) HG 105/1997
01 Ianuarie 1994 – 31 Decembrie 1996 200.000 lei vechi (20 lei) LEGEA 15/1994
Sursa: Codfiscal.net
 Calculul amortismentului consacră principiul potrivit căruia sunt supuse amortizării toate
capitalurile imobilizate în active corporale şi necorporale de la data punerii acestora în funcţiune si până
la recuperarea integrală a valorii de intrare, conform duratelor normale de funcţionare şi a condiţiilor de
utilizare a acestora.
4.3.2. Evaluarea şi reevaluarea activelor imobilizate amortizabile
În vederea desfăşurării procesului de amortizare şi de calcul a amortismentului, activele
imobilizate trebuie exprimate valoric, adică ele trebuie evaluate.

Evaluarea activelor imobilizate amortizabile presupune un complex de acţiuni menite să

stabilească valoarea de intrare în patrimoniul întreprinderii a plasamentelor de capital pe termen lung.
Prin valoarea de intrare a activelor imobilizate amortizabile, conform Codului Fiscal se înţelege:
- preţul de achiziţie în cazul activelor imobilizate procurate cu titlu oneros;
- costul de producţie pentru activele imobilizate construite sau produse în cadrul unităţii
patrimoniale;
- valoarea actuală în cazul activelor imobilizate dobândite cu titlu gratuit;
- valoarea de aport numită şi valoare de utilitate pentru activele imobilizate intrate în
patrimoniu cu ocazia efectuării unor asocieri sau a unor fuziuni;
- valoarea stabilită prin situaţiile de lucrări, la data punerii în funcţiune, în cazul investiţiilor puse
în funcţiune parţial sau total cărora nu li s-au întocmit formele de înregistrare ca şi active corporale;
Pe parcursul folosirii activelor în activitatea productivă, au loc modificări ale parametrilor
tehnico-economici şi funcţionali ai acestora, ceea ce impune reevaluarea lor. Acest procedeu devine
necesar şi ca urmare a unor modificări semnificative a preţurilor, datorită unei rate ridicate a inflaţiei şi
respectiv a unei discordanţe între fenomenul de uzură si procesul de amortizare.
Reevaluarea se bazează în general, în practică, pe două procedee:
- corectarea valorii de intrare a activelor imobilizate cu un indice de preţuri specific familiei de
bunuri căruia îi aparţine activul în cauză;
- rectificarea valorii de intrare cu un indice ce exprimă variaţiile nivelului general al preţurilor;
Cu ocazia reevaluării se stabileşte şi valoarea rămasă actualizată ( V ra ¿ pentru activul imobilizat
în cauză, în funcţie de valoarea de intrare actualizată, durata consumată si durata rămasă pentru
recuperare:
Via ∙ Dr
V ra =
Dc+ Dr
Unde: Via: reprezintă valoarea de intrare actualizată ;
Dr: este durata rămasă pentru recuperare ;
Dc: este durata consumată;

4.3.3. Durata de funcţionare a activelor imobilizate

Unul dintre factorii cu influenţă asupra nivelului amortismentului anual, este reprezentat de
perioada de timp prestabilită pentru recuperarea capitalului încorporat în active imobilizate, adică
durata de funcţionare a activelor imobilizate.
Durata de funcţionare a activelor imobilizate exprimă perioada de timp exprimată de regulă în
ani, fundamentată din punct de vedere tehnic şi economic şi care se stabileşte din momentul punerii în
funcţiune a activelor imobilizate şi până la data scoaterii din funcţiune, ca urmare a uzurii acestora.
Din punct de vedere legal, în vedere determinării duratei normale de funcţionare a unui activ
imobilizat se consultă catalogul privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a activelor fixe (în
prezent este in vigoare HG nr. 2.139 / 30.11.2004 privind aprobarea Catalogului privind clasificarea si
duratele normale de funcţionare a activelor fixe).
 4.3.4. Normele de amortizare
Pentru calculul amortismentului anual, este necesară şi determinarea normelor de amortizare.
Norma de amortizare se determină ca şi o mărime procentuală şi exprimă intensitatea cu care
se amortizează activele imobilizate în decursul unui an. Prin aplicarea acestei mărimi procentuale,
asupra valorii de intrare sau asupra valorii de amortizat se obţine valoarea amortismentului anual.
Pentru unele ramuri din economie, ca de exemplu cele extractive, norma de amortizare se
calculează si în funcţie de rezerva de resurse exploatabilă.
Între norma de amortizare şi intensitatea uzurii există o legătura directă. Această
interdependenţă se exprimă astfel: dacă un activ imobilizat se uzează mai repede, va avea o durată de
funcţionare mai mică, ceea ce va determina o normă de amortizare mai mare şi invers. Aceasta
înseamnă că mărimea normei de amortizare este invers proporţională cu durata normală de
funcţionare.
În practica financiară sunt cunoscute mai multe metode de calcul a normelor de amortizare,
dintre care două sunt mai reprezentative:
 metoda normelor de amortizare egale în timp:
Acest procedeu este caracteristic sistemului liniar de amortizare şi constă în determinarea şi
utilizarea aceloraşi norme de amortizare pe întreaga durată normală de funcţionare a activului
imobilizat.
În această situaţie norma de amortizare se calculează ca şi raport procentual între
amortismentul anual şi valoarea de intrare a activului imobilizat:
Vi
A=
Dn

Vi V
Na= ∙ 100= i 1
Iar A V i ∙ 100= ∙ 100
Dn
Dn
Unde:
A - reprezintă amortismentul anual;
Vi -valoarea de intrare a activului imobilizat;
Dn- durata normala de funcţionare;
N a −norma de amortizare

Metoda normelor de amortizare egale în timp se aplică din două motive:

- se caracterizează prin simplitate în utilizare şi efectuarea calculelor;
- oferă pentru investitor, informaţii rapide cu privire la valoarea rămasă neamortizată precum şi
la randamentul activelor analizate.
Această metodă de stabilire a normelor de amortizare prezintă dezavantajul că nu ia în calcul
efectele uzurii morale.

 metoda normelor de amortizare diferenţiate în timp:

Porneşte de la constatarea că în decursul duratei normale de funcţionare a activelor imobilizate,
în fiecare an, normele de amortizare se micşorează succesiv în funcţie de randamentul şi gradul de uzură
al activelor imobilizate.
Această metodă se poate aplica sub două variante:
a) varianta normelor de amortizare regresive:
 Această metodă de calcul a normelor de amortizare este indicată a se utiliza la acele categorii de
active, care sunt supuse acţiunii unor factori economici sau naturali, pentru a combate efectele
financiare negative datorate uzurii morale.
Potrivit acestei variante, normele de amortizare se calculează după relaţia:
Dn−¿(K −1)
Nk = ∙ 100¿
∑n
Unde:
Nk: reprezintă norma de amortizare pentru anul k;
k: reprezintă anul pentru care se calculează amortismentul;
Dn: este durata normala de funcţionare;

Prin aplicarea variantei regresive, valoarea amortismentului influenţează costurile de exploatare

ale întreprinderii cu sume descrescânde. Această descreştere a normei de amortizare corespunde
scăderii capacităţii de producţie, iar aplicarea acestor norme regresive la valoarea de amortizat a
activelor imobilizate conduce la obţinerea unui amortisment anual diferenţiat in timp.
Prin aplicarea acestei variante de amortizare se constată că:
- există o concordanţă în timp între normele de amortizare şi starea tehnică şi randamentele
activelor imobilizate;
- această modalitate de recuperare a plasamentelor de capital permite o recuperare mai rapidă
a resurselor financiare necesare înlocuirii activelor imobilizate;
- are loc o minimizare a pierderilor provocate de uzura morală a activelor imobilizate;
- are loc o diminuare a valorii rămase neamortizate;
Aplicarea acestor norme prezintă şi unele dezavantaje:
- procesul de amortizare contravine desfăşurării obiective a uzurii fizice;
- transformă o parte din profit în amortisment la începutul duratei normale de funcţionare;
- complică munca de calcul si de evidenţă a amortismentului;
- nu permite cunoaşterea la un moment dat a valorii reale a activelor imobilizate, întrucât între
uzura reală şi amortisment apar diferenţe mari;
b) varianta normelor de amortizare progresive:
Varianta normelor de amortizare progresive, se caracterizează prin aceea ca amortismentul
creşte de la un an la altul, după formula progresiei aritmetice, adică amortismentul este mai mic în
primii ani de funcţionare şi mai mare spre sfârşitul duratei normale de funcţionare. Varianta, se
recomandă a fi aplicată activelor imobilizate care au o durată de funcţionare îndelungată.
Formula de calcul este:
K
Nk= ∙100
∑n
Această variantă este concepută astfel încât norma de amortizare cât şi amortismentul trebuie
să crească, corespunzător creşterii gradului de uzură
De regulă, o astfel de variantă de stabilire a normelor de amortizare, nu poate fi aplicată pe
toată durata de funcţionare a unui activ imobilizat, ci numai împreună cu o altă politică de amortizare.
Practica financiară a demonstrat faptul că varianta normelor de amortizare progresive este utilă a fi
aplicată numai pe durata punerii parţiale în funcţiune a unor obiective şi cel mai târziu până la atingerea
parametrilor proiectaţi. În acest fel, s-ar degreva costurile de exploatare pentru perioadele de timp
aflate la începutul funcţionării unui obiectiv, când producţia este mai mică.

4.4. Sisteme de amortizare şi mecanisme de calcul a amortismentului

 Cunoaşterea volumului amortismentului anual se impune atât din perspective cunoaşterii
cheltuielilor anuale cu amortizarea cât şi din perspectiva stabilirii volumului amortismentului, destinat ca
resursă de finanţare a investiţiilor.
În cadrul politicii de amortizare adoptată de diverşi întreprinzători s-au creat mai multe sisteme
de amortizare, şi anume: sistemul proporţional, sistemul variabil, sistemul accelerat şi sistemul
progresiv.

4.4.1. Sistemul proporţional de amortizare

Este cunoscut şi sub denumirea de sistemul liniar de amortizare, deoarece amortismentele
anuale sunt egale între ele, pe toată durata normală de funcţionare.
Pentru a determina valoarea amortismentului anual activele se grupează în funcţie de durata
normală de funcţionare, deoarece au aceeaşi normă de amortizare. Amortismentele calculate pentru
fiecare grupă se însumează şi astfel rezultă valoarea amortismentului anual pe total întreprindere.
Baza de calcul o reprezintă valoarea de intrare a acestora sau o valoare medie calculată în
funcţie de volumul activelor intrate sau ieşite din funcţiune în cursul anului.
Dacă în cursul anului nu au loc modificări ale valorii activelor supuse amortizării, amortismentul
anual (A) se calculează prin aplicarea normei de amortizare N a , asupra valorii de intrare V i, astfel:
Vi∙Na
A=
100

Din practica întreprinderilor, se ştie că în cursul unui an, există mişcări ale activelor de natura
intrărilor şi a ieşirilor. Valoarea de amortizat a activelor va diferi pe parcursul anului şi de aceea se
impune să calculăm o valoare medie anuală pe fiecare grupă în parte.
Intrările de active se vor determina în funcţie de prevederile planului de investiţii care cuprinde
achiziţiile de utilaje noi şi punerile în funcţiune a unor proiecte de investiţie, iar ieşirile de utilaje se
stabilesc în funcţie de situaţia utilajelor propuse spre casare, a căror durată de funcţionare a expirat în
anul curent sau cele propuse spre vânzare chiar dacă nu sunt amortizate integral.

Valoarea medie anuală a (V )

se determină în funcţie de valoarea de intrare a activelor
V
existente în dotare la începutul anului ( i ex ), la care se adaugă valoarea medie anuală a intrărilor de

active în cursul anului (V ai ) , diminuată cu valoarea medie anuală a activelor imobilizate programate a

fi scoase din folosinţă în cursul anului (V ae ) . Astfel valoarea medie anuală va fi egală cu:
V́ a =Vi´ex + V´ai −¿ V´ae

Valoarea medie anuală a activelor imobilizate programate a intra în funcţiune în cursul anului,
respectiv valoarea medie anuală a activelor imobilizate programate a ieşi din funcţiune, se determină ca
şi mărimi medii ponderate ale valorii de intrare a activelor. În cazul intrărilor se va lua în considerare
numărul lunilor întregi de funcţionare a activului imobilizat până la sfârşitul anului, iar în cazul ieşirilor
numărul lunilor de nefuncţionare până la sfârşitul anului. Cele două valori se determină astfel:
V i∙ f V i ∙ nf
V´ai = şi V´ae =
12 12
în care: Vi - valoarea de intrare;
f - numărul de luni întregi de funcţionare, din luna următoare celei de intrare, până la sfârşitul
anului;
 nf - numărul de luni întregi de nefuncţionare, din luna următoare celei de ieşire până la sfârşitul
anului;

Prin înmulţirea valorii medii a activelor din fiecare grupă, cu norma de amortizare stabilită în
funcţie de durata de funcţionare a activelor din grupa respectivă, se poate determina amortismentul
anual (A), adică:
V́ a ∙ N a
A=
100
Prin însumarea amortismentului aferent fiecărei grupe se va obţine amortismentul anual
programat pe total întreprindere.
Amortismentul anual total At vafi egal cu: At = Aex + Ai - Ae
Avantajele sistemului proporţional de amortizare:
- simplitate în aplicare, întrucât permite folosirea unei metode globale de calcul al
amortismentelor lunare;
- valoarea lunară a cheltuielilor cu amortizarea este fixă;
- influenţează în mod constant nivelul profitului şi de aceea este agreat şi de organele fiscale.
Dezavantajele se referă la:
- nu ia în considerare efectele uzurii morale;
- ritmul lent de recuperare a capitalului imobilizat;
Avantajele pe care le oferă sistemul proporţional de amortizare, comparativ cu neajunsurile,
sunt mai mari, motiv pentru care sistemul se bucură de o arie mai largă de aplicabilitate.

Sistemul accelerat cu normă medie anuală multiplicată poartă denumirea şi de sistem

degresiv, şi constă în multiplicarea normei de amortizare proporţională (sau liniară) cu unul din
coeficienţii următori:
a) 1,5 dacă durata normală de utilizare a activului imobilizat este cuprinsă între 2 şi 5 ani;
b) 2,0 dacă durata normală de funcţionare a activului imobilizat este între 5 şi 10 ani;
c) 2,5 dacă durata normală de utilizare a activului imobilizat este mai mare de 10 ani.
Sistemul degresiv se aplică sub două alternative: - fără influenţa uzurii morale (varianta AD 1); cu
influenţa uzurii morale (varianta AD2).
Calculul amortismentului în sistemul degresiv fără influenţa uzurii morale se face astfel:
- amortismentul aferent anului întâi este egal cu valoarea de intrare a activului imobilizat la care
se aplică norma de amortizare;
- în anul al doilea şi următorii, se aplică aceeaşi normă asupra valorii rămasă neamortizată. Se
continuă calculele până în anul când valoarea amortismentului anual degresiv este egal sau mai mic
cu/decât amortismentul anual calculat după sistemul liniar, pentru perioada rămasă. Din acel an se va
trece la sistemul liniar de amortizare.
Calculul amortismentului în sistemul degresiv cu influenţa uzurii morale are la bază ideea că
durata de amortizare este mai mică decât durata normală de folosinţă; modul de stabilire a acestei
durate este prezentat în anexa nr. 1 care este un extras din anexa 3.1 la legea amortizării. Calculul
amortismentului se face în funcţie de durata de amortizare totală, stabilită prin lege, în cadrul căreia
sunt specificaţi numărul de ani în care se calculează amortismentul în sistem degresiv şi numărul de ani
în sistem liniar.
 Sistemul accelerat de amortizare cu normă combinată, constă în calculul amortismentului, în
primul an de funcţionare, în proporţie de 50% din valoarea de intrare, iar pentru exerciţiile următoare
norma de amortizare se determină după sistemul proporţional (liniar) în funcţie de anii de utilizare
rămaşi.

4.5. Repartizarea pe trimestre şi recalcularea amortismentului anual

Repartizarea amortismentului anual pe trimestre se face astfel:
- amortismentul aferent existentului de active la începutul anului se împarte în mod egal pe cele
4 trimestre;
- amortismentul aferent activelor intrate în cursul trimestrului se determină astfel:
Ai
Atri = ∙f
Fi i
unde: Atri = amortismentul aferent intrărilor de active în trimestrul i;
Ai = Amortismentul aferent intrărilor pe întreg anul;
f i= numărul lunilor întregi de funcţionare din trimestrul i; Fi = numărul
lunilor întregi de funcţionare din întreg anul;
- amortismentul aferent activelor ieşite în cursul trimestrului se determină astfel:
Ae
Atre = ∙f
Fe e
unde: Ae = amortismentul trimestrial al ieşirilor în cursul anului;
fe = numărul lunilor întregi de nefuncţionare din trimestru;
Fe = numărul lunilor întregi de nefuncţionare în anul calendaristic;

Repartizarea amortismentului anual pe trimestre şi pe luni permite o evaluare a costurilor de

producţie cât mai corectă şi, în continuare, un calcul al randamentului activelor pe perioade mai scurte.
Amortismentul este în atenţia întreprinzătorului atât în calitatea de element al costurilor de
producţie cât şi în cea de sursă permanentă de finanţare, atât a activităţii de investiţii cât şi a celei de
exploatare.
În practica financiară s-a constatat că valoarea amortismentului previzionat, la începutul anului,
suportă modificări, deoarece termenele de intrare sau de ieşire din folosinţă a activelor imobilizate, au
unele abateri faţă de termenele previzionate.
Aceste modificări impun recalcularea amortismentului, în scopul evaluării cât mai corecte a
costurilor şi a resurselor create pe seama amortismentului.
O problemă aparte o reprezintă activele imobilizate casate înainte de expirarea duratei normale
de funcţionare, în sensul că valoarea rămasă neamortizată trebuie recuperată, prin includerea pe
costurile curente, într-o perioadă de timp, stabilită prin lege, dar care nu poate depăşi durata normală
de funcţionare.
Valoarea rămasă neamortizată (V rn) se calculează ca diferenţă între valoarea de intrare şi
Dc
amortismentele cumulate, calculate până la data scoaterii din folosinţă: V rn=V i−V i ∙
Dn
unde: Vi = valoarea de intrare;
Dc = durata consumată;
Dn = durata normală de funcţionare

În situaţia în care valoarea rămasă neamortizată este semnificativă, pentru recuperarea acesteia,
se eşalonează pe ani şi luni, calculându-se rata anuală de recuperat ( Rar ), după formula:
 (V ¿ ¿ rn−S v )∙ l r
Rar = ¿
Lt
unde: Sv - valoarea recuperărilor prin valorificarea activelor scoase din uz;
lr - numărul lunilor din anul de referinţă rămase pentru recuperare;
Lt - numărul lunilor totale pentru recuperarea valorii neamortizate.
În legătură cu activele menţinute în exploatare şi după expirarea duratei normale de
funcţionare, precizăm că acestea nu mai fac obiectul amortizării iar din punct de vedere financiar
valoarea amortismentului netrecut pe costuri va influenţa pozitiv rezultatul financiar al exerciţiului.