Școala românească și nevoia de Heidegger

Prof. dr. Velțan Elena,

Colegiul Național „Tudor Vladimirescu”

Viața omenească este diferită esențial de alte forme de viață, pentru că

este conștientă de ea însăși; oamenii pot alege o viață autentică având un
puternic simț al propriei situații în lume, trăind fără să gândească pe baza unor
clișee prestabilite, dar pentru asta, spune și susține Martin Heidegger, lumea nu
trebuie văzută ca un obiect fizic asupra căruia reflectăm, în calitate de subiecți
gânditori, ci ca Dasein, ca lume a noastră, ca mod de a fi, ca multitudine de căi
în care locuim în viață.
Poate că astăzi, mai mult decât oricând, este nevoie de „întâlnirea”
omului cu lumea, de descifrarea propriilor noastre perspective asupra vieții, de
aproprierea lumii și, de ce nu, de exercitarea puterii asupra ei, preocupați de
interacțiunea neîncetată cu tot ce găsim sau folosim. Interesat de căutarea
ființei ființării, de omul care „este aici”, este în lume, singurul capabil să se
smulgă facticității și să gândească la ceea ce nu este, de adevărul înțeles ca
viziune a ființei care se dezvăluie (adevărul nu este coerență rațională în
primul rând), Heidegger este tot mai aproape de vremurile pe care le trăim
întrucât ne propune identificarea de posibilități, plasarea într-un loc și într-un
timp dar și smulgerea din ele pentru căutarea ființei, pentru ieșirea din
anonimatul impersonalului.
Dar locul, în sensul heideggerian trebuie recuperat, noi trebuie să
reînvățăm să locuim, să nu mai privim locul ca pe un decor fix, ci ca pe un
„luminiș” în care se întâmplă lucruri, în care fiecare lucru se manifestă, se
dezvăluie, apare dar se și ascunde; școala, ca loc al învățării, al conversației
neîntrerupte, trebuie repusă în drepturi, regândită ca deschidere, ca „luminiș”
unde au loc în același timp ființa și omul. Este nevoie de reîntoarcerea școlii
spre om, pornind de la noul context, noul timp, pentru că educația înseamnă nu
doar cunoașterea lucrurilor ci interacțiunea cu ele; menirea școlii este
„întâlnirea” copiilor, adolescenților cu lumea, transformarea lor în ocupanți ai
lumii prin crearea propriilor perspective asupra vieții. Filosoful german
vorbește despre puterea omului de a-și însuși lumea, cum omul sesizează ceea
ce poate să devină prin angajare directă, prin decizii personale, cum poate
genera tensiunea între autorealizare și practicile obișnuite ale celorlalți; este
cert că adolescenții nu pot face acest lucru fără a intra în legătură cu tot ceea ce
ființează, fără a se îndepărta de rutina lumii obiectelor; ceea ce este, ceea ce se
poate calcula, măsura, prevedea prin intermediul tehnologiei nu se poate
constitui într-o schemă pentru atitudinea interogativă a tinerilor.
Filosoful german nu ne dă voie să uităm că omul a fost aruncat în lume
nu doar pentru a-și găsi un loc și un rost în ea, ci pentru a se întreba despre
menirea sa, despre sensul existenței sale, despre statutul său de ființare în
mijlocul ființării generale, universale; omul este singurul care poate și vrea să
mediteze asupra sa, care poate să-și stabilească o relație cu sine însuși, să-și
realizeze propriile posibilități și să facă alegeri, dar aceste capabilități se
dobândesc prin educație, prin întâlnirea față către față în școală; doar în acest
mod „faptul-de-a-fi-în lume”, de a o cunoaște, de „a-fi-întru”, adică „laolaltă-
ființare” cu alții devine realitate, fără teama lipsei de sens.
Intenția lui Heidegger a fost de a demonstra rolul coordonatelor
temporale ca orizont transcendent al căutării sensului de a fi, pentru că oamenii
nu trăiesc într-o existență teoretică, ci condiționați temporal, existența este
înțeleasă doar pornind de la forma sa temporală, înțelegearea ființei începe cu
înțelegerea temporalității; în timp se află posibilitatea unei împliniri a propriei
conștiințe de sine. Cred că este timpul pentru scoaterea gândirii din
configurația ei științifico-tehnică și începutul unui nou mod de a gândi, sub
specia unei noi ontologii structurate prin diferența între două nivele ale lui a fi:
a fi ca atare (ființă) și a fi ceva (existentul).

Bibliografie:

Ființă și timp, tradusă de Dorin Tilinca și Mircea Arman, București,

Jurnalul Literar, 1994;
Conceptul de timp, tradusă de Cătălin Cioabă, București, Ed. Humanitas,
2000.