Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1.Concepţia despre lume şi tipurile sale istorice. Problema fundamentală a filosofiei. Obiectul de
studiu al filosofiei şi specificul cunoştinţelor filosofice în raport cu ştiinţa, religia, morala, estetica, dreptul şi
politica.
Filozofia este una din principalele forme a manifestării spiritului uman, conştiinţei umame. Ea este teoria
despre lume şi om în unitatea lor dialectică. Denumirea filozofiei provine de la cuvintele din limba greacă
phileo – dragoste şi sophos – înşelepciune, ce înseamnă iubire de înţelepciune.
Concepţia despre lume este totalitatea de idei despre lume în întregime, despre om, locul lui în
această lume, este totalitatea de cunoştinţe despre natură, societate şi om şi raportullui faţă de această
lume. Filozofia este nucleul concepţiei despre lume.
a.) Concepţia mitologică este cea mai veche, era caracteristică pentru oamenii din comuna primitivă ca
unica formă a conştiinţei sociale. Concepţia mitologică includea în sine diferite cunoştinţe primitive,
credinţe şi mituri nesistematizate. În concepţia mitologică nu există diferenţiere clară dintre om şi natură,
gîndire şi realitate, ideal şi material, obiectiv şi subiectiv, lipseşte cauzalitatea, era totul contopit,
nedezmembrat.
b.) Concepţia religioasă apare pe baza celei mitologice, generalizează diferite mituri şi credinţe primitive
formulînd o teorie integrală despre toată realitatea. Ea reesă din dedublarea lumii în două părţi: naturală şi
supranaturală. Specific pentru această concepţie este că lumea supranaturală este adevărata lume, că ea
este primordială şi determină lumea naturală şi socială. Lumea supranaturală, ori divină, dirigează cu
dezvoltarea naturii, vieţii umane.
c.) Concepţia filozofico-ştiinţifică este generată de mai multe necesităţi umane şi tipuri de activitate. e
caracteristic demonstrarea logică. Concepţia filozofico-stiinţifică este in acelaşi timp metodologia
transformării naturii, societăţii şi lumii spirituale a omului. Concepţia filozofică are obiectul său nu atît
lumea ca atare, cît sensul existenţei omului în lume.
Problema fundamentală a filosofiei - raportul dintre gîndire şi existenţă, conştiinţă şi materie.
Această problemă este fundamentală fiindcă fără precizarea raportului dintre material şi spiritual nu poate
exista nici un fel de filosofare, nici o filosofie adevărată. Toate celelalte probleme (ontologice,
gnoseologice, etice ş.a.) devin filosofice numai dacă le privim prin prisma problemei fundamentale care
are două laturi - ontologică şi gnoseologică. În dependenţă de aceia ce se ia ca factor primordial- materia
sau ideia - toate sistemele filosofice se împart în materialism şi idealism.
Materialismul este un curent filozofic care în explicarea lumii reesă din recunoaşterea existenţei,
materiei ca factor prin şi cauză a realităţii.
Idealismul afirmă primordialitatea spiritualului, raţiunii în raport cu materia, că spiritualul există pînă la
natură, pînă la lucruri şi este cauza lor. Deosebim două varietăţi a idealismului – obiectiv şi subiectiv.
Idealismul obiectiv (Platon, Hegel) afirmă primordialitatea ratiunii universale, ideei care există obiectiv
(există real şi independent de voinţa omului). Idealismul subiectiv (Berkeley, Hume, Mach) consideră
primar conştiinţa, senzaţiile subiectului, că nu există nici o existenţă, nici materială, nici spirituală în afară
şi independent de conştiinţa umană, independent de retrăirile subiectului.
Deasemenea este: monism- un început (fie el material ori spiritual),dualism -R.Deacartes două
începuturi –– materială şi spiritual,pluralism- mai multe începuturi (Empedocle, Pitagora, Anaxagora).
A doua latură a problemei fundamentale se referă la cognoscibilitatea lumii, este problema
identităţii gîndirii şi existenţei. De la rezolvarea cărei apar aşa curente ca optimism gnoseologic (acei care
afirmă cognoscibilitatea lumii), scepticism (care pun la îndoială posibilitatea cunoaşterii) şi agnosticism
(acei care neagă cognoscibilitatea lumii).
Obiectul filozofiei. Filozofia este nucleul concepţiei despre lume, ea trebuie se deie într-o formă
maximal generalizată tabloul lumii, omului şi interacţiunii lor. Obiectul filozofiei este generalul în
sistemul “lume – om”. La rîndul său acest sistem este compus din două subsisteme – “lume” şi “om”.
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
Fiecare din ele are nivelurile sale, iar interacţiunea laturilor – patru aspecte: ontologic, gnoseologic, axiologic şi
spiritual-practic.
2.Problema metodei în filosofie. Dialectica şi metafizica. Funcţiile filosofiei. Filosofia, tehnica şi
tehnologiile. Scientismul şi antiscientismul
Fiecare ştiinţă are metodele sale. Însă filozofia este şi ca teorie şi ca metodă.
Cunoştinţele filozofice ca orice cunoştinţe îndeplinesc funcţia teoretică si funcţia metodologică. Metoda
trebuie să corespundă următoarelor cerinţe - să fie productivă, economică, demnă de încredere, lipsită de
arbitrar şi haos, orientată cu un scop bine determinat.
1) metode particular-ştiinţifice, care se folosesc într-o ştiinşă concretă
2) metode general-ştiinţifice, care se folosesc în mai multe ştiinţe (metoda informaţională, cibernetică,
sistemică, analogia);
3) metode universale, filosofice, care se folosesc în toate ştiinţele şi se bazează pe legităţile universale a
realităţii (dialectica şi metafizica).
Dialectica este teoria despre cele mai generale legităţi a dezvoltării existenţei şi cunoaşterii şi
totodată ea este metodă universală de asimilare a realităţii.
Heraclit sub dialectică înţelegea permanenta schimbare şi dezvoltare a lumii, sau dialectica obiectivă.
Socrate şi Platon vedeau în dialectică măiestria discuţiei, dialogului. Reprezentantul dialecticii idealiste a
fost Hegel care a creat dialectica ca teorie şi metodă. Dialectica materialistă -K.Marx şi F.Engels.
Metafizica are două sensuri: 1. Metodă de gîndire contrară dialecticii care priveşte fenomenele şi
procesele naturii ca ceva separate.2. Acea parte a filosofiei în care se studiau problemele speculative, ce
depăşesc cadrul experienţei (despre Dumnezeu). Noţiunea de metafizică a fost formulată de urmaşii lui
Aristotel pentru a evidenţia operele filosofice a profesorului lor. În lucrările stagiritului filosofia ca
principii universale a existenţei urma după fizică, teoria despre natură şi semnifica în sensul strict al
cuvîntului aceea ce urmează după fizică (meta ta physica). Capătă o dezvoltare în operele lui F.Bacon,
I.Loche, R.Descartes, G.Leibnitz, B.Spinoza. neajunsurile: : neînţelegerea esenţei dezvoltării;
absolutizarea stabilităţii ori repetabilităţii, continuităţii ori discontinuităţii, schimbărilor cantitative ori
calitative, unilateralitatea., ignorarea conexiunii universale; premărirea formei mecanice de mişcare,
reducerea formelor superioare de mişcare la inferioare
Funcţiile filozofiei. : ontologică, gnoseologică, metodologică, antropologică, sociologică, etică,
estetică, axiologică, praxiologică ş.a. Toate aceste funcţii pot fi reduse la prei momente:
Sinteza cunoştinţelor şi crearea tabloului lumii unic ce ar coincide nivelului de dezvoltare a
ştiinţei, culturii şi experienţei istorice.
Fundamentarea, justificarea şi analiza concepţiei despre lume.
Formularea metodologiei generale a cunoaşterii şi activităţii omului în lumea înconjurătoare.
Filozofia este instrumentul principal de perfecţionare a omului şi vieţii sociale. Ea se ocupă cu aşa
probleme care se referă la lume în întregime, care ne dau posibilitatea de a înţelege ce prezintă lumea.
TEHNICĂ (gr. techne - meşteşug, măiestrie) - sistemul de organe artificiale ale activităţii
societăţii. Ea se dezvoltă prin intermediul procesului istoric de obiectivare în materialul natural al
funcţiilor de muncă, al deprinderilor, al experienţei şi cunoştinţelor prin modalitatea de cunoaştere şi
utilizare a forţelor şi legităţilor naturii. Istoria T. constă din trei etape: uneltele manuale de muncă
(instrumente); maşini (nivelul mecanizării); automatele (maşinile automatizării).
TEHNOLOGII INFORMAŢIONALE – totalitatea metodelor utilizate în procesul activităţii de
elaborare, păstrare, transmitere şi utilizare a socioinformaţiei sub aspect de cunoştinţe.
SCIENTISM (lat. scientia - cunoaştere, ştiinţă) - poziţie conceptuală la baza căreia stă reprezentarea
despre cunoaşterea ştiinţifică ca cea mai înaltă valoare culturală. Idealul S. îl reprezintă, în primul rînd,
cunoaşterea ştiinţelor naturale. sf. sec. XIX, apare şi poziţia conceptuală opusă - antiscientismul. Ultima
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
subliniază posibilităţile limitate ale ştiinţei, iar în formele sale extreme o interpretează ca pe o forţă
străină. Tendinţele antiscientismului sunt promovate de aşa direcţii filosofice ca: existenţialism, filosofia
fenomenologică etc.
3.Conceptul de ştiinţă şi obiectul său de studiu. Ştiinţa - institut social, sistem de
cunoştinţe, proces de cunoaştere
Ştiinţa constituie o formă a conştiinţei sociale, un domeniu de activitate al cărui scop este de a
studia fenomenele şi procesele din natură, societate şi gîndire, însuşirile, raporturile dintre ele.
Criteriile ştiinţei :obiectivitate,raţionalitate,demonstravitate,legitate
Începînd din antichitate filozofia se găseşte permanent în interacţiune cu ştiinţele concrete. Nu
întîmplător mulţi savanţi vestiţi au fost şi filozofi (Platon, Aristotel, N. Copernic, R.Descartes,
ş.a.). Filozofia permanent primeşte şi prelucrează informaţia din diferite domenii, integrează
diverse cunoştinţe umane şe formează un tablou ştiinţific al lumii unic. În acelaşi timp filozofia
nu pretinde la rolul ştiinţei ştiinţelor, de a include în sine toate cunoştinţele. Ştiinţele concrete au
obiectul său de studii, metodele şi legile sale, nivelul său de generalizare a cunoştinţelor. Filozofia
generalizează generalizările ştiinţelor concrete, are de a face cu un nivel mai înalt de
generalizare, un nivel mai înalt de teoretizare. Dacă primul nivel de generalizare duce la
formularea teoriilor şi legilor ştiinţelor concrete, atunci al doilea nivel – la evidenţierea celor mai
generale legităţi şi tendinţe, aceaste este logica dezvoltării ştiinţei însăşi, logica dezvoltării
gîndirii umane. Cele mai importante descoperiri în ştiinţele concrete contribuiau şi la dezvoltarea
intensivă a ştiinţei. Însă filozofia nu numai este influenţată de ştiinţele concrete, ci şi singură
acţionează asupra dezvoltării lor. Filozofia nu trebuie să rezolve problemele ştiinţelor concrete, ea
acţionează asupra lor prin concepţia filozofică, care înfluenţează viziunea savantului, atitudinea
lui către lume şi cunoaştere.
Epoca Renaşterei în Europa ( sec. XV – XVI ) perioada de trecere de la epoca medievală la epoca
modernă, este perioada declinului şi crizei feudalismului şi instaurării societăţii burgheze. Renaştere
înseamnă şi o nouă înflorire a ştiinţei, filozofiei, culturii, este restaurarea şi adaptarea filozofiei
antice la cerinţele timpului nou. Renaşterei este caracteristic:
Antropocentrism, orientarea spre om. În centrul cercetărilor filozofice se găseşte omul. în
filozofia Renaşterei pe primul plan se pune omul iar apoi se discuta despre Dumnezeu.
.Umanism – este concepţia coform cărei omul este valoarea supremă şi trebuie de creat condiţii
umane pentru dezvoltarea multilaterală fiecărei personalităţi.
panteismul – concepţie care consideră că Dumnezeu şi natura sunt identice, că Dumnezeu este
peste tot locul. Calităţile care se atribuiau lui Dumnezeu acum se referă la natură (puterea, creaţia
ş.a.).
secularizarea – eliberarea treptată a vieţii spirituale şi societăţii de sub tutela şi dominaţia religiei
şi bisericii, trecerea la o viaţă mai laică.
Filozofia Renaşterei se dezvoltă împreună cu arta,. Arta din acea perioadă (Botticelli, Leonardo
da Vinci, Rafael) zugrăveau chipul şi corpul uman, proslăveau frumuseţea omului.
În centrul filozofiei Renaşterei se pun trei probleme:
1. Problema umanistă – problema omului şi locul lui în lume, unitatea lui fizică şi spirituală.
Cu această problemă se ocupau scriitorii, poeţii, pictorii, publiciştii – Dante Alighieri, Francesco
Petrarca, Djovani Boccacio Umaniştii dezvoltau idei despre libertatea şi demnitatea omului,
despre valoarea vieţii pămînteşti, criticau viciile şi neajunsurile societăţii.
2. Problema naturfilozofică – elaborarea tabloului naturalist-stiintific al lumii si studierea
naturii. Problema naturfilozofica in epoca Renasterei avea un caravter panteist. Crearea unui nou
tablou al lumii si studierea naturii erau in strinsa legatura cu dezvoltarea modului de productie,
navigatiei maritime, noile descoperiri geografice. Un rol important in dezvoltarea stiintei si
filozofiei Renasterei a avut G.Galilei care a pus temeliile mecanicii clasice, are un sir de
descoperiri in astronomie. El considera ca mecanica si matematica stau la baza tuturor stiintelor.
În Dumnezeu coincid finitul şi infinitul, centrul şi periferia. Dumnezeu este un maximum infinit,
iar lumea, natura – maximum limitat. N.Copernic formulează concepţia heliocentrică conform
cărei pămîntul se roteşte în jurul axei sale prin ce se explică schimbul zilei şi nopţii şi mişcarea
boltei cereşti. Odată cu aceasta pămîntul se roteşte şi în jurul soarelui . N.Copernic era convins că
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
lumea este finită şi un centru a universului există .
3. Problema sociologică se referă la crearea teoriilor despre societate şi relaţii sociale, politică
şi relaţii politice, stat si formele de guvernare ş.a. repreyentant- N.Machiavelli. Neagă concepţia
religioasă conform cărei statul depinde de biserică ca puterea supremă pe pămînt.Promisiuni goale,
înşelăciuni, mituire, corupţie, crime – totul acesta este permis în politică şi relaţii politice. Mai
tîrziu aşa mijloace antiumane de realizare a scopurilor politice au fost numite machiavellism.
MIŞCAREA - mod de existenţă, atribuit inerent al materiei, este orice schimbare în genere,
ori totalitatea schimbărilor ce au loc în univers(natură, societate). Există două concepţii despre
mişcare şi dezvoltare – dialectică şi metafizică.Concepţia metafizică recunoaşte mişcarea, însă
o inperpretează în mod limitat, unilateral. Izvorul dezvoltării ea o vede în afara obiectelor şi
proceselor, iar ca consecinţă - recunoaşterea primului imbold. Metafizicienii privesc mişcarea
nu ca o însuşire internă a materiei, ci ca o formă care se întroduce în materie din exterior.
Însuşirea permanentă a materiei ei socoteau repaosul, iar mişcare ca ceva care distruge
repaosul. Metafizicienii nu admiteau multitudinea calitativă a formelor de mişcare, orice
mişcare ei o reduceau la deplasarea corpirilor în spaţiu, ca rezultat - absolutizarea formei
mecanice de mişcare a materiei.
Concepţia dialectică socoate că în realitate există o multitudine calitativă de forme de
mişcare a materiei. Sub forma de mişcare se înţelege un anumit tip de interacţiune între
obiecte şi fenomene şi un purtător material specific al acestei mişcări. F. Engels evidenţiază
cinci forme de mişcare a materiei: mecanică, fizică, chimică, biologică şi socială.
Mişcarea, spaţiul şi timpul sunt categorii filosofice, atribute ale materiei care exprimă modul
ei de existenţă: variabilitatea (mişcarea), diversitatea (spaţiul) şi dezvoltarea succesivă legică
(timpul). Spaţiul este modul de existenţă a materiei ce exprimă proprietatea obiectelor şi
fenomenelor de a avea întindere, dimensiuni, structuralitate şi interacţiune. Timpul este
modul de existenţă a materiei care reflectă durata, coexistenţa, succesiunea schimbării şi
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
dezvoltării sistemelor materiale. În istoria filosofiei au fost diferite reprezentări, că spaţiul şi
timpul există ca atare, există independent de materie (I.Newton), ori că timpul si spaţiul nu
există obiectiv, ci este numai retrăiri subiective (I.Kant). Spaţiul şi timpul sunt proprietăţi,
însuşiri a obiectelor materiale şi ele nu pot exista în afara materiei şi obiectelor materiale.
Spaţiul şi timpul fără materie nu prezintă nimic, sunt nişte reprezentări goale, abstracţii ce
există doar ăn imaginaţia noastră. Spaţiul şi timpul au un şir de proprietăţi generale şi
specifice. La însuşirile generale se referă caracterul lor obiectiv şi absolut, interacţiunea lor
unul cu altul şi cu mişcarea, dependenţa lor de relaţiile structurale, infinitatea lor cantitativă şi
calitativă. Ele au un caracter contradictoriu, sunt continuie şi discontinuie, absolute şi relative,
unitare şi diverse, finite şi infinite. Spaţiul şi timpul depind de proprietăţile existenţei. Din
acest punct de vedere putem evidenţia spaţiul şi timpul astronomic, fizic, biologic, psihologic
şi social. La proprietăţile specifice se referă caracterul tridimensional al spaţiului şi
unidimensional al timpului. Timpul este ireversibil şi asimetric.Spaţiul şi timpul fizic sunt
caracteristici ale materiei fizice, ele depind de particularităţile realităţii noastre fizice, au
dimensiuni constante. Timpul pe planeta noastră peste tot locul curge uniform, pe alte planete
– depinde de viteza rotirii acestor planete
Munca este prima condiţie fundamentală a existenţei vieţii umane şi în aşa măsură, că
putem afirma că munca l-a creat pe om. Munca este o activitate sistematică de interacţiune
a omului cu mediul înconjurător prin intermediul uneltelor de muncă, este un proces de
folosire permanentă a uneltelor de muncă. Uneltele de muncă sunt obiecte care nu satisfac
nemijlocit necesităţile omului, dar servesc pentru producerea altor obiecte. În uneltele de
muncă se acumulează, păstrează şi transmite experienţa, cunoştinţele umane. În procesul
muncii, folosind uneltele de muncă, are loc obiectivizarea şi dezobiectivizarea
cunoştinţelor. Pentru activitate individul are nevoie de cunoştinşe, informaţie. La animale
informaţia necesară se transmite prin codul genetic în structura corpului, în instincte
(ultimile sunt nişte programe care se declanşează şi funcţionează automat). Prin instincte se
transmite numai experienţa speciei şi nu experienţa acumulată de indivizi. La om apare un
nou canal de transmitere a informaţiei care este mai puternic decît codul genetic. Informaţia
se transmite prin uneltele de muncă, în procesul
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
Limba este un sistem semiotic format din totalitatea semnelor şi regulilor
gramaticale de formare a propoziţiilor şi frazelor cu sens. Limba este o totalitate de semne
care servesc ca mijloc pentru comunicarea interumană, pentru înregistrarea, prelucrarea,
păstrarea şi transmiterea informaţiei. Limba este forma materială de existenţă şi exprimare a
gîndirii umane. Gîndirea abstractă, conştiinţa sunt fenomene ideale care pot să existe şi să
se manifeste numai prin limbă ca totalitate de simboluri şi semne. În limbajul obişnuit,
natural aceste semne sunt cuvintele. Cu ajutorul cuvintelor reproducem realitatea, ne
formăm o reprezentare despre lume. Prin intermediul limbii se realizează cunoaşterea lumii,
în limbă se obiectivează conştiinţa personalităţii. Ea este un mijloc specific social de
păstrare şi transmitere a informaţiei, de reglementare a comportamentului uman. Limba
este un fenomen social, apare în procesul muncii din necesitatea activităţii în comun şi
schimbului de informaţii. Ea îndeplineşte funcţia de cunoaştere, comunicare şi expresiv-
afectivă. Ultima se foloseşte în procesul sugestiei şi hipnozei, în medicină, artă.Cuvîntul în
medicină are un efect psihoterapeutic fiindcă acţionează asupra conştiinţei pacientului, se
asociiază cu acţiunile medicului şi activitatea medicamentelor. Aceasta trebuie de avut în
vedere deoarece cuvîntul poate avea nu numai efect curativ, ci şi invers – provoacă
iatrogenii. Limbajul este o capacitate comună tuturor oamenilor, iar limbile concrete sunt
moduri particulare de realizare a limbajului.
Activitatea în comun este imposibilă fără comunicare. Comunicarea este o trăsătură
importantă a existenţei umane. Fără ea nu se pot forma şi asimila valorile spirituale,
conştiinţa, formarea şi dezvoltarea personalităţii. Comunicarea este acel canal prin care se
transmite experienţa, deprinderile şi cunoştinţele, îmbogăţirea reciprocă a oamenilor.
Conştiinţa socială este categoria filosofică pentru desemnarea laturii spirituale a vieţii societăţii,
totalitatea de idei, concepţii, viziuni, reprezentări ce reflectă existenţa socială. Existenţa socială este
latura materială a vieţii sociale, este primară în raport cu conştiinţa socială, determină conţinutul şi
structura ei. Conştiinţa socială este secundară, dependentă de existenţa .
Conştiinţă socială se găseşte in strînsă legătură cu conştiinţa individuală, se manifestă prin
ea, dar şi se deosebeşte radical de ea. Conştiinţa individuală este totalitatea proceselor psihice a
individului, care îi permit de a se înţelege pe sine însăşi, lumea înconjurătoare şi locul său în
această realitate.. Conştiinţa socială există prin conştiinţa indivizilor, iar conştiinţa individuală
se constituie prin asimilarea de către individ a ideilor şi concepţiilor conştiinţei sociale Conştiinţa
individuală există ca realitate subiectivă, ideală. Conştiinţa socială are tendinţa de a exista relativ
sinestătător.
În structura conştiinţei sociale deosebim: conştiinţa obişnuită şi teoretică, psihologia socială şi
ideologia, diferite forme (politica, dreptul, morala, religia, arta, ştiinţa şi filosofia). Conştiinţa
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
obişnuită este nivelul cel mai simplu, apare pe baza activităţii practice cotidiene şi conţine diferite
cunoştinţe, viziuni, reprezentări empirice despre lumea înconjurătoare. Conştiinţa teoretică prezintă
nivelul superior de reflectare a realităţii în diferite concepţii şi teorii, este rezultatul unor generalizări
şi elaborări a specialiştilor.
Formele conştiinţei sociale includ componenete: relaţii (politice, juridice, morale ş.a.), activitate
(politică, juridică, religioasă ş.a.) şi idei şi teorii (politice, juridice, morale ş.a ). Primele (relaţiile şi
activitatea) sunt latura obiectivă, iar ideile şi teoriile – latura subiectivă a conştiinţei. La formele
conştiinţei sociale se referă politica, dreptul, morala, religia, arta, ştiinţa şi filosofia. Politica este
sfera activităţii claselor şi grupurilor sociale referitor la cucerirea, menţinerea şi folosirea puterii de
stat. Conştiinţa politică este totalitatea de concepţii şi teorii privind organizarea şi conducerea
societăţii. economice la urma urmei se manifestă ca cauza socială a activităţii politice.
Dreptul este totalitatea de norme şi legi juridice ce reglementează relaţiile dintre indivizi, relaţiile
dintre individ şi colectivitate, dintre diferite instituţii sociale.
Morala este totalitatea de reguli şi norme ce reglementează comportamentul oamenilor în viaţa lor
personală şi socială, ea reflectă realitatea prin noţiunile de bine şi rău. Conştiinţa morală- latura
subiectivă a moralei care prezintă totalitatea de idei, noţiuni şi principii morale ce formează idealul
moral Religia - formă specifică a conştiinţei sociale, care se caracterizează prin credinţa în fiinţe sau
forme spirituale, prin oficierea unui cult şi prin existenţa unor instituţii şi organizaţii
corespunzătoare; Arta - una din formele conştiinţei sociale; o reflectare a realităţii prin imagini
concret-senzoriale; formă specifică de activitate, în procesul căreia se crează imagini artistice şi se
personifică atitudinea estetică a omului faţă de lume
Ştiinţa - sferă a activităţii umane, scopul căreia este studierea obiectelor şi proceselor naturii şi
societăţii, una dintre formele conştiinţei sociale.
Filozofia (gr. phileo - iubesc şi sophia - înţelepciune) - formă a conştiinţei sociale; domeniu al
culturii spirituale; învăţătură despre principiile fundamentale ale existenţei şi cunoaşterii, despre
lumea şi omul în ansamblu, despre raportul omului faţă de lume; ştiinţă despre cele mai generale legi
de dezvoltare a naturii, temelia concepţiei despre lume.
20. Căile dialecticii: Hegel şi Marx. Dialectica ca teorie şi metodă. Dialectica obiectivă şi
subiectivă. Unitatea dialecticii, logicii şi teoriei cunoaşterii. Dezvoltarea şi progresul.
Dezvoltarea şi securitatea.
Dialectica- notiune filosofica, care la origine in antichitate inseamna arta dialogului, maiestria
de a ajunge la adevar prin discutie, prin descoperirea contrazicerilor in rationamentul
oponentului. Cel mai mare dialectician al Greciei antice Heraclit afirma ca totul exista si
concomutent nu exista, deoarece totul curge si se transforma necontenit, apare si dispare.
Dialectica lui Hegel prezinta intreaga lume istorica si spirituala sub forma unui proces unic in
continua miscare, schimbare, transformare, dezvoltare de la treptele inferioare la cele
superioare. Ca izvor si forte motrice ale automiscarii si autodezvoltarii erau considerate
contradictiile interne. Meritul lui Hegel :El a formulat principiile si legile fundamentale ale
acestei dezvoltari (legea unitatii si luptei contrariilor, legea trecerii schimbarilor cantitative in
schimbari calitative si invers, legea negarii negatiei), a elaborat un sistem de categorii ale
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
dialecticii (esenta si fenomen, continut si forma, cauza si efect, necesitate si intimplare s. a.)
prin care a exercitat o mare influenta asupra gindirii filosofice ulterioare. Dupa Hegel, miscarea,
dezvoltarea exista datorita unei idei absolute, unui spirit universal, care gindeste, formuleaza
notiuni, prin miscarea carora ideea absoluta se autocunoaste si in procesul acestei miscari creaza
natura si societatea.. Dialectica lui Hegel era indreptata spre trecut si imbracata intr-o forma
mistica si scolastica, care denatura realitatea, intorcind totul cu capul in jos.. Marx si Engels au
formulat dialectica ca invatatira despre cele mai generale legi de dezvoltare a naturii, societatii
si gindirii umane si ca metoda universala de cunoastere si transformare a realitatii. Dialectica
este teorie filosofica, metoda si metodologie a cunoasterii stiintifice si a creatiei in genere.
Principiile teoretice ale dialecticii constituie un continut esential al conceptiei despre lume.
Astfel dialectica indeplineste functia conceptuala si metodologica. Esenta dialecticii o
alcatuiesc principiile ei fundamentale (principiul conexiunii universale si principiul dezvoltarii),
care sunt intelese cu ajutorul sistemului de legi si categorii.
Astfel dialectica îndeplineşte funcţia conceptuală şi metodologică. Esenţa dialecticii o
alcătuiesc principiile ei Principiul dezvoltării - concepţie conform căreia toate obiectele şi
fenomenele realităţii se găsesc în permanentă schimbare, dezvoltare. Există două concepţii
despre dezvoltare - dialectică şi metafizică, care în diferit mod înţeleg izvorul, mecanismul şi
direcţia dezvoltării. Dialectica înţelege izvorul dezvoltării ca lupta contradicţiilor interne, ca
autodezvoltare, pe cînd metafizica vede izvorul dezvoltării într-un imbold din exterior, într-o
forţă supranaturală. Mecanismul dezvoltării conform dialecticii este trecerea schimbărilor
cantitative în calitative, iar conform metafizicii este numai schimbări cantitative, ori numai
calitative. Deosebim trei tipuri de dezvoltare - progresivă, regresivă şi uniplanică. Progresul este
dezvoltare de la simplu la compus, de la inferior la superior şi care duce la acumularea structurii
şi funcţiei, măreşte independenţa relativă a sistemelor, posibilităţile dezvoltării în viitor.
Regresul este dezvoltarea de la superior la inferior, de la compus la mai simplu, cu limitarea
posibilităţilor sistemelor. Dezvoltarea uniplanică este trecerea de la o calitate la alta în limitele
unui şi acelaşi grad de complexitate.
21. Categoriile dialecticii: general, particular şi singular; esenţă şi fenomen; formă şi conţinut;
parte şi întreg; element şi structură. Noţiune de sistem. Manifestarea respectivelor categorii în
medicină.
Categoriile sunt noţiunile cele mai generale şi universale, care exprimă condiţiile generale ale
existenţei, mişcării şi dezvoltării fenomenelor în natură, societate şi gîndire. Categoriile reflectă în
gîndire atributele realităţii - caracteristicile universale şi inalienabile a obiectelor materiale.
.Deosebim categorii particular-ştiinţifice, general-ştiinţifice şi filosofice. Categoriile particular-
ştiinţifice apar pe baza limbajului obişnuit şi sunt noţiunile generale care se folosesc într-o ştiinţă,
reflectă trăsăturile, particularităţile şi legităţile acestei ştiinţe (exemplu, element chimic, forţă,
energie, boală, sănătate ş.a.). Categoriile general-ştiinţifice prezintă noţiuni generale ce se întîlnesc
şi sunt obiectul mai multor ştiinţe (informaţie, algoritm, structură ş.a.). Pe baza noţiunilor ştiinţifice
apar categoriile filosofice, care se folosesc în toate ştiinţele şi se găsesc într-o anumită corelaţie cu
categoriile particular-ştiinţifice şi general-ştiinţifice.
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
Singular, particular şi general - categorii filosofice, care reflectă diverse conexiuni obiective ale
universului. Singularul este categoria ce reflectă însuşirile şi trăsăturile irepetabile a obiectelor şi
fenomenelor, aceea ce este caracteristic numai pentru lucrul dat, pentru un obiect ca
atare.Particularul - categorie filosofică ce exprimă trăsăturile specifice a unei clase de obiecte, ceea
ce le deosebeşte de alte clase ori grupuri de obiecte. Generalul – categoria care reflectă însuşirile
asemănătoare, comune, comparabile a obiectelor materiale.
Generalul în medicină se manifestă ca forma nozologică a bolii, ca expresia trăsăturilor şi semnelor
interne, repetabile, stabile, caracteristice unei boli. Particularul este manifestarea specifică a unor
boli la individul concret.. Diagnosticarea este stabilirea bolii la individul concret (singular) prin
compararea cu formele nozologice cunoscute (general) şi evidenţierea specificului lor (particularul).
Esenţă şi fenomen - categorii filosofice care reflectă diferite laturi necesare ale tuturor obiectelor şi
proceselor realităţii. Esenţa e conţinutul intern, totalitatea de conexiuni, relaţii, legi care determină
însuşirile principale ale obiectului şi tendinţele dezvoltării lui. Fenomenul e manifestarea exterioară
a esenţei, forma ei exterioară de existenţă. Esenţa exprimă principalul, baza obiectelor, cea ce se
produce în interiorul lor, iar fenomenul este expresia exterioara a esenţei, formă în care obiectele se
manifestă la suprafaţă. În medicină esenţa coincide cu patogeneza, iar fenomenul cu manifestările
bolii, simptomele ei. Conţinut şi formă – categorii filosofice care exprimă legăturile structurale ale
obiectelor şi fenomenelor. Conţinutul este totalitatea elementelor, laturilor, trăsăturilor, relaţiilor,
tendinţelor şi contradicţiilor obiectelor. Forma este modul de organizare, exprimare şi manifestare a
conţinutului. Conţinutul şi forma în biologie se manifestă ca funcţie şi structură. Funcţia este modul
specific de manifestare a însuşirilor obiectului în interacţiunea lui cu obiectele înconjurătoare.
Structura este totalitatea legăturilor stabile a obiectului care asigură integritatea şi identitatea
lui cu sine însăşi. Funcţia determină structura.
Parte şi întreg - categorii filosofice care reflectă legături structurale, raportul dintre diferite obiecte
şi legătura dintre ele. Sub noţiunea de întreg trebuie de înţeles aşa obiect, sau unitate de obiecte, care
include în sine legătura părţilor, elementelor şi care posedă aşa însuşiri ce nu se găsesc în părţile
componente. Partea exprimă nu un obiect absolut singular, deosebit de lumea materială, ci aşa
obiect luat în raport cu alt obiect, referitor la care el se manifestă ca parte la întreg. Partea are
semnificaţie numai ca componentă a întregului, luată în afară de întreg ea nu mai este parte, ci
formaţie materială sinestătătoare.
Legea negării negaţiei - proces a dezvoltării, conform căruia vechiul este negat de către
nou, iar noul la rîndul său este negat de ceva şi mai nou. Negarea dialectică este
categoria filosofică care exprimă momentul de legătură, succesiune a diferitor etape,
stadii în procesul de dezvoltare a realităţii. Dezvoltarea este un proces de trecere de la o
calitate la alta, de la vechi la nou, de la interior la superior. Această trecere are loc prin
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
depăşirea vechiului, cînd calitatea veche nu se distruge complet şi definitiv, ci se
distruge numai aceia ce s-a învechit, ce n-are viitor, ce frînează dezvoltarea, iar tot ce-i
pozitiv, nou, valoroc, are perspectivă se păstrează, se transmite mai departe. Negarea
dialectică este un moment necesar în procesul dezvoltării şi este o formă de rezolvare a
contradicţiilor (prin depăşire). Negarea dialectică are un caracter obiectiv, universal,
există în toate obiectele şi fenomenele realităţii. Deosebim cîteva tipuri de negare:
negarea distructivă, depăşirea şi transformarea. Negarea distructivă duce la
discompunerea obiectului, sistemei, momentul de conservare, srabilizare practic
lipseşte. Depăşirea este aşa negare unde are loc sinteza contrariilor. Transformarea este
modificarea depăşirii, este trecerea de la o calitate la lata.
Negarea dialectică este o autonegare, fiecare obiect şi fenomen a realităţii conţine în
sine propria sa negare. Procesul acesta este legic, permanent, infinit. Legea negării
negaţiei a fost formulată de către Hegel, care evidenţia în ea trei etape. Dezvoltarea se
începe de la prima etapă - teza, ce în procesul de negare se transformă în partea sa
contrară - antiteza, iar negarea antitezei (ori negarea negaţiei) duce la sinteză. Sinteza
este unitatea dialectică a contrariilor (tezei şi antitezei) şi nu-i altceva decît reîntoarcerea
la etapa iniţială la un nivel mai înalt. Esenţa legii negării negaţiei constă în rezolvarea
contradicţiilor prin negarea dialectică, ce se caracterizează prin continuitate, succesiune,
repetabilitate şi caracterul de spirală a dezvoltării. În procesul dezvoltării permanent
apare ceva nou, care n-a existat în trecut şi este negarea dialectică a vechiului. În
procesul negării dialectice se neagă nu toate însuşirile şi laturile obiectului, ci numai
acele care sau învechit, n-au perspectivă, care frînează dezvoltarea. Noul, pozitivul într-
un mod restructurat se transmite în altă calitate, iar acumularea lor se manifestă ca
continuitate, succesiune, caracter ascendent al dezvoltării. Repetabilitatea proceselor şi
fenomenelor are loc la o treaptă mai înaltă şi deatîta nu este o mişcare în cerc ori
rectilinie. Legea ne arată direcţia dezvoltării, ce se manifestă în formă de spirală. În
secolul trecut a fost formulată de către E.Haechel şi F.Muller legea biogenetică,
conform căreia orice organism viu poartă în sine nu numai trăsăturile individuale
personale, dar şi trăsăturile strămoşilor săi, că ontogeneza repetă filogeneza.
29. Sistemele informaţionale în activitatea medicală şi căile computerizării sferii biomedicale. Problemele şi
perspectivele informatizării medicinii şi ocrotirii sănătăţii în Republica Moldova
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
Dezvoltarea medicinei duce inevitabil la specializarea îngustă, medicii ocupîndu-se numai de anumite funcţii,
organe ori procese patologice. Asta-i clar deoarece fluxul informaţional permanent creşte, iar specialistul nu-i în stare
să cuprindă toată această informaţie. Soluţionarea acestor probleme este posibilă prin informatizarea sferei medicale,
întroducerea şi folosirea tot mai largă a sistemelor informaţionale. Clasificarea acestor sisteme poate fi:
1. În dependenţă de metoda de prelucrare a informaţiei
Sisteme informaţionale de căutare bazate pe tehnica de calcul de perforare.
Sisteme informaţionale de căutare de gen manual.
Sistemele automatizate de prelucrare a informaţiei medicale.
Sistemele expert.
2. În dependenţă de destinaţie
Sisteme informaţionale de căutare.
Sisteme informaţionale de prelucrare.
Sisteme de dirijare.
Sisteme automatizate de conducere ( SAC ).
3. După sarcina lor
Sisteme de cercetare.
Sisteme de diagnosticare.
Sisteme de pronosticare.
Sisteme de supraveghere şi comandă.
Sisteme de tratament.
Implementarea pe larg în practica curativă a sistemelor informaţionale constituie una din cele mai avantajoase
orientări în domeniul utilizării MEC în medicină. Medicul de cele mai multe ori greşeşte la stabilirea diagnosticului
ori tratament din cauza că a uitat un oarecare simptom. Computerul posedă o calitate minunată nu numai în
capacitatea de a culege şi acumula experienţa medicilor, dar şi de a o transmite lucrătorilor practici ai sferei medicale.
În multe instituţii curative metodele avansate, progresive îşi croiesc drum în viaţă, favorizînd sporirea eficacităţii
practicii curative, sistemului de ocrotire a sănătăţii în întregime.Practic informaţia în întregime despre bolnavi, munca
medicilor, personalul administrativ-economic, farmacie se întroduce în computer. Aceaste şi multe alte măsuri oferă
posibilitatea de a-i elibera pe medici de o muncă necreatoare secundară,
Noi tehnologii informaţionale sunt implementate şi în Centrul Republican de Diagnosticare medicală şi alte instituţii
medicale În computer a fost întrodusă informaţia despre mecanismul acţiunii, indicaţiilor şi contraindicaţiilor
preparatelor curative, existenţa lor în depozite şi farmacii. Aceasta permite medicului a găsi o cale cu mult mai
concretă de tratare a bolnavilor.O bună parte din medici nu au o prgătire specială pentru acest lucru sau nici nu doresc
s-o aibă.
Pregătirea cadrelor medicale pentru munca în medicina informatizată nu corespunde cerinţelor timpului. Programele
sunt puţin adaptate la practica medicală, sistemul de ocrotire a sănătăţii în întregime. Pe lîngă toate acestea
învăţămîntul se desfăşoară, de regulă, în afara instituţiilor medicale.
Altă problemă este legată de acea situaţie, în care aplicarea MEC în ocrotirea sănătăţii nu este legitimată. Chiar şi
acolo unde funcţionează în mod normal computerele, nu s-a contramandat foile de observaţii şi fişele de ambulator,
medicii ca şi 200 ani în urmă mai mult de jumătate din ziua de lucru scriu şi completează diferite “hîrtii”.
Programiştii sunt angajaţi în orice funcţii numai nu ca programişti.
Pentru medicină o problemă din cele mai serioase este unificarea noţiunilor medicale. În sfera medicală există foarte
multe categorii, care cu greu se supun sistematizării şi formalizării. Nu toate simptomele şi termenii medicali pot fi
exprimaţi cantitativ. Un şir de afecţiuni se caracterizează printr-o mare diversitate a simptomelor, iar fiecare medic
fixează doar acele simptome, cărora el le dă preferinţă sau pe care el le consideră mai necesare.
1
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
33. Logica formală ca ştiinţă, obiectul său de studiu, etapele istorice ale dezvoltării şi
semnificaţia sa în teoria şi practica medicală. Structura logicii formale.
Logica ca stiinta filosofica se dezvolta odata cu filozofia si depindea de specificul epocii
respective.Initial logica se dezvolta in legatura cu maiestria oratorica. Pentru prima data
cuvintul “logic” a fost folosit de Democrit ca sinonim a adevarului si reguli a cunoasterii.
La Aristotel ideile logice se dezvolta in legatura cu maiestria oratorica (retorica), mai
departe logica se transforma in instrument pentru a gasi adevarul, instrument al cunoasterii
(organon). Pentru Aristotel logica nu era o stiinta speciala, ci numai instrument al fiecarei
stiinte. In epoca medievala logica este predominata de scolastica, are loc interpretarea
idealista a legilor si regulilor logicii. Din instrument al adevarului ea se transforma in
instrument al respingerii conceptiilor eretice ori demonstrarii dogmelor religioase Pe la
jumatatea secolului XIX G.Boole si A.de Morgan au incercat de a aplica in logica formala
calculul matematic, care a revolutionizat aceasta stiinta. Limbajul formulelor si calculul
devine eficient si in logica. Alaturi de teoremele propriu zise logice se folosesc teoreme si
reguli referitoare la sistemul logic (metapropozitii). Evidentiind diferite tipuri de logica
trebuie de avut in vedere, ca in realitate exista o singura logica care are trei aspecte: logica
formala, logica simbolica cu multiplele ei variante si logica dialectica.Logica formala are
drept obiect de studiu formele si legitatile generale ale gindirii corecte cind noi ne abatem
de la continutul lor concret, atunci logica dialectica are obiectul sau formele si legitatile
dezvoltarii cunostintelor cind noi nu puten sa ne abatem de continutul lor. Logica formala
foloseste acele notiuni care pot fi formalizate. Principile de baza a logicii formale sunt:
principiul identitatii, noncontradictiei, tertului exclus si ratiunii suficiente. Aceste principii
exprima cele mai generale cerinte care trebuie sa satisfaca gindirea noastra si operatiile
logice.Importanta stiintei logicii consta in urmatoarele momente:
• Ea ne ajuta sa ne exercitam in mod constient gindirea inconstient logica si prin aceasta
s-o facem mult mai exacta, s-o stapinim si s-o folosim mai bine.
• Cuvintele si expresiile limbii naturale treptat si pe neobservat isi schimba semnificatia.
In limba naturala unul si acelasi cuvint poate sa aiba diferite semnificatii si invers – diferite
cuvinte au una si aceiasi semnificatie.
• Stiinta logicii ne ajuta sa rezolvam o serie de probleme pe care nu le putem rezolva cu
ajutorul gindirii spontane. Logica ne ajuta la dezvoltarea capacitatii noastre de abstractizare.
Ea ne ofera posibilitatea de a rezolva unele probleme din domeniul anumitor stiinte
particulare. Logica are importanta in activitatea stiintifica cind trebuie de generalizat,
clasificat datele empirice, cind trebuie de determinat sensul strict al lor. Logica este de
neinlocuit in discutiile stiintifice, deoarece gindirea oricarui specialist trebuie sa fie
determinata, precisa si clara, lipsita de contradictii, demonstrativa, rational suficienta.
• Logica ne ajuta sa evitam greselile. Calea spre adevar trece intotdeauna prin logica.
• Logica ne serveste si la informatizarea si computerizarea medicinei. Ea contribuie la
inbunatatirea calitatii diagnosticarii si activitatii curativo-profilactice a medicului.
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
34. Noţiunea drept formă fundamentală a gândirii. Conţinutul şi volumul noţiunii, definiţia şi
clasificarea noţiunilor. Noţiunile medicinei
Notiunea este expresia lucrurilor in gindire, reflectarea lor in mod generalizat si abstract, cind ne
abatem de la trasaturile lor neesentiale si secundare. Notiunea leaga cuvintele cu anumite obiecte,
ceea ce face posibila stabilirea unei semnificatii precise a cuvintelor si opereaza cu ele in procesul
gindirii. Fiecare stiinta are notiunile sale in care se concentreaza cunostintele acumulate.Notiunea
este una din principalele forme de cunoastere stiintifica a realitatii. Notiunea este o forma a
gindirii care reflecta insusirile comune si esentiale ale obiectelor. Notiunea reflecta nu numai
obiecte, ci si insusiti, stari, actiuni si rezultatul actiunilor. Notiunile se impart in diferite clase:
notiuni gen si specie, singulare si generale, concrete si abstracte, compatibile si incompatibile,
subordonatoare si subordonate, contrare si contradictorii.Invelisul lingvistic al notiunii este
cuvintul. Notiunile cele mai generale formeaza categoriile stiintifice. Srpe exemplu, element
chimic, masa, forta, boala, sanatate, norma si patologie. Notiunea are continut si volum.
Continutul este totalitatea de insusiri esentiale ale unei clase de obiecte ce caracterizeaza aceasta
clasa. Volumul este totalitatea de obiecte ce intra in aceasta notiune si caror le este propriu
insusirile reflectate in continut. Spre exemplu, in notiunea de boala avem ca continut asa insutiri
ca tulburarea activitatii vitale a organismului, scaderea adaptabilitatii organismului, capacitatii de
munca si a activitatii vitale. Volumul acestei notiuni este omul.In logica exista legea raportului
invers intre continut si volum - daca se mareste continutul notiunii, atunci se mucsoreaza volumul
ei si invers. Daca in notiunea de boala noi am micsora continutul ei – boala ca tulburare a
activitatii vitale normale a organismului si am exclude din ea asa insusiri ca scaderea
adaptabilitatii, capacitatii de munca si bunastarii – atunci volumul ei se mareste, aceasta notiune
se refera nu numai la om, dar si la animale si plante. Alt exemplu, notiunea de materie are un
volum foarte mare, cuprinde toate obiectele si fenomenele realitatii obiective, deaceea continutul
ei este extrem de ingust, cuprinde numai o insusire – de a fi realitate obiectiva. Un mod specific
de divizare a notiunilor este clasificarea - orinduirea obiectelor pe clase, grupe, categorii pe baza
asemanarii ori deosebirii lor fata de obiectele din alta clasa.Atit diviziunea notiunilor cit si
clasificarea lor au o mare importanta pentru activitatea teoretica si practica. Ele ne usureaza
procesul studierii obiectelor si fenomenelor lumii obiective, ne dau posibilitatea de a stabili
anumite legitati, care determina dezvoltarea acestor obiecte si fenomene. Clasificarea elementelor
chimice in sistemul periodic a lui D.I.Mendeleev a dat posibilitatea de a prezice existenta unor
elemente, care mai tirziu au si fost descoperite.
Pentru a defini corect noţiunea trebuie să respectăm anumite reguli logice:
Definiţia nu trebuie să formeze un cerc, adică noţiunea definită nu trebuie definită prin aşa
noţiune care este clară numai după definiţia primei. De pildă, idealistul este reprezentantul
concepţiilor idealiste.
Definiţia nu trebuie să fie negativă. Definiţia este o operaţie logică care afirmă, indică
notele esenţiale ale obiectului. Definiţia negativă nu arată aşa note, ea exprimă acele
trăsături care lipsesc la obiectul dat
Definiţia nu trebuie să fie contradictorie.
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
Definiţia trebuie să fie clară, precisă, să nu cuprindă expresii echivoce sau figurate.
35. Judecata ca formă de definire a gândirii, structura şi varietăţile sale. Raţionamentul şi silogismul.
Rolul judecăţii şi raţionamentului în procesul stabilirii diagnozei.
Judecata este un gind exprimat in forma de propozitie, in care se afirma ori se neaga ceva despre obiecte. Ea
poate fi simpla si compusa. Functia gnoseologica a judecatii consta in determinarea raportului dintre
subiectul cunoscator si obiect. Prin intermediul judecatii se formeaza o relatie de apreciere a realitatii, o
apreciere prin compararea notiunilor. Prin judecata se unesc cunostintele cu aprecierea lor, apar noi cunostinte
pe baza altor cunostinte. Judecata este o gindire, care afirma ori neaga ceva despre obiecte si insusirile lor, ea
exprima raporturile dintre obiecte si insusirile lor. Orice judecata se exprima printr-o propozitie, insa nu
fiecare propozitie este judecata. Judecata este o unitate semantica minimala. Judecata se refera la domeniul
gindirii, iar propozitia – la sfera limbajului si vorbirii. Judecata se deosebeste de propozitie prin aceea, ca ea
este o unitate a gindirii, reflecta ideal sensul realitatii. Judecata poate fi exprimata in diferite forme
gramaticale, cu diferite propozitii, iar sensul ramine unul si acelasi. Judecata este compusa intotdeauna din trei
componente: subiect, predicat si cuvintul de legatura. Propozitia nu este limitata in componentele sale, sau
sunt propozitii dintr-un cuvint. In propozitiile interogative, de indeminare si imperative nimic nu se afirma ori
neaga, deaceea nu au valoare de adevar, nu-s judecati. Intrucat judecata afirma ori neaga ceva despre
realitate, ea (judecata ) are proprietate de a fi adevarata ori falsa. Daca noi in gindire legam aceea ce este legat
in lumea materiala, atunci judecata noastra este adevarata. Dar daca noi in gindire unim ceea ce nu este unit in
realitate ori despartim ceea ce este legat, judecata noastra este falsa, neadevarata, fiindca nu corespunde
realitatii. Fiecare judecata are trei componente: subiect, predicat si cuvint de legatura. Acea patre a judecatii
care exprima obiectul gindirii se numeste subiect ( S ), iar acea parte a judecatii in care se afirma (ori se
neaga) despre obiectul gindirii, se numeste predicat ( P ). Subiectul si predicatul sunt legate prin anumite
cuvinte de legatura (conective propozitionale, uneori se foloseste termenul de operatori) care sunt: si, sau,
daca - atunci s.a. Deosebim urmatoarele tipuri de judecati: simple si compuse. Din punct de vedere a
cantitatii judecata poate fi singulara, particulara sau universala. Judecata singulata este acea judecata in
care se afirma (sau se neaga) legatura notei cu un singur obiect. Judecata particulara afirma (ori neaga legatura
notei cu o parte a unei clase oarecare de obiecte: Unii S sunt (nu sunt) P. Judecata universala afirma ori neaga
ceva cu privire la fiecare obiect dintr-o clasa oarecare de obiecte: Toti S sunt P. Nici un S nu este P.
Rationamentul este o forma a gindirii in procesul careia din una sau citeva judecati numite premize se deduce
o judecata noua, care rezulta in mod logic din premize. Rationamentul este forma gindirii in care se realizeaza
cunoasterea lumii obiective la nivelul treptei abstracte. In logica in loc de termenul propozitie se foloseste
mai des termenul judecata.Rationamentul este operatia logica cu ajutorul careia din doua sau mai multe
judecati (numite premise), obtinem o judecata noua. Rationamentul ca si alte forme de gindire este o
reflectare a realitatii materiale in constiinta noastra. Rationamentele pot fi deductive (cind gindim de la
general la particular) si inductive (cind gindim de la particular la general). Pot exista rationamente de la
particular la particular (traductive). Rationamentele deductive iau forma silogismului. Silogismul sau
rationamentul deductiv este acel rationament, care din doua judecati date (dintre care una trebuie sa fie
neaparat universala), formuleaza o a treia judecata. Silogismul se foloseste mai ales atunci cand trebuie sa
subsumam un fapt individual sau particular unei teze generale, unei legi pentru a trage cu privire la acest fapt
o consecinta necesara. Daca silogismul este format din judecati categorice, atunci el se numeste silogism
categoric. In componenta silogismului intra doua premise si o concluzie. Premisele si concluzia contin
termeni. Termeni se numesc notiunile care intra in componenta premiselor si a concluziei. Medicul practic nu
descopera legitati noi, nu descrie boli noi, nu creeaza teorii noi. El diagnostica, recunoaste la pacientul dat
boli care sunt demult cunoscute, studiate, descrise. Diagnoza este o concluzie care se formuleaza dupa regulile
rationamentului. In procesul diagnosticarii se folosesc mai multe rationamente. Insa pentru verificarea,
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
demonstrarea diagnozei se folosesc rationamentele deductive, silogismele.Concluzia diagnostica trebuie sa fie
neaparat afirmativa si totodata o judecata particulara, Des se folosesc in diagnosticare silogismul ipotetico-
categoric, rationamentul analogic. Pentru diagnosticarea diferentiala se utilizeaza silogismul disjunctivo-
categoric.
36. Legile fundamentale ale logicii formale şi importanţa acestora pentru semiologie
În logica formală sunt patru legi fundamentale.
Legea identităţii – într-un raţionament, într-o discuţie dată, fiecare noţiune trebuie să fie întrebuinţată în
unul şi acelaşi sens. Încă Aristotel în antichitate recomanda ca înainte de a discuta careva probleme
trebuie de precizat noţiunile utilizate, ca ambii interlocutori să le folosească în unul şi acelaşi sens. Dacă
oamenii în cauză nu se înţeleg în privinţa noţiunilor, atunci discuţia este inutilă. În activitatea de
diagnosticare respectarea acestei legi cere ca noţiunile să fie folosite în mod concret şi determinat. Asta
nu înseamnă, că noţiunile nu pot să se shimbe. Însă ele trebuie să se folosească în unul şi acelaşi sens şi în
aceleaşi condiţii. Legea identităţii interzice de a schimba arbitrar, nemotivat şi neîntemeiat conţinutul şi
volumul noţiunei. Greşala logică este substituirea noţiunei. Încălcarea acestei legi în diagnosticare des
depinde de neidentitatea expresiilor verbale a multor noţiuni medicale, de caracterul lor ambiguu. Nu
numai un cuvînt exprimă diferite boli, dar şi una şi aceeaşi boală poate fi numită prin diferite cuvinte.
Folosirea în medicina clinică a noţiunilor în diferit sens face diagnosticarea neconcretă, confuză, neclară.
Nu trebuie să fie diferite numiri a bolii la medicul de la sector, salvare, la policlinică şi din staţionar.
Deasemenea nu trebue să fie divergenţă în numirea bolii de către unii medici şi clasificarea de stat şi
internaţională a bolilor.
Legea contradicţiei – două exprimări contrare nu pot fi amîndouă adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi
raport. Dacă s-a stabilit că o anumită judecată este adevărată, rezultă în mod necesar că judecata
contradictorie este falsă; şi invers: dacă s-a stabilit că o anumită judecată este falsă, atunci rezulă tot în
mod necesar că judecata contradictorie este adevărată. Legea contradicţiei cere consecutivitate în
raţionare şi lichidarea noţiunelor contradictorii, care se exclud reciproc. Încălcarea legii are loc atunci,
cînd nu se iau în consideraţie condiţiile concrete, locul şi timpul obiectului şi fenomenului dat şi
reflectarea lor în gîndire. Spre exemplu, hipo- şi hipertireoz, hipo- şi hipertonia nu pot exista concomitent
la una şi aceeaşi persoană, dar în diferit timp aceste stări pot exista.
Legea terţului exclus – din două judecăţi contradictorii una este totdeauna adevărată, cealaltă este falsă,
iar o a treia nu poate să existe. Aristotel formulează această lege ca “tertium non datur”: A v ne-A, ce
înseamnă că este adevărat A ori ne-A, a treia posibilitate se exclude. Legea terţului exclus se referă numai
la judecăţile contradictorii. Dacă judecăţile nu exprimă o alternativă, atunci ele nu-s contradictorii, ci
contrare.. Legea terţului exclus ca şi alte legi a logicii formale nu-i în stare să rezolve singură problema
veridicităţii ori falsităţii judecăţilor contradictorii. Pentru asta e necesar de a cunoaşte fenomenele, legile
dezvoltării lor. Dar dacă s-a stabilit, că aceste judecăţi sunt contradictorii, atunci legea nominalizată are o
mare importanţă. Ea afirmă numai una: din două judecăţi contradictorii una este adevărată şi mai mult
nimic. Medicii uneori nu respectă cerinţa acestei legi. Din două judecăţi contradictorii - “La pacientul A.
este diabet zaharat” şi “La pacientul A. nu este diabet zaharat” medicul trebuia să accepte una ca
adevărată, iar cealaltă – falsă. În loc de aceasta el formulează o concluzie dubioasă: “Sindrom diencefal
cu dereglarea metabolismului glucid după modelul diabetic”.
Legea raţiunii suficiente – orice gîndire adevărată trebuie să fie întemeiată. Gîndurile noastre în orice
raţionare trebuie să fie legate între ele, să decurgă logic unele din altele, să întemeieze unele pe altele.
Legea este îndreptată contra gîndirii alogice care acceptă concluziile numai la credinţă, fără întemeierea
suficientă. Nu-i de ajuns de a afirma adevărul unei judecăţi, dar trebuie de adus argumente ce ar indica
temelia veridicităţii. Nu orice argunent poate fi raţiune suficientă. Ca raţiune suficientă pot servi axiome,
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
teze şi legităţi care nu necesită demonstraţie nemijlocită, întrucît ele au fost verificate de oameni în
practica socială. Judecăţile aduse pentru întemeierea adevărului altor judecăţi se numesc raţiune logică.
Raţiunea logică trebuie deosebită de temeiul real. În medicină veridicitatea diagnozei este întemeiată pe
totalitatea de simptome şi sindrome specifice pentru unitatea nozologică dată (care la rîndul lor tot sunt
întemeiate). Spre exemplu, coma diabetică apare cînd glicemia atinge nivelul 16,5 – 19 mmol/l şi mai
mult.
37.Ipoteza, intuiţia, argumentarea şi dezminţirea în ştiinţa şi practica medicală
Ipoteza este o forma specifica a gindirii care consta in formularea presupunerii despre cauza, continutul,
specificul unui fenomen si verificarea acestei presupuneri. De presupuneri noi ne folosim la fiecare pas. O
mare importanta ele au in cercetarea stiintifica. Insa nu fiecare presupunere este ipoteza. Ipoteza este o
presupunere in domeniul stiintei, este o presupunere care nu contrazice datelor stiintei. Ipoteza este un
instrument de investigatie in cunoasterea adevarului.Ipoteza se foloseste in urmatoarele cazuri: cind
procesul, cauza fenomenelor, faptele sunt inaccesibile cercetarii in momentul dat; cind faptele cunoscute
sunt insuficiente pentru explicarea fenomenelor; cind fenomenele sunt complicate iar ipoteza este o
modalitate de a le explica. Ipoteza este o forma de dezvoltare a cunostintelor de la cunoscut spre
necunoscut, de la observatii sumare si insufuciente la o conceptie stiintifica argumentata. Practic ipoteza
apare spontan, dar ea se bazeaza pe un material bogat, pe generalizarea unor fenomene si evenimente deja
cunoscute. Fara cunostinte bogate este imposibil de a formula ipoteze serioase. Ipoteza apare in cazuri
neobisnuite, cind se creiaza o problema ce nu poate fi rezolvata cu ajutorul metodelor stiintifice existente.
Deosebim citeva feluri de ipoteze – generala, particulara, de lucru si versiune.Ipoteza trebuie sa
corespunda urmatoarelor cerinte:
• Ea trebuie sa fie necontradictorie, sa nu contrazica nici cu un fapt empiric.
• Ea trebuie sa se formeze pe baza faptelor adevarate si verificate.
• Ea trebuie sa fie principial verificabila, in caz contrar ea devine o problema vesnica si nu poate fi
transformata in cunastinte adevarate.
• Ea trebuie sa aiba un continut informativ si functie euristica in care se exprima posibilitatea ei de a
prezice si explica realitatea.
Medicii considera, ca la etapa examinarii pacientului ne folosim de diferite ipoteze, chiar si diagnoza
preventiva este o ipoteza. Altii socot ca si diagnoza definitiva este tot o ipoteza, numai ca mai
argumentata si fundamentata. Ca medicii in activitatea sa se folosesc de diferite ipoteze – asta-i corect,
dar nu trebuie de redus ipoteza la orice presupunere. Ipoteza este o presupunere stiintifica, o presupunere
care se foloseste in activitatea stiintifica. Intuitia este un termen folosit pentru a desemna diferite forme
ale cunoasterei nemijlocite, care se deosebeste de cunoasterea logica mijlocita, discursiva. Intuitia este o
forma de cunoastere imediata, este capacitatea creerului uman de a face un salt in calea cunoasterei
adevarului pe baza cunostintelor si experientei acumulate. Intelepciunea umana a dovedit, ca
demonstrativitatea este o trasatura importanta a gindirii corecte. Ea este o reflectare in constiinta noastra a
conexiunii universale din realitatate, dintre obiecte si fenomene. Demonstrativitatea este o trasatura a
gindirii stiintifice, noile idei in stiinta nu se accepta la credinta, cit de mare n-ar fi autoritatea savantului.
Deosebim urmatoarele feluri de demonstratie: directa si indirecta, deductiva si inductiva, matemetica si
empirica, apararea si combaterea. Regulile demonstratiei se refera la teza, argumente si procedeul de
demonstratie. Demonstrarea este o legatura logica intre argumente si teza. Ea se desfasoara in forma de
rationament ori sir de rationamente si trebuie sa corespunda regulilor rationamentului. A demonstra –
inseamna a arata, ca teza decurge in mod logic dupa anumite reguli din argumentele aduse.
Combaterea se numeste procedeul logic, prin care demonstram falsitatea sau lipsa de temei a unei teze.
Cel mai efectiv mod de combatere este prin fapte. Teza poate fi combatuta prin demonstrarea antitezei sau
prin stabilirea falsitatii consecintelor ce rezulta din teza. Sunt supuse criticii argumentele pe care le aduce
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
partea adversa pentru intemeierea tezei sale. Se demonstreaza in mod independent o teza noua, care este
contradictorie cu teza ce trebuie sa fie combatuta. Se demonstreaza falsitatea insasi a tezei combatute.
Combaterea argumentelor consta in stabilirea falsitatii judecatilor, prin care se dovedeste teza supusa
combaterii. Combaterea procedeului de demonstrare consta in determinarea regulilor incalcate la
stabilirea argumentelor cu teza. Demonstrarea se foloseste la stabilirea diagnozei. Veridicitatea diagnozei
depinde de argumente (simptome si sindrome specifice) si regulile rationarii. Combaterea se utilizeaza in
diagnosticarea diferentiata.
38. Devenirea, obiectul de studiu şi locul sinergeticii în sistemul cunoştinţelor ştiinţifice contemporane.
Sinergetica drept ştiinţă postneoclasică, o nouă viziune a lumii. Sinergetica – teorie a autoorganizării. Stilul de
gândire şi tabloul sinergetic al lumii. Paradigma aliniarităţii.
In ultimii ani deosebit de intens se desfasoara cercetari stiintifice in domeniul proceselor de
autoorganizare la diferite nivele structurale ale materiei, adica e vorba de lumea sistemelor neliniare
deschise (sisteme fizice, chimice, biologice si sociale). Stiinta constituita pe baza acestor investigatii a
fost botezata “sinergetica“ (cuvintul synergeia in limba greaca inseamna actiune comuna).Sinergetica ca
teorie a autoorganizarii constituie domeniul stiintei despre interactiunea partilor componente ale
sistemului care tinde spre autoorganizare. Ea solutioneaza problema referitoare la principiile universale de
evolutie ale sistemelor dezechilibrate si aparitia in rindul acestora a structurilor noi. Altfel spus e vorba de
o noua conceptie despre lume - conceptia sinergetica, pe care trebuie s-o posedam toti, mai ales savantii.
Si aceasta din mai multe considerente (criza ecologica, demografica si sociala. Sinergetica provoaca, o
noua imagine a lumii si un mod nou de concepere a proceselor de dezvoltare. Aici intimplarea era
exclusa, fiind interpretata ca ceva superficial si neesential. Procesele din univers erau prezentate drept
reversibile in timp si pronosticabile pe un viitor destul de indepartat. Evolutia era analizata ca un proces
lipsit de abateri (devieri), fara reveniri si linii secundare. Cu totul altceva ne afirma sinergetica, care este
bazata pe urmatoarele idei:
I) de sistema (sistemica) sau pe ideea integritatii lumii si cunostintelor despre ea, asemanarii
legitatilor dezvoltarii obiectelor tuturor nivelurilor de structura materiala si spirituala;
2) pe ideea aliniaritatii, adica se bazeaza pe ideile polivariantitatii si ireversibilitatii. Aliniaritatea
constituie una din notiunile centrale ale sinergeticii. In matematica ecuatiile aliniare au citeva solutii. De
aici si sensul fizic calitativ al aliniaritatii: multimii de solutii a ecuatiei neliniare ii corespunde o multime
de cai de evolutie a sistemului, descris de aceasta ecuatie. Aliniaritatea in cazul cel mai general, adica in
plan conceptional poate fi analizata cu ajutorul ideii polivariantitatii sau al-ternativitatii cailor de evolutie,
ideii alegerei din alternative.
3) sinergetica se bazeaza deasemenea pe ideea interconexiunii profunde a haosului si ordinii
(intimplarii si necesitatii). Sinergetica contureaza un nou tablou al lumii, al lumii dezechilibrate. Aceasta
lume este deschisa, ea permanent se schimba, este in continua devenire si evolutioneaza conform legilor
neliniare, ceea ce inseamna ca lumea e plina de cotituri neasteptate, legate de alegerea cailor dezvoltarii
ulterioare. Asadar, sinergetica se prezinta drept un nou mod de viziune a lumii, integreaza principial
diferite stiluri de gindire - oriental si occidental. Sinergetica devine o conceptie noua a lumii, ea
orienteaza eforturile savantilor spre noi investigatii realizate prin prisma notiunilor de haos, entropie,
aliniaritate, complexitate, ordine, diversitate, incertitudine, integritate si alt. Haosul nu mai este haos in
conceperea noastra cotidiana. Schimbarile revolutionare in plan ontologic si logico-gnoseologic in stiinta
in jumatatea sec. al XX-lea au provocat aparitia si devenirea unui nou stil de gindire - stilul de gindire
neliniar, iar in continuare si un nou tablou al lumii - tabloul stiintific neliniar bazat pe paradigma
aliniaritatii. Continutul categoriilor structurii nominalizate extinde si inbogateste conceperea fenomenelor
complicate, neliniare ce au loc permanent in fizica, chimie, biologie, societate, in toate domeniile de
activitate umana, care contribuie nemijlocit la supravietuirea omenirii.
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
Paradigma liniaritatii este imanenta stiintei clasice, deasemenea unor teorii fizice neclasice ca, de
exemplu, teoriei speciale a relativitatii. Aceasta paradigma se asociaza cu reductionismul, aici (in limitele
paradigmei liniare) predomina determinismul laplasian, care exclude orisice intimplare, orisice
imprevizibilitate in comportarea sistemului autoidentic dinamic.Aliniaritatea este o notiune neclasica si
continutul ei nu se reduce (limiteaza) la o negare abstracta a liniaritatii. Ea preconizeaza dezechilibrul
sistemului, ceea ce discrimineaza notiunea de traiectorie in sensul clasic si duce la o revizuire cardinala a
modurilor anterioare de abordare a problemei ireversibilitatii.
40. Sinergetica şi teoria evoluţionistă. Sinergetica şi biosfera. Sinergetica şi organismul uman. Sănătatea
drept balanţă subtilă dintre haos şi ordine. Noţiunea “maladie dinamică“. “Cantitatea” haosului şi norma
sănătăţii.
Teoria evolutionista contemporana creata in anii ‘30 ai sec. al XX-lea a fost un rezultat al sintezei darwinismului
cu genetica populationala. Actualmente in stiinta apar noi obiective. E vorba de integrarea ulterioara a teoriei
evolutioniste cu biologia moleculara, a sinergeticii si teoriei informatiei, unde savantii au dobindit deja rezultate
imbucuratoare..Metodele sinergetice tot mai mult isi fac cale si in medicina, mai ales cind e vorba de analiza
diverselor aspecte ale functionarii organismului uman. Pentru functionarea normala a tuturor sistemelor de
activitate vitala a omului este necesar un oarecare regim intermediar dintre haos si ordine, de regimul haosului
determinat. Respiratia omului, bataia inimii lui, ritmurile somnului si inviorarii, ritmurile hormonale, echilibru
psihic - pentru toate acestea si alte procese similare este proprie o anumita masura de haos, necesara pentru
sustinerea sanatatii omului.De exemplu, aritmia inimii este periculoasa, insa nu mai putin riscante (amenintatoare)
sunt bataile inimii peste masura reglementate, care deasemenea ne vorbesc despre prezenta patologiei. O inima cu
batai prea reglementate nu e capabila de a reactiona flexibil la schimbarile conditiilor externe, capacitatile ei
adaptive se micsoreaza (scad semnificativ). Savantii din diferite domenii ale stiintelor medico-biologice
actualmente au ajuns la concluzia ca sanatatea constituie o balanta subtila dintre haos si ordine. In aceasta ordine
de idei multi cercetatori folosind teoria sistemelor dinamice, intensiv dezvolta notiunea de “maladie dinamica“.
Organismul uman este un sistem de autoreproducere, de autoactiune. Teoria haosului in dinamica neliniara joaca
astazi un rol practic in diagnosticarea si tratarea maladiilor, in particular, in prevenirea acceselor acute ale bolilor.
Problema aici este urmatoarea: cit haos este necesar omului ca el sa devina sanatos, cit haos poate rezista
organismul uman ca el sa nu se imbolnaveasca; cind occilatiile haotice sunt normale si cind ele sunt periculoase
pentru sanatate? Raspuns la aceste intrebari putem gasi prin metodele sinergeticii, prin modurile de abordare
neliniare.
Dupa cum vedem, sinergetica actualmente radical influenteaza metodele si mijloacele de investigare in stiintele
medico-biologice. E necesar deci, ca toti ce-i ce sunt antrenati in cercetarile acestor domenii stiintifice sa se
familiarizeze profesional cu metodologia sinergetica, care va avansa spre noi performante in dezvoltarea teoriei si
practicii medicale.
Aparitia evolutionista a biosferei din haos ne vorbeste despre imprezicerea mersului evolutiei. E logic a afirma ca
daca evolutia s-ar fi inceput din nou, ea ar duce spre absolut alte rezultate. Debutul unei astfel “de partide de sah“
este intimplator. Situatia e similara cu meteorologia, care nu poseda posibilitati de a prognoza vremea pe un timp
mai indelungat. E cunoscut faptul ca particularitatea fundamentala a sistemului viu o constituie istorismul acestuia.
Orisice organism se dezvolta in timp si pastreaza in “memoria”sa momente din evolutia anterioara. Sinergetica ne-
a argumentat ca o astfel de facultate, adica prezenta schimbarilor istorice, este proprie si naturii anorganice. Ele
(schimbarile) sunt formulate, de exemplu, in legea a doua a termodinamicii, fapt despre care am mentionat deja.
Acum ne axam atentia spre interactiunea sinergeticii cu biologia si medicina. Modurile de abordare sinergetice fata
de procesele biologice se realizeaza cu o eficacitate tot mai avansata. Originea (provenienta) vietii si asimetriei
moleculare, evolutia prebiologica, procesele biologice periodice, morfogeneza si aparitia imunitatii - in toate
aceste domenii sinergetica si-a manifestat puterea de explicare a esentei fenomenelor. Ulterior ne v-om canaliza
atentia asupra problemelor ce tin de teoria evolutionista.Fara indoiala ca organismul, specia, populatia, biosfera
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
reprezinta in sine niste structuri disipative, adica sisteme haotice, deschise, dezechilibrate. Modelele unor astfel de
sisteme sunt descrise prin intermediul ecuatiilor diferentiale neliniare. Analiza lor ne vorbeste ca pentru anumite
valori ale parametrilor sistemului in ultimul apar indurabilitati si, deci, bifurcatii ce brusc schimba starea lui.
Aceste bifurcatii sunt similare tranzitiilor de faza. E vorba ca procesele de baza in lumea vie sunt niste fenomene
de crestere (de inmultire) si de formare a speciilor. Anume aici sunt foarte raspindite procesele de inmultire
autocatalitice, dirigate de conexiunea inversa pozitiva neliniara. In dinamica populatiei exista faze de inmultire (de
crestere) furtunoase, rapide care se inlocuesc (se schimba) prin procesul stocastic de dezvoltare.
41. Problema omului în filosofie şi ştiinţă. Omul ca integritate, coraportul biologicului şi socialului.
Sănătatea omului - bogăţie şi valoare socială
Omul este treapta superioara in dezvoltarea organismelor vii pe pamint, notiune generala pentru
semnificatia unui reprezentant a speciei H-Sap. El este o fiinta biosociala, esenta carui este modul de existenta
constient si colectiv. El sa evidentiat din lumea naturii prin capacitatea sa de a pregati unelte de munca si cu
ajutorul lor de a transforma realitatea obiectiva. Omul este subiectul activitatii social-istorice si culturale. Omul
este studiat de mai multe stiinte (biologia, psihologia, fiziologia, medicina, pedagogia, sociologia si filosofia).
Stiintile concrete studiaza o latura, un aspect a omului, filosofia formeaza o conceptie integrala, generalizatoare
despre om, ea formeaza acel model teoretic ce are o importanta metodologica in studierea omului. Omul
intotdeauna a fost problema cardinala in filosofie. In antichitate el era conceput ca o parte a cosmosului, se
considera ca compus din acelasi elemente a realitatii si functiona dupa legile universului. Omul se interpreta ca un
microcosm in comparatie cu macrocosmusul universal. In epoca medievala omul se explica de pe pozitiile religiei
ca creatie divina, ca realizare a chipului si asemansrii lui Dumnezeu. Epoca moderna si mai ales R.Descartes
interpreteaza omul de pe pozitiile dualismului, ca unitatea substantei materiale si spirituale.Omul este obiectul
cercetarilor filosofice deoarece el intotdeuna era o enigma, taina, contine ceva specific. El permanent tinde spre
automanifestare, autoperfectionare. In acelasi timp omul nu-i ceva incremenit, gata, ceva ce ar atinge culmea
dezvoltarii. El se naste numai ca fiinta natural-biologica, mai departe el trebuie sa se formeze personal si
permanent. Omul este nu numai produsul mediului (natural si social), dar si creatorul acestui mediu. Omul, natura
lui, locul lui in lume, sensul existentei lui permanent formau probleme fundamentale filosofice, fara care este
imposibil de a studia omul din alte puncte de vedere – sociologic, economic, politic, etic, medical, antropologic
s.a. Conceptia filosofica despre om va contribui la clarificarea problemelor general-umane (problema vietii,
mortii), la formularea corecta a notiunilor medico-stiintifice (sanatate, boala), la ameliorarea procesului instructiv-
educativ.
Factorul biologic joaca un rol important in activitatea omului, ce se exprima prin faptul adaptarii
organismului la schimbarea mediului ambiant, in transmiterea prin ereditare a mecanismelor naturale de protectie a
organismului uman.Factorii principali, care determina activitatea biologica a organismului uman, sunt necesitatile
naturale ale omului. Asa necesitati ca foamea, setea, continuarea neamului sunt expresii ale functionarii biologice
si au o natura biologica. In acelasi rind necesitatile naturale ale omului se modifica in procesul istoric, se
socializeaza, fiindca necesitatile naturale ale omului sunt satisfacute in mod social. In procesul antropogenezei
ereditatea omului se socializeaza, individul uman, cind se naste, are numai organismul specific uman, care ii da
posibilitatea in procesul dezvoltarii sa se incadreze in sistemul social. Copilul mosteneste asa organism, care a
pierdut capacitatea de a se adapta biologic si daca el este lipsit de societate nu se dezvolta. Organismul uman de la
nastere are asa organizare corporala care ii permite de a functiona universal prin activitatea sociala.Biologicul
reflecta calitatea specifica a organismului viu, diferite laturi, structuri si functii a organismului.Factorul social
reflecta calitatea specifica a omului, a societatii umane de a interactiona cu natura – activitatea de munca. Socialul
in om este o calitate specifica, este omul ca integritate, ca fiinta dotata cu ratiune si capabila de munca, ca
purtatorul material al formei sociale de miscare a materiei. Socialul se realizeaza prin biologic, iar biologicul
poarta amprenta socialului. Ca exemplu putem privi munca – ca proces social ea exista prin activitatea musculara
si psihica a organismului, iar sexualitatea ca necesitate biologica are o amprenta sociala ca proces de reproducere a
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
populatiei. Hiperemia obrajilor este un fenomen fiziologic, iar rusinea dupa natura sa este un sentiment social.
Risul si lacrimile dupa mecanismul lor sunt fiziologice (biologice), dar ele-s determinate de cauze sociale. Socialul
ca forma superioara de miscare a materiei apare pe baza biologicului. Datorita socialului (activitatii de munca)
omul se evidentiaza din natura. Si din parte a naturii devine stapin al ei. Omul transforma natura in “lumea
omului” si ea ramine “corpul neorganic” al societatii. Teoreticienii medicinei ajung la concluzia ca medicina
trebuie sa fie reorientata de la studierea bolilor, omului bolnav la studierea sanatatii, omului sanatos. Noi mai mult
vorbim despre cauza bolilor, dar ar trebui sa discutam despre cauza sanatatii si sa evidentiem mecanismele si
legitatile ei. Dar aceasta e posibil numai avind in vedere factorii sociali. Sanatatea reflecta nu numai starea
adaptarii biologice, ci si adaptarii sociale, conditiile si activitatea omului (inclusiv si avtivitatea sociala). Sanatatea
este capacitatea individului de a asigura indeplinirea deplina a functiilor lui sociale. Ea depinde de modul de trai si
conditiile sociale. .Ultimile joaca rolul determinant in definitia sanatatii.
42. Marxismul şi freudismul privind interpretarea esenţei omului. Interpretările biologizatorice şi
socializatorice ale omului. Sociobiologia şi etologia
Este important de a evidentia asa notiuni ca esena si existenta omului. Existenta omului este specifica
si se manifesta ca o structura integrala biosociala. Pe cind esenta este ceva specific, o calitate
determinanta, aceea ce deosebeste omul de alte fiinte vii. E clar ca biologicul nu poate sa fie esenta
omului, macar deatita ca biologicul nu-i propriu numai omului. Esenta omului trebuie sa fie acel
factor determinant in existenta lui, care l-a ficut pe el om. Esenta omului se manifesta in asa activitate
specific umana ca munca. . Esenta omului nu este o abstractie proprie individului izolat. In realitatea
sa ea este totalitatea relatiilor sociale. Asta inseamna, ca toate problemele societatii, necesitatile ei
obiective, posibilitatile dezvoltarii, perspectivele si scopurile ei intr-un fel sau altul se interiorizeaza
in om, personalitate, individualitate. Fiecare personalitate poarta in sime programul activitatii sociale,
transformindul in programul sau individual de activitate vitala.
Interpretarea metafizica a corelatiei factorului biologic si social in teoria filosofica despre om duc la
doua extremitati – conceptii biologizatorice, ori naturaliste, in care se supraapreciaza rolul factorului
biologic si conceptiile sociologizatorice, in care se absolutizeaza factorul social. La conceptiile
biologizatorice se refera idei rasiste, social-darwiniste, malthuzianiste, etologia, eugenica,
sociobiologia. Rasism – convingere ca exista rase umane superioare si inferioare, ca ele sunt inegale
si ca rasele superioare au dreptul de a dirija si comanda rasele inferioare. Rasismul se dezvolta in
societatile autoritare, totalitare, in care la indivizi apare un sentiment de agresivitate contra
minoritatile etnice. Malthuzianism - conceptie sociologica. El stabileste o legitate, conform careia
sporirea populatiei are loc in progresie geometrica, pe cind majorarea mijloacelor de existenta - in
progresie aritmetica. Consecintele actiunei acestei legitati sunt agravarea contradictiilor sociale,
raspindirea saraciei si foametei, acutizarea problemelor ecologice etc. Darwinismul social - teorie care
incearca sa lamureasca fenomenele sociale si dezvoltarea societatii prin extinderea mecanica a legilor
biologice descoperite de Darwin in lumea plantelor si animalelor (lupta pentru existenta, selectia
naturala s.a.) asupra sociumului. Darwinismul social reiesa din aceea ca oamenii din societate sunt
inegali, iar aptitudinile lor - ereditare. In legatura cu aceasta lupta pentru existenta in societate este
vesnica ca si in natura. Sociobiologia - teorie despre studierea bazelor biologice ale comportamentului
social a animalelor si omului. Sociobiologia practic ignoreaza factorii sociali in functionarea si
dezvoltarea societatii, neaga rolul relatiilor sociale in activitatea si conduita oamenilor. Fortele
motrice ale activitatii umane se considera necesitatile si instinctele biologice. Ea incearca sa explice
diverse fenomene ale comportamentului colectiv al animalelor ce nu se putea lamuria de pe pozitiile
darwinismului classic. Eugenie ce se ocupa cu studierea posibilitatilor care ar contribui la
imbunatatirea caracteristicilor morfofiziologice a speciilor de animale. Imbunatatirea generatiilor
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
viitoare pote fi prin prevenirea raspindirii genelor care produc fenotipuri anormale, ori inmultirea
celor care determina fenotipuri normale. Idei eugenice se foloseau inca din antichitate ciar referitor la
societate (obiceiul spartan de a elimina copii malformati). Nazistii si rasistii reesind din interpretarea
antistiintifica a acestor idei au folosit eugenica in scopuri antiumane si de genocid.Etologie (stiinta
moravurilor) – disciplina biologica care studiaza comportamentul animalelor in conditii naturale.
Insa ea s-a extins la comportamentul omului, care are scopul sa dezvaluie radacinile biologice ale
unor comportamente sociale considerate ca determinate sociocultural. La conceptiile sociologizatorice
se refera diferite antiutopii, contrapunerea trupului si sufletului in religie, reprezentarea omului cs
surubas al mecanismului social in tarile totalitariste.
44. Problema vieţii şi a morţii în experienţa spirituală a omenirii. Aprecierea şi autoaprecierea vieţii
umane. Sensul vieţii. Viaţa drept valoare eternă. Moartea şi nemurirea.
Problema vietii si mortii este “vesnica”, ea se discuta incepind din antichitate si pina in zilele noastre.
Filozofia marxista considera, ca pentru noi este tot clar in aceasta problema, ca noi construim viitorul
luminos, ne conducem de idealuri marete si nu pot sa fie discutii in privinta sensului vietii si mortii.
Aceasta problema era abordata mai mult in conceptiile religioase. Viata si moartea sunt notiuni ce stau
in centrul oricarei religii. Viata de pe pamint a fost considerata intotdeaune un mister, o taina, iar
moartea fizica ca trecerea intr-o viata mai perfecta, superioara. Insa vrem noi ori nu problema sensului
vietii, valorii ei ii intereseza pe toti oamenii deoarece de ea depinde activitatea omului, relatiile dintre
om si om, om si societate, comportamentul luiViata omului este la urma urmei satisfacerea necesitatilor
lui, pe baza caror se desfasoara diferite acte de activitate vitala si sociala, acte de comunicare si munca.
Orice activitate, reesind din anumite necesitati si bazindu-se pe ele, depinde de unele sau altele sisteme
de valori, pe care omul le produce ori se foloseste de ele.Sensul vietii nu exista de la sine insasi ca un
atribut al realitatii in genere, el este o manifestare a personalitatii umane, consta in constientizarea de
catre individ a propriei sale existente. Filozofia apeleaza la ratiunea omului si socoate ca el singur
trebuie sa caute raspuns la aceste probleme, folosind pentru asta fortele spirituale proprii. Acumulind
experienta umana filozofia poate sa-i ajute omului in cautarea sensului vietii. In rezolvarea acestei
probleme filozofia materialista reesa din aceea, ca fiecare viata omeneasca este o autovaloare si scop in
sine si este data individului nu intimplator (cum li s-ar parea unora) si nu fara sens, deoarece omul,
individul, personalitatea sunt parti componente a societatii umane. Cu alte cuvinte, in determinarea
sensului vietii trebuie sa reesim dintr-un sistem de valori. Sensul vietii omului are doua aspecte –
individual si social, viata “pentru sine” si viata “pentru altii”. Viata fiecarui individ este, dintr-o parte,
autorealizarea omului, manifestarea capacitatilor, necesitatilor, posibilitatilor creatoare a lui si, din alta
parte, aceasta realizare are loc in lumea extracorporala, obiectiva, mai intii de toate intr-un anumit mediu
social, care formeaza anumite cerinte catre individ. Sensul vietii este un scop strategic constient al vietii
omului, o problema pe o perioada destul de indelungata ori pe toata viata. Sensul mortii si depasirea ei
depinde de aceea cum noi intelegem sensul vietii. Cercetarile cazurilor de suicid arata, ca viata devine
insuportabila numai pentru acei oameni care nu vad nici un scop in viata, nici asa ceva datorita caruia
are sens sa traiesti, nu vad nici un sens a vietii. Daca sensul vietii este conceput in aspectul ei social,
atunci si moartea poate fi depasita. Poetul tatar Musa Djalil spunea, ca trebuie de trait asa, ca si dupa
moarte sa nu mori. cuvinte nemurirea trebuie conceputa nu in sens individual, biologic, ci intr-un sens
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
social, insa toate aceste intentii a imortalitatii inca o data dau dovada, ca problema mortii nu-i altceva
decit problema constituirii adevarator valori si fundamentarea sensului vietii. Numai gasindu-ne fata-n
fata cu moartea noi putem concepe si aprecia adevaratele valori si sensul viesii. In structura vitala a
omului putem deosebi patru grupuri de necesitati care formeaza strategia activitatii si respectiv intentia
imortalitatii: omului ii este propriu intentia imortalitatii individuale, care se exprima in tendinta de
autopastrare, de a ocoli moartea;intentia imortalitatii omului ca reprezentant al speciei Homo sapiens si
se exprima in tendinta de a se continua pe sine in viata urmasilor proprii;intentia imortalitatii ca tendinta
de a se pastra pe sine in creatiile sale materiale si spirituale;intentia imortalitatii in aspectul social –
tendinta de a sluji poporului sau, altor oameni.Nemurirea trebuie conceputa nu in sens individual,
biologic, ci intr-un sens social, insa toate aceste intentii a imortalitatii inca o data dau dovada, ca
problema mortii nu-i altceva decit problema constituirii adevarator valori si fundamentarea sensului
vietii. Numai gasindu-ne fata-n fata cu moartea noi putem concepe si aprecia adevaratele valori si sensul
vietii.
45. Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană: esenţa, conţinutul şi consecinţele. Noţiune de progres social.
Progresul şi securitatea sociumului. Informatizarea şi noosferizarea în cadrul progresului social
Secolul XX se caracterizeaza printr-o dezvoltare puternica a stiintei si tehnicii. Dezvoltarea cantitativa si
calitativa a fortelor de productie formeaza progresul tehnico-stiintific, care include dezvoltarea si
perfectionarea mijloacelor de productie, stiintelor naturaliste si tehnice si a insasi omului ca forta productiva
principala a societatii. Dezvoltarea cantitativa a fortelor de productie este multiplicarea si perfectionarea
uneltelor de munca existente. Dezvoltarea calitativa - crearea uneltelor de munca principial noi,
transformarea radicala a tehnicii. Revolutia tehnico-stiintifica (RTS) este schimbarea calitativa radicala a
uneltelor de munca, tehnicii pa baza unirii descoperirilor stiintifice cu uneltele de munca, tehnica prin
intermediul cunostintelor tehnice aplicative. RTS este asa situatie cind marele descoperiri in stiinta,
revolutiile stiintifice coincid cu revolutiile in tehnica, cind practic dispare intervalul dintre descoperirile
stiintifice si realizarea lor in practica . Dar cel mai principal este ca RTS a dus la revolutia tehnologica –
schimbarea vechilor tehnologii si aparitia noilor tehnologii bazate pe cele mai noi descoperiri stiintifice si
aplicarea lor nu numai in industrie, ci si in alte sfere sociale (tehnologii informationale, biotehnologii,
clonarea s.a.). Revolutia tehnologica a dus deasemenea si la schimbarea locului si rolului omului in
activitatea sociala. Daca in trecut omul era principala forta de munca, iar producerea materiala consta din
trei verigi (omul – uneltele de munca, tehnica – obiectul muncii), astazi situatia se schimba radical.
Revolutia tehnologica a dus la aparitia verigii a patra – de dirijare si controlare. Automatele si tehnica
inlocuiau numai forta musculara a omului, dar dirijarea procesului de munca raminea pe responsabilitatea
omului. Astazi omul este inlocuit si in domeniul dirijarii si controlarii. El nu-i legat de producere, dar ii
ramine functia creatoare – de creare si programare a masinelor.Consecintele progresului tehnico-stiintific se
observa in toate sferele societatii contemporane. Acestea sunt automatizarea complexa, electronizarea si
coputerizarea, dezvoltarea cosmonauticii si biotehnologiilor. RTS are urmatoarele consecinte:se accelereaza
toate procesele si ritmurile sociale;se schimba modul de interactiune a omului cu tehnica in procesul
muncii ;se scimba caracterul si continutul muncii in directia cresterii cotei lucratorilor si specialistilor de o
calificare inalta;creste cota muncii intelectuale in toate sferele sociale;se micsoreaza cantitatea celor ocupati
in sfera productiei materiale si se mareste cantitatea lucratorilor din sfera neproductiva si deservire.
Ritmurile biologice nu dovedesc sa se acomodeze la ritmurile sporite sociale;ca rezultat se schimba si
structura patologiei umane. Asa numite boli a civilizatiei sunt cauzate de consecintele negative a dezvoltarii
sociale accelerate. In comparatie cu secolul trecut azi in societate domina bolile cronice si neinfectioase.
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
80% din toata mortalitatea este din cauza bolilor cardiovasculare (52,5%), oncologice (16 –20%),
neuropsihice si traumatism. Deasemenea raspindite sunt bolile ereditare, medicamentoase si iatrogeniile.
RTS radical schimba lumea omului si caracterul existentei lui. Azi omul traieste in lumea informationala) ce
modifica mentalitatea, atitudinile si valorile lui. Tehnica daca iese de sub controlul omului devine o forta
groaznica. Notiunea de progres si dezvoltare exista in istorie inca din antichitate. Progresul social este o
legitate obiectiva ce caracterizeaza dezvoltarea ascendenta a tuturor sferelor sociale. Continutul progresului
social este dezvoltarea multilaterala, cantitativa si calitativa a elementelor constitutive a societatii - fortelor
de productie, tehnicii, cunostintelor tehnice si naturaliste, culturii materiale si spirituale, moralei, artei,
structurilor sociale si politice s.a. Izvorul progresului social sunt contradictiile modului de productie,
rezolvarea carora duce la perfectionarea, dezvoltarea ascendenta a societatii. Fiindca contradictiile modului
de productie se rezolva prin activitatea oamenilor, fortele motrice si subiectul progresului social sunt masele
populare, grupurile sociale, clasele si activitatea lor materiala si social-politica. Dezvoltarea progresiva a
societatii este de neconceput fara lupta cu fenomenele regresive (conservatism, reactia, restauratia,
contrrevolutia). Exista doua dimensiuni a progresului: pe orizontala – gradul de dezvoltare economica,
tehnologica si verticala – dezvoltarea spirituala, morala. Deci criteriu obiectiv al progresului social este
nivelul de dezvoltare a fortelor de productie, caracterul orinduirii social-economice si institutiilor
suprastucturii, nivelul dezvoltarii stiintei si culturii.
46. Definirea şi clasificarea problemelor globale. Problema supravieţuirii omenirii şi devenirea noosferologiei
Problemele globale - totalitatea de probleme vital-importante a omenirii care ameninta existenta
omenirii, de la rezolvarea caror depinde supravietuirea si dezvoltarea progresiva a societatii. Daca
ele nu se rezolva, atunci asta poate duce la disparisia omenirii. Civilizatia contemporana, ce se
caracterizeaza prin dezvoltarea puternica a industriei, revolutiei tehnico-stiintifice, duce respectiv
si la activizarea problemelor globale. Ele reiesa din contradictiile interne a societatii. Criteriile
problemelor globale sunt caracterul lor general-uman, manifestarea lor ca fenomen planetar
(ating interesele nu numai a unei tari ori continent, ci a planetei in intregime), se deosebesc prin
caracterul lor complex, interdisciplinar si ating interesele nu numai a generatiei de astazi, ci si a
generatiilor din viitor. Deosebim urmatoarele probleme globale :
1) intersociale, care se refera la interactiunea diferitor sisteme sociale.
2) socionaturale, ce apar din interactiunea societatii si
3) antroposociale, care depind de relatiile dintre om si societate
Preintimpinarea razboiului termonuclear. Este clar, ca folosirea armei nucleare va distruge tot ce-i
viu si va face imposibila viata pe pamint (existenta oamenilor fanatici si teroristilor nu se
exclude). Cu destramarea URSS pericolul unui razboi termonuclear s-a micsorat, dar nu se
exclude. Realitatea de astazi este asa, ca in locul conflictului mondial au aparut o multime de
conflicte locale. In aceste conflicte se implica tot mai multe si mai multe tari. Razboiul mondial
poate sa apara neintentionat ca largirea conflictelor locale si pierderea controlului asupra armelor
nucleare.
Mai actuala este lichidarea goanei inarmarii care se trege inca de pe timpul confruntarilor marilor
forte politice. Goana inarmarii duce la producerea armamentului, experimentarea noilor tipuri de
armament, respectiv la poluarea mediului ambiant. Complexul industrial-militar si stiinta militara
efectuiaza cercetari referitor la folosirea razboiului geofizic, schimbari in mediul natural ce pot fi
folosite in scopuri militare (stimularea cutremurilor de pamint si eruptia vulcanilor, declansarea
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
ploilor torentiale, distrugerea stratului de ozon, perturbari atmosferice cu scopul de deregla
sistemele de comunicare si dirijare a rachetelor s.a.).
Problema ecologica este rezultatul ineficacitatii productiei sociale contemporane si atitudinea
nerationala, exploatarea pradatoare a naturii, poluarea mediului ambiant. Activitatea antropogena
cuprinde toate sferele naturii, nu numai biosfera, ci si cosmosfera. Ea poate sa influenteze multe
procese a echilibrului natural in dimensiuni planetare. Problema ecologica se gaseste in centrul
atentiei si medicilor si este in strinsa legatura cu problema ocrotirii sanatatii. Poluarea mediului
nociv actioneaza asupra sanatatii omului. Medicii compara problema ecologica cu un aisberg. La
suprafata se vede (ceea ce noi stim despre actiunea nociva) numai o treime, iar doua treimi (ceea
ce noi nu stim si consecintele imprevizibile) se gasesc sub linia de plutire. Rezolvarea problemelor
globale trebuie sa fie pe baza PTS, prin formarea unei constiinte globale noi unde prioritate au
valorile general-umane. Deasemenea este necesar de a schimba paradigma morala - de la
neincredere, dusmanie, violenta la dialog, intelegerea reciproca si colaborare. Noosfera (sfera
ratiunii) presupune prioritatea si dominatia intelectului nu a unei persoane aparte, nu a intelectului
individual, dar a intelectului social, a intelectului omenirii. Constituirea unei astfel de teorii e
posibila datorita elaborarii unor moduri de abordare netraditionale ce accentuiaza importanta
aspectelor umanitare, informationale, cosmice, bioetice ale crearii noosferii
47. Noţiune de noosferă. Esenţa noosferogenezei. Etapele evoluării noosferei. Noosferizarea ştiinţei, tehnicii
şi învăţământului - premisă fundamentală a dezvoltării durabile (socionaturale).
Noosfera( noos - raţiune şi sphaira - sferă) - învelişul pămîntesc ce cuprinde sfera interacţiunii naturii şi societăţii pe
baza activităţii raţionale a oamenilor. Ca sinonime a noosferei se mai folosesc noţiunile antroposferă, tehnosferă,
sociosferă..
Exista opinii conform carora supravietuirea omenirii ar putea fi asigurata in cazurile cind dezvoltarea societatii ar fi
orientata pe traiectoria noosferica, cind schimbarea lumii v-a fi rational dirijata, adica cind noile civilizatii v-or aparea
drept rezultat al activitatii umane finalmente determinate - constituirea noosferei. Paradigma noosferica, fara indoiala,
este mai preferabila decit alte doctrine cu caracter de pronostic in strategia de supravietuire a omenirii. In situatia
acuitatii unei crize ecologice globale apare necesitatea de a elabora o teorie desfasurata privind viitorul vietii pe
Terra, care ar include in sine inevitabil modelul dezvoltarii durabile. O astfel de teorie a supravietuirii civilizatiei, a
existentei umanitatii poate deveni sub aspect teoretic si aplicativ teoria universala a dezvoltarii noosferii, conceputa
actualmente drept nucleu al unui nou domeniu al stiintei contemporane. Noosfera (sfera ratiunii) presupune
prioritatea si dominatia intelectului nu a unei persoane aparte, nu a intelectului individual, dar a intelectului social, a
intelectului omenirii. Constituirea unei astfel de teorii e posibila datorita elaborarii unor moduri de abordare
netraditionale ce accentuiaza importanta aspectelor umanitare, informationale, cosmice, bioetice ale crearii noosferii.
Revolutia antroponoosferica, adica transformarea omului contemporan in omul noosferic, poate fi realizata nu doar
prin intermediul ratiunei umane, dar si prin intermediul (cu sprijinul) bioeticii. Cunostintele bioetice sunt strins legate
de conceptia dezvoltarii durabile, de doctrina dezvoltarii noosferice. Dezvoltarea noosferica reprezinta o schimbare
sistemica si complexa. E nevoie deci de a evidentia o totalitate de obiective spre care ar trebui sa fie orientata
noosferogeneza. Printre acestea pot fi enumerate:
- sporirea substantiala, iar mai apoi si predominarea activitatii intelectuale asupra celei materiale;
- prerogativa stiintifica si socio-practica a principiului biosferocentrist in detrimentul celui antropocentrist;
- reducerea planificata a sporirei populatiei in conformitate cu legitatile noosferizarii proceselor demografice1
si ecologice;
- constituirea unei noi culturi general-umane cu conservarea partiala a diversitatii habituale existente;
- constituirea sistemelor de monitoring global si regional ale resurselor socionaturale si utilizarea unora din ele
conform cerintelor dezvoltarii durabile si ale bioeticii;
- incasarea impozitelor ecologice;
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
- elaborarea unui sistem international de acte juridice ce ar sta la baza dezvoltarii noosferice (si durabile);
- noua orinduire (ordine) mondiala nu poate fi impusa cu forta unui sau altui stat, ea trebuie aprobata de
comunitatea mondiala in baza consensului;
- acceptarea unui nou umanism, unde echitatea sociala ar fi prioritara fata de libertate, unde principiile si
normele bioeticii ar domina in sistemul “om-biosfera”.Pentru strategia de existenta umana.
1) recunoasterea faptului ca in centrul activitatii civilizatiei se situiaza oamenii, care trebuie sa aiba drept la o
viata sanatoasa si rodnica in armonie cu natura;
2) protejarea mediului ambiant trebuie sa devina o activitate constituanta inalienabila a procesului de
dezvoltare;
3) satisfacerea dreptului la dezvoltare trebuie realizata in asa mod ca sa fie asigurata pastrarea in proportii
egale a mediului ambiant atit pentru generatia de azi, cit si pentru generatiile ulterioare;
4) micsorarea (reducerea) disproportiei dintre nivelurile diferite de viata ale popoarelor lumii, lichidarea
(stirpirea) saraciei si mizeriei, tinind cont de faptul ca actualmente pentru 3/4 din populatia Terrei sunt rezervate doar
1/7 din venitul mondial.
48. Ocrotirea sănătăţii în sistemul problemelor globale antroposociale. Valorile general-umane în viziunea noii
mentalităţi a supravieţuirii: medicina, noosferologia şi dezvoltarea inofensivă
Problema ecologică se găseşte în centrul atenţiei şi medicilor şi este în strînsă
legătură cu problema ocrotirii sănătăţii. Poluarea mediului nociv acţionează asupra
sănătăţii omului. Medicii compară problema ecologică cu un aisberg. La suprafaţă se
vede (ceea ce noi ştim despre acţiunea nocivă) numai o treime, iar două treimi (ceea
ce noi nu ştim şi consecinţele imprevizibile) se găsesc sub linia de plutire. Ceea ce
medicina cunoaşte despre consecinţele negative a poluării mediului este morbiditatea
şi mortalitatea sporită a populaţiei, unele devieri fiziologice, biochimice, funcţionale
de la starea normală şi unele stări premorbide. Dar există un şir de devieri fiziologice,
biochimice, funcţionale de la starea normală de o etiologie necunoscută. Are loc
acumularea impurităţilor în organe şi ţesuturi ce pot duce la consecinţe imprevizibile.
Apar grupuri de populaţie cu factori de risc social, igienic, genetic sporit.
Orice specie biologică este capabilă să supravieţuiască într-o nişă ecologică foarte
limitată, într-o totalitate de condiţii şi factori a mediului strict determinate. În
condiţiile civilizaţiei tehnogene posibilităţile adaptării organismului uman la
condiţiile de viaţă a mediului înconjurător sunt aproape de epuizare.Omul trebuie să
trăiască în armonie cu sine însăşi şi cu mediul ambiant. Tot mai des actualmente se
vorbeşte despre ecologia sufletului, ecologia socială. Din aceste considerente
abordarea ecologică trebuie să se folosească şi în medicină. Criza ecologică duce la
schimbări inprevizibile, la apariţia bolilor noi ori la manifestera atipică a bolilor
existente. Biotehnologia, bazată pe ingineria genetică, deasemenea poate provoca
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
consecinţe neprevăzute, la apariţia noilor microorganisme ori la schimbarea calităţilor
microbilor existenţi. Medicina trebuie să optimizeze şi relaţiile omului cu mediul
natural şi cel artificial. Ultimul tot mai mult domină în viaţa omului şi nu întotdeauna
este compatibil cu biologia omului.
A treia grupă de probleme globale – antroposociale sunt nemijlocit legate de om
şi existenţa lui individuală. Unii savanţi consideră că exista numai o problemă globală
– problema omului, celelalte depind de ea ori sunt modificări a acestei probleme. Ea
se referă la problema calităţilor umane – dezvoltarea calităţilor morale, intelectuale,
asigurarea modului de trai sănătos, dezvoltării psihice normale ş.a.
Rezolvarea problemelor globale trebuie să fie pe baza PTŞ, prin formarea unei
conştiinţe globale noi unde prioritate au valorile general-umane. Deasemenea este
necesar de a schimba paradigma morală - de la neîncredere, duşmănie, violenţă la
dialog, înţelegerea reciprocă şi colaborare.
49. Statutul, problematica şi importanţa general-culturală a istoriei ştiinţei şi medicinei. Germenii cunoaşterii
ştiinţifice în diverse epoci istorice. Ştiinţa „aristoteliană”.
Istoricienii stiintei, reiesind din faptul ca stiinta se afla intr-o permanenta schimbare a continutului si
formelor sale, propun diverse raspunsuri la intrebarea vis-a-vis de data si locul aparitiei stiintei. In
dependenta de faptul ce model teoretic al stiintei ei promoveaza, adica caru-i curent in limitele filosofiei
stiintei ei apartin, se pot evidentia citeva opinii care in principiu exclud una pe alta.
1.Una din opiniile savantilor reiesa din aceea ca stiinta se identifica cu experienta activitatii practice si de
cunoastere in genere.2. Multi istoricieni numesc alta data: stiinta ea nastere aproximativ douazeci si cinci
de secole in urma in Grecia Antica. Intr-adevar, aici de prima oara apare filosofia si stiinta reflexiva, omul
se separeaza de natura, se initiaza descompunerea gindirii mitologice, se ivesc primele programe de
cercetare a naturii(fizica si fizicienii), se constientizeaza unele principii fundamentale de cunoastere ale
naturii.3. Al treilea punct de vedere atribuie data nasterii stiintei catre perioada infloririi culturii
medievale in Europa Occidentala.Stiinta, in viziunea acestor savanti, apare o data cu reconstientizarea
rolului cunostintelor experimentale. Procedeul de baza a cunosterii stiintifice il constituie limbajul stiintei.
Alt mijloc de cunoastere este matematica. Insa Galilei afirma ca cartea Naturii e scrisa in limba
matematicii. Recent se poate vorbi despre o matematizare completa, continua a tuturor compartimentelor
stiintei. In biologie, de exemplu, genetica evolutionista in aceasta directie putin se deosebeste de fizica
teoretica. A devinit cotidiana expresia “lingvistica matematica“. Matematica se incadreaza chiar si in
istorie.
O semnificatie importanta poseda in stiinta utilajul de experienta(luneta lui Galilei si microscopul
electronic contemporan, radiotelescopul, sinhofazatronul, vapoare cosmice, compiuterile etc).
Diverse domenii ale stiintei poseda metode si mijloace specifice de investigare. Cum purcede
matematizarea stiintelor - ne vorbeste frumos despre acest fapt.
Deci stiinta ne ofera cunostinte despre tot: ea studiaza natura, societatea, omul, cultura, “natura
secunda“, pe sine insusi. Pentru a efectua acest lucru stiinta s-a transformat intr-un institut social, care se
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
straduie sa constituie un sistem de cunostinte. Aristotel fara dor si poate este primul filosof al stiintei. El a
creat logica formala ca instrument (“organon”) de judecata stiintifica rationala. A clasificat diverse tipuri
de cunostinte, divizind (separind) filosofia (metafizica), matematica, stiinta despre natura si cunistintele
teoretice despre om, deosebea cunostinta practica (mestesugaritul, cunostinte tehnice, bunul simt practic).
La Aristotel gasim ideea despre aceea cum trebuie de organizat investigatia stiintifica. In acest capitol el
evidentiaza in activitatea savantului patru etape principale, pe care le folosim cu succes pina astazi in
realizarea tezelor de doctor in stiinta. Care-s acestee etape?
a) Expunerea istoriei problemei examinate insotita de critica a opiniilor anterioare vis-a-vis de chestiunea
analizata;
b) In baza faptelor dobindite se formuleaza problema in cauza si care necesita o solutionare adecvata;
c) Promovarea solutaionarii proprie, adica promovarea ipotezei;
d) Motivarea acestei solutii prin intermediul argumentelor logice si utilizarii datelor de observatie si
experimentale.
In fine, Aristotel a elaborat doctrina vis-a-vis de faptul cum trebuie sa se manifeste explicarea stiintifica
deplina si justificata a fenomenului sau evenimentului. Conform filosofiei lui Aristotel orisice fenomen
este conditionat de patru tipuri de cauze: formala (tine de esenta fenomenului, de structura sau conceptul
lui); materiala (tine de substanta, de substrat in care se concretizeaza aceasta forma sau structura);
motrica (cauza concreta motrica); cu destinatie speciala (tine de faptul “din ce cauza“, “pentru ce” se
desfasoara fenomenul). Daca se reuseste a stabili si a explica toate cauzele nominalizate, atunci obiectivul
(sarcina) stiintei devine pedeplin realizat, iar fenomenul se considera lamurit si apoi cunoscut.
51. Ştiinţa şi medicina epocii Moderne. Ştiinţa „galiliano-newtoniană”. Ştiinţa „mare” (sec. XIX-
XX-XXI) în raport cu „ştiinţa mică”.
A doua etapa din istoria stiintei incepe la sfirsitul sec. al XV-lea si se incheie cu sfirsitul sec. al XIX-lea.
Avem de aface cu asa numita “Stiinta Mica“ s-au stiinta prematura. Ea dobindeste independenta, “se
scutura“ de dogmele religioase, de dogmele scolastice si cele ale lui Aristotel.
Aceasta etapa se caracterizeaza deasemenea prin aparitia ramurii moderne experimentale a
stiintelor naturii si concomitent prin cresterea vertiginoasa a stiintelor umanitare. In aceasta perioada
paralel cu progresul furtunos al stiintei creste rolul ei in viata societatii.. Relatiile “marfa - bani” au
contribuit substantial si la dezvoltarea stiintei din secolil al XIX-lea. In aceasta perioada in stiinta
prelungesc s` predomine fenomenele de diferentiere.
A treia etapa in dezvoltarea stiintei o constituie “stiinta Mare”. Incepea in secolul al XX-lea. In
aceasta perioada se schimba esential rolul social al stiintei. Se modifica substantial corelatia dintre
stiinta si practica. Dezvoltarea stiintei devine punctul initial pentru crearea unor noi ramuri ale
productiei. In stiinta au loc atit procesele de integrare, cit si cele de diferentiere.Care-s indicii principali
ai acestei stiinti?
a) Substantial a majorat numarul savantilor. Daca la frontierile secolelor XVIII-XIX activau circa
o mie de savanti, la mijlocul secolului trecut - 10 mii,
b) Majorarea brusca a volumului informatiei stiintifice.
c)Schimbarea arhitecturii interne a stiintei. Stiinta actualmente inglobeaza un domeniu enorm de
cunostinte. Ea cuprinde aproape 15 mii de discipline, care tot mai intens interactioneaza intre ele.
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
d) Transformarea activitatii stiintifice intr-o profesie specifica. Pina nu demult, aproximativ pina
la sfirsitul sec. al XIX-lea stiinta nu prezenta o profesie. Astazi savantul este o profesie specifica, care
permanent solicita atentia societatii.
Cu epoca Renasterii au luat nastere unele incercari de a elabora un tablou nou al lumii si un nou
“organon” a cunoasterii stiintifice.Lovitura de baz` pe aristotelism a fost executata de G.Galilei, care nu
numai multelateral a argumentat doctrina lui Kopernic, dar si a creat o noua interpretare a esentei
stiintei, a elaborat si a folosit metoda de cercetare experimentala exacta, pe care n-o posedau nici
savantii antici, nici cei din Evul mediu. Spre deosebire de Aristotel Galilei era convins ca limba
autentica, veritabila cu ajutorul careia pot fi descrise legile naturii este limba matematicii.
Aici apar noi dificultati: cum de descris lumea atit de diversa si schimbatoare in limba abstracta a
matematicii? De a realiza acest fapt Galilei cerea ca obiectul de studiu al stiintei naturale s` fie limitat
doar cu calitatile obiective, printre care este forma, marimea si masa lor, pozitia in spatiu si
caracteristicele miscarii acestora.”Calitatile secunde”- culoarea, gustul, mirosul, simtul - nu reprezinta
proprietati obiective ale obiectelor. Ele constituie rezultatul actiunei obiectelor si proceselor reale asupra
organelor se simt si deci, ele exista doar in constiinta subiectului care le percepe. Gratie unui astfel de
pas metodologic Galilei a izbutit sa realizeze “matematizarea naturii”. Lamuririi fenomenelor ce reiese
din “calitatile” obiectelor i-a fost contrapusa teza ca toatele schimbarile calitative reiesa din deosebirile
cantitative ale formei, miscarii si masei particulelor substantei. Anume aceste caracteristice cantitative si
pot fi exprimate in legitati matematice exacte. In limitele acestei metode lui Galilei deasemenea nu i se
cerea sa lamureasca fenomenele prin intermediul “cauzelor cu distinatie speciala“-aristoteliene. Acestu-i
fapt el a contrapus ideea “legii naturale”, adic` lantului infinit de cauze, care strabate toata lumea.
In pofida schimbarilor care au avut loc in stiinta din vremurile lui Galilei si Newton pina azi, ea a pastrat
si a amplificat nucleul sau metodologic. In acest sens stiinta contemporana ramine sa fie o stiinta de tip
european Modern, de tip galileian.
53. Ştiinţa ca obiect al analizei filosofice. Corelaţia dintre filosofia, teoria şi logica
ştiinţei.
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
ŞTIINŢĂ - sferă a activităţii umane, scopul căreia este studierea obiectelor, proceselor şi
legităţilor naturii, societăţii, omului, întregii existenţe. Ş. este una dintre formele conştiinţei
sociale şi culturii. Noţiunea de Ş. include în sine atît activitatea de obţinere a cunoştinţelor
noi, cît şi rezultatul acestei activităţi - suma cunoştinţelor ştiinţifice obţinute la momentul
dat, care formează tabloul ştiinţific al lumii în totalitatea lui. Termenul de Ş. se utilizează şi
pentru marcarea unor branşe separate ale cunoaşterii ştiinţifice. Ş. ca producere de
cunoştinţe prezintă în sine o formă specifică de activitate. Un caracter complex conţine
interconexiunea dintre Ş. şi filosofie ca forme specifice ale culturii şi conştiinţei sociale.
Filosofia din totdeauna îndeplineşte în raport cu Ş. funcţii de metodologie a cunoaşterii şi
interpretarea conceptuală a rezultatelor ei. Pe filosofie şi ştiinţă le uneşte tendinţa de
construire a cunoştinţelor într-o formă teoretică, de dovadă logică a concluziilor lor.
Autenticitatea cunoştinţelor ştiinţifice se determină nu numai prin lipsa contradicţiilor
logice, ci, în primul rînd, prin verificarea obligatoare în practică - în cadrul observării şi
experimentului ştiinţific. Dezvoltînd legile obiective ale fenomenelor Ş. le exprimă în
noţiuni şi scheme, care trebuie să corespundă realităţii. Prin aceasta se deosebeşte Ş. de
artă, care explică realitatea în chipuri artistice concrete, ce admit posibilitatea fanteziei,
imaginaţiei etc.
Filosofia stiintei e strins legata de logica acesteia. Logica stiintei este disciplina care aplica
notiunile si aparatul tehnic al logicii formale la analiza cunostintelor stiintifice. Sfera
problematicii logicii stiintei poate fi redusa in linii generale la urmatoarele: studierea
structurii logice a teoriilor stiintifice; examinarea constructiei limbajului artificiat al stiintei;
cercetarea diverselor tipuri de concluzii inductive si deductive; analiza structurilor formale
ale notiunilor stiintifice; interpretarea structurilor logice ale procedeilor de cercetare
stiintifica; fundamentarea empirica si verificarea teoriilor si ipotezelor stiintifice. Logica
stiintei este preocupata cu precadere de analiza logica a cunostintelor deja existente.
54.Problema originii filosofiei stiintei si a filosofiei medicinei.Premisele
aparitiei filosofiei cercetarii stiintifice si a filosofiei cunoasterii stiintifico-
medicale.Scolile filosofiei stiintei.
Elemente de filosofie a stiintei putem gasi in naturfilosofia lui R.Descartes si
P.Gassendi si in “Organonul nou” al lui F.Bacon.Cunostinta stiintifica din
aceasta perioada se fundamenta pe formele ei traditionale ca notiunea,
judecata si rationamentul. Dezvoltarea stiintei de atunci n-a creat conditii
satisfacatoare, care ar fi contribuit la aparitia filosofiei ei. A fost nevoie inca
de doua secole si ceva ca stiinta sa solicite o disciplina ce ar cerceta structura
cunostintelor stiintifice, mijloacele si metodele cunoasterii stiintifice,
modurile de argumentare si de dezvoltare ale stiintei. U domeniu de cercetari
de sine statator filosofia stiintei devine la mijlocul sec. al XIX-lea prin
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
intermediul lucrarlor lui J.St.Mille, B.Bolzano.Prima premisa tine de
dezvoltarea unei noi unitati a cunostintelor stiintifice - teoria stiintifica ca
forma cea mai superioara de organizare a cunostintei. Alte forme ale ei ca
legile stiintei, clasificarile, tipologiile, schemele initiale de explicare genetic
pot doar a premerge teoriei, constituind fundamentul acesteia. Tot in aceasta
perioada, adica in a doua jumatate a sec. al XIX-lea apare problematica
cunostintelor empirice drept rezultat al experimentului stiintific si a observarii.
O alta cauza ce a condus spre originea filosofiei stiintei este aceea ca stiinta
institutionalizata in sec. al XVII-lea in forma de comunitati stiintifice,
universitati si academii incepe cu a doua jumatate a secolului trecut sa se
manifeste prin asa structuri ca laboratoare si institute stiintifice.
Inca un moment ce substantial a contribuit la aparitia analizei filosofice a
cunostintelor tine de faptul tragic pentru civilizatia europeana - de sciendarea
(divizarea) culturii in doua parti stiintifico-tehnica si umanitaro-artistica.
Filosofia stiintei devine chintesenta primei culturi, iar filosofia vietii
(F.Nietzsche, O.Spengler) imagina (reflecta) coliziunele celei de a doua
cultura.
In limitele filosofiei stiintei e posibil a evidentia un sir de scoli, directii.
Scoala din Marburg, scolii din Baden- isi concentreaza fortele intelectuale la
elaborarea metodologiei cunoasterii stiintifice, la analiza interactiunei
filosofiei si stiintei.
58. Idealurile şi normele în cercetarea ştiinţifică (stilul de gândire ştiinţific). Gândirea şi medicina clinică,
specificul acestora.
Termenul “stil de gindire stiintifica“ a fost folosit pentru prima oara de Max Born pentru a evidentia
in dezvoltarea cunoasterii perioadele calitativ principale si analiza lor conceptuala. Stilul de gindire
influienteaza considerabil elaborarea problemelor stiintifice si modul lor de rezolvare, metodele,
formele si mijloacele de cunoastere stiintifica. Pe parcursul unei anumite perioade stilul de gindire
dominant satisface necesitatile logico-metodologice corespunzatoare si contribuie la sporirea
eficientii investigatiilor stiintifice.
Asadar, prima componenta a temeliilor stiintei o constituie idealurile si normele de cercetare (stilul
de gindire stiintific). Ele formeaza un sistem integru destul de complicat, -“retea de metode”
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
Stilul de gindire se reduce la reprezentari despre normele de descriere, demonstrare si
organizare a cunostintelor stiintifice. El cuprinde de asemenea si totalitatea formelor de cunoastere,
metodele, principiile si schemele de explicare etc.
Printre idealurile si normele stiintei pot fi stabilite: a) norme pur obiective de cunoastere
care reglamenteaza procesul de reproducere a obiectului in diverse forme ale cunostintelor; b)
normative, idealuri sociale care fixeaza rolul stiintei si valoarea ei pentru viata obsteasca la o
perioada concreta a dezvoltarii istorice.
Idealurile si normele stiintei au o organizare destul de complicata. In ele e logic a evidentia
urmatoarele forme: 1) idealurile si normele de explicare si de descriere; 2) idealurile si normele de
demonstrare si de fundamentare a cunostintelor; 3) idealurile si normele de construire si organizare a
cunostintelor. In totalitate ele constituie o schema de metoda specifica a activitatii de cercetare, ce
asigura cunoasterea obiectului.
Transformarea idealurilor si normelor disciplinelor stiintifice este determinata de doua cauze: a) de
specificul obiectelor cercetate; b) de cultura epocii, de dominarea in ea a dispozitiilor si valorilor
conceptuale.
Activtatea medicala se caracterizeaza printr-un sir de particularitati, dintre care cea mai esentiala
este specificul obiectului de munca al ei. Obiectul medicinei (omul, sanatatea si boala) este foarte
complicat. In activitatea vitala normala si patologica a omului se manifesta si subordoneaza toate
formele de miscare a materiei, unitatea aspectului biologic si social, de aceea rezolvarea problemelor
medico-biologice, sanitaro-igienice si clinice este imposibila fara o metodologie filosofica.
Specificul activitatii medicale consta in aceea ca medicul are de a face cu informatia despre pacient
care este “codificata” in diferite simptome si sindrome si trebuie descifrata si interpretata.Aceasta
activitate este orientata mai intii de toate spre culegerea si prelucrarea informatiei, ea se deosebeste
printr-o tehnologie originala. Culegerea informatiei se complica in permanenta, in ea se includ
diverse mijloace tehnice, fizice, chimice, biologice si alte metode de diagnosticare. Gindirea
clinica a medicului are un caracter ambiguu: capacitatea de a fixa cunoscutul si capacitatea de
a medita asupra specificului. Pe de o parte, medicul opereaza cu cunostinte pregatite (gata), pe de
alta parte – capata informatia pe baza studierii manifestarii specifice a binecunoscutei unitati
nozologice la bolnavul dat.
59. Tabloul ştiinţific al lumii (TŞL) – al doilea set al temeliilor ştiinţei, clasificarea TŞL. Tabloul medical al
lumii.
O componenta de baza a temeliilor stiintei este tabloul stiintific al lumii.
Termenul de “ tablou al lumii” a fost folosit pentru prima oara de fizicianul german
Herz. El definea tabloul fizic al lumii drept ansamblu de imagini ale obiectelor din
care se pot obtine pe cale logica informatii despre activitatea acestora
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
Prin tablou stiintific al lumiise subintelege un sistem de reprezentari despre
insusirile si legitatile realitatii naturale si sociale care apare ca rezultat al generalizarii
si sintezei notiunilor si principiilor de baza ale stiintelor filosofice, reale si
socioumaniste. Tabloul stiintific al lumii care contine reprezentarile despre structura
si dezvoltarea naturii se numeste tablou stiintifico-natural al lumii, iar cel ce
cuprinnde reprezentarilor despre structura si dezvoltarea societatii se numeste tablou
stiintifico-socioumanistic. E logic a evidentia in aceasta ordine de idei si tabloul
stiintifico-tehnic al lumii.
Se disting si alte tipuri de tablouri stiintifice ale lumii:
a) Tabloulparticular-stiintific al lumii format pe baza cunostintelor unui singur
domeniu al stiintei, de exemplu, fizica, biologia, medicina, chimia etc. In aceasta
ordine de idei putem vorbi despre tabloul fizic al lumii, biologic al lumii etc. Primele
tablouri ale lumii au fost conturate in cadrul filosofiei antice si aveau ele un caracter
filosofico-natural. Tabloul stiintific al lumii sa definitivat abia in epoca dezvoltarii
furtunoase a stiintelor naturale, in secolele XVI-XVII (epoca lui Copernic, Galilei si
Newton)
b) Tabloul general-stiintiific al lumii tine de aparitia domeniilor integrativ-
stiintifice (general-stiintifice) ca cibernetica, informatica, sinergetica, sistemotehnica
etc. Azi putem vorbi, deci, de tabloul cibernetic al lumii, de cel informational,
sistemic, functional etc.
c)Tabloul filosofic al lumii tine de explicarea realitatii obiective prin intermediul
categoriilor, legilor si principiilor filosofiei, cit si prin cele mai generale si universale
unitati (mijloace) de cunoastere.
Se mai poate vorbi de tabloul stiintific general al lumii, elementul determinant al
caruia este tabloul acelei stiinte care ocupa rolul de lider, despre care s-a vorbit in
lectiile precedente.
Actualmente se poate vorbi si despre tabloul noosferic al lumii bazat pe paradigma
de dezvoltare durabila.
Asadar, schimbarea radicala a tabloului stiintific al lumii provoaca schimbari ale
strategiei de cercetare si intotdeauna reprezinta prin sine o revolutie stiintifica.
Bioetica, ca şi orişice alte domenii ale ştiinţei, se fundamentează pe cîteva principii, pe careva
axiome.Elaborînd principiile eticii viului e necesar, în primul rînd, a stabili statutul ştiinţific al ei, a determina
în ce sens – îngust sau larg – se interpretează această disciplină, mai detaliat de precizat obiectivele şi
sarcinile bioeticii ca o direcţie ştiinţifică interdisciplinară şi ca un institut .
Autorii din Europa înaintează de asemenea patru principii fundamentele ale bioeticii, însă doar unul
singur dintre ele coincide cu cel american. E vorba de principiul autonomiei. Alături de el în modelul de
bioetică european apar asemenea noi principii, cum ar fi cel al demnităţii umane, al integrităţii (integrity) şi
cel al vulnerabilităţii (vulnerability).
E clar că majoritatea covîrşitoare a principiilor bioeticii americane şi europene nu poate satisface întru totul
cunoştinţele biotice în interpretarea numai ce nominalizată (în sens larg). De exemplu, potrivit principiului
autonomiei fiecare individ are dreptul de a delibera, de a face opţiuni şi de a acţiona conform intereselor şi
concepţiilor sale morale, politice, economice, religioase etc.
Principiul cheie al bioeticii în sens larg este cel biosferocentrist, graţie căruia în ştiinţă, în practică se
impune şi se argumentează necesitatea depăşirii postulatului antropocentrist în elaborarea şi promovarea
noilor paradigme în strategia de asigurare a securităţii umane
Un alt principiu – cel coevoluţionist– în apariţia şi dezvoltarea cunoştinţelor bioetice prevede o
interacţiune şi o existenţă armonioasă dintre societate şi natură, dintre om şi biosferă.
În baza principiului socializării, cunoştinţele bioetice trebuie să contribuie la o desfăşurare permanentă şi
adecvată a procesului de integrare socială a individului într-o colectivitate şi înainte de toate la o încadrare
comportamentală, morală etc. a lui într-un grup social. E vorba de formarea unei moralităţi adecvate ale
omului faţă de tot ce-i viu, deci faţă de animale, plante şi bineînţeles faţă de semenii săi. Socializarea aici
constituie un proces de asimilare (de adoptare) de către individ a unui sistem de cunoştinţe bine determinate
de norme şi valori etice, economice, juridice etc., ce-i permit lui de a activa ca un membru cu depline drepturi
ale societăţii.
Un alt principiu al bioeticii este cel al moralităţii, care impune acestui domeniu al filosofiei practice
promovarea normelor şi regulilor eticii tradiţionale vis-a-vis de tot ce-i viu, deci moralitatea autentică,
veritabilă în sistemul “Om-Biosferă”.
Principiul libertăţii şi responsabilităţii al bioeticii solicită ca cea din urmă să impună indivizii în relaţiile lor
cu lumea vie să nu absolutizeze libertatea, care (libertatea) are dreptul la “viaţă” doar într-un raport
justificat cu responsabilitatea. Liber devii atunci cînd în aceeaşi măsură eşti şi responsabil faţă de animale,
plante, faţă de tot ce execuţi pentru a asigura securitatea individuală şi colectivă.
Principiul vulnerabilităţii al bioeticii ne vorbeşte despre faptul că vulnerabilitatea trebuie interpretată în două
sensuri. În primul rînd, vulnerabilitatea se manifestă drept caracteristică a oricărei fiinţe vii, a fiecărei vieţi
aparte, care posedă astfel de trăsături, cum ar fi fragilitatea şi moartea. În al doilea rînd, mult se vorbeşte
despre vulnerabilitatea grupelor de oameni aparte, cum ar fi, de exemplu, copiii, săracii, bolnavii, bătrînii,
invalizii etc.
Principiul integralităţii se manifestă în cunoştinţele bioetice prin faptul necesităţii interpretării în ansamblu
şi de sistem al biosferei ce înglobează în sine cele mai simple şi inferioare elemente ale vieţii, pînă la cele mai
complicate şi superioare ale acesteia, cum ar fi Homo Sapiens. Acest gest ştiinţific este îndeosebi inevitabil în
procesul de elaborare a noilor paradigme de supravieţuire a civilizaţiei contemporane. Principiul examinat aici
atinge atît somaticul vieţii, cît şi spiritul celei din urmă. Valoarea principiului integralităţii în contextul
bioeticii constă în aceea că el determină cert securitatea omenirii doar în strînsă legătură cu toată biosfera, cu
toată vietatea. În afara acestui fapt este fatală catastrofa antropoecologică globală, prin urmare dispariţia
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
78. PROBLEMA genomului uman – un aspect important al bioeticii. Ingineria genetica este un com-partiment
al biologiei, care se ocupa cu manipularea materialului genetic. Tehnologiile ingineriei genetice se aplica pe larg in
medicina, agricultura, industria chimico-farmaceutica, protectia mediului s.a. In medicina aceste tehnologii au dat
rezultate foarte bune – producerea hormonilor (insulina, so-matostatina), imunomodelatori (inter-feroni), vaccinuri
eficiente etc.
Terapia genetica, de asemenea, abordeaza un sir de probleme etice.
Cercetarile genetice, terapia ge-netica, interventia in aparatul genetic trebuie sa se realizeze conform princi-piului
acordului informat. Pacientul intra in contact cu geneticianul, medicul de buna voie, iar specialistul este obligat sa
prezinte pacientului intr-o forma accesibila informatia necesara.
Cercetarile referitoare la genomul omului trebuie sa se efectueze cu acordul pacientului, pornind de la interesele
sanatatii pacientului, sa se excluda discriminarea lui. Se interzice, de asemenea, selectarea viitorilor copii dupa
sex.
Trebuie de mentionat ca finalizarea programului genomului uman , deschide calea unei medicini noi, genetizate,
care va incepe cu gena si se va termina cu gena, fiindca deja e cert faptul ca intreaga patologie umana este
conditionata genetic.
Centrele de genetica sunt obligate sa nu cominice nimanui nici un fel de informatii, opozitia sustine ca rezultatele
trebuie sa fie publicate in interesul comunitatii.
O alta problema iscata din cartografierea genelor este si constituirea unui criteriu profesional - pot fi
preferati cei ce au gene particulare, favorabile intr-un set si circumstante ambientale. Apare necesitatea
elaborarii anumitor legi, ce vor apara purtatorii unei mutatii genetice cu debut tardiv, aici fiind evidenta opozitia
industriei si comertului.
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, UBB, CLUJ_NAPOCA
Cartografierea genelor umane isi stabileste drept scop major detestarea cit mai timpuriu posibil a tulburarilor
genetice si predispozitiilor (a tulburarilor cu determinism complex, cum ar fi cancerul sau dezordinele mintale).
Este putin posibil, insa, ca genetica se va limita doar la patologie, existind riscul real ca studiul genelor sa impuna
o noua ierarhie sociala.Centrele de genetica sunt obligate sa nu comunice nimanui nici un fel de informatii,
opozitia sustine ca rezultatele trebuie sa fie publicate in interesul comunitatii.
Cercetarile facute pe genomul uman implica conflicte intre interesele sanatatii publice privind reducerea
bolilor ereditare si numarului persoanelor handicape si libertatea omului la reproducere, dreptul sau la un
patrimoniu genetic nealterat. Acest fapt ne demonstreaza ca cercetarile genetice depasesc limitele individuale,
afectind comunitatea, motiv pentru care rezultatele cercetarilor date trebuie sa vizeze:
integritatea genomului uman ca un drept absolut, inalienabil, netranzactional,
protectia absoluta a individualitatii fizice a corpului uman din care decurge demnitatea persoanei,
respectul personalitatii umane de la conceptie la moarte,
Dezvoltarea geneticii implica riscul unei descriminarii dintre oameni, in dependenta de rasa, natiune sau stare
(sanatos sau bolnav). Evitarea unor astfel de situatii este posibila prin respingerea oricarei ostilitati fizice sau
moral-psihologice fata de handicapurile genetice.
Scopul unei cercetari genetice poate fi combaterea unei patologii si nicidecum ameliorarea speciei umane.
Functia tehnologiilor genetice se reduce doar la informarea obiectiva a cuplui despre probabilitatea unui viitor
handicap genetic, decizia finala fiind un drept numai a lor. Conform principiilor bioetice legea suprema a vietii
este interdependenta si cooperarea si nicidecum competitia si selectia.
Controlul genetic constituie o periculoasa amenintare impotriva intimitatii fiintei umane. In perspectiva e
posibil ca viitorul speciei umane sa fie transformat in conformitate cu ideile preconcepute ale celor ce
controleaza metodele de efectuare a manipularilor genetice. Introducind in procesul de fertilizare influentele
ereditare adecvate, geneticianul va genera la comanda orice fel de indivizi: muncitori, soldati, ginditori, care vor
putea fi determinati dinainte, in functie de starea natiunii si nevoile pietii.
O singura concluzie ar trebui sa fie certa: genetica nu are dreptul sa participe la crearea unei societati normate sau
egalizate biologic. Daca o face, inceteaza de a mai fi o stiinta si devine o arma, probabil cea mai teribila arma
conceputa de geniul distructiv al omului.