CURS 6

3.5 FIBRA OPTICĂ

Fibra optică merită o atenţie specială, fiind mult superioară ca

performanţe cablurilor metalice. După cum spune şi numele ei, ceea ce se
propagă de-a lungul unei fibre optice este lumina, injectată la una din
extremităţi de o sursă opto-electronică şi recepţionată la cealaltă extremitate
cu ajutorul unui alt dispozitiv opto-electronic, aşa cum vom vedea. Ghidul de
lumină este un fir foarte subţire confecţionat din siliciu sau din plastic. În
telecomunicaţii, fibrele optice din plastic, mai ieftine, nu sunt folosite, căci au
performanţe net inferioare. Eforturile pentru dezvoltarea fibrei optice au fost
la început legate de aplicaţii medicale (endoscopie), dar ulterior au fost
stimulate şi de faptul că metalele utilizate pentru producerea cablurilor, cuprul
şi aluminiul, au devenit prin intensa utilizare resurse naturale limitate, în
vreme ce nisipul, care este materia primă din care se extrage siliciul, se
găseşte în mari cantităţi.
Ca aspect exterior, un cablu optic seamănă cu unul electric.
Deosebirile sunt, însă, esenţiale. Redusă la esenţă, o fibră optică este formată
dintr-un miez cilindric din sticlă de silice înconjurat de o armătură al cărei
indice de refracţie este mai mic decât cel al miezului. Pentru a înţelege cum
se propagă lumina ghidat prin fibra optică, să ne reamintim ce am învăţat la
fizică, la capitolul de optică geometrică. Numim rază un fascicul îngust de
lumină. Ştim că lumina este o undă electromagnetică, iar deseori putem
reprezenta un tren de unde luminoase nu prin fronturi de undă, ci prin raze.
Într-o teorie corpusculară, o rază este traiectoria urmată de un corpuscul de
lumină (foton). Din punct de vedere ondulatoriu, o rază este o linie imaginară
trasată în direcţia în care se propagă unda.

Legea lui Snell

În figura 3.3 (a), se arată un tren îngust de unde plane luminoase care,
venind de sus, din stânga, ajunge pe o suprafaţă plană ce separă două
substanţe transparente, să spunem aerul şi sticla, notate cu a şi, respectiv, cu
b. O parte a luminii incidente este reflectată pe suprafaţa de separaţie, iar o
parte trece în mediul de jos, adică, este refractată. În figura 3.3 (b), se arată o
singură rază care face unghiul  a cu normala în punctul de incidenţă. Putem
acum formula legea lui Snell după cun urmează:
1. Razele incidentă, reflectată şi refractată, precum şi normala la suprafaţă, se
află în acelaşi plan (sunt coplanare).
 2

2. Unghiul de reflexie  r este egal cu unghiul de incidenţă  a pentru orice

culoare şi orice pereche de substanţe:
r = a . (3.4)
3. Pentru lumină monocromatică (având deci o singură lungime de undă) şi
pentru o pereche dată de substanţe a şi b, de o parte şi de alta a suprafeţei de
separare, raportul dintre sinusul unghiului  a format de raza din substanţa a
şi normală şi sinusul unghiului  b format de raza din substanţa b şi normală
este constant:
sin a
= constant (3.5)
sin b
Raze incidente Raze reflectate
Rază incidentă Rază reflectată

φa φr
a

b
Rază refractată

Raze refractate

φb

(a) (b)

Figura 3.3 Un tren de unde plane este parţial reflectat şi parţial refractat la
suprafaţa de separare dintre două medii. (a) Unele unde sunt reprezentate prin raze.
(b) Pentru simplitate, se arată un singur exemplu de rază incidentă, reflectată şi
refractată.

Intensităţile razelor reflectate şi refractate depind de unghiul de

incidenţă; fracţiunea reflectată este minimă la incidenţa normală şi creşte cu
unghiul de incidenţă aproape de 100% la incidenţa tangenţială, pentru care
 a = 900.
 3

Fie o rază de lumină monocromatică ce se propagă în vid şi formează

un unghi de incidenţă  v cu normala la suprafaţa unei substanţe a, astfel încât
unghiul de refracţie în interiorul substanţei este  a . Constanta din legea lui
Snell se numeşte în acest caz indicele de refracţie (absolut) al substanţei a, pe
care-l notăm cu na :
sin v
= na . (3.6)
sin a
Indicele de refracţie nu depinde numai de substanţă, ci şi de lungimea
de undă a luminii. Aplicând legea lui Snell la refracţia ce are loc la suprafaţa
dintre vid şi substanţa a, precum şi la suprafaţa dintre vid şi substanţa b, putem
scrie:
sin v sin v
= na şi = nb .
sin  a sin b
Împărţind cea de a doua ecuaţie la prima, obţinem relaţia:
sin  a nb
= . (3.7)
sin b na
Un mod mai simplu şi mai simetric de a scrie legea lui Snell pentru
orice două substanţe a şi b şi pentru orice direcţie este:
na sin a = nb sin b . (3.8)

Propagarea luminii în fibra optică

Propagarea luminii în fibra optică se bazează pe legea lui Snell. Putem

înţelege proprietăţile de ghidare ale fibrelor optice pe baza opticii geometrice.
Descrierea opto-geometrică este aproximativă, dar valabilă dacă raza
miezului a este mult mai mare decât lungimea de undă a luminii . Fie figura
3.4, în care se arată o rază incidentă în centrul miezului şi care face un unghi
i cu axa fibrei optice.
Din cauza refracţiei la interfaţa fibră-aer, raza se înclină spre normala
la suprafaţa de separare. Utilizând ecuaţia (3.8), putem scrie:
n0 sin i = n1 sin r (3.9)

unde n0 este indicele de refracţie al aerului, iar n1 este indicele de refracţie

al miezului fibrei. Raza refractată loveşte interfaţa miez-armătură şi este re-
 4

fractată din nou. Fie n2 indicele de refracţie al armăturii. Notăm cu  unghiul

făcut de rază cu normala la axa fibrei care trece prin punctul de incidenţă.
Pentru o anumită valoare a acestui unghi, numită unghi critic  c , unghiul de
refracţie este egal cu 900, iar sin 900 = 1, astfel încât avem:
sin  c = n2 / n1. (3.10)

Pentru unghiuri mai mari decât  c , raza suferă o reflexie internă totală
la interfaţa miez-armătură. Întrucât astfel de reflexii apar pe toată lungimea
fibrei, toate razele cu    c rămân în interiorul miezului fibrei. Acesta este
mecanismul pe care se bazează ghidarea luminii în fibra optică.

n0
θ
φr
φi
Rază ghidată
Indice miez n1

Indice armătură n2

Figura 3.4 Extremitate a unei fibre optice în care se injectează lumină.

Propagarea undelor în fibra optică este descrisă riguros utilizând

ecuaţiile lui Maxwell. Această tratare depăşeşte cadrul cursului nostru.

Emiţătoare optice

Un emiţător optic are rolul de a converti un semnal electric de intrare

într-un semnal optic pe care să-l aplice la extremitatea de emisie a unei fibre
 5

optice utilizate drept canal de comunicaţie. Principala componentă a unui

emiţător optic este o sursă optică. Nu orice sursă de lumină poate juca acest
rol. Calităţile cerute de la o sursă optică sunt: dimensiuni reduse, eficienţă
ridicată, o bună fiabilitate, gama corectă a lungimilor de undă, o suprafaţă de
emisie mică pentru a fi compatibilă cu dimensiunile miezului fibrei, precum
şi posibilitatea modulaţiei directe la frecvenţe relativ înalte. Sursele optice
utilizate în practică sunt realizate din materiale semiconductoare: diode
fotoemisive, zise leduri (de la LED = Light Emitting Diode) şi diode laser.
Funcţionarea acestor surse optice se explică în cadrul fizicii corpului solid,
iar teoria respectivă este destul de elaborată.

Receptoare optice

Rolul receptorului optic este de a converti semnalul optic în formă

electrică şi de a recupera datele transmise printr-un sistem de comunicaţie în
care canalul este o fibră optică. Principala sa componentă este un fotodetector
ce converteşte lumina în electricitate prin efectul fotovoltaic. Procesul de
fotodetecţie se bazează pe absorbţia optică. Prin absorbţia unui foton, este
generată o pereche electron-gol. Sub influenţa unui câmp electric stabilit de
o tensiune continuă aplicată materialului semiconductor, electronii şi golurile
formează un curent electric.
Fotodetectoarele se clasifică în două categorii: fotoconductoare şi
fotovoltaice. O pastilă de semiconductor omogen cu contacte ohmice poate
constitui un detector fotoconductor. În absenţa luminii, datorită
conductivităţii reduse a semiconductorilor, curentul care curge între
contactele ohmice este foarte mic. Lumina incidentă face conductivitatea să
crească prin generarea de perechi electron-gol şi face să curgă un curent
proporţional cu puterea optică. Un exemplu de fotodetector din prima
categorie este o joncţiune p-n polarizată invers. Ea constă dintr-o regiune de
sărăcire lipsită de purtători de sarcină electrică şi în care un câmp electric
imprimat mare se opune curgerii de electroni din regiunea n în regiunea p.
Atunci când o joncţiune p-n este iluminată lateral, prin absorbţie se creează
perechi electron-gol. Din cauza câmpului electric imprimat mare, electronii
şi golurile suferă o accelerare în direcţii opuse, rezultând astfel un curent
proporţional cu puterea optică incidentă. Pentru a lărgi regiunea de sărăcire,
între regiunile n şi p se inserează o zonă de material semiconductor nedopat,
notat cu i, rezultând astfel o fotodiodă p-i-n.
Detectoarele fotovoltaice funcţionează producând o tensiune electrică
în prezenţa luminii. Un exemplu îl constituie celulele solare.
 6

Atât receptoarele cât şi emiţătoarele au în structura lor componente

electronice ce realizează funcţii întâlnite şi la alte sisteme de comunicaţie. Cu
aceste funcţii vom face cunoştinţă în lecţiile următoare.

3.6 CANALE RADIO

Sistemele de comunicaţie fără fir se bazează pe proprietatea undelor

electromagnetice de a se propaga în spaţiul liber. Cuplarea energiei
electromagnetice la mediul de propagare, care este vidul sau atmosfera, se
face cu ajutorul unei antene ce serveşte drept radiator. Undele
electromagnetice se propagă în vid cu viteza luminii c, prin aer viteza scăzând
foarte puţin. Mărimea şi configuraţia antenei depind de frecvenţa undei
electromagnetice. Pentru a se obţine o radiaţie eficientă a energiei
electromagnetice, antena trebuie să fie mai lungă decât o zecime din lungimea
de undă. Ca să ne facem o idee cu privire la lungimea antenei, să considerăm
o staţie de radio care emite semnale audio ce modulează o undă purtătoare cu
frecvenţa de fp = 1 MHz. Aceasta corespunde unei lungimi de undă
 = c / f p = 300 metri, ceea ce înseamnă că antena de emisie trebuie să aibă
cel puţin 30 m.
Energia electromagnetică radiată în spaţiu este captată de receptor cu
o altă antenă, în general mult mai mică decât cea de emisie. Antenele de
recepţie întâlnite în practică au forme din cele mai felurite, mergând de la
antena-baston cu care sunt echipate aparatele de radio portabile şi telefoanele
celulare, până la antena-castron, cu care se recepţionează programele difuzate
de unii sateliţi. O antenă omnidirecţională emite/recepţionează în mod egal
în toate direcţiile. O antenă direcţională emite/recepţionează preferenţial în
una sau mai multe direcţii. Teoria antenelor este complexă, iar studiul ei
aprofundat ar necesita un timp de care nu dispunem.

Tabelul 3.1
Gama de frecvenţe pentru canalele electromagnetice fără fir
Bandă Lungime de undă Frecvenţă
Frecvenţe foarte joase 10–100 km 3–30 kHz
Frecvenţe joase 1–10 km 30–300 kHz
Frecvenţe medii 100 m–1 km 0,3–3 MHz
Frecvenţe înalte 10–100 m 3–30 MHz
 7

Frecvenţe foarte înalte 1-10 m 30–300 MHz

Frecvenţe ultra foarte înalte 10 cm–1 m 0,3–3 GHz
Frecvenţe super foarte înalte 1–10 cm 3–30 GHz
Unde milimetrice sub 1 cm peste 30 GHz

Undele electromagnetice au un spectru foarte larg de frecvenţe, de la

circa 10 kHz până dincolo de 100 GHz. Propagarea undelor radio prin
atmosferă depinde mult de frecvenţă. Este util, deci, să împărţim undele radio
după frecvenţa sau lungimea lor de undă aşa cum se arată în Tabelul 3.1.
Din cauza particularităţilor fizice, oamenii de ştiinţă disting la
atmosfera terestră mai multe straturi. Troposfera este stratul inferior al
atmosferei, care atinge suprafaţa solului şi în care se produc fenomenele
meteorologice obişnuite. Acest strat are o grosime de circa 18 km la ecuator
şi de circa 6 km la poli. Deasupra troposferei se situează stratosfera. Pătura
superioară a atmosferei se numeşte ionosferă şi este cuprinsă aproximativ
între înălţimea de 60 km şi cea de 1000 km. La rândul ei, ionosfera se împarte
în regiunile D, E şi F. Regiunea D este cea mai joasă a ionosferei, întinzându-
se de la o înălţime de circa 60 km până la circa 90 km; ea conţine o
concentraţie scăzută de electroni liberi şi reflectă undele radio de joasă
frecvenţă. Regiunea E se întinde de la circa 90 km până la circa 150 km; ea
reflectă undele radio de lungime de undă medie. Regiunea F este cea mai
înaltă a ionosferei; ea conţine cea mai ridicată proporţie de electroni liberi şi
este cea mai utilă regiune pentru transmisiunile radio la mare distanţă.
Distingem trei moduri de propagare a undelor electromagnetice:
propagare terestră, propagare ionosferică şi propagare în linie dreaptă.

În banda frecvenţelor foarte joase, în care lungimile de undă depăşesc

10 km, Pământul şi ionosfera se comportă ca un ghid de undă pentru
propagarea undelor electromagnetice. Practic, semnalele de comunicaţie se
propagă în jurul globului terestru. Din acest motiv, această bandă de frecvenţe
se utilizează în principal pentru a ajuta de la ţărm să navigheze vasele aflate
în croazieră pe mări şi pe oceane. Canalele de comunicaţie prevăzute în acest
scop au o lărgime de bandă relativ redusă (1-10% din frecvenţa centrală),
astfel încât informaţia ce se poate transmite cu ajutorul lor este de joasă viteză.
La aceste frecvenţe, zgomotul dominant este cel generat de furtuni, în special
în regiunile tropicale. Din cauză că sunt numeroşi utilizatori ai acestor
frecvenţe, rezultă interferenţă.
Propagarea terestră este modul dominant de propagare pentru
frecvenţele din banda de frecvenţe medii (0,3–3 MHz). Aceasta este banda de
frecvenţe utilizată pentru radiodifuziune cu modulaţie de amplitudine (MA)
şi pentru radiodifuziune maritimă. Bătaia staţiilor de radiodifuziune cu MA,
 8

chiar şi a celor mai puternice, este limitată la circa 150 km. Perturbaţiile
dominante pentru transmisia semnalelor în banda de frecvenţe medii sunt
zgomotul atmosferic, zgomotul artificial şi zgomotul termic generat de
componentele electronice ale receptoarelor.
În acest mod de propagare, semnalele sunt reflectate şi refractate de
ionosferă. În timpul zilei, soarele încălzeşte pătura inferioară a atmosferei,
ceea ce cauzează formarea unor straturi la altitudini sub 120 km. Aceste
straturi joase, în special stratul D, absorb frecvenţele sub 2 MHz, ceea ce
limitează drastic propagarea ionosferică a semnalelor de radiodifuziune cu
MA. Pe timpul nopţii însă, densitatea electronilor din straturile joase ale
atmosferei scade considerabil şi astfel absorbţia frecvenţelor se reduce
semnificativ. Drept consecinţă, semnalele emise de staţiile de radiodifuziune
cu MA puternice se pot propaga la mari distanţe pe stratul F al ionosferei.
Propagarea ionosferică la frecvenţe înalte ridică o problemă tehnică
dificilă, fiindcă semnalul emis ajunge la receptor pe mai multe căi, pe care
suferă întârzieri diferite. Într-un sistem de comunicaţie digital, rezultatul
propagării semnalului pe mai multe căi este interferenţa între simboluri. O
consecinţă şi mai gravă este fadingul. Acest fenomen nedorit se produce
deoarece componentele semnalului ce ajung la receptor pe căi de propagare
diferite se adună şi în general sunt defazate între ele, încât adeseori, această
compunere este de fapt o scădere, fiind distructivă şi se manifestă ca o severă
atenuare a semnalului.
Frecvenţele peste 30 MHz nu se propagă ionosferic, adică, nu se
reflectă de ionosferă, ci trec prin ea foarte puţin atenuate. Aşadar, la frecvenţe
foarte înalte şi mai mari decât acestea, modul dominant de propagare
electromagnetică este în linie dreaptă, ca lumina. Aceasta înseamnă că, pentru
sistemele de comunicaţie terestre, antena de emisie şi cea de recepţie trebuie
să fie unite printr-o linie dreaptă imaginară, fără corpuri aflate între ele care
să cauzeze reflexie, refracţie sau difracţie. Din acest motiv, staţiile de
televiziune ce emit în banda de frecvenţe foarte înalte şi în banda de frecvenţe
ultra înalte au antenele montate pe turnuri înalte, astfel încât să aibe o
suprafaţă largă de acoperire.
Suprafaţa de acoperire pentru propagarea în linie dreaptă este limitată
de curbura Pământului. Dacă antena de emisie este montată la o înălţime h
faţă de suprafaţa Pământului, distanţa până la orizontul radio, dacă nu se
interpun corpuri mari cum ar fi munţii, este de aproximativ d = 15h km. De
exemplu, o antenă de televiziune montată pe un turn la înălţimea de 300 m
asigură o acoperire de aproximativ 67 km.
Menţionăm că, dincolo de frecvenţele extrem de înalte, avem regiunile
de lumină în infraroşu şi de lumină vizibilă ale spectrului electromagnetic, ce
 9

pot fi utilizate pentru comunicaţii optice în spaţiul liber. O interesantă

aplicaţie este realizarea legăturilor directe între sateliţi.

3.7 CANALE RADIO MOBILE

Spre deosebire de canalele fir şi de radiorelee, care transmit în linie

dreaptă între puncte fixe, canalele radio se pot bucura de mobilitate, adică, de
capacitatea de a comunica din mişcare. Distingem două posibilităţi: ambele
terminale sunt în mişcare, sau numai unul dintre ele este mobil (staţia mobilă,
SM), celălalt fiind fix (staţia de bază, SB). Datorită mobilităţii, propagarea
undelor electromagnetice prin atmosferă cunoaşte particularităţi importante,
de care trebuie ţinut seama, între care efectul Doppler.
În reţelele de comunicaţie celulare, atât de populare în zilele noastre,
un canal radio se stabileşte la cerere între un terminal mobil (SM) şi o staţie
de bază (SB). Staţia de bază are o antenă mare, instalată pe acoperişul unui
bloc înalt şi deserveşte toţi utilizatorii aflaţi într-o zonă geografică restrânsă
numită celulă. Antena terminalului mobil este mică şi în general nu se poate
afla mult deasupra solului. Cel mai adesea, un canal mobil nu se bucură de o
vedere directă între emiţător şi receptor, undele radio propagându-se prin
nenumărate reflexii şi difracţii.