GRUP ŞCOLAR “DIMITRIE LEONIDA”

CONSTANŢA

PROIECT DE ABSOLVIRE

PENTRU EXAMENUL DE CERTIFICARE A COMPETENŢELOR

PROFESIONALE PENTRU OBŢINEREA CERTIFICATULUI DE
CALIFICARE PROFESIONALĂ NIVEL 3

CLASA a-XII – a

CALIFICARE: TEHNICIAN INSTALAŢII ELECTRICE

ÎNDRUMĂTOR PROIECT: ELEV

PROF. ING. POPESCU HARICLIA CHELTUIANU BOGDAN

2009
GRUP ŞCOLAR “DIMITRIE LEONIDA”
CONSTANŢA
ÎNDRUMĂTOR: ELEV:
PROF. ING. POPESCU HARICLIA CHELTUIANU BOGDAN
Clasa XII D

2009
 Cuprins
1) Introducere
2) Sisteme de supraveghere video
3) Achiziţia semnalului video
4) Afişarea semnalelor video
5) Inregistrarea semnalelor video
6) Sursele de alimentare
7) Consideraţii economice
a. Cheltuieli de securitate
b. Cheltuieli de insecuritaţi
c. Costurile elementelor sistemlului
video
8) Norme protectia munci
9) Bibliografie

INTRODUCERE

Sistemele de supraveghere video servesc la urmărirea şi

înregistrarea imaginilor dintr-un spaţiu care trebuie supravegheat.
Acestea au aparut din necesitatea companiilor de a tine sub control tot
ceea ce se intampla pe proprietatile si in cladirile lor, avand ca principiu
de baza faptul ca o singura persoana, responsabila de monitorizarea
sistemului CCTV, vede de zece ori mai mult decat o patrula, oricât de
pregătită ar fi.
 Sistemele de supraveghere video se adreseaza, in principal,
spatiilor in care se desfasoara activitati de productie, spatiilor
comerciale, depozitelor de materiale dar si birourilor.
Sistemul de supraveghere video poate fi interconectat cu un sistem de
avertizare la efractie sau cu echipamente de control acces pentru
creşterea eficienţei.

Într-o lume în care insecuritatea, nesiguranţa şi instabilitatea atinge

numeroase aspecte ale vieţii cotidiene (sociale, economice, politice,
militare s.a.), acţiunile practice pentru obţinerea regimului normal de
funcţionare pentru un sistem de orice natură au fost asociate cu
susţinute eforturi teoretice pentru definirea şi implementarea unor noi
concepte in materie.

Un astfel de sistem se compune dintr-o serie de echipamente

precum:

 camerele video,
 unul sau mai multe monitoare ce permit vizualizarea imaginilor,
 un videorecorder pentru inregistrarea imaginilor preluate de camere,
 un dispozitiv de prelucrare a imaginii,
 surse de alimentare pentru camere

Sisteme de supraveghere video

Dispozitivele de supraveghere video constituie o mare categorie de
sisteme de calcul folosite în sistemele de securitate. Iniţial, aceste
calculatoare lipseau, întreg procesul de supraveghere video făcându-se
numai prin procedee analogice, fluxul datelor fiind:
Camere video>Quad>Monitoare şi Videorecordere
Utilizarea masivă a sistemelor numerice au făcut ca, treptat,
elementul de bază din sistemele video să fie un calculator personal. PC-
ul controlează direct dispozitivele de concentrare a informaţiei video
(quad-uri, multiplexoare, matrici video etc.), permite înregistrarea
digitală, pe hard disc, a imaginilor, precum şi afişarea pe display-ul
calculatorului a imaginilor achiziţionate, regimurilor de lucru, stării de
funcţionare a sistemului etc. Prin intermediul unor programe specifice,
PC-ul este capabil să controleze şi camerele PTZ (pan-tilt-zoom), fie la
dorinţa operatorului care controlează orientarea camerei dintr-un joy-
stick, fie automat, pe anumite poziţii prestabilite.
De asemenea, PC-ul poate executa şi programe de detectare a
mişcării în scopul avertizării sistemului şi chiar programe de
recunoaştere automată, situaţie în care intrusul poate fi identificat dintr-o
bază de date imagistică. PC-ul sistemului video poate fi un calculator
standard la care, însă, se au în vedere câteva elemente esenţiale:
 echiparea cu plăci de achiziţie video, dotate eventual şi cu
codificatoare MPEG pentru compresia digitală a informaţiei video; dacă
se doresc performanţe ridicate, prezenţa codificatorului în sistem, fie pe
placa de achiziţie, fie pe altă extensie, este obligatorie;
 instalarea unui hard disc rapid, de mare capacitate (de preferat
SCSI) pentru înregistrarea în timp real a informaţiilor video.

La un PC astfel echipat se pot ataşa, camerele video, fie direct, fie

prin intermediul concentratoarelor de semnal. În principiu, sistemul
funcţionează cu orice sursă de semnal video: camere USB, camere
video digitale sau analogice.
Ca orice sistem de securitate, are posibilităţi de alarmare: acustică,
optică sau la distanţă – trimiterea de SMS, mesaje radiopaging ori
iniţierea de apeluri voce în reţeaua telefonică standard.
Unele facilităţi suplimentare apar datorită cuplării PC-ului într-o reţea
locală, lucru care face posibil transmiterea completă a informaţiei video
pe LAN sau numai cadru cu cadru pe un modem telefonic.
Utilizarea unui PC oferă o interfaţă uşor de utilizat şi de persoanele
care nu au cunoştinţe de operare ale calculatoarelor, precum şi un
acces personalizat, pe bază de drepturi utilizator sau instalarea de
camere ascunse, vizibile doar pe bază de parolă.
Achizitia semnalelor video
Primele metode de transmitere la distanţă a imaginilor pot părea astâzi
rudimentare. O procedură, folosită chiar şi în secolul XX, presupunea
împărţirea unei fotografii în câteva sute de celule, tonurile de gri al
fiecărei căsuţe fiind convertite, manual, în caractere alfanumerice.
Acestea erau transmise telegrafic la destinatar unde,tot manual, un
desenator refăcea imaginea iniţială pe baza codurilor recepţionate. În
deceniul opt al secolului al XIX-lea s-au întreprins primele încercări în
domeniul achiziţionării şi transmiterii la distanţă a imaginilor statice sau
dinamice; ele au continuat în paralel cu experimentele legate de
transmiterea vocii, beneficiind de toate noutăţile în domeniu.
În anul 1873 s-a descoperit că seleniul are proprietatea de a-şi
modifica rezistivitatea electrică funcţie de cantitatea de lumină incidentă
pe suprafaţa sa. Primul dispozitiv funcţional destinat capturării imaginilor
statice se baza pe descompunerea imaginilor în puncte, discul Nipkow,
care a fost inventat în anul 1884. La baza telescopului electric propus era
un disc opac cu 24 de perforaţii dispuse în spirală, astfel încât prin ele se
putea vedea numai o anumită zonă a imaginii. Secvenţele luminoase
erau concentrate pe o celulă de seleniu care transforma cantitatea de
lumină în curent electric transmis la distană. Pentru recepţie era propus
un modulator de lumină magneto-optic, în fapt un disc asemănător cu cel
de la emisie. Tuburile videocaptoare au cunoscut o evoluţie continuă:
 primele echipamente au folosit discul Nipkow (primul sistem TV
realizat de John Logie Baird în 1926);
 în 1923 s-a inventat iconoscopul, primul tub videocaptor cu electroni
rapizi (Vladimir Kosma Zvorikin);
 orticonul, primul tub videocaptor cu electroni lenţi, a fost realizat în
1939;
 superorticonul (1944), cu sensibilitate de o mie de ori mai mare decât
a orticonului, se putea utiliza şi în condiţii normale de iluminare;
 vidiconul, cu numeroasa sa familie (plumbicon, sidicon, ebitron etc.),
au fost primele tuburi cu effect fotoelectric interior, utilizarea
semiconductorilor făcând posibilă realizarea primelor camere video
portabile sensibile la iluminări de 1 lux;
 videocaptoarele semiconductoare dezvoltate în ultimii 20 de ani se
bazează pe CCD (Charge Coupled Devices), elemente semiconductoare
organizate în formă de matrice cu dimensiuni mici şi o sensibilitate mare;
 necesitatea dezvoltării unor dispozitive care să achiziţioneze imagini
în afara spectrului vizibil sau în absenţa iluminării, au dus la dezvoltarea
camerelor video cu intensificatoare de imagine ICCD (Intensifier CCD),
respectiv a termoviziunii sau a unor tuburi videocaptoare speciale
(pirotronul - în domeniul infraroşu sau vidicoane speciale în domeniul
ultraviolet sau radiaţii Roentgen).
Camerele video sunt sensibile la intensitatea luminoasă. Pentru a
realiza semnale care să reflecte şi caracteristicile de culoare, fluxul
luminos este împărţit în trei fascicule, fiecare fascicul este filtrat optic
pentru o anumită culoare, după care imaginea este proiectată pe câte un
tub videocaptor. Teoretic s-a demonstrat că filtrarea optimă este atinsă
pentru următoarele culori: roşu (lungimea de undă 610.535nm), verde
(lungimea de undă 540.27nm) şi albastru (lungimea de undă 470nm).
Aceste lungimi de undă determină şi reproducerea în culori a imaginii, pe
tuburile catodice color.
 Camerele video clasice, cu flux de electroni lucrează asemănător,
principiul de funcţionare fiind prezentat încontinuare Informaţia luminoasă
este dirijată către un fotocatod semitransparent, fotoelectronii emişi fiind
reţinuţi de o placş de sticlş, numitş ţintă, pe care se formează un relief de
potenţial asemănător cu imaginea. În acelaşi timp, ţinta este exploratş
liniar, punct cu punct, de un fascicul de electroni emis prin efect
termoelectronic de un tun electronic, focalizat şi deviat în două planuri de
un sistem de bobine de deflexie. După explorarea ţintei, electronii sunt
culeşi şi amplificaţi, formând astfel semnalul electric care reprezintă,
secvenţial, cantitatea de energie luminoasă căzută pe ţintă. Explorarea
ţintei este făcută succesiv, întâi pe orizontală (linii) apoi pe verticală
(cadre).
Pentru a uşura reproducerea imaginii la recepţie, la semnalul video
sunt adăugate şi informaţii de sincronizare pe orizontală şi verticală (linii
şi cadre) sub forma unor tensiuni electrice care semnalizează
receptorului începutul fiecărei linii şi a fiecărui cadru. Prezentarea
schematică a funcţionării tuburilor videocaptoare este făcută în figura 1.
Dezvoltarea tehnologiei microelectronice a permis ca, în anii ’70, să fie
realizate primele sisteme portabile CCD pentru achiziţionarea imaginilor.

Figura 1 Tubul videocaptator

Camerele video cu transfer de sarcina se caracterizează prin
gabaritul redus, autonomia şi sensibilitatea ridicată, performanţe care au
revoluţionat metodele de obţinere a imaginilor, astâzi fiind folosite nu
numai la camere video ci şi la aparate de fotografiat digitale, scanere,
copiatoare digitale, sateliţi de supraveghere etc. Spre deosebire de
tuburile videocaptoare, aceste dispozitive nu mai necesită tensiuni
ridicate de alimentare (pentru tunul electronic şi electrozii de
accelerare), sisteme mecanice complexe (bobine de deflexie, tunul
electronic) în consecinţă fiind mici, economice, fiabile şi, nu în ultimul
rând, mult mai sensibile. Elementul activ constă într-o matrice
bidimensională de diode fotoconductive, câte una pentru fiecare
element de imagine (pixel) explorat. Imaginea este proiectată de un
sistem optic pe matricea de fotoelemente. Fiecare linie de celule
orizontale sunt citite pe rând, fiecare celulă trecând informaţia vecinei
sale (acesta fiind de fapt principiul CCD), asemănător cu un şir de
oameni care trec din mână în mână cărămizile pentru o construcţie.
Astfel, informaţiile de pe întreaga linie pot fi citite cu uşurinţă de pe
ultima celulă. Rezoluţia acestor camere ajunge la 1600x1200 pixeli, mult
superioară faţă de tuburile videocaptoare. După ce o linie a fost citită, se
trece la explorarea următoarei linii şi aşa mai departe, până la
terminarea cadrului sau a câmpului selectat. Explorarea, atât pe linii cât
şi cadre, constă doar într-o succesiune de impulsuri dreptunghiulare,
aplicate pe prima celulă cu transfer de sarcină. Structura internă a
matricei CCD este prezentată în figura 2

Figura 2

Structura camerei CCD

Utilizarea camerelor video este problematică în situaţia unei

iluminări scăzute, sub 1 lux. Pentru a funcţiona în aceste condiţii, este
necesară fie folosirea unor surse externe de iluminat fie folosirea unor
amplificatoare de lumină sau intensificatoare de imagine.Intensificatoare
de imagine pot funcţiona ca dispozitive de sine stătătoare (de exemplu,
în aparate de vedere pe timpul nopţii) sau pot fi cuplate la intrarea unei
camere video amplificând fluxul luminos incident.
Principiul de funcţionare al unui intensificator de imagine este
identic pentru toate versiunile dispozitivelor. O imagine (în ultraviolet,
vizibil sau infraroşu) este proiectată pe o fereastră transparentă a unui
tub cu vid înaintat. În interiorul tubului, în dreptul ferestrei, este depusă o
substanţă specială care, prin efect fotoelectric, transformă fotonii în
electroni (fotocatod). Electronii produşi de acesta sunt acceleraţi de o
diferenţă de potenţial către partea opusă a tubului vidat unde se găseşte
un ecran luminiscent. Luminoforul ecranului transformă electronii de
înaltă energie în lumină (fotoni), corespunzător distribuţiei energiei
radiaţiei imaginii de intrare, fluxul de lumină produs fiind amplificat de
câteva ori faţă de fluxul de intrare.
Aceste intensificatoare au cunoscut diverse variante de-a lungul
timpului, ajungând astâzi la generaţia a III-a. Intensificatoarele de
imagine din generaţia I folosesc o singură diferenţă de potenţial pentru
accelerarea electronilor, de la catod (fotocatod) la anod (ecranul
luminiscent). Focalizarea fasciculului de electroni este realizată prin
două metode, de aici reieşind şi două variante constructive:
 plasarea ecranului în apropierea fotocatodului (diodă de proximitate);
aceste intensificatoare au denumirea de proxifier (figura 3.a);
 focalizarea electronilor prin intermediul unei lentile electronice (diodă
inversoare – imaginea este proiectată răsturnată – figura 3.b.).

Figura 3 - Structura intensificatoarelor de imagine din generaţia I

Diferenţa esenţială între generaţia I şi a II-a este că numărul de electroni
între fotocatod şi ecran este multiplicat semnificativ. Această amplificare
este realizată de un dispozitiv numit MCP (Micro Channel Plate). MCP
este format dintr-o mulţime de fibre de sticlă pe care este depusă o
substanţă semiconductivă, fibrele fiind puse una lângă alta. Între fibrele
de sticlă se formează nişte tuburi – microcanale cu o dimensiune de
circa 10 μm. În aceste microcanale survin multiplicări succesive ale
electronilor, energia şi numărul acestora crescând cu până la patru
ordine de mărime. Acest fenomen este schematizat în figura 4

Figura 4 -
Structura
unui Intensificator din generatia a II-a.

Pentru creşterea suprafeţei controlate există posibilitatea montării

camerei video pe un dispozitiv de poziţionare în unul sau două planuri;
unele camere video au reglaje automate de focalizare, luminozitate,
zoom etc.,
acestea
fiind denumite
şi PTZ (pan-
tilt- zoom
camera).
 Figura 4 - Sistem automat de poziţionare

Pentru aceste acţioări se folosesc motoare electrice, controlate de

microcontrolere. Structura simplificată a unui sistem automatizat este
prezentată în figura 4.
Un domeniu aparte îl reprezintă camerele video ascunse folosite
pentru culegerea disimulată a informaţiilor. Există două tendinţe în acest
domeniu care presupun fie folosirea unor camere video miniaturale, fie
transformarea unor lucruri banale în camere video.
Perfecţionarea tehnologiilor permit astâzi realizarea unor camere
video CCD de numai 3mm, sensibile în domeniul vizibil sau infraroşu,
capabile să furnizeze la ieşire semnale video standard.
Dimensiunile reduse, sub 3 cm diametru, (prima imagine din figura
5) şi consumul mic de energie fac posibilă mascarea acestor camere
video în locuri din cele mai diverse, cum ar fi: broşe, veioze, cărţi,
detectoare de fum, ceasuri de perete, radiouri etc.
Impedimentele legate de aceste camere provin de la lipsa
alimentării din exterior pentru unele montaje, în consecinţă având o
autonomie foarte redusă şi, de asemenea, recepţionarea semnalului la
distanţă fără ca sistemul să fie descoperit.
 Figura 5 Camere
video ascunsa

Afişarea semnalelor video

Primul sistem pentru vizualizarea imaginilor a fost realizat în anul 1906
de M. Dieckman; acesta folosea un tub catodic, asemănător cu cele de
astâzi. Cu acest tub, în anul 1911, s-a reuşit performanţa de a afişa la
distanţă o imagine formată din trei linii (monitoarele actuale afişează cel
puţin 525 de linii). Structura internă a unui tub catodic (prezentată în
figura ) constă într-un tun electronic, un sistem de focalizare şi de
deflexie şi un strat de
luminofor.
 Figura 6 - Tubul catodic alb-negru

În anii scurşi de atunci, tubul catodic a suferit perfecţionări

succesive în ceea ce priveşte afişarea culorilor, luminozitatea şi
contrastul, sistemele de focalizare şi deflexie, gabaritul, consumul de
energie etc. Chiar dacă în prezent peste 90% din sistemele de afişare
folosesc tuburi catodice, tendinţa este de a fi înlocuite cu dispozitive cu
cristale lichide, cunoscute şi sub numele de LCD (Liquid Crystal
Display).
Funcţionarea dispozitivelor LCD se bazează pe polarizarea luminii
în straturi de cristale organice, denumite cristale nematice. În figura 7
este prezentat modul de aliniere al cristalelor nematice în mai multe
situaţii:
a) în starea naturală, moleculele de cristal sunt puţin aliniate de-a lungul
axelor lungi ale cristalelor;
b) când moleculele vin în contact cu o suprafaţă canelată, cristalele se
aranjează paralel de-a lungul şanţurilor;
c) dacă moleculele sunt introduse într-un sandwich, între două suprafeţe
canelate, moleculele se aranjează în direcţia a de-a lungul stratului
superior, respectiv în direcţia b de-a lungul stratului inferior; acest
aranjament natural al cristalelor se numeşte „twisted nematic” – TN.
 Figura 7 Aranjarea moleculelor intr-un disply LCD

Când o rază de lumină parcurge un sandwich cu straturi canelate

la 90°, planul de polarizare al luminii se va roti în mod corespunzător cu
90° (figura 8 a). Dacă între cele două feţe ale sandwich-ului se aplică o
diferenţă de potenţial, moleculele se aliniază de-a lungul liniilor de câmp
şi planul de polarizare al razei luminoase rămâne nemodificat (figura 8
b). Folosind câte două filtre polarizoare, câte unul pentru fiecare strat
canelat, funcţie de alimentarea cu tensiune, se obţin două situaţii
distincte:
 când elementul nu este alimentat, planul de polarizare al luminii este
rotit cu 90° raza va trece prin ansamblul filtre polarizoare – sandwich
(figura8.c); în această situaţie pe display nu se observă nimic;
 dacă elementul este alimentat, moleculele de cristal fiind aliniate cu
câmpul electric nu mai produc rotaţia planului de polarizare cu 90°, în
consecinţă, raza nu va mai trece de al doilea filtru polarizor (figura 8 d);
efectul constă în blocarea trecerii luminii, deci în apariţia unei zone
negre pe display.
 Figura 8 Principiul de functionare al LCD

Funcţie de mărimea zonei sandwich-ului controlată electric,

displayul poate fi de următoarele tipuri (figura 9):
 7 segmente – capabil să afişeze numai cifre; este întâlnit la ceasuri de
mână, aparate de măsură etc;
 alfanumeric – are posibilitatea afişării de litere şi cifre; este folosit la
telefoane mobile, diverse sisteme cu microcontrolere etc;
 grafic – format dintr-o matrice de puncte care poate afişa litere, cifre,
simboluri grafice, elemente geometrice (linii, triunghiuri, cercuri etc.);
cunoaşte o largă utilizare la receptoarele TV, monitoarele de PC şi la
proiectoare video.

Figura 9 – Tipuri de afişoare LCD

Principiul de funcţionare descris mai sus este valabil numai pentru

afişoare alb-negru. Un display color este realizat plasând filtre cromatice
deasupra fiecărui element de display. Bineînţeles, datorită necesităţii
afişării unei cantităţi foarte mari de informaţie, afişoarele LCD color sunt
realizate numai de tip grafic. Fiecărui punct din afiţoarele alb-negru îi
corespund la afişoarele color un număr de trei puncte împreună cu
filtrele corespunzătoare pentru culorile elementare din televiziune: roşu,
verde şi albastru. Combinând proporţional cele trei culori se poate
obţine orice nuanţă dorită.
 Cu toate că display-ul LCD este mult mai ergonomic şi mai
ecologic decât cel clasic cu tub catodic, o serie de dezavantaje
importante au făcut ca dezvoltarea sa să fi destul de greoaie: preţul de
cost ridicat, contrastul scăzut, remanenţa mare (nu poate afişa imagini
în mişcare), unghi de vedere mic (imaginea nu este vizibilă decât privită
dintr-un plan perpendicular pe display), dificultatea realizării de afişoare
cu diagonala mai mare de 51cm, rezoluţie limitată (maxim 1024×768
puncte), gama temperaturilor de funcţionare limitată (de regulă
10°C÷50°).
O parte din aceste deficienţe au fost rezolvate tehnologic, display-
urile LCD cunoscând de-a lungul timpului mai multe generaţii:
 STN – super twisted nematic;
 DSTN – double super twisted nematic;
 TFT – thin film tranzistor.
Ultima generaţie, TFT, presupune ca fiecare element de imagine
(pixel) să fie comandat de câte un tranzistor montat pe display. Cu
excepţia milioanelor de tranzistoare depuse pe display, mai pot fi
implementate, sub forma unor circuite integrate hibride, elemente
senzoriale pentru emularea unei tastaturi, sau drivere şi circuite de
alimentare pentru interfaţarea display-ului cu sistemul de calcul.
Imaginile 8 prezintă principiul de funcţionare al unor afişoare de tip
transmisiv, puţin folosite în practică, însă utile pentru o explicare simplă
a principiului. Cu excepţia acestora, mai există afişoare de tip reflectiv
(cvasitotalitatea afişoarelor sunt de acest tip) sau de tip proiectiv
(folosite pentru proiectarea imaginilor pe ecrane cu diagonale de până
la 7m). Cele trei tipuri de configuraţii sunt schematizate în figura .
 Figura 10 - Tipuri de sisteme de afişare LCD

Obţinerea unor ecrane mai mari şi mai strălucitoare este limitată la

tehnologia LCD cu sisteme proiective. Totuşi, preţurile mari, contrastul
scăzut, reglajele pretenţioase ale acestor sisteme au făcut necesară
dezvoltarea altor principii pentru afişoarele de mari dimensiuni. Fără a
intra în multe amănunte, aceste variante tehnologice sunt:
 Vacuum Fluorescent Displays (VFD) – funcţionează ca nişte tuburi
electronice, anodul fiind format dintrun material fluorescent, catodul
jucând rolul unui tun electronic; sunt puţin utilizate în prezent;
 Light-Emitting Diode (LED) – după cum sunt denumite, sunt compuse
dintr-o matrice de câteva milioane de LED-uri, fiecare element fiind
format dintr-un trio RGB; se pot realiza afişoare de mari dimensiuni, cu
o strălucire foarte bună, fiind de regulă utilizate pentru aplicaţii de
exterior;
 Plasma Display Panels (PDP) – este format dintr-o matrice de tuburi
cu descărcare în gaz (asemănătoare cu becurile fluorescente); gazul din
tuburi poate fi argon, neon etc., funcţie de culoarea dorită.
În anul 2000 a fost prezentat primul monitor color, de înaltă
rezoluţie, cu o diagonală a ecranului de 1.5m realizat în tehnologie PDP.
Un capitol aparte al afişării semnalelor video îl constituie
dispozitivele folosite pentru controlul destinaţiei semnalului video. Într-
adevăr, în cazul sistemelor de securitate, afişarea simultană a
informaţiilor de la toate camerele video de supraveghere poate fi
problematică dacă numărul acestora este mai mare decât numărul
monitoarelor de control amplasate într-un dispecerat.
În principiu, aceste dispozitive se împart în două mari categorii:
afişarea unei imagini preluate de la mai multe surse pe un singur
monitor (video merger), respectiv afişarea aceleiaşi imagini pe mai
multe monitoare (video splitter).
În prima categorie pot fi amintite următoarele aparate (este
preferată denumirea lor în engleză, pentru a nu produce confuzii cu
traduceri aproximative):
 switch – cel mai simplu sistem de control, având rolul de a selecta
manual pentru vizualizare maxim 4 canale dintr-un total de până la 48
 de intrării audio-video; schema bloc a dispozitivului este prezentată în
figura 11.a.;
 quad – asigură afişarea pe un display a 4 semnale (de aici îi
provine şi numele), ulterior fiind produse şi quad-uri cu 9 sau 16 intrări;
structura sa este prezentată în figura 11.b.;
 multiplexer – asigură afişarea pe un display a 4, 9 sau 16 semnale
video precum şi înregistrarea secvenţială a informaţiilor de la camerele
video (informaţiile de la camerele video sunt înregistrate, pe câte un
cadru, asigurând astfel memorarea imaginilor de la mai multe camere
video pe un singur suport); schema bloc este descrisă în figura 11.c.;
 video matrix – este cel mai complex sistem video, asigurând
funcţionalităţi de switcher permiţând afişarea oricărei camere pe
oricare monitor, multiplexer, controlul camerelor PTZ, poziţionarea
automată a camerelor conform unor algoritmi de control prestabiliţi
etc.; numărul de camere video controlate poate ajunge la 48 iar
numărul de monitoare la 12; structura simplificată a unui dispozitiv este
prezentată în figura 11.d.
Semnalele controlate de aceste dispozitive pot fi de mai multe tipuri:
video analogic (conţine toate informaţiile de luminanţă, crominanţă şi
sincronizare), S-video (semnale de crominanţă şi luminanţă), video mixt
(semnale tipice pentru monitoarele TV: Y, Y-B şi Y-R) sau semnale
pentru monitoare de calculator (RGsB – roşu, verde+sincronizare,
albastru, RGBS – roşu, verde, albastru, sincronizare sau RGBHV –
roşu, verde, albastru, sincronizare orizontală şi verticală). Numărul de
semnale electrice din care este format semnalul video al dispozitivului
de control dictează şi complexitatea acestuia. În figura 11 este
prezentată situaţia cea mai simplă, cu semnal video analogic şi audio
monofonic.
 Figura 11 - Dispozitive pentru rutarea semnalelor video

Un sistem clasic de supraveghere video presupune ca operatorul

din dispecerat să verifice permanent toate monitoarele pe care sunt
afişate informaţiile culese de camerele video. Pentru un număr foarte
mare de monitoare această metodă de verificare pune probleme
deoarece, foarte rapid, survine oboseala şi operatorul nu mai este
capabil să deceleze informaţiile necesare.
Pentru remedierea acestei probleme, au fost concepute sisteme
automate de verificare video, sisteme care detectează imediat orice
modificare suspectă a imaginilor, declanşând alarma, iniţiind memorarea
imaginilor, atenţionând operatorul etc. Principiul de funcţionare al
acestor dispozitive se bazează pe prelucări avansate ale imaginilor,
bazate pe algoritmi matematici corelativi care sunt capabile să
determine chiar şi traseul intrusului şi să estimeze poziţia viitoare a
acestuia (figura 12).

Figura 12
Sistem de
urmarire
video

Cealaltă categorie de aparate, splitter-ele, sunt întâlnite în două

variante:
 splittere video care permit transmiterea aceluiaşi semnal video sau
SVGA la mai multe monitoare; acestea sunt formate practic din nişte
amplificatoare care realizează şi adaptările de impedanţă necesare între
canalul de intrare şi ieşiri;
 splittere video-wall folosite pentru afişarea informaţiei pe matrici de
monitoare cu dimensiuni 3×3 sau 4×4.Sistemul este util pentru afişarea
economică pe ‘ecrane de mari dimensiuni, proiectoarele digitale sau
ecranele cu plasmă având preşuri mai ridicate.
Înregistrarea semnalelor video

Primele înregistrări video dinamice, prin metode fotografice, au fost

realizate de fraţii Lumière în anul 1894, astâzi procedeul lor fiind
cunoscut sub denumirea de cinematograf.
În anul 1928, în Germania, a fost produsî o bandă acoperită cu un
strat magnetic. Invenţia a fost perfecţionată între 1930 şi 1940, între timp
căpătând numele de magnetofon. Dispozitivul înlocuia deja vechiul
gramofon, în consecinţă, fiind folosit pentru înregistrări audio. După 1945
tehnologia a fost adusă în Statele Unite, fiind folosită la producerea
primului înregistrator video pe bandă magnetică.
Înregistrarea pe bandă magnetică utilizată de videocasetofoanele
VHS este relativ complicată, fiind impusă de atingerea unui compromis
între calitatea şi durata înregistrării. Modul de înregistrare în standardul
VHS şi structura unui cap video este prezentată în figura 2.55.

Această
aparent complicată metodă de înregistrare este impusă de cantitatea
mult mai mare de informaţie a semnalului video comparativ cu semnalul
audio. Cantitatea de informaţie este însă proporţională cu banda
semnalului: cel audio are 19 KHz în timp ce semnalul video de tip TV
are circa 5 MHz.
Pentru înregistratoarele magnetice, banda semnalului înregistrabil
este limitată, în principal, de viteza relativă dintre capul de redare-
înregistrare şi suportul magnetic. O viteză prea mare a benzii conducând
la durate de înregistrare prea mici, s-a preferat utilizarea unor capete
rotative şi a unor benzi magnetice mai late, scrierea în diagonală pe
acestea asigurând viteza relativă necesară.
Dispozitivele de înregistrare pe bandă magnetică pentru sistemele
de supraveghere video sunt, în marea lor majoritate, de tip VHS.
Specificul aplicaţiilor, de control 24 de ore din 24, au impus nişte
înregistratoare speciale, denumite time lapse. Acestea, în afara faptului
că pe o casetă video standard de 3 ore, pot înregistra continuu şi o
săptămână şi au interfeţe speciale pentru legarea lor la centrala de
alarmare.
Durata mare a înregistrării a putut fi realizată numai în dauna
calităţii: informaţia video nu mai este preluată în ritmul normal ci mult mai
rar, chiar una pe secundă; chiar dacă în mod normal acest ritm este
suficient, în cazul unei intruziuni, centrala de alarmă poate comanda ca
înregistrarea să se facă cu viteză standard VHS, astfel încât cantitatea
de informaţie memorată să fie suficientă pentru clarificarea situaţiei.
Toate standardele de înregistrare pe bandă magnetică sunt
analogice, adică semnalele memorate (luminanţă şi crominanţă) sunt
memorate ca tensiuni care pot varia într-un domeniu definit. Chiar dacă
uneori calitatea imaginilor este excelentă, memorarea analogică este
dezavantajoasă datorită perisabilităţii mediului de înregistrare şi a
redundanţei informaţiei stocate.
Astfel, din anii ’70, firmele Philips şi Sony au pus la punct primele
sisteme digitale pentru înregistrarea sunetelor şi imaginilor. În anul 1981
cele două firme au lansat pe piaţă cunoscutul compact disc – CD.
Acesta era limitat în ceea ce priveşte durata înregistrării dar calitatea
imaginii şi a suportului de înregistrare era net superioară oricărui
videocasetofon profesional. Memorarea digitală a informaţiei video la
sistemele de supraveghere video nu este făcută însă pe CD datorită
capacităţii mici a acestuia. Însă, folosind tehnologia IT, există
posibilitatea înregistrării continue pe durate foarte mari, peste o
săptămână, fără a face nici un rabat calităţii. Un astfel de sistem de
înregistrare digitală este realizat în jurul unui PC care are câteva dotări
suplimentare:
 hard disc, cu capacităţi astâzi de 500 GB; interfaţa între PC şi hard disc
trebuie să fie SCSI1 sau Ultra-ATA2 pentru a putea susţine fluxul de
date furnizat de procesorul de achiziţie grafic;
 placă de achiziţie grafică care asigură transformarea informaţiilor de la
camera video în date înregistrabile pe hard disc;
 extensie hardware pentru compresie în timp real MPEG; înregistrarea
în formate necomprimate consumă circa 280MB pentru fiecare secundă
de înregistrare, la o rezoluţie de 320×240 puncte, 256 de culori şi 15 de
cadre pe secundă. Conversia MPEG nu memorează decât modificările
apărute de la cadru la cadru, astfel că imaginile, de regulă statice,
caracteristice sistemelor de supraveghere, au un raport de compresie
excelent, hard discul presupus iniţial fiind suficient pentru o
săptămânăde înregistrare.
Sursele de alimentare
Din punct de vedere funcţional, sursele sunt fie nişte montaje
electronice relativ simple, fie un grup de baterii înseriate.
Alimentarea cu baterii este singura soluţie pentru dispozitivele care
sunt instalate pe teren unde nu există reţea de tensiune electrică. În
cazul lor, este esenţială schimbarea sau reîncărcarea periodică a
bateriilor, funcţie de autonomia energetică a dispozitivului.
În obiective unde există reţea de tensiune alternativă, se folosesc
surse formate dintr-un transformator coborâtor de tensiune (de 220 V la
o tensiune între 10 şi 28V), o punte redresoare (transformă tensiunea
alternativă în tensiune continuă şi o serie de circuite de filtrare şi
stabilizare a tensiunii obţinute. Sursa astfel obţinută este ideală pentru
aplicaţii obişnuite, însă nu este indicată pentru sistemele de
supraveghere întrucât o metodă normală de scoatere din funcţiune a
sistemelor de supraveghere constă în întreruperea alimentării cu energie
electrică din zone unde accesul nu este controlat.
Pentru a preîntâmpina lipsa alimentării şi, în consecinţă, scoaterea
din funcţiune a sistemului de securitate, sursele de alimentare destinate
acestora vor fi realizate obligatoriu cu rezervare dublă sau triplă.
 O metodă constă în alimentarea cu 220V pe circuite separate, pe
circuite diferite. Metoda este uşor de pus în practică însă nu întotdeauna
există mai multe reţele electrice separate disponibile.
Procedeul cel mai utilizat foloseşte o baterie de acumulatori
tampon care, în prezenţa alimentării, se încarcă de la reţea. În lipsa
alimentării de la reţea, acumulatoriipot furniza un timp limitat energia
necesară pentru funcţionarea sistemului. Durata asigurată de
acumulatori depinde, în primul rând, de timpul necesar remedierii
alimentării de la reţea, pentru minimizarea acestui timp centrala de
alarmare intrând în stare de avertizare imediat ce a fost detectată lipsa
tensiunii de 220V.
Există dispozitive pentru rezervarea alimentării, echipate fie cu
baterii tampon şi invertoare care produc tensiuni de 220V/50Hz
(cunoscute sub denumirea de UPS – Uninterruptible Power Supply), fie
baterii tampon comandate de relee sau circuite de comutare statică
folosite pentru alimentarea directă la joasă tensiune a circuitelor
electronice. De regulă UPS se folosesc pentru echipamentele complexe
(PC-uri, centrale de alarmare mari), în timp ce varianta rezervare cu
acumulatori tampon este folosit􀄃 pentru dispozitive simple.
Consideraţii economice

Se ştie că eficienţa poate fi apreciată după modul în care

rezultatele activităţii economice corespund nevoilor sociale, iar sursele
alocate sunt cheltuite după exigenţele care sunt impuse pe piaţă. Într-o
formă mai generală se poate aprecia că eficienţa este reflectată din
expresia: ce se produce, cât se produce, cu ce cheltuială de muncă, în
cât timp şi pentru cât timp.
Rezultă că eficienţa este în funcţie de mai multe elemente în care
dimensiunea cheltuielilor necesare pentru obţinerea rezultatelor ocupă
un loc important. Eficienţa economică nu trebuie privită global, ci pe
fiecare sector, lucrare şi produs. De altfel, economia de piaţă impune
asigurarea eficienţei la nivelul fiecărui agent economic deoarece în caz
contrar se ajunge la faliment. În acest scop, fiecare intreprinzător trebuie
să cunoască cu exactitate conţinutul economic al costurilor. Nivelul
costurilor de producţie reflectă mărimea absolută a cheltuielilor care se
impun. Luat ca atare, el reprezintă un indicator de efect, de cheltuială şi
este, din punct de vedere, încadrat în categoria indicatorilor resurselor
consumate. Analiza evoluţiei lui creează posibilitatea unor aprecieri
riguroase în legătură cu creşterea eficienţei economice, dacă se ţine
cont de faptul că expresia de bază a acestuia este reprezentată de
raportul dintre efortul depus de unitatea de efect. Considerând unitatea
comercială industrială ca un sistem în care are loc procesul de
producţie, iar la intrări fiind materiile prime,materialele, resursele umane
şi la ieşiri produse şi lucrări, se poate aprecia că toate elementele
sistemului care participă la realizarea obiectivului final generează până
la urmă consumul care îmbracă forma de costuri. Costul este, deci,
legat de întregul act de producţie şi de conducere.
 Un sistem de supraveghere optim aduce beneficii economice
importante, atât din punctul de vedere al creşterii siguranţei obiectivului
păzit, cât şi datorită reducerii de personal rezultate ca urmare a
automatizării activităţilor de pază. Costul echipamentelor electronice al
sistemului de supraveghere este foarte uşor de estimat. Producătorii de
echipamente oferă un preţ în funcţie de lungimea, suprafaţa sau
volumul monitorizat. Adesea, aceasta include numai costul dispozitivelor
hardware şi nu conţine nici o referinţă referitoare la instalare, întreţinere
sau alte cheltuieli adiţionale.

Cheltuieli de securitate
În costul securităţii (Cs) trebuie incluse cheltuielile cu
echipamentele hardware (CHDW) (dispozitivele propriu-zise, instalare,
întreţinere şi funcţionare) dar şi cheltuielile de personal (CP) (recrutare,
pregătire, antrenare, remuneraţii), cheltuieli de infrastructură(CI) etc.
În concluzie, costurile estimate sunt:Cs=CHDW+CP+CI

Costurile insecurităţii
Pentru realizarea unui sistem de securitate este necesar resurse
umane, materiale şi financiare deosebite, care, uneori nu se justifică
datorită lipsei aparente a ameninţărilor. Din această cauză se
înregistrează adesea multă reticenţă în acordarea de fonduri suficiente
pentru securitate. Pentru a evita, din start, eventuale situaţii neclare, se
pot analiza succinct costurile implicate de producerea evenimentelor
nedorite.
Costul efectelor unui eveniment nedorit Cn este:Cn=Cp+Ca,
unde:
 Cp reprezintă costurile primare (bunuri distruse ca urmare a
evenimentului produs);
  Ca reprezintă costurile adiacente (reparaţii sau înlocuiri de bunuri
distruse, cheltuieli cu restabilirea imaginii instituţiei pe piaţă).
În majoritatea cazurilor, costurile adiacente sunt cu câteva ordine de
mărime mai mari decât costurile primare şi cu implicaţii nepatrimoniale
deosebit de supărătoare. Concluzia care se impune este o acţiune
concertată pentru reducerea riscurilor şi minimizarea efectelor
evenimentelor nedorite.
Costul echipamentelor hardware:
Nr. Crt Denumire componenta Preţ

Norme de protectie a muncii

 In tara noastra sunt elaborate Normele republicane de protectie a
muncii care cuprind cadrul general de tehnica a securitatii muncii si
normele de igiena a muncii. Acestea sunt obligatorii pentru toate
ministerele, organele centrale ale administratiei de stat, cooperatiste si
obstesti.
Personalul care lucreaza la instalatiile electrice sub tensiune va
folosi totdeauna mijloacele individuale de protectie impotriva
electrocutarii si actiunii arcului electric.
Acestea sunt:
- mijloace de protectie izolante, care au drept scop protejarea omului
prin izolarea acestuia fata de elementele aflate sub tensiune sau fata de
pamant.Cele mai importante mijloace de acest fel sunt: clesti, scule cu
manere electroizolante, manusi, cizme, galosi, covoare, presuri si
platforme electroizolante;
- indicatoare mobile de tensiune, pentru a verifica prezenta sau lipsa
tensiunii;
- garnituri mobile de scurtcircuitare si legare la pamant pentru protectie
impotriva aparitiei tensiunii la locul de munca;
- panouri, paravane, imprejmuiri si semnalizari sau indicatoare mobile,
folosite pentru a delimita zonele protejate si zonele de lucru;
- placi avertizatoare care au rol:
- de avertizare a pericolului pe care il prezinta apropierea de elementele
aflate sub tensiune;
- de interzicere a unor actiuni care ar putea duce la accidente;
- de siguranta;
- de informare cu privire la unele puncte de lucru;
De asemenea, la locurile de minca pentru diferitele lucrari in instalatiile
electrice se vor afisa instructiuni de protectie a muncii, de acordarea
primului ajutor in caz de electrocutare si de prevenire si stingere a
incendiilor.
Pentru scoaterea accidentatului de sub tensiune este necesar sa
se cunoasca urmatoarele:
- atingerea cu mana a unui conductor aflat sub tensiune provoaca in
majoritatea cazurilor o contractare convulsiva a muschilor, in urma
careia degetele se strang atat de tare, incat mainile nu pot fi desprinse
de pe conductor;
- cel care intervine nu trebuie sa vina in contact direct cu accidentatul
aflat sub tensiune;
- prima masura care se intreprinde este scoaterea rapida de sub
tensiune a partii din instalatie cu care accidentatul a venit in
contact.Este necesar ca scoaterea de sub tensiune sa fie completata de
masuri ca:
- asigurarea securitatii accidentatului daca acesta se afla la inaltime;
- asigurarea unui iluminat corespunzator, utilizand o alta sursa de
energie;
- daca deconectarea nu se poate realiza rapid, se indeparteaza
accidentatul de partile aflate sub tensiune, de aceea se interzice
tragerea de picioare sau de haine daca acestea nu sunt bine uscate;
- pentru tragerea accidentatului se pot utiliza manusi din cauciuc
electroizolant si galosi din acelasi material;
- pe cat posibil se recomanda a se actiona cu o singura mana;
- daca accidentatul nu si-a pierdut cunostinta, dar a stat un timp
indelungat sub curent, trebuie sa i se asigure o liniste perfecta pana la
venirea medicului;
- daca accidentatul si-a pierdut cunostinta, dar isi pastreaza respiratia,
va fi intins comod. I se vor descheia hainele pentru a se crea un curent
de aer proaspat;
- daca lipsesc semnele de viata accidentatul nu trebuie considerat
decedat. I se va face imediat respiratie artificiala fara intrerupere.
Regulile de efectuare a respiratiei artificiale sunt urmatoarele:
- respiratia artificiala se aplica numai atunci cand accidentatul nu respira
deloc;
- inainte de a incepe respiratia artificiala, accidentatul este eliberat
imediat de hainele ce-i stingheresc respiratia si i se deschide gura;
Respiratia artificiala poate fi efectuata in doua feluri:
- prima metoda:se aplica cand cel ce efectueaza respiratia artificiala
este singur. Accidentatul se aseaza cu spatele in sus, cu capul pe o
mana, cu fata intr-o parte, iar cealalta mana de-a lungul capului; se
aseaza palmele pe spinarea accidentatului, pe coastele inferioare,
apucandu-l lateral. Numarant "unu, doi, trei" , corpul persoanei care da
ajutorul se va apleca treptat inainte in asa fel incat greutatea corpului sa
se sprijine pe mainile intinse, si, in acest fel, se vor apasa coastele
inferioare ale accidentatului. Dupa ce va numara "patru, cinci, sase" ,
persoana care da ajutorul se va apleca din nou cu greutatea corpului
sau pe mainile intinse numarand "unu, doi, trei"
- a doua metoda:se utilizeaza cand ajutorul este dat de doua
persoane.Se aseaza accidentatul pe spate, punandu-i-se sub omoplati
un pachet de haine, in asa fel incat capul sa-i atarne inapoi. Trebuie sa i
se scoata limba si sa i se mentina afara, tragand-o in jos spre barbie.
Una din cele doua persoane se aseaza in genunchi langa capul
accidentatului, apucandu-l de maini langa coate si se lasa incetisor pe
partile laterale ale pieptului acestuia. Numarand "unu, doi si trei" , ridica
mainile accidentatului si i le da peste cap. Numarand "patru, cinci, sase"
, apasa din nou mainile pe piept.
Executarea, exploatarea, intretinerea si repararea instalatiilor electrice
se vor face numai de catre electricieni calificati.
Persoanele care deservesc instalatiile electrice trebuie sa
indeplineasca urmatoarele conditii:
- sa fie sanatoase din punct de vedere psihic;
- sa nu sufere de boli
- sa posede cunostinte profesionale si de tehnica a securitatii muncii;
Pentru o buna insusire a cunostintelor de tehnica securitatii muncii,
de prevenire si stingere a incendiilor, de scoatere de sub tensiune si de
acordare a primului ajutor, personalul muncitor este supus la
urmatoarele instructaje:
- instructajul introductiv general, care se efectueaza la angajare.Dupa
instructaj, se face o verificare a cunostintelor de protectia muncii al carei
rezultat se mentioneaza in fisa individuala de protectia muncii;
- instructajul la locul de munca, care se efectueaza la locul unde a fost
repartizata persoana nou incadrata. Durata instructajului va fi de cel
putin 8 ore. Verificarea cunostintelor se face de catre seful ierarhic
suparior al celui ce a facut instructajul. Numai daca acestea au fost
insusite in mod corespunzator persoana este admisa la lucru
- instructajul periodic care se efectueaza la locul de munca de catre
conducatorul acestuia. Acesta se efectueaza la termenele fixate sau in
urmatoarele cazuri:
- daca lucratorul a suferit un accident de munca soldat cu incapacitate
temporara ;
- daca lucratorul a lipsit mai mult de 40 de zile de la locul de munca;
- cand se modifica procesul tehnologic, conditiile de munca, cand se
introduc utilaje si tehnici noi;
- cand s-au modificat Normele departamentale de protectie a muncii si
cand se executa lucrari speciale, diferite de cele pe care lucratorul le
executa in mod obijnuit.

BIBLIOGRAFIE

1. Florin Mareş,Jana Popa,Ionel Ilie – Aparate Electrice- Auxiliar

Curricular pentru clasa a XI-a – Editura Pax Aura Mundi, 2007
2. Sisteme electronice de supraveghere şi control – Conf. Univ. Dr. Ing.
Vladimir Melnic.
3. V.Melnic, Sistem pentru monitorizarea debitului dozei de radiaţii
 nucleare, ICDA, 1995.
4. Florin Mares, Tatiana Balasoiu s.a. Sinteze pentru examenul de
bacalaureat – Tehnic I Modul III, Tehnici de masurare in domeniu si
Modulul IV Sisteme de automatizare, Editura PAX, AURA, MUNDI
2007
5. Aurel Ciocalea Vasilescu, Ion Neagu, Mariana Constantin Tehnici de
masurare in domeniu Manual pentru clasa a XI-a profil tehnic Editura
CD Press 2007
6. Colectia revistelor Connex electrotehnica si electronica
Site-uri internet(www.edu.ro , www.didactic.ro, www.regielive.ro)