Curs 10

Sisteme de telecomunicaţii pentru transporturi

CAPITOLUL 5
RECEPŢIA SEMNALELOR MODULATE

5.1 MODELUL CANALULUI

În capitolul precedent, am descris câteva tipuri de metode de modu-laţie prin care

informaţia digitală poate fi transmisă printr-un canal de comu-nicaţie. Am văzut că modulatorul
transformă un şir de simboluri digitale în forme de undă. Semnalul de emisie, trecând prin
canal, suferă modificări nedorite, între altele, la el adunându-se zgomot electric, care este un
proces aleator (stochastic), ce nu poate fi descris decât cu ajutorul teoriei probabi-lităţii. Sarcina
receptorului este ca, măsurând formele de undă ce au parcurs canalul, să determine cu cea mai
mare probabilitate care a fost informaţia digitală de emisie. Să presupunem că la emisie b biţi
consecutivi sunt grupaţi într-un multibit şi fie M = 2b. Fiecărui multibit diferit îi corespunde o
formă de undă {sm (t ), m = 1, 2, , M }. Fiecare formă de undă se transmite într-un interval de
simbol (zis şi de semnalizare) având durata de T secunde: 0  t  T .
Presupunem că la semnal se adună zgomot Gaussian alb, aşa cum se arată în figura 5.1.

canal

semnal de emisie semnal recepţionat

sm(t) r(t) = sm(t) + z(t)

zgomot
z(t)

Figura 5.1 Model pentru un semnal recepţionat ce a trecut printr-un canal afectat de zgomot
Gaussian alb aditiv.
Exprimăm deci semnalul recepţionat în intervalul 0  t  T astfel:
r (t ) = sm (t ) + z (t ), 0  t  T (5.1)
unde cu z (t ) am notat o funcţie eşantion a unui proces de zgomot Gaussian alb aditiv (ZGAA)
1
cu densitate spectrală de putere  zz ( f ) = Z 0 [W/Hz]. Dorim să proiectăm un receptor optim
2
în sensul că, bazat pe observarea lui r (t ) pe intervalul de semnalizare, să minimizeze
probabilitatea de a face o eroare.
Receptorul se compune dintr-un demodulator şi un detector, aşa cum se arată în figura
5.2.
 semnal de
recepţie decizie de
Demodulator Detector ieşire

r(t)

Figura 5.2 Structura receptorului.

Funcţia demodulatorului este de a converti forma de undă recepţionată r (t ) într-un

vector N-dimensional r = [r1 , r2 , , rN ], unde N este dimensiunea formelor de undă conform
reprezentării geometrice a semnalelor. Funcţia detectorului este de a decide, pe baza vectorului
r, care din cele M forme de undă posibile a fost cea transmisă.

Zgomotul

Prin zgomot înţelegem acele unde electrice sau electromagnetice nedorite care tind să
perturbe transmisia şi prelucrarea semnalelor de mesaj într-un sistem de comunicaţie. Sursele
zgomotului pot fi interne sau externe în raport cu sistemul. Zgomotele exterioare pot fi
eliminate prin ecranare. Zgomotele interne sunt generate chiar de componentele sistemului şi
ele pot fi reduse printr-o proiectare îngrijită, dar nu eliminate complet. Mai putem clasifica
zgomotele în zgomote naturale (de ex., produse de radiaţia cosmică) şi zgomote artificiale (de
ex., generate de bujia unui motor cu ardere internă, de relee care comută).
Pentru a cuantifica efectul zgomotului, introducem raportul semnal/zgomot ca
parametru de sistem. Dacă notăm cu S şi Z puterea medie a semnalului şi puterea medie a
zgomotului, respectiv, atunci putem exprima logaritmic raportul semnal/zgomot astfel:
S
RSZ = 10lg [dB].
Z
Unitatea de măsură uzuală este decibelul, care este un submultiplu al belului. Belul nu se
utilizează în practică fiindcă este prea mare pentru valorile obişnuite ale raportului S/Z.
Zgomotul intern apare din cauza fluctuaţiilor spontane ale curentului sau tensiunii în
circuitele electrice. El reprezintă o limitare fundamentală a transmisiei sau detecţiei semnalelor
în sistemele de comunicaţie ce utilizează dispozitive electronice. Două exemple obişnuite de
zgomot intern sunt zgomotul de alice şi zgomotul termic.
Zgomotul de alice apare în dispozitivele electronice cum ar fi diodele şi tranzistoarele
din cauza naturii discrete a curgerii electronilor şi golurilor prin aceste dispozitive. Fiindcă
electronii se emit în momente de timp aleatoare, zgomotul de alice este un proces stochastic pe
care îl putem presupune staţionar. Pentru descrierea sa statistică se aplică distribuţia Poisson,
dar nu este cazul să intrăm aici în detalii.
Zgomotul termic este generat de mişcarea aleatoare a electronilor într-un conductor. La
fizică am învăţat că tensiunea de zgomot termic depinde de temperatura absolută, de rezistenţa
electrică, de banda de frecvenţă şi de constanta lui Boltzmann. Acest zgomot este natural, nu
poate fi eliminat, dar poate fi redus la un mimim prin proiectare tehnologică îngrijită.
În practică, la analiza şi proiectarea sistemelor de comunicaţie se utilizează un model
idealizat de zgomot numit zgomot alb. Densitatea spectrală de putere a zgomotului alb este
independentă de frecvenţa de lucru. Spre deosebire de zgomotul alb, zgomotul colorat are o
densitate spectrală de putere care depinde de frecvenţă. Adjectivul alb este întrebuinţat aici prin
analogie cu lumina albă ce conţine deopotrivă frecvenţe din întreaga bandă vizibilă a radiaţiei
electromagnetice.
Subliniem că zgomotul alb este un model convenabil pentru zgomotele reale din
sistemele de comunicaţie. El nu există în realitate, dar poate fi descris matematic relativ simplu:
densitatea spectrală de putere a zgomotului alb se scrie
Z
Z = 0 [W / Hz ].
2
Această valoare este constantă pentru frecvenţele de la –∞ la +∞. Consecinţa directă este că
puterea medie a zgomotului alb într-o bandă de frecvenţă de lărgime Δf are valoarea
Z
PZ = 0 f .
2

5.2 INTERFERENŢA INTERSIMBOLURI

Până acum, am considerat transmisiunea informaţiei digitale prin canale afectate numai
de zgomot Gaussian aditiv, fără să ne preocupăm de efectul lărgimii finite a benzii de frecvenţă.
În realitate, răspunsul la impuls al canalului modifică forma semnalului, făcând şi mai dificilă
sarcina receptorului. Astfel, dacă la intrarea canalului aplicăm un semnal care du-rează numai
T secunde, constatăm că semnalul de ieşire durează mai mult decât atât, de fapt, considerabil
mai mult.
Fie un sistem de transmisiune binară în banda de bază, reprezentat în figura 5.6. Sursa
de informaţie generează un şir de biţi {bi }, fiecare bit având o durată de Tb . Şirul de biţi se
aplică la intrarea unui modulator de amplitudine care-l transformă într-un alt şir, de pulsuri
scurte având ampli-tudinea d i după cum urmează:

+1 pentru bi = 1
di =  (5.31)
−1 pentru bi = 0
Analitic, aceasta se scrie
di = 2bi − 1. (5.32)
Şirul de pulsuri scurte produse astfel se aplică la intrarea unui filtru de emisie având răspunsul
la impuls g (t ) , rezultând un semnal de emisie

s (t ) =  d g (t − iT ).
i =−
i b (5.33)

Semnalul de emisie s (t ) este transmis printr-un canal cu răspuns la impuls c (t ) care

este afectat de zgomot Gaussian. Semnalul zgomotos x(t ) trece apoi printr-un filtru de recepţie
cu răspuns la impuls h(t ). Ieşirea y (t ) a acestui filtru este eşantionată sincron cu emiţătorul,
momentele de eşantionare fiind determinate de un tact, sau semnal de ceas, ce se extrage din
ieşirea filtrului de recepţie aşa cum vom vedea în capitolul următor. Şirul de eşantioane astfel
obţinute este utilizat pentru a reconstrui şirul original al biţilor cu ajutorul unui bloc de decizie,
comparând amplitudinea fiecărui eşantion cu un prag . Dacă amplitudinea semnalului
depăşeşte pragul , receptorul ia o decizie în favoarea lui 1. Dacă însă amplitudinea semnalului
este sub pragul , receptorul ia o decizie în favoarea lui 0. Există şi o a treia eventualitate, mai
mult teoretică decât practică: dacă ampli-tudinea semnalului este egală exact cu pragul,
receptorul ia o decizie aleatoare, adică, decide la întâmplare că bitul este 0 sau 1.
 Filtrul de emisie, canalul şi filtrul de recepţie, având funcţiile de transfer G( f ), C ( f )
şi H ( f ), respectiv, sunt conectate în cascadă, astfel încât răspunsul la impuls echivalent al
ansamblului lor este convoluţia răs-punsurilor la impuls, iar funcţia de transfer echivalentă este
produsul celor trei funcţii de transfer. Definim un puls p(t ) normat astfel încât
p(0) = 1 (5.34)

Biţi de
intrare s(t)
Modulator de {di} Filtru de
amplitudine emisie canal
a pulsurilor g(t) c(t)
{bi}

y(t)
y(tk) 1 dacă y(tk) > λ
Filtru de
Bloc de
recepţie
decizie
h(t) 0 dacă y(tk) < λ

Zgomot alb Prag λ

Gaussian
a(t) Eşantionare
la tk = kTb

Figura 5.6 Sistem de transmisiune binară în banda de bază.

şi introducem un factor de scală  care să dea seama de schimbarea amplitudinii semnalului pe
lanţul de transmisiune. Avem astfel
 p(t ) = g (t )  c(t )  h(t ) (5.35)
şi
 P( f ) = G( f )C ( f ) H ( f ). (5.36)
Cu această notaţie, ieşirea filtrului de recepţie se scrie

y (t ) =   di p (t − t0 − iTb ) + z (t ) (5.37)
i =−

unde t0 este întârzierea datorită propagării semnalului pe lanţul de transmisiune, iar z (t ) este
zgomotul produs la ieşirea filtrului de recepţie datorită zgomotului din canal a(t ). Pentru
descrierea interferenţei intersimboluri, care ne interesează, întârzierea t0 este irelevantă, aşa
încât o luăm egală cu zero.
Ieşirea filtrului de recepţie y (t ) se eşantionează la timpul tk = kTb , unde k este un număr
întreg:
 
y (tk ) =   di p[(k − i )Tb ] + z (tk )
i =−
 (5.38)
=  d k +   d k p[(k − i )Tb ] + z (tk )
i =−
ik

În ecuaţia (5.38), primul termen reprezintă contribuţia bitului de emisie bk . Cel de al doilea
termen reprezintă efectul rezidual al tuturor celorlalţi biţi emişi asupra decodării bitului bk .
Acest efect rezidual cauzat de apariţia pulsurilor dinainte şi de după momentul de eşantionare
tk se numeşte interferenţă intersimboluri (IIS). Ultimul termen reprezintă eşantionul de zgomot
la timpul tk .
Dacă nu ar exista IIS şi zgomot, am avea y (tk ) =  d k , ceea ce arată că, în aceste condiţii
ideale, bitul transmis este decodat corect. Prezenţa IIS şi a zgomotului în sistem este cauza
pentru care blocul de decizie de la ieşirea receptorului poate face erori. Pentru a minimiza
efectele zgomotului şi ale IIS, furnizând la destinaţie datele cu cea mai mică rată a erorilor
posibilă, trebuie să proiectăm filtrul de emisie şi pe cel de recepţie în mod corespunzător.
Dacă raportul semnal/zgomot este ridicat, aşa cum este cazul de exemplu pentru o linie
telefonică, interferenţa intersimboluri contează mult mai mult decât zgomotul. De aceea, vom
considera în continuare zgomotul neglijabil, concentrându-ne atenţia supra eliminării IIS.

5.3 CRITERIUL LUI NYQUIST

Din ecuaţia (5.38), se vede că, pentru eliminarea IIS, trebuie ca

1, k = i
p(kTb − iTb ) =  (5.39)
0, k  i
unde p(0) = 1 prin normare.
Să considerăm şirul de eşantioane { p(nTb )}, unde n = 0, 1, 2,
. Dar după cum ştim
eşantionarea în domeniul timp produce periodicitate în domeniul frecvenţă. Fie Rb = 1/ Tb
debitul binar, sau viteza de bit, în biţi pe secundă. Atunci

P ( f ) = Rb  P( f − nR )
n =−
b (5.40)

unde P ( f ) este transformata Fourier a unui şir periodic infinit de funcţii delta de perioadă Tb ,
ale căror arii individuale sunt ponderate de eşantioanele respective ale lui p(t ) :
 

  [ p(mT ) (t − mT )]e
− j 2 ft
P ( f ) = b b dt. (5.41)
− m =−

Notăm m = k − i. Prin urmare, k = i corespunde lui m = 0, iar k  i, lui m  0. Impunând

condiţiile din ecuaţia (5.39) eşantioanelor lui p(t ) din (5.41), obţinem


 p(0) (t )e
− j 2 ft
P ( f ) = dt
−
(5.42)
= p(0).
Având în vedere că p(0) = 1 , condiţia pentru interferenţă intersimboluri zero este satisfăcută
dacă


 P( f − nR ) = T .
n =−
b b (5.43)

Enunţăm acum criteriul lui Nyquist pentru transmisiune în banda de bază fără
distorsiuni în absenţa zgomotului: funcţia de transfer în frecvenţă P ( f ) elimină interferenţa
intersimboluri pentru eşantioane luate la intervale Tb cu condiţia ca ea să satisfacă ecuaţia
(5.43).

Filtru Nyquist

Fie filtrul trece-jos ideal având răspunsul de magnitudine arătat în figura 5.7.

2BP(f)

f/B
–1 1
0

Figura 5.7 Răspuns de magnitudine ideal.

Notăm cu rect ( f ) funcţia rectangulară de amplitudine egală cu unu şi cu suport egal

cu unu centrat pe f = 0. Definim banda sistemului B astfel:
Rb 1
B= = . (5.44)
2 2Tb

Funcţia de transfer în frecvenţă a filtrului trece-jos ideal se scrie

 1
 , −B  f  B
P( f ) =  2 B
 0, | f | B (5.45)
1  f 
= rect  .
2B  2B 
 Din această ecuaţie, se vede că nu avem nevoie de frecvenţele care în valoare absolută
depăşesc jumătate din viteza de bit. Transformata Fourier inversă p(t ) se calculează astfel:


 P ( f )e
j 2 ft
p (t ) = df
−
B
1
= 
2B − B
e j 2 ft df

1 e j 2 ft B
= |− B (5.46)
2 B j 2 t
1 e j 2 Bt − e − j 2 Bt
=
2 Bt 2j
sin 2 Bt
=
2 Bt
= sin c(2 Bt ).

Viteza particulară Rb = 2 B se numeşte viteza Nyquist, iar B se numeşte lărgimea de

bandă Nyquist.
Răspunsul la impuls p(t ) este reprezentat grafic în figura 4.8. Func-ţia p(t ) are
valoarea maximă în origine şi trece prin zero la multipli întregi de durata unui bit Tb . Este
evident că, dacă forma de undă recepţionată y (t ) se eşantionează la momentele de timp
t = 0, Tb , 2Tb , , pulsurile definite de  p(t − kTb ) cu amplitudine arbitrară  şi indice
k = 0, 1, 2, nu vor interfera unele cu altele.
Filtrul Nyquist ideal necesită banda minimă pentru interferenţă inter-simboluri zero.
Deşi foarte util în teorie, el prezintă următoarele incon-veniente practice:

Figura 5.8 Forma pulsului ideal.

1. Este nerealizabil fizic, căci nu putem construi un filtru cu magnitudine constantă de la –B la

+B şi zero în rest, cu o tranziţie bruscă de la banda de trecere la cea de oprire.
2. Funcţia p(t ) descreşte ca 1/ | t | pentru | t | mare, adică, foarte lent; orice abatere de la ideal
a momentelor de eşantionare produce interferenţă inter-simboluri şi, deci, posibile erori la
recepţie.

Spectru în cosinus ridicat

Pentru a depăşi dificultăţile practice legate de filtrul Nyquist ideal, suntem nevoiţi să
extindem lărgimea de bandă de la valoarea minimă B = Rb / 2 la o valoare cuprinsă între B şi
2B. În ecuaţia (4.43), reţinem numai trei termeni:
1
P( f ) + P( f − 2 B) + P( f + 2 B) = , − B  f  B. (4.47)
2B
 Putem imagina mai multe funcţii de bandă limitată care să satisfacă (4.47). Una din cele
mai frecvent întrebuinţate este spectrul în cosinus ri-dicat. Răspunsul în demeniul frecvenţă
constă într-o porţiune plată şi într-o porţiune de scădere gradată la zero care are formă
sinusoidală, după cum urmează:
 1
 , 0 | f | B(1 −  )
2B

 1   (| f | − B) 
P( f ) = 
4 B 

1 − sin
2 B  , B(1 −  ) | f | B(1 +  ) (4.48)

 0, | f | B(1 +  )


Parametrul  se numeşte factor de desfăşurare; el indică lărgimea de bandă în plus faţă
de soluţia ideală, B. Lărgimea de bandă pentru transmi-siune BT este prin definiţie

BT = B(1 +  ). (4.49)
Răspunsul filtrului în frecvenţă P( f ), normat prin înmulţire cu 2B, este reprezentat
grafic în figura 4.9 pentru trei valori ale lui , şi anume, 0, 0,5 şi 1. Se vede că pentru  = 0,5
şi 1, tranziţia de la banda de trecere la cea de oprire este gradată, filtrul fiind astfel mai uşor de
realizat fizic.
Răspunsul filtrului în timp p(t ) este tranformata Fourier inversă a răspunsului în
frecvenţă P( f ) :
cos 2 Bt
p(t ) = (sin c 2 Bt ) . (4.50)
1 − 16 2 B 2t 2
Figura 4.9 Răspunsul în frecvenţă al filtrului cu caracteristica în cosinus ridicat.

Răspunsul la impuls p(t ) este reprezentat grafic în figura 4.10.

Răspunsul în timp p(t ) constă în produsul dintre doi factori: fac-torul sin c(2 Bt ) ce
caracterizează un filtru Nyquist ideal şi un al doilea factor care descreşte ca 1/ | t |2 pentru | t |
mare. Primul factor asigură treceri prin zero ale lui p(t ) la momentele de eşantionare dorite t
= kT, unde k este un întreg (pozitiv şi negativ). Cel de al doilea factor reduce cozile pulsului
considerabil sub cele obţinute cu un filtru Nyquist ideal, astfel încât trans-misiunea formelor
de undă binare utilizând aceste pulsuri este relativ insen-

Figura 4.10 Răspunsul în timp al filtrului trece-jos cu caracteristica în cosinus ridicat.