Sisteme de telecomunicaţii pentru transporturi

CAPITOLUL 3
CANALE DE COMUNICAŢIE

3.1 SISTEME DE COMUNICAŢIE

În această lecţie, vom face un inventar al mediilor fizice pe care le putem utiliza drept
canale de comunicaţie. Un sistem de transmisiune a informaţiei punct la punct este arătat
schematizat în fig. 3.1.

SURSĂ DE DESTINAŢIE
INFORMAŢIE A
INFORMAŢIEI
semnal de mesaj re-
mesaj cepţionat

EMIŢĂTOR RECEPTOR
EMIŢĂTOR RECEPTOR

CANAL DE
CANAL
TELECO- semnal
semnal
MUNICAŢII recepţionat
emis

SISTEM DE COMUNICAŢIE

Figura 3.1 Elementele unui sistem de comunicaţie punct la punct.

Redus la esenţial, un sistem de comunicaţie se compune din trei elemente de bază, şi

anume, emiţătorul (sau transmiţătorul), canalul şi receptorul. Emiţătorul se află într-un punct
în spaţiu, receptorul se află într-un alt punct la o oarecare distanţă, iar canalul este mediul fizic
ce le pune în legătură. Sursa de informaţie, care poate fi un om, un calculator, un senzor sau
un alt aparat, generează un mesaj ce trebuie să ajungă la destinatar, zis şi utilizator. Forma
originară a acesui mesaj, în general, nu este adecvată pentru a se putea transmite pe canal. Rolul
emiţătorului este de a da mesajului o formă convenabilă în vederea transmiterii pe canal. Nici
un canal, însă, nu este perfect, astfel încât, propagându-se pe acesta, semnalul emis suferă
distorsiuni. Mai mult decât atât, la semnalul de la intrarea în receptor se adaugă zgomot şi
semnale interferente generate de alte surse, astfel încât semnalul recepţionat este o versiune
coruptă a semnalului emis. Rolul receptorului este acela de a prelucra semnalul recepţionat
astfel încât să reconstruiască semnalul de mesaj original şi să-l furnizeze utilizatorului.
 Sistemul de comunicaţie punct la punct reprezentat în fig. 3.1 operează în modul
simplex, ceea ce înseamnă că, de la o extremitate a canalului, nu se poate decât emite, iar la
cealaltă extremitate se poate doar recepţiona. Un sistem de comunicaţie punct la punct operează
în modul duplex dacă, simultan, se emite şi se recepţionează; un astfel de sistem se obţine prin
simpla dublare a unui sistem simplex. Dublarea aceasta presupune nu numai echipamentul, dar
şi canalul. Înt-un sistem ce operează în modul semiduplex, fiecare din cele două puncte dispune
de un emiţător şi de un receptor, dar, într-un anumit interval de timp, se transmite numai într-
un sens, căci canalul nu permite utilizarea simultană atât pentru emisie cât şi pentru recepţie.
Sensul de transmisie se comută periodic sau la comandă.
Adeseori, emiţătorul şi receptorul formează un singur echipament, pe care-l putem numi
aparat de emisie-recepţie sau transceptor (de la transmiţător-receptor). După cum vom vedea
în celelalte capitole, el are mai multe funcţii de îndeplinit, ceea ce face cu ajutorul unor
subansamble sau organe. În această lecţie, ne concentrăm atenţia asupra canalului, care ia
diverse forme particulare.

3.2 CLASIFICAREA CANALELOR DE COMUNICAŢIE

Blocul denumit CANAL în fig. 3.1 este în esenţă un mediu fizic pe care se propagă
anumite unde. În acest curs, vom considera numai undele electromagnetice, dar este bine să
reţinem că şi alte unde, de exemplu, cele acustice, sunt luate în considerare, dacă undele radio
nu se propagă adecvat.
Să remarcăm că schema-bloc generală din fig. 3.1 i se potriveşte nu numai unui sistem
de comunicaţie, ci şi unui sistem de înregistare-redare. Orice sistem de memorare utilizează
spaţiul pentru a depozita, a stoca informaţie, de unde aceasta poate fi recuperată prin explorarea
în timp, cu o viteză convenabilă, a acestui spaţiu. În cazul unui disc de polivinil, al unei casete
sau al unei dischete magnetice, al unui disc compact, spaţiul este cel al unei piste explorate de
un cap de redare; în cazul memoriilor semiconductoare, cum este şi stickul, spaţiul este cel
ocupat de celulele de memorie din cristalul constituind nucleul unui circuit integrat. Avem,
deci, o primă împărţire a canalelor în:
1. canale de comunicaţie
2. canale de înregistrare.
De ce, însă, avem nevoie de mai multe canale de comunicaţie, sau de canale de
înregistrare? Să ne reamintim ce am învăţat la cursul de „Teoria transmisiunii informaţiei“.
Presupunem că informaţia de transmis este con-ţinută într-un semnal pe care-l putem
reprezenta printr-o funcţie de timp x(t). Pentru a transmite această informaţie fără nici o
pierdere, semnalul recepţionat y(t) ar trebui să fie identic cu x(t). Putem concepe un canal ideal
care ne-ar permite realizarea unui astfel de transfer fără pierdere de informaţie şi fără întârziere.
Dar nici un fenomen fizic nu se propagă instantaneu, căci până şi lumina are o viteză finită. În
afară de aceasta, în lumea fizică, datorită absorbţiei de energie în particulele materiale, orice
undă se atenuează cu distanţa. Dar atenuarea în sine nu ar fi o problemă deosebită, căci
electronica ne pune la dispoziţie circuite de amplificare, cu care orice atenuare poate fi în
principiu compensată. Ajungem astfel la conceptul mai realist de canal perfect, în care semnalul
recepţionat y(t) este de forma:
y(t ) = Kx(t −  ). (3.1)
În (3.1), K este o constantă ce dă seama de atenuare, iar  este o altă constantă ce dă
seama de întârzierea de propagare a semnalului pe canal. Desigur, nici canalul perfect nu-şi
are un corespondent în lumea fizică, dar cel puţin este un model rezonabil pe care putem încerca
să-l aproximăm cât mai bine. În realitate, este imposibil ca cele două mărimi K şi  să fie chiar
constante. Cu ce variază ele? Cu frecvenţa. Pentru a vedea aceasta, să aplicăm transformarea
Fourier în ambii membri ai ecuaţiei (3.1), obţinând:
Y ( f ) = Ke− j 2 f  X ( f ). (3.2)
Definind funcţia de transfer a canalului, notată cu H(f), ca fiind raportul dintre ieşirea
Y(f) şi intrarea X(f), avem:
H ( f ) = Ke− j 2 f  . (3.3)
Aşadar, pentru un canal perfect, funcţia de transfer este o funcţie complexă, al cărei
modul, denumit magnitudine, este o constantă, iar a cărei fază –2f este o funcţie liniară de
frecvenţă. Canalele reale se abat mai mult sau mai puţin de la această descriere. După cum vom
vedea într-o altă lecţie, o soluţie aplicată este punerea în cascadă cu canalul (la emisie, la
recepţie, sau în ambele părţi) a unui bloc corector numit egalizor.
Canalele de comunicaţie se clasifică în:
1. canale de utilizare generală
2. canale particulare.
Canalele de utilizare generală pot fi folosite în numeroase aplicaţii, inclusiv pentru a
construi reţele de telecomunicaţie. Ele se subdivid în:
1. canale fir
2. canale fără fir.
Canalele fir la rândul lor pot fi construite din cabluri metalice (cel mai adesea metalul
fiind cuprul) sau din fibre optice (fibra optică având tehnologia bazată pe siliciu). Cablurile
metalice pot fi simetrice (perechi de fire metalice izolate, liniare sau torsadate, mult utilizate în
telefonie) sau asimetrice (cabluri coaxiale, utilizate pentru televiziune şi pentru conectarea
calculatoarelor în reţele locale).
Canalele fără fir utilizează cel mai adesea undele radio, care se propagă ghidat sau
neghidat prin atmosferă şi în spaţiul liber, dar şi lumină, care este o radiaţie electromagnetică
de frecvenţe superioare celor din spectrul radio.
Exemple de canale particulare sunt reţelele de transport şi distribuţie a energiei
electrice, ce pot transmite suplimentar şi informaţie, şi apele mărilor şi oceanelor, în care undele
electromagnetice sunt practic imposibil de exploatat, dar în care undele acustice se propagă
relativ bine pe distanţe scurte. Cu titlu pur informativ, menţionăm că oamenii de ştiinţă s-au
preocupat la modul cel mai serios şi de aşa-zisele canale perceptuale, adică, de transmisiunile
telepatice. Oricât de pasionant ar fi acest subiect, el este cu totul în afara cadrului acestui curs.
În continuare, vom descrie pe scurt aceste canale.

3.3 PERECHI DE FIRE SIMETRICE

Un fir metalic nu este nimic altceva decât ceea ce un nespecialist ar numi sârmă: un
produs industrial având formă de cilindru, în care diametrul bazei este mult mai mic decât
înălţimea, căreia este mult mai potrivit să-i spunem lungime. Ştim din experienţă că un astfel
de fir metalic îl putem secţiona sau îl putem prelungi la nevoie prin înnădire sau lipire. Poate
fi confecţionat din aluminiu, oţel sau cupru, în scopul de a conduce curentul electric. Pentru
transportul şi distribuţia energiei electrice, se utilizează fire de aluminiu sau de oţel; firele
telefonice sunt de regulă din cupru.
Două astfel de fire, neizolate altfel decât prin aer, dispuse paralel la o oarecare distanţă
între ele, pot servi la realizarea unui circuit electric prin care să se transmită informaţie. Cel
mai adesea însă, firele metalice, îmbră-cate într-un înveliş izolator, care poate fi hârtie uleiată,
cauciuc sau masă plastică, sunt grupate câte două, o pereche de fire putând fi şi ecranată elec-
tric prin îmbrăcare într-o tresă metalică. Prin fabricaţie, mai multe perechi sunt înmănunchiate
într-un cablu, având el însuşi un înveliş izolator care-i conferă şi rezistenţă mecanică. Pentru
comoditatea transportului şi a insta-lării (aşezarea într-un spaţiu special afectat denumindu-se
pozare), cablul iese din fabrică înfăşurat pe un tambur de lemn (cam cum este aţa de cusut
înfăşurată pe mosor). Atunci când prin toate perechile dintr-un cablu trec curenţi electrici
purtători de informaţii diferite, datorită cuplajelor electromagnetice parazite, se produce un
efect nedorit numit diafonie: sem-nalul transportat pe o pereche de fire metalice se regăseşte,
atenuat desigur, pe perechile învecinate. Din acest motiv, perechile simetrice le găsim în două
variante constructive: liniare şi torsadate. Pentru a se reduce diafonia, firele dintr-o pereche
sunt torsadate (adică, răsucite între ele). Gruparea în perechi permite şi identificarea
lesnicioasă la o extremitate a cablului a unei perechi, căci învelişul din plastic (numit de
tehnicieni varniş sau tilă) al unuia din fire este alb, iar celălat este în două culori, specifice
perechii.
Lărgimea de bandă a liniilor bifilare torsadate, mult utilizate în telefonie, este de câteva
sute de kiloherţi (kHz), insuficientă pentru aplicaţii importante, între care televiziunea prin
cablu sau reţelele locale de calculatoare.

3.4 CABLUL COAXIAL

Cablurile de telecomunicaţii simetrice pot transmite semnale cu frecvenţa maximă de

552 kHz, la care diafonia dintre circuitele fizice ale cablului creşte foarte mult. Având în vedere
efectul pelicular ce se manifestă la frecvenţe înalte, aşa cum ştim de la „Bazele electrotehnicii“,
apare firească ideea de a utiliza ecranul cablurilor de telecomunicaţii simetrice drept al doilea
conductor. O secţiune transversală printr-o pereche coaxială se prezintă în principiu ca în figura
3.2.

dielectric

Figura 3.2 Structura unei perechi coaxiale: d – diametrul exterior al

conductorului interior, D – diametrul interior al conductorului exterior.
Dielectricul dintre conductorul central şi ecran poate fi aerul, dar din considerente
constructive, el este de regulă dintr-o masă plastică. Ce-i drept, în trecut, s-au utilizat dielectrici
din cauciuc şi din ceramică.
 Conductorul central, de formă cilindrică masivă sau tubular (bi sau monometalic), poate
fi din cupru, aluminiu sau fier. Conductorul exterior de formă tubulară, semitubulară sau
confecţionat din benzi metalice, are o secţiune transversală ce poate fi un cerc, un dreptunghi,
un poligon regulat sau o elipsă.
Mărimile D şi d ale perechii coaxiale se află într-un raport aproximativ constant:
D/d = 3,6.
Există două tipuri principale de cabluri coaxiale: pentru distribuţia programelor de
televiziune şi pentru reţele locale de calculatoare Ethernet.

Cablurile coaxiale sunt utilizate pentru realizarea reţelelor de televiziune în circuit

închis (televiziune industrială), a reţelelor de distribuţie a programelor de televiziune
comercială şi a reţelelor locale de calculatoare. Prezenţa lor în sistemele moderne de
telecomunicaţii este serios ameninţată de fibra optică.