Modernismul şi tradiţionalismul în poemul ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

şi ,,Aici sosi pe vremuri”

I. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

1. Modernismul are la bază „Teoria Sincronismului”, lansată de Eugen Lovinescu, şi porneşte

de la necesitatea aducerii poeziei româneşti la nivelul celei europene. Acest curent aduce o
serie de inovaţii precum aria tematică filozofică, condiţia umană, creaţia, trecerea timpului şi
cunoaşterea, ambiguitatea limbajului, prezenţa metaforei-cheie, iar versificaţia tradiţională
este abandonată în favoarea ingambamentului, versului alb sau versului liber, organizare
astrofică şi măsura variabilă.
2. Tema poeziei o repreyintă atitudinea poetică în faţa mario taine ale Universului:
cunoaşteres lumiiîn planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire, comunicare
afectivă totală. Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se rewalizează prin
atitudinea poetică transmisă în mod direct şi, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii:
numele personal la persoana I singular, adjectivul posesiv la persoana I, verbele la prezent,
persoana I ingular, alternând spre diferenţiere cu persoana a III-a , topica afectivă şi pauza
afectivă.
3. Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoşterii luciferice, Pronumele
personal ,,eu” este aşezat orgolios în fruntea primei poezii din primul volum, adică în fruntea
operei. Plasarea sa iniţială poate corespunde influenţelor expresioniste, exacerbarea eului, din
volumele de tinereţe. Dar mai ales exprimă atitudinea poetului-filozof de a proteja misterele
lumii, izvorâtă din iubire. Verbul la forma negativă ,,nu strivesc” exprimă refuzul cunoaşterii
de tip raţional şi opţiunea pentru noaşterea luciferică. Metafora revelatorie ,,corola de minuni
a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică
misterele universale, iar rolul poetului este adâncirea tainei care ţine de o voinţă de mister
specific blagiană. Titlul este reluat în incipitul poeziei, ca prim vers, iar sensul său, îmbogăţit
prin seria de antiteze şi prin lanţul metaforic, se întregeşte cu versurile finale ,,Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii/ căci eu iubesc/ şi flori şi ochişi buze şi morminte.
4. Elementele de recurenţă în poezie sunt: misterul şi kotivul lumii., care implică principiul
contrar, întunericul. Discursul liric se organizează în jurul acestor elemente. Sursele
expresivităţii şi ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel
morfosintactic, plasarea pronumelui personal ,,eu” în poziţie iniţială şi repetarea de şase ori în
poezie, susţine caracterul confesiv şi autodefinirea relaţiei eu-lume. Conjuncţia ,,şi”, prezentă
în zece poziţii confer cursivitate discursului liric şi accentuează ideile cu valoare gnomică.
Topica afectrivă, inversiuni şi dislocări sintactice, evidenţiază opţiunea poetică pentru o
formă de cunoaştere: iubirea, creaţia.
5. La nivelul lexico-semantic se observă că terminologia abstractă, lexicul împrumutat din
sfera cosmicului şi a naturii este oganizat , ,,ca forme sensibile ale cunoaşteri”. cCâmpul
semantic al misterului este realizat prin termini sau structure lexicale cu valoare de metafore
revelatorii: mister, nepătrunsul ascuns, a lumii taină, întunecata zare, sfânt mister, ne-nţeles,
ne-nţelesuri şi mai mari. Opoziţia lumen-întuneric relevă simbolic relaţia: cunoaştere poetic,
prin iubire şi creaţie- cunoaşterea logică.
6. ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o artă poetică, deoarece
autorul îşi exprimă crezul liric, propriile convingeri despre harta literară şi despre aspectele
esenţiale ale acesteia, şi viziunea asupra lumii. Prin mijloace artistice, sunt redate propriile
idei despre poezie, teme, modalităţi de creaţie şi de expresie, şi despre rolul poetului, raportul
acestuia cu lumea şi creaţia, problematica cunoaşterii. Este o artă poetică modernă, pentru că
interesul autorului este deplasat de tehnica poetică la relaţia poet-lume şi poet-creaţie. Relaţia
dintre viziunea autorului asupra poeziei şi expresionism se concentrează în jurul unor aspecte
relevate în textul poetic: exacerbarea eului creator ca factor decisiv în raportul interrelaţional
stabilit cu cosmosul, sentimentul absolutului, interiorizarea şi spiritualizarea peisaului,
tensiunea lirică.
7. Ideile poetice se vor regăsi ulterior în alte volume şi îşi vor găsi formularea şi
corespondenţa în plan teoretic-filozofic în lucrarea Cunoaşterea luciferică, volum integrat în
Trilogia cunoaşterii. Dar textul operei ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” nu este de
ordin conceptual, nu conţine un şir de raţionamente, ci este un text poetic cu limbaj metaforic
având, ca la Eminescu, un plan filozofic secundar. Atitudinea poetului faţă de cunoaştere
poate fi explicată cu ajutorul terminologiei filozofice ulterior constituite. El face distincţie
între cunoaşterea paradisiacă, pe calea raţiunii, misterul fiind parţial redus cu ajutorul logicii,
al intelectului şi cunoaşterea luciferică, intuitivă, din care face parte şi cunoaşterea poetică,
misterul fiind sporit cu ajutorul imaginaţiei poetice, al trăirii interioare, al intelectului extatic.
Creaţia este o răscumpărare a neputinţei de a cunoaşte absolutul: ,,omul trebuie să fie un
creator, - de aceea renunţ cu bucurie la cunoaşterea absolutului” Lucian Blaga, Pietre pentru
templul meu. Optând pentru al doilea tip de cunoaştere, poetul desemnează propria ,,cale”:
adâncirea misterului şi protejarea tainei prin creaţie.
8. Poezia este alcătuită din douăzeci de versuri libere, cu metrica variabilă şi cu măsură
inegală, al căror ritm redă fluxul ideilor şi frenezia sentimentelor. Euforia versurilor
sugerează amplificarea misterului. Forma modern este o eliberare de rigorile clasice, o cale
direct de transmitere a ideii si a sentimentului poetic
9. Elementele de recurenţă în poezie sunt: misterul şi motivul lumii., care implică principiul
contrar, întunericul. Discursul liric se organizează în jurul acestor elemente. Sursele
expresivităţii şi ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel
morfosintactic, plasarea pronumelui personal ,,eu” în poziţie iniţială şi repetarea de şase ori în
poezie, susţine caracterul confesiv şi autodefinirea relaţiei eu-lume. Conjuncţia ,,şi”, prezentă
în zece poziţii confer cursivitate discursului liric şi accentuează ideile cu valoare gnomică.
Topica afectrivă, inversiuni şi dislocări sintactice, evidenţiază opţiunea poetică pentru o
formă de cunoaştere: iubirea, creaţia.
10. Poezia conține 3 secvențe lirice. Prima secvență începe cu pronumele personal de
persoana I „eu”, menționat pentru prima dată în titlu și apărut de 7 ori în poezie. Aceasta
conturează exacerbarea eului creator în raport cu lumea exterioară, influență expresionistă în
poezie. Verbele de persoana I „nu strivesc”, „nu ucid” definesc cunoașterea luciferică,
exprimând refuzul de a distruge cu mintea tainele acestui univers. Metafora misterului
(„corola de minuni a lumii”), comună cu titlul poeziei este dezvăluită în enumerația ulterioară
a locurilor ce ascund vraja universului nostru. Acestea apar ca experiențe unice pe parcursul
vieții ființei („în calea mea”). Astfel florile denumesc frumosul, viața și germinația lumii,
ochii trimit la suflet, la profunzimea interioară a omului, buzele denotă farmecul cuvintelor
dar și al iubirii iar mormintele trimit înspre moarte.
Și a doua secvență reflectă o legătură între lirism și filosofie, enunțând conceptul cunoașterii
prin metafora luminii și prin comparația cu luna. În contextul luminii altora, care prin
rațiunea lor „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”, lumina lui
definește cunoașterea luciferică ce sporește misterul lumii. Acest efect de potențare a tainelor
se realizează la Blaga prin creația artistică, prin poezie, și se aseamănă cu efectul pe care
lumina difuză a lunii îl produce asupra obiectelor, distorsionându-le formele și creând un joc
al umbrelor.
Ultima secvență conține ultimele două versuri și reia, în sens conclusiv, enumerația din
prima secvență, adăugând apropierea afectivă: „căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi
morminte.” Cunoașterea tainelor existenței precum iubirea, sufletul, moartea, frumusețea nu
se realizează deci cu ajutorul rațiunii și al înțelegerii logice, ci prin iubire pentru că iubirea
protejează misterul. Astfel ele nu sunt pătrunse cu mintea și „strivite” ci intuite și
contemplate, mărindu-și frumusețea.

II. Aici sosi pe vremuri, de Ion Pillat

La casa amintirii cu-obloane și pridvor,

Păienjeni zăbreliră și poartă, și zăvor.

Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc

De când luptară-n codru și poteri, și haiduc.

În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.

Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.

Nerăbdător bunicul pândise de la scară

Berlina legănată prin lanuri de secară.

Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, și din berlină

Sări, subțire,-o fată în largă crinolină.
 Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.

Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,

Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.

Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...

Și totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.

Și cum şedeau... departe, un clopot a sunat,

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Dar ei, în clipa asta simțeau că-o să rămână...

De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...

Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete

Te vezi aievea numai în ștersele portrete.

Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta,

Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita...

Ca ieri sosi bunica... și vii acuma tu:

Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.

Același drum te-aduse prin lanul de secară.

Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.

Subțire, calci nisipul pe care ea sări.

Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...

Și m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram

Când ți-am șoptit poeme de bunul Francis Jammes.

Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună

Și-am spus Balada lunei de Horia Furtună,

M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,

Și ți-am părut romantic și poate simbolist.

Și cum ședeam... departe, un clopot a sunat.

Același clopot poate , în turnul vechi din sat...

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

1. Poezia aparţine tradiţionalismului prin idilizarea trecutului, prin cadrul rural, dar şi prin
tema timpului trecător -fugit irreparabile tempus. Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat este o
poezie de factură tradiţionalistă, inclusă în ciclul Trecutul viu, care face parte împreună cu
ciclul Florica, din volumul Pe Argeş în sus, apărut în 1923. Volumul este reprezentativ pentru
tradiţionalismul poetului deoarece poeziile incluse realizează imaginea spaţiului natal
patriarhal (moşia Florica), casa părintească, interiorul cu poezia obiectelor, universul rural şi
împrejurimile casei, natura câmpenească însufleţită de amintirile copilăriei.
2. Titlul poemului este unul inedit deoarece este alcătuit dintr-o propoziție prin care poetul
comunică ideea centrală a întregului poem, și anume, apropierea până la identificare a
trecutului cu prezentul, două valori ale existenței umane plasate într-un spațiu și timp
neidentificate. Adverbul în formă populară „aci”, verbul „sosi” (la perfect simplu) și
locuțiunea adverbială de timp „pe vremuri”, sugerează ideea că existența umană se bazează
pe experiențe repetabile, retrăite și reluate de fiecare generație în parte, generație care simte și
trăiește viața asemenea predecesorilor.
3. Trecând la tematica rurală, putem afirma că încadrează tema iubirii și a timpului, teme care
sunt surprinse într-o construcție simetrică, de factură clasică. Lumea minunată a satului se
manifestă pe două planuri temporale: primul recuperat prin amintire și al doilea, cel al trăirii
prezente ce repetă existența celui dintâi. Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii
ireversibile a timpului, asociată cu repetabilitatea destinului uman/ ciclicitatea vieţii.
4. Comunicarea poetică se realizează în două registre: lirismul obiectiv, cu elemente de
narativitate simbolică şi meditaţie cu caracter general-uman, şi lirismul subiectiv, cu prezenţa
eului liric şi comunicarea directă a trăirilor şi a sentimentelor, la persoana I singular.
Sentimentul elegiac şi meditativ are ca suport lirismul subiectiv, susţinut de prezenţa mărcilor
lexico-gramaticale specifice (pronume personale, adjective posesive şi verbe la persoana I şi
a II-a singular; elemente deictice spaţiale şi temporale: „aci -„acolo", „acum" - „atunci). Dar
iubirea evocată, deşi aparţine planului trăirii subiective, este ridicată la grad de generalitate,
obiectivându-se, prin repetabilitate.
5. Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei, însoţeşte protector cuplul de îndrăgostiţi: „Şi cum
şedeau... departe, un clopot a sunat,/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din
sat."  Meditaţia poetică, tonul elegiac evidenţiază idea că eternizarea fiinţei umane este
posibilă doar prin iubire: „Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...". Eternitatea iubirii,
clipa de fericire, este urmată, în versul următor de revenirea brutală la realitatea timpului care
trece ireversibil: „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...", portretele fiind singurele care
mai păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor: „Ce straniu lucru: vremea! - Deodată pe
perete / Te vezi aievea numai în ştersele portrete. // Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta, /
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...", în distihul al treisprezecelea, prin intermediul
unei comparaţii, se realizează o paralelă trecut -prezent şi se produce trecerea la planul
prezent: „Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu: / Pe urmele berlinei trăsura ta stătu". 
6. Nivelul morfosintactic timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent
evocate în poezie; verbele la perfect simplu („sosi”, „zăbreliră”, „îmbătrâniră”, „sări”,
„spuse”) au rolul de a reda rapiditatea gesturilor sau repetabilitatea lor; verbele la
imperfect („asculta", „se urzea", „simţeau", „şedeam”), mai mult ca perfect („pândise”) şi
perfect simplu susţin narativitatea iubirii din planul trecut; verbele la perfect compus susţin
narativitatea iubirii din planul prezent; verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa
sentimentului de iubire („vii”, „calci” „tragi”), fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii
timpului („te vezi”, „te recunoşti”, „uită”, „nupoţi).
7. Nivelul stilistic folosirea cu precădere a metaforei: ,,casa amintiri",”„ochi de peruzea”,
„ochi de ametist” şi a comparaţiei, care susţine paralelismul între trecut şi prezent şi ideea
repetabilităţii existenţei umane: „câmpia ca un Iad, „deasupra casei ca umbre berze cad”, „Ca
ieri sosi bunica... şi vii acuma tu”,iar  la nivel structural, se utilizează paralelismul, simetria,
antiteza
8.Nivelul lexico-semantic:
-cuvinte din câmpul semantic al naturii: „codrul, „plopii”, „lanuri de secară”, „lună”,
„nisipul”
-folosirea cuvintelor cu tentă arhaică şi regională, în evocarea trecutului: „haidud”, „poteră”,
„berlină”, „crinolină”, „aievea”, „pridvor”.
9.  Meditaţia poetică, tonul elegiac evidenţiază ideea că eternitatea fiinţei umane este posibilă
doar prin iubire: ,,Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână…”.Eternitatea iubirii , clipa de
fericire este urmată în versul următor de revenirea brutală la realitatea timpului care trece
ireversibil „ De mult e mort bunicul,bunica e bătrână”, portretele fiind singurele care mai
păstrează imaginea de odinioară ale strămoşilor „Ce straniu lucru: vremea! /Deodată pe
perete 
Te vezi aievea numai in ştersele portrete/Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,/
Căci trupul tău te uita, dar tu nu-l poţi uita...”.Partea a II-a a textului reitera simetric
experienţa trecutului-prezent şi se produce trecerea la planul prezent  prin intermediul unei
comparaţii „Ca ieri sosi bunica... si vii acuma tu:/Pe urmele berlinei trăsura ta stătu”. Ca intr-
un ritual nepoţii repetă gesturile bunicilor peste timp,diferenţele esenţiale ţin de moda
vremii ,iubita coboară din „trăsură”, iar îndrăgostitul  îi recită poeme simboliste,dar starea de
suflet rămâne aceiaşi.  În poezie este descris portretul fizic al  iubitei care ne reţine atenţia
imaginea ochilor,ieri„ ochii de peruzea” acum „ ochii de ametist”.
10. Compoziţional, poezia este alcătuită din distihuri şi un vers final, liber, având rolul de
laitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe secvenţe poetice: incipitul,
evocarea iubirii de „ieri a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane, iubirea
de „acum", epilogul poemului. Cele două planuri ale poeziei, trecutul (distihurile III-IX) şi
prezentul (distihurile XII-XIX), sunt redate succesiv, ceea ce accentuează ideea de ciclicitate
a vieţii şi a iubirii. Se utilizează elemente de simetrie şi opoziţie a planurilor, construite pe
relaţia „atunci - „acum". Elemente de recurenţă sunt, de exemplu, motivul poetic ambivalent
al clopotului (însoţind două momente esenţiale ale existenţei umane - nunta şi moartea),
simbol al trecerii şi laitmotivul reprezentat de versul final.
11.  Finalul  poeziei este alcătuit dintr-un distih refren  care devine laitmotivul textului
amplifică  tristeţea poetului privind neputinţa umană în faţa timpului şi în faţa morţii: ,,si cum
şedeam... departe, un clopot a sunat/ - Acelaşi clopot poate - in turnul vechi din sat...”. Viaţa
şi moartea sunt doua valori esenţiale ale existenţei umane, simbolizate de imaginea auditivă a
clopotului din vechiul turn, ca simbol al timpului trecător, pe care-l poate încremeni numai
iubirea, idee susţinută de versul care încheie poezia: ,,De nunta sau de moarte, în turnul
vechi din sat”.  Poetul este prezent în poezie, într-o lirică  a  rolurilor, prin  persoana I,
referindu-se la eul liric, ,,am şoptit”, „am spus”, „şedeam”, prin persoana a II-a, folosita în
relaţia cu un interlocutor, „vii acuma tu”, „calci”, „ai ascultat” şi la persoana a III-a prin care
sunt numiţi predecesorii, „i-a recitat”, „Ea-1 asculta,, „şedeau”.