UNIVERSITATEA "OVIDIUS" DIN CONSTANŢA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

SPECIALIZAREA: ASIGURAREA CALITĂȚII ÎN AFACERI
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ZI

Administrația publică în monarhia dacică

Coordonator ştiinţific:
Prof.univ.dr. CONDREA ELENA

Absolvent:
VLĂDOI ANAMARIA

CONSTANŢA
2018
 Statulageto-dac a luat naştere în jurul anului 82 î. Hr., ca urmare a acţiunii de unificare
atriburilor geto-dace întreprinsă de unul dintre conducătorii uniunilor de triburi existente, viitorul
regeaBurebista. Demersul unificatoraa avut adesea caracter violent, supunerea conducătorilor
celorlalte triburi şiauniuni de triburi făcându-se prin forţa armelor. Nu poate fi însăaexclusă
posibilitatea ca unele dintre căpeteniile locale să fi acceptat de bunăvoie supremaţia lui
Burebista,aaşa cum pare să fi fost cazul viitorului vicerege Deceneu.
Apariţia statului ca formă superioară de organizare social-politică în spaţiul locuit de
getodaci constituie un fenomen complex, rezultat al interacţiunii a mai multor factori de
facturăainternă şi externă.
La capitolul factorilor interni trebuie incluşi în principal cei de natură economică,
culturală şi politică. Factorii economiciaau constituit una dintre premisele profunde ale apariţiei
statului geto-dac,aaceasta întrucât progresele realizate prinacreşterea productivităţii, ca urmare a
utilizării pe scară largă a fierului, au condus la separarea meşteşugurilor de agricultură, precum şi
la adâncirea diferenţelor de avere şi de statutasocial din sânul societăţii. Factorii culturali au jucat
şi ei un rol semnificativ în cadrul acestui proces, existenţa unei limbi şi a unei religii commune
facilitând contactele şi legăturile social-politice dintre diversele triburi şi uniuni de triburi.
Principalii factori politiciaau fost aristocraţia tribală, masa războinicilor şi putereaaregală,
ale căror interese divergente au condus la conturarea unui nou echilibru de forţe în interiorul
societăţii. Asemeneaaaltor cazuri contemporane ale antichităţii, aristocraţiaaprefera să preia
nemijlocit puterea în propriile mâini, exercitând-o prin magistraţi aleşi pe termen limitat.
Monarhul, laarândul său, avea tendinţa deaa concentra o cât mai mare putere în mâinile sale,
apelând uneori la ajutorul marii mase a războinicilor împotriva nobililor. Înasfârşit, războinicii
tindeau să se alieze cu instituţia monarhică, în care vedeau singura forţă capabilă să limiteze
abuzurile aristocraţiei. Cea careaa reuşit în cele din urmă să profite de toate aceste contradicţii,
impunându-şi totodată autoritatea,aa fost instituţia monarhică,areprezentată de regele Burebista.
În privinţa factorilor externi care au influenţat procesul de închegare a statului
geto-dac, trebuie menţionată apropiereaade hotarele etnice ale Daciei a două pericole externe
majore, reprezentate de populaţiile celtice şi de statul roman. Aflate către nord-vest, în Slovacia
de astăzi, populaţiile celtice şi, în mod special, seminţiile boiilor şi tauriscilor, constituiau o
ameninţare latentă pentru triburile geto-dace, ele putând reedita oricând o nouă invazie de genul
celeiacare avusese loc în Dacia a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. De cealaltă parte,
statul roman se afla în plină expansiune către zona Peninsulei Balcanice. Între anii 168-146 î.Hr.,
acesta reuşise să cucerească parţial Illyria,asă transforme statul macedonean în provincie romană
şi să lichidezeaindependenţa politică a Greciei peninsulare. Rolul celor două ameninţări externe
nuatrebuie însă exagerat. Ele nu au reprezentat condiţii sine qua non pentruaformarea statului
condus de Burebista, ci foarte probabil au funcţionat ca un catalizator pentru conducătorii politici
şi militaryaai triburilor şi uniunilor de triburi dacice, contribuind la impulsionarea procesului
deaunificare politică şi teritorială.
Fenomenul deateritorializare a obştilor poate sesizat cel mai bineaîn zona Munţilor
Orăştiei,aunde civilizaţia dacică a avut un caracter cvasi-orăşenesc. Tot aici este atestată
existenţa unuiacomplex de fortificaţii din piatră care se constituiau într-un sistem defensiv
conceput în mod unitar. Acesta contrastează în mod evident cu fortificaţii ridicate din pământ în
afara arcului carpatic, ceea ce i-a determinat pe specialişti să conchidă că sistemul din Munţii
Orăştiei reprezenta de fapt capitala formaţiunii politice, în vreme ce restul întăriturilor
constituiau probabil
centre tribale sau unional tribale.
Politica externă a lui Burebista neadezvăluie şi ea o dimensiune a fenomenului de
teritorializare a societăţii geto-dace, întrucât campaniile militare întreprinse de rege nu au
fostasimple raiduri de pradă, specifice organizării tribale, ci s-au constituit în expediţii de
cucerire, menite să lărgească hotarele ţării. Faptul este demonstrat de rezultateleacercetărilor
arheologice care au demonstrat că în unele dintre teritoriile anexate (mai ales în nord-vest)
auafost întemeiate aşezări geto-dace în locul celor care aparţinuseră populaţiilor cucerite. Cea de
a doua condiţie pentru existenţa unui stat în sensul anticaal conceptului este şi ea îndeplinită.
Statul lui Burebista a dispus într-adevăr de un centru de putere politică care, în aparenţă,
dispunea de o minimă organizare instituţională. Este vorba în primul rând despre
instituţia regelui (basileus), care, potrivit descrierilor lăsate de istoricul Strabon are trăsăturile
unei monarhii autoritare. Începând cu Burebista,atitlul regal a încetat să mai indice pe şeful civil
şi militar al unei obşti gentilice, un primus inter pares ales de comunitatea tribală. El ajunge
acum să desemneze peadeţinătorul unic al puterii, suficient de puternic să impună legi (ordine
sau porunci) supuşilor săi, în cadrul unui raport de tipul guvernanţi-guvernaţi.
Instituţiei monarhiceai se adaugă însă şi alte elemente de organizare instituţională a
puterii, precum existenţa unor titluri aulice şi prezenţa probabilă a unei cancelarii regale, toate
acestea făcând trimitere la modelulade organizare a statelor elenistice contemporane. De altfel,
trebuie precizat că izvoarele antice utilizează pentru indicarea acestei formaţiunii politice geto-
dace acelaşi termen pe care îl folosesc şi pentru desemnarea unor stateaantice contemporane,
ceea ce
poate să însemne că în viziunea contemporanilor între acestea din urmă şi statul lui Burebista nu
existau diferenţe notabile.
În provincia Dacia, ca de altfelaîn întregul Imperiu Roman, au existat aşezări orăşeneşti
(colonii şi municipii) şi aşezări rurale. Populaţia romană a aşezărilor urbaneaera formată din
cetăţeni propriu-zişi şi străini, rezidenţi fără drept de cetăţenie. După poziţia socială deţinută,
cetăţenii oraşelor se divizau în cetăţeni privilegiaţi (ordo decurionum) şi cetăţenii de rând
(populus, plebs).
Provinciile senatoriale erau situateade obicei în interiorul imperiului, motiv pentru care
nu dispuneau de trupe. Ele erau conduse deaguvernatori numiţi de către Senatul roman dintre
acei membri ai săi care exercitaseră la Roma magistraturile supreme (consulatul şi praetura).
Provinciile imperiale erauasituate de obicei la hotare, în consecinţă trebuiau să dispună de trupe.
Aflate la dispoziţia împăratuluia provinciile imperiale erau administrate prin intermediul unor
înalţi funcţionari numiţi direct de către acesta. Provinciile imperiale în care staţionauauna sau
mai multe legiuni (unităţile de elită a armatei romane) erauarezervate unor guvernatori de rang
senatorial (membri ai ordinului senatorial), care purtauatitlul de legatus Augusti pro praetore
(“delegat al împăratului în loc de praetor”). Provinciile lipsite de legiuni, a căror armată era
alcătuită numai din trupeaauxiliare (alae şi cohortes), erau guvernate de un membru al ordinului
cavalerilor (ordo equester), care purta titlul de procurator Augusti vice praesidis cum iure gladii.
Expresia viceapraesidis însemna că procuratorul de rang ecvestru ţinea locul unuiaguvernator de
rang senatorial (care ar fi condus în mod normal provincia dacă aceasta ar fi avut cel puţin o
legiune), în vreme ce expresia cum iure gladii arăta că procuratorul avea comanda supremă
asupra trupelor din provincia sa, precum şi dreptul de a pronunţa pedeapsa capitală.
Acesteatitluri indicau faptul că titularul lor era unaguvernator cu drepturi depline, chiar dacă
rangul său social era mai mic decât al guvernatorilor
recrutaţi din rândurile ordinului senatorial.
În timpulaîmpăratului Traian, între anii 106-118, provincia Dacia a fost condusă de un
legatus Augusti pro praetore de ordin senatorial şi de rang consular, adică un delegat al
împăratului,aţinând loc de praetor, care provenea din rândul senatorilor romani care exercitaseră
magistratura supremăade consul. Rangul foarte înalt al guvernatorului se explică prin prezenţa pe
teritoriul provinciei a nu mai puţin de trei legiuni: a XIII-a Gemina, a IV-a Flavia şi I Adiutrix. În
urma reorganizării administrative care a avut loc în timpul lui Hadrian, fiecareadintre cele trei
provincii daciceaînfiinţate a primit câte o conducere proprie, independentă de celelalte.
Provincia Dacia Superior era guvernată deaun senator vir praetorius (fost preator la
Roma) întrucât aici se afla unde se afla cantonată singura legiune a provinciei, a XIII-a Gemina.
Deşi sediul legiunii se afla la Apulum, capitala Daciei Superior, precumaşi a întregii provincii
Dacia se afla la Ulpia Traiana Sarmisegetusa. Aici se afla şi reşedinţa procuratorului financiar al
provinciei, un funcţionar de rangaecvestru care se ocupa de problemele economice şi fiscale şi îl
înlocuia pe guvernator în absenţa acestuia.
Provincia Dacia Inferior nuadispunea decât deatrupe auxiliare, motiv pentru care era
guvernată de un procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru. Capitala Daciei Inferior,
după toate probabilităţile,aera oraşul Romula (Reşca, jud. Olt).
Provincia Dacia Porolissensis, nuadispunea nici ea de trupe de elită (legiuni), fiind
guvernatăade acelaşi procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru. Deşi numele său
provine de la localitatea Porolissum, cu rol strategic fundamental în sistemul defensiv al zonei, se
pare totuşi că reşedinţa guvernatorului şi, în acelaşi timp, capitala provinciei se afla la Napoca
În fruntea administraţiei centrale se afla regele, careaîntrunea funcţiile legislativă şi
executivă. Acesta era secondat de vicerege, demnitate care, de regulă, era deţinută de marele
preot. Dacă în cadrul statului lui Burebista această poziţie a fost ocupată de Deceneu, mai târziu,
în ierarhia statului lui Decebal, ea a fost deţinută de către marele preot Vezina, celacare, potrivit
lui Dio Cassius “avea al doilea loc după Decebal”. Regele sau marele preot cumula şi funcţia de
mareajudecător, aşa cum este cazul lui Comosicus, devenit rege şi mare preot, despre care
istoricul Iordanes spune că era “cel mai mare judecător”.