Introducere

Încă din cele mai vechi timpuri, datorită importanţei şi rolului jucat în
existenţa şi funcţionalitatea societăţii, oamenii s-au preocupat atât teoretic
cât şi practic de viaţa economică, făcând pe marginea acesteia numeroase
aprecieri, opinii, reflecţii. În strânsă legatură cu acest fapt, s-a născut şi
impus un bogat şi divers limbaj economic de la termeni generali ca
părerea, ideea, opinia până la noţiuni complexe ca gândirea economică,
ideologie, doctrină etc. În fond, viaţa economică reprezintă suportul
material al vieţii sociale, esenţa şi acţiunea sa facând posibilă prezenţa
celorlalte sisteme sociale ale societăţii.

Gândirea economică este cel mai general şi cuprinzător termen, ea

reprezintă ansamblul reflecţiilor cu privire la viaţa economică a societăţii
(idei, opinii, teorii, concepţii, doctrine).

I. Doctrina economică - Generalităţi

Termenul de doctrină provine din latinescul “doctrina” şi înseamnă
învăţătură sau, într-o accepţiune mai largă, concepţie despre societate.
În dicţionarul explicativ al limbii române noţiunea de “doctrină” este
definită ca “totalitatea principiilor unui sistem politic, economic, ştiinţific,
religios” etc.
Din punct de vedere politic doctrina este definită ca fiind “Un sistem
închegat de concepţii şi principii prin care se exprimă o anumită orientare,
un curent de gândire filozofică, politică, economică, juridical, religioasă.
Doctrina economică reprezintă o concepţie închegată, structurată,
sistematizată şi coerentă de idei, teorii, raţionamente care pe baza unor
principii unificatoare reflectii şi interpretează realitatea economică, sau o
componentă majoră a acesteia în funcţie de aspiraţiile şi opţiunile unei
comunităţi social politice al cărei exponent şi purtător este, punându-i
totodată la dispoziţie metodele şi măsurile practice de realizare şi evoluţie a
acesteia.
În cadrul unei doctrine economice se regăsesc două elemente
esenţiale:
 teoria economică;
 practica economică;

II. Obiectul doctrinei economice

Viaţa economică este extrem de complexă, dinamică şi cu o mare
diversitate şi varietate de problematici. Ea este studiată atât în ansamblul ei
de o serie de ştiinţe, în special economia politică, cât şi a domeniilor şi
segmentelor sale de ştiinţele economice de ramură.
Pe de altă parte, această studiere a vieţii economice poate avea în
vedere faptele, procesele, categoriile şi instituţiile economice sau studiul
ideilor, gandirii economice. De acest ultim aspect, adică al studiului ideilor
şi a gândirii economice se ocupă istoria gândirii economice sau altfel spus
doctrinele economice.
Dacă economia politică şi celelalte ştiinţe economice au ca obiect de
studiu cercetarea faptelor economice reale, a raţionalităţii activităţii
economice, istoriia gandirii economice, prin specificul ei, are ca obiect de
studiu diferitele concepţii, teorii ideologii şi doctrine care reflectă în chip
diferit nuanţat sau direct partinic aceiaşi realitate economică.
Studiul realizat de doctrinele economice se fundamentează pe
principiul istoricităţii care are în vedere analiza, cercetarea ideilor,
concepţiilor economice încă din cele mai vechi timpuri până în prezent,
corelat cu fiecare formaţiune şi perioadă istorică începând cu sclavagismul
până în epoca contemporană.
De asemenea doctrinele economice au în vedere modul în care
teoriile şi ideologiile elaborate au influenţat viaţa economică, au condus-o
spre progres sau au conservat elemnte şi aspecte contrare necesităţilor şi
legităţilor sociale, sau chiar au jucat un rol retrograd.
În acelaşi timp, istoria gândirii economice are în vedere fixarea şi
evidenţierea de elemente, aspecte perene, statornice progresiste şi care au
influenţat mersul ideilor economice.
Doctrinele economice nu se pot limita numai la prezentarea şi
constatarea unor fapte, fenomene, procese ci menirea ei este să înfăţişeze
căile şi metodele utilizate pentru îmbunătăţirea sau ridicarea calitativă a
întregii activităţi economice.
III. Periodizarea istoriei gândirii economice
Problema periodizării istoriei gândirii economice a născut aprige
dispute în cadrul economiştilor, specialiştilor, a tuturor celor interesaţi de
studiul economicului.
În periodizarea istoriei gândirii economice s-au constituit două mari
criterii: al istoriei şi al comparabilităţii cu ştiinţa.
Din perspectiva criteriului istoricităţii se pot distinge patru mari
perioade ale istoriei gândirii economice:
1. gândirea economică din antichitate (mileniul II î.H. – până la
mijlocul mileniului I î.H.) sec. al V-lea e.n.;
2. gândirea economică feudală (mijlocul mileniului I sec. al V-lea
mijlocul mileniului II î.H.) sec. al XV-lea;
3. epoca modernă – sec. al XVI-lea—al XIX-lea;
 4. epoca contemporană – sec. al XX-lea.
Pe baza celui de-al doilea criteriu, al comparabilităţii cu ştiinţa, al
caracterului ştiinţific al gândirii economice, acesta poate fiperiodizat în:
1. perioada preştiinţifică sau preclasică care tine de la începutul
până la mijlocul sec. al XVII-lea;
2. perioada ştiinţifică care tine de la mijlocul sec. al XVII până
astazi.
În cadrul gâmdirii economice se disting:
a) gândirea economică clasico-burgheză;
b) doctrina economică marxistă;
c) orientările şi şcolile economice moderne;
d) gândirea economică contemporană.

IV.Metodologia cercetării ştiinţifice a doctrinei economice

În general, metoda desemnează un ansamblu de principii, procese,
tehnici de investigaţie, reguli şi premise care în reuniunea lor operaţională
cosntituie metodologia de cercetare.
Cum obiectul de cercetare al doctrinei economice nu-l constituie
viata economică în sine, ci reflectarea realităţii sale în plan spiritual se
impune o disociere între metodologia proprie studiului economiei si cea a
cercetării doctrinelor economice.
Istoria gândirii economice beneficiază de un sistem de principii şi
criterii de investigare şi apreciere. Dintre principiile şi criteriile care trebuie
să stea la baza studiului de către doctrina economică precizăm:
1. principiul istoricităţii ce presupune ca teoriile şi doctrinele
economice să fie analizate şi explicate prin prisma condiţiilor
istorice concrete în care au apărut sau în care se manifestă;
 2. cercetarea concepţiilor economice treuie facută în raport cu
baza lor generatoare, având în vedere ca teoriile şi doctrinele
economice sunt o reflectare în plan spiritual a unor situaţii,
condiţii şi date concrete ale societăţii;
3. reflectarea, interpretarea şi fundamentarea realităţii social-
economice de către teoriile şi doctrinele economice, trebuie
făcută prin prisma intereselor sociale de grup, clasă, partid
sau naţionale bine determinate;
4. analiza şi cercetarea doctriinelor economice trebuie să
evidenţieze finalitatea şi utilitatea lor, altfel spus funcţiile
teoretice şi practice exercitate de acestea.

V. Doctrina liberalismului economic

1. Condiţiile apariţiei liberalismului clasic
Gândirea economică liberală s-a afirmat în luptă cu mercantilismul,
doctrină ce subordona interesul personal celui naţional şi justifica
amestecul statului în economie.
Liberalismul economic nu a avut ecou doar în Anglia, cu toate că
aici, el îşi va găsi expresia maturităţii. Încă din 1789 Revoluţia franceză
crease cadrul propice afirmării concepţiilor liberale, la care aderă şi Pierre
de Boisguillebert, Richard Cantillon, Etienne Bonnot de Condillac, etc.
Richard Cantillon (1697-1734), irlandez de origine, bancher în Franţa, a
enunţat principii economice dintre cele mai sistematice. Contribuţiile lui
Cantillon vizează concepţia despre avuţie şi factorii ei; banii şi rolul lor în
economie; comerţul exterior şi efectele sale asupra creşterii avuţiei.
Asemenea lui William Petty, Cantillon determină valoarea intrinsecă prin
doi factori: munca şi natura. Munca, factor de producere a avuţiei, nu este
egală, ci diferă în funcţie de cantitatea, priceperea lucrătorului, fiind
influenţată de condiţiile de lucru şi risc. Prin urmare şi veniturile obţinute din
muncă sunt diferenţiate, iar această deosebire s-ar întemeia pe argumente
naturale, deoarece, lucrătorii din diferite domenii trebuie să se afle în raport
bine determinat cu propriile produse şi servicii realizate. Deşi Cantillon a
fost printre primii gânditori ce a măsurat valoarea prin muncă totuşi, Adam
Smith este cel care va marca ruptura cu tradiţia fiziocrată, dând muncii un
statut şi un rol nou în analiză căci, pentru Smith, munca este ireductibilă şi,
înainte de toate, are calitatea de măsurătoare a valorii. În teoria banilor,
contribuţiile lui Cantillon vizează analiza valorii lor, a cererii şi ofertei de
monedă. Pentru el, valoarea intrinsecă a monedei din metal preţios,
considerată ea însăşi ca fiind marfă, este determinată ca valoarea oricărei
alte mărfi. Cantitatea de masă monetară aflată în circulaţie este
determinată de volumul schimburilor şi de viteza de circulaţie a banilor. Prin
excelenţă, liberalismul economic, libertatea economică, vor constitui
deopotrivă impulsuri, argumente şi stimulente vitale pentru dezvoltarea
producţiei şi a comerţului. Sub aspect doctrinar, liberalismul economic se
ghidează după o serie de percepţii:
 Liberalii clasici sunt adepţi ai individualismului, al
nonintervenţionalismului şi ai ordinii naturale. Afirmă că ordinea naturală
care se stabileşte în mod spontan, este valabilă nu numai pentru
fenomenele biologice (naturale) ci şi pentru cele economice. Temelia unei
economii bazate pe ordinea naturii poate fi numai proprietatea privată.
Statul are rol de asigurator a cadrului juridic, în special rolul de „paznic de
noapte”, având sarcina de a apăra proprietatea, liniştea politică, interesele
naţionale. Forma de organizare a economiei este libera concurenţă – o
condiţie necesară pentru menţinerea ordinii naturale.
  Simbolul doctrinei liberal clasice: „Homo economicus”, un
individ ce se conduce în activitatea sa pe principiul hedonist, adică el tinde
să obţină maximum de avantaj cu minim de efort.
 Problematica: în centrul preocupărilor clasicilor se află sfera
producţiei şi munca. Deci ca domeniu de investigaţie pentru liberalii clasici
este: diviziunea muncii, preţurile, capitalul, salariul, profitul, renta, echilibrul
economic, comerţul exterior.
 Teoria valorii bazată pe muncă: Cea mai complicată problemă
în ştiinţa economică este problema valorii şi a mărimii preţului. De felul cum
ea este explicată depinde înţelegerea procesului de repartiţie a venitului
naţional, cât şi a mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă. În
antichitate Aristotel a înţeles că schimbul presupune o egalitate valorică
între mărfurile destinate schimbului. Întrucât, după valoarea lor de
întrebuinţare acestea sunt foarte diferite, schimbul presupune existenţa
unui element comun. Care – i el? În Antichitate şi Evul Mediu nu s-a dat
răspuns. Liberalii au ajuns la concluzia că la baza egalităţii mărfurilor stă
munca. Teoria dată a fost analizată încă de W. Petty şi F.Quesnay, doar că
Petty considera că munca creează valoare doar în minerit, iar fiziocraţii
numai în agricultură. Numai A.Smith şi D. Ricardo au dovedit că izvorul,
mărimea valorii mărfurilor în toate ramurile o constituie munca.
 Mărimea valorii: este determinată de cantitatea de muncă ce
este depusă pentru a obţine marfa respectivă. „În toate timpurile şi în toate
locurile, este scump ceea ce se obţine cu greutate, sau costă multă muncă
pentru a o dobândi şi ieftin ceea ce se obţine uşor, sau cu foarte puţină
muncă”. „Dacă la un popor de vânători este nevoie de o muncă de două ori
mai mare pentru a ucide un castor decât pentru a vâna o căprioară rezultă
că un castor se va schimba pe două căprioare sau va valora cât două. E
natural ca ceea ce este produsul unei munci de două zile să valoreze de
două ori cât ceea ce reprezintă produsul unei munci de o zi sau de o oră.”
 Repartizarea veniturilor: Repartizarea veniturilor se face în
dependenţă cu apartenenţa individului la clasa socială, adică: ce factor de
producţie posedă:
a) Muncitorii – munca – salariu
b) Capitaliştii – capitalul – profitul
c) Proprietarii funciari – pământul – renta funciară
Spre deosebire de fiziocraţi care afirmau că venitul se creează numai
în agricultură şi provine de la natură, clasicii afirmă că el se formează în
toate ramurile.
 Salariul – singurul venit bazat pe muncă, şi reprezintă doar o
parte din valoarea creată, şi se stabileşte la minimum de existenţă. A.
Smith: „Un om trebuie întotdeauna să poată trăi din munca sa, iar salariul
trebuie să fie cel puţin suficient pentru a se întreţine. Sau chiar ceva mai
mare decât atât, altfel ar fi imposibil pentru muncitori să întemeieze şi să
ţină o familie.”
 Profitul: forţa motrice a dezvoltării economice. Mărimea lui este
proporţională cu capitalul. Profitul este munca neplătită a muncitorului.
 Banii: o marfă specială desprinsă de celelalte mărfuri, care au
apărut spontan în procesul dezvoltării schimbului. Deoarece la sporirea
avuţiei se află munca, nu comerţul, banii nu influenţează nemijlocit
dezvoltarea economică. Nu-i nimic mai puţin important ca banii. În acest
sens ce rost mai are acumularea lor? Odată câştigaţi ei urmează a fi
investiţi în producţie. A. Smith: „Banii pot fi foarte bine comparaţi cu o
şosea, care deşi serveşte circulaţia şi transportul la târg a tuturor
mărfurilor, totuşi ea nu produce nici măcar o singură claie de cereale sau
fân.”
 Teoria schimbului internaţional: Clasicii sunt fondatorii liberului
schimb. Mercantiliştii afirmau că în procesul schimbului, dacă o ţară
câştigă, cealaltă neapărat trebuie să piardă. Clasicii, lansează teza potrivit
căreia schimbul între două ţări este reciproc avantajos. Iar echilibrul dintre
export - import, se stabileşte de la sine, fără amestecul statului (Un
dezechilibru de lungă durată al balanţei era imposibil).

2. Gândirea economică a lui A. Smith.

S-a născut la 1723, într-un mic port din Scoţia, în familia unui
funcţionar al vămii. La trei ani este furat de o bandă de nomazi de unde
scapă ca prin minune. Visa să devină preot. La Universităţile din Glasgow
şi Oxford, studiază teologia, filosofia şi literatura. După terminarea
învăţăturii devine profesor de etică, apoi de filozofie la Glasgow. În 1764
-1766, întreprinde o călătorie în Franţa unde face cunoştinţă cu fiziocraţii
F.Quesnay şi Turgot, precum şi cu marii filosofi ai timpului ca Rousseau, D'
Alembert etc.
În 1776, A. Smith publică celebra sa operă „Avuţia naţiunilor.
Cercetare asupra naturii şi cauzele ei” Sintetizând cele mai de seamă
realizări ale predecesorilor săi, A. Smith creează un sistem teoretic,
analizează în ansamblu toate fenomenele economiei de piaţă, structura şi
mecanismul ei de funcţionare. Cartea dată conţine cinci părţi:
a) Este expusă diviziunea muncii şi se face analiza valorii şi a
plusprodusului (profit, renta);
b) Despre natura, acumularea şi întrebuinţarea capitalului;
c) Despre creşterea în mod diferit a belşugului la diferite naţiuni;
 d) Despre sistemele de economie politică;
e) Despre venitul suveranului sau a statului.
A. Smith consideră concepţia mercantiliştilor (avuţia şi izvorul)
absolut greşită, iar pe cea a fiziocraţilor unilaterală. El afirmă că bogăţia
unei naţiuni se compune din toate bunurile necesare vieţii, iar izvorul ei
este munca. Dar care sunt factorii creşterii acestei bogăţii? La care el
răspunde: „Creşterea productivităţii muncii ca urmare a diviziunii muncii şi
raportul dintre numărul celor întrebuinţaţi într-o muncă folositoare şi cei
care sunt întrebuinţaţi în munci neproductive.”
Productivă spune A. Smith, este munca din industrie şi agricultură,
deoarece-i plătită din capital şi aduce un sor de valoare peste cheltuielile
de producţie. Restul, munca funcţionarilor, medicilor, savanţilor pedagogilor
este neproductivă, deci ei sunt întreţinuţi din producţia creată de cei care
fac o muncă productivă. Deci cu cât munca productivă este mai mare decât
munca neproductivă va creşte bogăţia în stat. Ponderea lucrătorilor
productivi depinde de capitalul utilizat în procesul de producţie.
A. Smith afirma despre capital că reprezintă suma de bani care fiind
investită în producţie poate aduce venit. Capitalul este de două tipuri:
a) Capital fix - aduce venit fără a circula (unelte, clădiri , utilaje)
b) Capital circulant – aduce venit numai daca circulă (banii,
materii prime etc.)
Capitalul provine din economii, deoarece veniturile nu se consumă
integral, ci o parte se economisesc de unde rezultă creşterea economiilor,
iar ca rezultat are loc creşterea capitalului utilizat în producţie.
Diviziunea muncii: „Colosalul progres realizat în dezvoltarea forţei
productive a muncii şi o parte însemnată a iscusinţei, măiestriei şi agerimii
cu care ea este organizată şi aplicată, au fost probabil, rezultatul diviziunii
muncii.” A. Smith.
Şi el dă un exemplu: Zece lucrători, acţionând izolat, confecţionau
câte 20 articole pe zi. Împărţind însă între ei funcţiile şi specializându-se,
au început să producă zilnic, fiecare câte 4800 de articole. Astfel diviziunea
muncii a garantat sporirea W cu 240 ori.
Diviziunea muncii face posibilă inventarea şi implicarea maşinilor în
viaţa economică. Numai în măsura în care munca manuală se
descompune în operaţii elementare devine realizabilă industrializarea ţării.
Dar piaţa este condiţia principală a progresului tehnic, temelia oricărui
progres, deoarece, specializarea producătorilor va depinde în mare măsură
de dezvoltarea pieţii. În acelaşi timp diviziunea duce la creşterea cantităţii
de mărfuri produse care trebuie realizată mai repede.
Diviziunea muncii are loc atât în industrie cât şi în agricultură, doar că
în agricultură acest proces se face mai greu. Naţiunile superioare sunt cele
industrializate.
Interesul personal. Principiul „mâinii invizibile”
A. Smith adept al ordinii economice naturale, dar spre deosebire de
fiziocraţi (se bazau pe legile economice), el pune accent pe „homo
economicus” care mânat de interesul său personal, egoist şi îngust este
ghidat în activitatea sa de o „mână invizibilă” mâna lui Dumnezeu. Prin
voinţa divină se realizează echilibrul economic, piaţa se autoreglează şi se
realizează o armonie între interesele individuale şi interesul general al
societăţii.
Motorul activităţii economice: Interesul personal, care-l impune pe om
să muncească şi să-şi sporească avuţia, în conformitate cu principiul
hedonist (obţinerea maximului de rezultat cu minim de efort).
 Individul fiind liber în activitatea sa economică poate duce la apariţia
unei anarhii în producţie. Dar acest lucru este imposibil, afirmă A. Smith,
deoarece individul urmărind scopul obţinerii unui câştig cât mai mare, este
ghidat de o „mână invizibilă”, care asigură concordarea interesului personal
cu cel social. Mai mult, vrând să-şi atingă scopul său pur personal, individul
contribuie la satisfacerea interesului social într-o mai mare măsură.
Deoarece, „mâna invizibilă”, armonizează interesul personal cu cel
social, reglează preţurile prin intermediul concurenţei, alocă resurse,
distribuie factorii de producţie şi asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă,
este absolut inutilă orice intervenţie a statului în economie.
Forma cea mai perfectă de organizare a vieţii economice este libera
concurenţă, deplina libertate a agenţilor economici şi nu
intervenţionalismul. Deoarece:
a) Statul utilizează banii câştigaţi de alţii şi nu de sine
b) El nu cunoaşte totalitatea caracteristicilor activităţii agenţilor
economici, pentru a le acorda ajutorul necesar
c) Funcţionarii publici sunt administratori răi, fiind plătiţi din
fondurile publice, nefiind interesaţi în administrare.
Dar în cazul când interesul personal vine în contradicţie cu cel social,
atunci este nevoie de o intervenţie uşoară a statului, pentru a apăra
concurenţa, să fixeze rata maximală dobânzii, să introducă monopolul său
asupra unor domenii de activitate economică.
Rolul statului în acest caz este cel de „paznic de noapte” care trebuie
să se limiteze la trei funcţii principale:
a) Apărarea ţării
b) Administrarea justiţiei
 c) Producerea bunurilor publice şi finanţarea învăţământului
primar – cu cât omul este mai instruit, cu atât mai greu el aderă
la ideile fanatice care reprezintă izvorul permanent al
tulburărilor sociale.
Teoria valorii: Distinge două forme ale valorii ca şi Aristotel:
a) Valoare de întrebuinţare – pentru satisfacerea nevoilor (utilitate)
b) Valoare de schimb - (muncă)
Utilitatea nu poate sta la baza valorii schimbului, deoarece sunt
bunuri (ex, apa) la care creşte utilitatea dar valoarea de schimb e mică. Ex.
diamantele sunt bunuri a căror utilitate este scazută dar valoarea de
schimb este mare deci la baza valorii de schimb se află un alt izvor, decât
al utilităţii:
a) Stadiul primitiv: bunurile erau produse de un singur factor –
munca. Mărimea valorii era determinată de cantitatea de muncă
depusă sau obţinută prin schimb, iar măsura acestei munci era
dată de timpul de muncă mediu utilizat pentru producerea
bunului respectiv
b) Stadiul capitalist: deoarece la producţie în afară de muncă
participă alţi factori: natura şi capitalul, valoarea mărfurilor este
determinată de suma celor trei venituri primare.
Această valoare (preţul natural al mărfii) este limita inferioară care
stimulează producătorul de a produce bunuri destinate pieţii. Dar pe piaţă,
bunul nu se vinde la preţul natural, ci la cel de piaţă – se formează liber în
dependenţă de cerere şi oferta bunurilor.
Teoria repartiţiei bogăţiei la A. Smith : Totalitatea bunurilor produse în
societate timp de un an, în expresie monetară, formează „Produsul social”
ce se distribuie în societate sub formă de venituri. Dacă mercantiliştii
deosebeau o formă de venit (profitul comercial), iar fiziocraţii două (renta
funciară şi salariul), A. Smith evidenţiază trei forme de venit, distribuit între
clasele sociale.
 Salariul (muncitorii salariaţi): venitul obţinut în urma muncii
prestate, de către muncitorii salariaţi şi care este influenţat de următorii
factori:
a) Cantitatea şi preţul mijloacelor de existenţă necesare
muncitorilor şi familiei sale (preţul natural al muncii)
b) Cererea de braţe de muncă: preţ de piaţă a muncii
c) Starea în care se află economia: progresivă(salariul creşte),
regresivă (salariul descreşte)
d) Raportul de forţe dintre salariaţi şi patroni (muncitorii vor
salarii mari, iar patronii vor salarii mici)
 Profitul (capitaliştii): venitul obţinut de la utilizarea capitalului,
fiind influenţat de trei factori:
a) Dimensiunile capitalului investit
b) Riscul investiţiei
c) Mărimea salariului şi rentei, profitul fiind un venit rezidual
 Renta (proprietate funciară): venitul obţinut de la utilizarea
pământului, depinzând de doi factori:
a) Fertilitatea şi amplasarea terenurilor agricole
b) Raportul de forţe dintre proprietarii funciari şi arendaşi.
Deoarece salariul ajunge doar pentru existenţă, iar renta funciară
este utilizată cu precădere, în scopuri neproductive, rezultă că doar profitul
poate asigura investiţiile necesare şi prin acumularea capitalului, rezultă
creşterea economiei.