Etajul supramezocolic

Esofagul abdominal

Continuă segmentul toracal al esofagului, de la nivelul hiatului diafragmatic până la

orificiul cardic gastric; are o lungime de 2-3 cm. La nivelul diafragmei este cuprins de fascicule
musculare, care îi formează un canal de alunecare, întărit de membrana frenoesofagiană Treitz-
Laimer-Bertelli şi de muşchiul Rouget.
Raporturile esofagului abdominal sunt:
- anterior – trunchiul vagal stâng şi lobul stâng al ficatului;
- posterior – trunchiul vagal drept, diafragma şi aorta abdominală;
- la dreapta - lobul caudat hepatic;
- la stânga – fundul stomacului.
Structura este asemănătoare cu cea a segmentului toracal.
Vascularizaţia esofagului abdominal este asigurată de ramurile esofagiene ale arterei
gastrice stângi şi de arterele frenice inferioare. Sângele se întoarce prin sistemul venelor azygos
şi prin venele gastrice stângi.
Drenajul limfatic este asigurat de nodulii limfatici ai stomacului. Inervaţia este tributară
nervilor vagi, care formează plexul esofagian prin împletirea ramurilor cu fibre simpatice,
provenite din trunchiul simpatic şi aorta toracică..

Stomacul

Stomacul este segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv, situat între esofag, proximal şi
duoden, distal. Feţele sale anterioară şi posterioară sunt acoperite de peritoneu, care la nivelul
celor două curburi, mare şi mică formează epiploonul mare şi epiploonul mic.
Stomacul are forma literei "J" atunci când este gol; forma sa variază de la un individ la
altul şi în funcţie de gradul său de umplere. (fig.74).
Ca şi configuraţie externă stomacului i se descriu:
- un orificiu proximal, cardia, prin care comunică cu esofagul;
- un orificiu distal, piloric, prin care se continuă cu duodenul;
- o margine dreaptă, concavă, numită curbura mică, aflată în continuarea esofagului
abdominal;
- o margine stângă, convexă, numită curbura mare, de pe care se desprinde epiploonul
mare;
- o faţă anterioară, orientată uşor superior;
- o faţă posterioară, care priveşte spre inferior;
- un mic şanţ la nivelul curburii mici, în apropierea pilorului, numit incizura angulară,
care delimitează segmentul vertical de cel orizontal;
- incizura cardică (unghiul lui His), între flancul stâng al esofagului abdominal şi fundul
stomacului. (fig.75)
Din punct de vedere macroscopic, stomacul se compune din:
- porţiunea cardică – teritoriul din jurul cardiei;
- fundul sau fornixul – partea situată deasupra orizontalei care trece prin unghiul His;
- corpul – continuă fundul până la un plan oblic prin incizura angulară;
 - porţiunea pilorică – între incizura angulară şi şanţul duodenopiloric (dat de vena
prepilorică). Această porţiune se subîmparte în antrul sau vestibulul piloric, un prim segment mai
dilatat şi în canalul piloric, segment cilindric scurt;
- pilorul – este porţiunea terminală, format din sfincterul piloric, care circumscrie orificiul
piloric.
Porţiunea cardică, fundul şi corpul alcătuiesc segmentul vertical al stomacului, cu rol
digestiv, în timp ce porţiunea pilorică reprezintă segmentul orizontal, cu funcţie evacuatorie.
Configuraţia internă a stomacului este reliefată prin prezenţa a numeroase pliuri mucoase
neregulate, iar la nivelul curburilor se remarcă pliurile longitudinale. La nivelul orificiului cardic
există o plică mucoasă constantă, valvula esofagiană Gubaroff. Pliurile delimitează, prin
anastomozare, ariile gastrice, pe suprafaţa cărora se observă mici ridicături - pliuri viloase, între
care se delimitează depresiuni – foveole sau cripte gastrice.(fig.76).
De la interior spre exterior peretele gastric este format din patru tunici:
- mucoasa – stratul cel mai gros, cu glande secretorii (mucus, acid clorhidric, pepsinogen,
gastrină);
- submucoasa – conţine vase şi plexul nervos vegetativ Meissner;
- musculara – cu un strat longitudinal de-a lungul curburilor, un strat circular, care la
nivelul pilorului formează un sfincter puternic şi un strat oblic la nivelul celor doi pereţi;
- seroasa – peritoneul care acoperă stomacul, mai puţin o mică zonă pe faţa posterioară a
fornixului, unde stomacul aderă de diafragmă. Peritoneul gastric se continuă la nivelul curburilor
cu o serie de ligamente, care leagă stomacul de organele vecine: gastro-colic (între curbura mare
şi colonul transvers), gastro-lienal (între fornix şi faţa viscerală a slinei) şi gastro-frenic.
Topografic, stomacul este situat în etajul supramezocolic şi se proiectează anterior în
epigastru şi hipocondrul stâng. În dreapta este acoperit de lobul stâng şi lobul caudat hepatic; aria
rămasă neacoperită vine în contact direct cu peretele anterior al abdomenului în limitele
triunghiului Labbe, delimitat astfel:
- la dreapta – marginea anterioară/inferioară a ficatului;
- la stânga – rebordul costal stâng;
- inferior – orizontala care uneşte cartilajele costale IX din dreapta şi stânga.
Zona corespunzătoare hipocondrului stâng este acoperită de coastele V-IX; este denumită
spaţiul semilunar al lui Traube, are formă semilunară cu următoarele limite:
- superior – linia convexă pe sub vârful cordului, urmând cupola stângă a diafragmei şi
marginea anterioară a splinei;
- inferior – rebordul costal stâng.
Alte raporturi ale stomacului sunt:
- posterior – prin intermediul bursei omentale cu corpul pancreasului, polul superior al
rinichiului stâng, glanda suprarenală stângă, faţa viscerală a splinei, mezocolonul transvers şi
flexura duodeno-jejunală;
- orificiul cardic – se proiectează la nivelul vertebrei T 11;
- fundul stomacului – prin intermediul diafragmei vine în contact cu pleura, baza
plămânului stâng şi inimă;
- pilorul – este anterior vertebrelor L1-L2.(fig.77, 78).

Vascularizaţia stomacului

Arterele care contribuie la vascularizaţia stomacului sunt:

 - arcada arterială a micii curburi – formată prin anastomozarea arterei gastrice stângi din
trunchiul celiac cu artera gastrică dreaptă din artera hepatică comună;
- arcada arterială a marii curburi – formată prin anastomozarea arterei gastroepiploice
stângă din artera lienală cu artera gastroepiplocă dreaptă din artera gastroduodenală;
- ramuri anterioare şi posterioare desprinse din cele două arcade - pentru cele două feţe
ale stomacului;
- artere gastrice scurte din artera lienală – pentru fornixul gastric (fig.79).
Venele însoţesc arterele se drenează în vena portă sau în venele tributare acesteia.

Inervaţia stomacului

Stomacul este inervat de nervi simpatici şi parasimpatici. Nervii simpatici ai stomacului

derivă din plexuri autonome periarteriale, dintre care cel mai mare este plexul celiac. Inervaţia
parasimpatică este asigurată de nervul vag, care dă naştere unor trunchiuri, anterior şi posterior,
destinate celor două feţe ale stomacului. Din ramuri fine simpatice şi parasimpatice iau naştere
plexurile Meissner şi Auerbach, localizate în submucoasă şi musculară.

Drenajul limfatic al stomacului

Vasele limfatice, în cea mai mare, parte urmăresc cursul arterelor şi sunt reprezentate de
două reţele mucoasă şi musculară, care se unesc într-o reţea subperitoneală cu patru teritorii de
drenaj:
- noduli limfatici gastrici stângi – pentru curbura mică, corp şi fornix;
- noduli limfatici gastroepiploici drepţi – pentru pilor, partea inferioară a corpului, prima
porţiune a duodenului şi capul pancreasului;
- noduli limfatici pancreaticolienali – pentru curbura mare;
- noduli limfatici gastrici drepţi şi pilorici superiori – pentru partea inferioară a curburii
mici şi pilor.
Din toate teritoriile de mai sus, limfa este drenată în nodulii limfatici situaţi în jurul
trunchiului celiac. (fig.80).

Duodenul

Duodenul este prima porţiune a intestinului subţire; el continuă stomacul de la orificiul

piloric şi se continuă cu jejunul de la nivelul jonţiunii duodenojejunale.
Duodenul are formă de potcoavă, cu concavitatea orientată în sus şi spre stânga. Măsoară
30 cm, aprox. 12 lăţimi de deget.
Configuraţie externă – se remarcă cele patru segmente ale duodenului, despărţite prin
flexuri sau unghiuri.
- porţiunea superioară sau bulbul, de la pilor se continuă la dreapta spre colul veziculei
biliare, trecând anterior corpului vertebrei L1; la limita de trecere spre segmentul următor
formează flexura duodenală superioară;
- porţiunea descendentă coboară de-a lungul coloanei vertebrale, anterior vertebrelor L2
şi L3; la nivelul vertebrei L4 coteşte la stânga, prin flexura duodenală inferioară;
- porţiunea orizontală încrucişează coloana la nivelul vertebrei L4; acest segment poate
lipsi;
 - porţiunea ascendentă urcă pe flancul stâng al coloanei, spre joncţiunea duodenojejunală
până la vertebra L2; la acest nivel duodenul este ancorat de pilierul diafragmatic stâng prin
ligamentul suspensor al duodenului Treitz.
Configuraţia internă
Prima porţiune a duodenul este netedă, pliurile circulare Kerkring, caracteristice
evidenţiindu-se doar de la nivelul segmentului descendent. Pe porţiunea posteromedială a
segmentului descendent coboară o plică mucoasă longitudinală, dată de coledoc; aceasta se
termină printr-o papilă – papila duodenală mare, sediul deschiderii coledocului şi canalului
pancreatic principal Wirsung. Mai sus (2-3 cm), pe acelaşi pliu longitudial se găseşte papila
mică, unde se deschide canalul pancreatic secundar Santorini. (fig.81).
Structura duodenului este reprezentată de aceleaşi patru straturi caracteristice tubului
digestiv, cu câteva particularităţi.
- mucoasa conţine foliculi limfatici solitari;
- submucoasa prezintă glandele lui Brunner, caracteristice d.p.v. histologic duodenului,
întise până la nivelul papilei duodenal mari;
- musculara este formată din două straturi netede, unul longitudinal extern şi unul circular
intern, puternic; contracţia fibrelor musculare asigură mişcările de segmentare, pendulare tonice
şi peristaltice;
- seroasa sau peritoneul înveleşte doar primul segment asigurându-i mobilitatea
(epiploonul mic, prin ligamentul hepatoduodenal). Restul duodenului este situat secundar
retroperitoneal şi strâns ataşat de peretele abdominal posterior (acoperit doar anterior de
peritoneu). Rădăcina mezenterului intersectează porţiunea orizontală a duodenului, iar rădăcina
mezocolonului transvers întretaie porţiunea descendentă. Din această cauză, faţa anterioară a
duodenului are raporturi topografice atât cu etajul supramezocolic, cât şi cu cel inframezocolic.
Raporturile topografice ale duodenului
Raportat la peretele abdominal anterior, duodenul se delimitează astfel:
- superior – orizontala care uneşte extremităţile anterioare ale coastelor VIII;
- inferior – orizontala care întretaie ombilicul;
- la dreapta – verticala la 3-4 cm de planul mediosagital;
- la stânga – verticala la 2 cm de planul mediosagital.
Cele patru porţiuni ale duodenului au raporturi diferite.
Prima porţiune:
- superior – lobul pătrat al ficatului, colul colecistului;
- inferior – capul pancreasului;
- posterior – coledocul, vena portă şi artera gastroduodenală.
Segmentul descendent:
- antero-superior (deasupra mezocolonului transvers) – faţa viscerală a ficatului,
colecistul, extremitatea dreaptă a colonului transvers;
- antero-inferior (sub mezocolonul transvers) – ansele jejunale;
- posterior – aria perihilară a rinichiului drept, pediculul renal drept, partea superioară a
ureterului drept;
- lateral – ficat şi colon ascendent;
- medial – capul pancreasului.
Segmentul orizontal:
- superior – capul pancreasului;
- inferior – ansele jejunale;
 - anterior – vasele mezenterice superioare;
- posterior – vena cavă inferioară, aorta, coloana vertebrală.
Porţiunea ascendentă:
- anterior – antrul piloric, prin intermediul mezocolonului transvers;
- posterior – vasele renale din stânga;
- la dreapta – aorta şi rădăcina mezenterului;
- la stânga – marginea internă a rinichiului stâng.(fig.82)
Fosetele peritoneale sau recesurile sunt situate în vecinătatea duodenului:
- superioară şi inferioară: triunghiulare, delimitate de plicile duodenojejunală şi
duodenomezocolică, întinse de la porţiunea ascendentă şi flexura duodenojejunală înspre
peritoneul parietal superior;
- retroduodenal: înapoia porţiunii orizontale;
- paraduodenal – la stânga segmentului ascendent.

Vascularizaţia şi inervaţia duodenului

Duodenul are o vascularizaţie comună cu capul pancreasului. Din artera gastroduodenală

(ramură a arterei hepatice) se desprind două artere pancreaticoduodenale superioare, iar din
artera mezenterică superioară alte două artere pancreaticoduodenale inferioare. Aceste artere
formează, între capul pancreasului şi potcoava duodenală, două arcade arteriale, din care se
desprind ramuri pancreatice şi duodenale. Porţiunea superioară a duodenului este vascularizată
direct din artera gastroduodenală. Venele însoţesc arterele şi se varsă în vena mezenterică
superioară.
Limfa de la nivelul duodenului este drenată de nodulii limfatici pilorici, hepatici şi
celiaci.
Este asigurată de trunchiul vagal anterior pentru porţiunea superioară şi de plexul celiac
în rest.

Ficatul

Ficatul este cel mai voluminos viscer, fiind de fapt o glandă anexată tubului digestiv;
cântăreşte aproximativ 1500-2000 g. Din punct de vedere topografic este situat în etajul
supramezocolic al marii cavităţi peritoneale, proiectându-se în hipocondrul drept, epigastru şi
parţial în hipocondrul stâng.
Configuraţia externă
Ficatul se aseamănă cu segmentul superior al unui ovoid orientat transversal şi secţionat
printr-un plan oblic ascendent de la dreapta la stânga. Astfel, are o faţă superioară convexă, o
faţă inferioară plană, despărţite printr-o margine anterioară ascuţită şi două extremităţi, cea
dreaptă mai voluminoasă. Este lucios şi neted, de culoare roşie-brună (în funcţie de cantitatea de
sânge pe care o conţine), consistenţă dură, friabil şi puţin elastic. La exterior ficatul apare format
din doi lobi, drept şi stâng. Limita celor doi lobi este dată de ligamentul falciform (vezi mai jos)
pe faţa superioară şi de şanţul sagital stâng pe faţa inferioară, astfel încât lobul drept este mai
mare. (fig.83, 84).
Faţa superioară sau diafragmatică este situată aproape în întregime sub cupola
diafragmatică, prin intermediul căreia vine în raport cu pleurele, bazele pulmonare, pericard şi
inimă. Porţiunea neacoperită de peritoneu (parietoabdominală) are raporturi cu peretele
abdominal anterior, în limitele unui spaţiu triunghiular, variabil delimitat de cele două reborduri
costale şi linia care uneşte extremitatea anterioară a cartilajului coastei X din dreapta cu cel al
coastei VIII din stânga. Peritoneul acoperă aproape în întregime această faţă, mai puţin un mic
teritoriu situat posterior – area nuda – ce aderă de diafragm.
Faţa inferioară sau viscerală prezintă un desen dispus sub forma literei H, determinat de
două şanţuri sagitale (antero-posterioare), drept şi stâng, unite printr-un şanţ transversal.
Şanţurile sagitale prezintă, la rândul lor, un segment anterior şanţului transversal şi un segment
posterior acestuia.
Segmentul anterior al şanţului sagital drept cuprinde fosa colecistului, iar segmentul
posterior şanţul venei cave inferioare.
Segmentul anterior al şanţului sagital stâng conţine fisura ligamentul rotund al ficatului
(rest al venei ombilicale obliterate), în timp ce la nivelul şanţului posterior se află fisura
ligamentului venos al lui Aranţius (rămăşiţa fibrozată a canalului de legătură între vena
ombilicală şi vena cavă inferioară, la făt).
Şanţul transversal adăposteşte hilul ficatului, care delimitează lobul pătrat situat anterior,
de lobul caudat (al lui Spiegel) posterior.
Cei doi lobi ai ficatului prezintă pe faţa viscerală raporturi diferite:
-lobul drept: impresiunea colică dată de flexura colică dreaptă, impresiunea renală dată de
polul superior al rinichiului drept, impresiunea suprarenală a glandei respective şi impresiunea
duodenală determinată de flexura duodenală superioară.
- lobul stâng: impresiunea gastrică, mare, impresiunea esofagiană şi tuberozitatea
omentală a ficatului, proeminenţă rotunjită, anterioară inserţiei epiploonului mic.
Marginea inferioară a ficatului, ascuţită, este oblic ascendentă de la dreapta la stânga; ea
prezintă două mici incizuri, la dreapta cea a colecistului, iar la stânga a ligamentului rotund.
Peritoneul acoperă cea mai mare porţiune a ficatului. La nivelul feţei superioare dă
naştere ligamentului falciform, dispus sagital, ascendent de la nivelul peretelui abdominal
anterior (zona ombilicală), la faţa diafragmatică. Marginea inferioară a acestui ligament conţine
ligamentul rotund, care abordează faţa viscerală, în fisura cu acelaşi nume. Prin divergenţa în
plan frontal a foiţelor ligamentului falciform pe faţa superioară a ficatului rezultă ligamentul
coronar. Acesta se continuă spre cele două extremităţi ale ficatului sub forma ligamentelor
triunghiulare. Epiploonul mic se întinde între diafragmă, esofagul abdominal, mica curbură
gastrică, prima porţiune a duodenului şi faţa viscerală a ficatului – şanţul transversal şi porţiunea
retrohilară a şanţului sagital stâng; el cuprinde ligamentele freno-esofago-gastric şi hepato-
duodenal. Între foiţele ligamentului hepato-duodenal se situează elementele pediculului hepatic.
Formaţiuni peritoneale inconstante sunt ligamentele hepato-colic (pentru flexura dreaptă a
colonului) şi hepato-renal (pe faţa anterioară a rinichiului drept).
Configuraţia internă
Parenchimul hepatic este format din lobuli, care reprezintă unităţile morfo-funcţionale.
Între trei lobuli învecinaţi se delimitează un spaţiu port/interlobular, care conţine ultimele
ramificaţii ale venei porte (venă interlobulară) şi arterei hepatice(arteră interlobulară), precum şi
un duct biliar şi un vas limfatic. La periferia lobulilor sunt vasele perilobulare. În cadrul unui
lobul celulele hepatice sunt dispuse sub formă de lame, între care se găsesc capilare sinusoide.
Lamele hepatocitare şi capilarele sinusoide converg radiar spre o venă situată în axa centrală a
lobulului, numită venă centrolobulară. Din unirea venelor centrolobulare iau naştere venele
sublobulare, iar din acestea cele trei vene hepatice. Între feţele de contact ale şirurilor de
hepatocite de formează capilarele biliare.
 Vascularizaţia arterială şi venoasă a ficatului

Ficatul prezintă un pedicul aferent (artera hepatică proprie şi vena portă) şi un pedicul
eferent (venele hepatice).
Artera hepatică comună este ramură a trunchiului celiac; înapoia pilorului se ramifică în
artera gastroduodenală şi artera hepatică proprie. Artera hepatică proprie asigură vascularizaţia
nutritivă a ficatului. De la origine, se alătură pediculului hepatic, fiind cuprinsă între foiţele
ligamentului hepato-duodenal. Poziţia elementelor pediculului este: anterior stânga artera,
anterior dreapta ductul biliar hepatic, posterior vena portă. La nivelul hilului se divide într-o
ramură stângă şi una dreaptă pentru cei doi lobi; din ramura dreaptă emite artera cistică pentru
vezicula biliară. Lobul caudat este vascularizat de ambele ramuri.
Vena portă asigură circulaţia funcţională a ficatului, aprox. 80% din debit. Această venă
aduce sânge din segmentul infradiafragmatic al tubului digestiv, pancreas şi splină, formându-se
ca trunchi posterior colului pancreatic, prin unirea a două ramuri reprezentate de venele
mezenterice şi lienală. Ca şi artera hepatică proprie, ajunge la nivelul hilului printre foiţele
ligamentului hepato-duodenal, posterior de arteră şi ductul biliar.(Este singurul pedicul în care
vena se plasează posterior arterei !!). În ficat se ramifică, comportându-se identic arterei
hepatice.
Venele hepatice asigură drenajul eferent al ficatului. În număr de trei – dreaptă,
intermediară şi stângă, conduc sângele din ficat în vena cavă inferioară.

Drenajul limfatic al ficatului

Vasele limfatice ale ficatului drenează în nodulii limfatici parasternali, frenici, hepatici şi
celiaci.

Inervaţia ficatului
Este mixtă simpatico-parasimpatică, din plexul celiac şi nervul vag.

Segmentarea hepatică
Ficatul este împărţit în teritorii funcţionale şi anatomo-chirurgicale pe baza distribuţiei
intrahepatice a ramurilor venei porte, dar şi pe dispoziţia celor trei vene hepatice.
Segmentarea portală se bazează pe existenţa a trei scizuri sagitale, lipsite de ramuri
portale şi biliare, conţinând numai vene.
Scizura principală sau intermediară întretaie faţa diafragmatică la drepta liniei de inserţie
a ligamentului falciform şi faţa viscerală de-a lungul liniei care uneşte fundul fosei colecistice cu
mijlocul hilului şi marginea stângă a venei cave inferioare.
Scizura dreaptă se suprapune celei principale pe faţa viscerală, iar pe faţa diafragmatică
începe la ½ distanţei dintre fundul colecistului şi extremitatea dreaptă a ficatului şi se termină la
vărsarea venei hepatice din dreapta în vena cavă inferioară.
Scizura stângă urmează linia de inserţie a ligamentului falciform pe faţa diafragmatică şi
şanţul sagital stâng pe faţa viscerală.
Scizura principală împarte ficatul într-un lob real drept şi unul real tâng. Lobul caudat
aparţine ambilor lobi reali, în timp ce lobul pătrat doar celui stâng. Scizura dreaptă subîmparte
lobul drept într-un segment anterior şi unul posterior, iar scizura stângă subîmparte lobul stâng
într-un segment lateral şi unul medial. Fiecare din cele patru segmente se subdivid în opt
subsegmente, fiecare având ramuri portale şi biliare proprii.
Segmentarea conform venelor hepatice are un interes practic mai redus; din scizurile
principale care adăpostesc venele se desprind scizuri secundare, ale afluenţilor. Fiecare afluent al
venelor hepatice drenează 2-3 segmente portale, excepţie făcând doar lobul caudat drenat direct
în vena cavă inferioară.

Căile biliare

Bila formată la nivelul celulelor hepatice ajunge în duoden printr-un sistem de canale care
formează căile biliare. Unele dintre acestea sunt situate în interiorul ficatului şi reprezintă căile
biliare intrahepatice, altele se găsesc în afara acestuia formând căile biliare extrahepatice.
Căile biliare intrahepatice au la origine canaliculele biliare; din acestea se formează două
ducte hepatice, drept şi stâng. La rândul lor, canaliculele biliare sunt formate din capilare biliare,
care nu au perete propriu, ele fiind dispuse sub forma unui şanţ în peretele celulei hepatice. La
periferia lobulului hepatic capilarele se continuă cu canalicule cu pereţi proprii cu următoarea
succesiune: intralobulare, perilobulare şi interlobulare. Ductul hepatic drept ia naştere dintr-o
ramură anterioară şi una posterioară, la care se adaugă un duct de la lobul caudat. Ductul hepatic
stâng rezultă din unirea unei ramuri laterale, o ramură medială, plus un duct de la lobul caudat.
La nivelul hilului hepatic se formează ductul hepatic/biliar comun.
Căile biliare extrahepatice sunt reprezentate de ductul hepatic comun, ductul cistic,
vezicula biliară şi canalul coledoc. (fig.85).
Ductul hepatic comun coboară de la nivelul hilului hepatic, situându-se între foiţele
ligamentului hepato-duodenal, împreună cu artera hepatică proprie şi vena portă. Trece posterior
de prima porţiune a duodenului, unde recepţionează ductul cistic.
Ductul cistic leagă colecistul de calea biliară principală, având un traiect oblic
descendent, spre stânga şi posterior.
Vezicula biliară sau colecistul este situată pe faţa viscerală a ficatului, la nivelul
segmentului anterior al şanţului sagital drept, fiind parţial acoperită de peritoneu. Are formă de
pară, cu axa lungă oblic ascendentă spre stânga. Părţile componente sunt: fundul, corpul şi colul.
Fundul depăşeşte marginea inferioară a ficatului, plasându-se în apropierea peretelui abdominal
anterior, pe care se proiectează în punctul în care marginea laterală a muşchiului drept abdominal
întretaie coasta X din dreapta (punct cistic). Corpul se îngustează treptat spre col, având un ultim
segment numit infundibul. Colul se uneşte cu ductul cistic pentru a forma ductul biliar şi are
raporturi cu flexura duodenală superioară. Membrana mucoasă care căptuşeşte colecistul este
dispusă sub forma unor pliuri, iar la nivelul colului formează valvule spiralate.
Irigaţia arterială a colecistului este asigurată de artera cistică, ramură din artera hepatică
proprie; drenajul venos se face spre vena portă. Limfaticele sunt colectate de nodulii limfatici
hepatici, de unde ajung în nodulii celiaci. Inervaţia este mixtă, asigurată de plexul celiac şi
trunchiul vagal stâng.
Ductul coledoc continuă ductul hepatic comun (împreună cu care formează calea biliară
principală), de la confluenţa hepatocistică la porţiunea descendentă a duodenului. Prima porţiune
este retroduodenală, devine apoi retropancreatic, pentru ca în porţiunea distală să străbată
peretele intern al segmentului descendent duodenal şi să se deschidă împreună cu ductul
pancreatic principal în ampula hepatopancreatică.
 În structura căilor biliare se remarcă tunica de miofibre netede care, din loc în loc,
formează sfinctere: preampular al ductului coledoc, complexul sfincterian Oddi, sfincterul
Lütkens al colecistului, sfincterul Mirizzi al ductului hepatic comun.

Pancreasul

Pancreasul este o glandă cu secreţie mixtă, de formă neregulată, comparat cu un ciocan

sau cârlig dispus transversal, de culoare roz-cenuşie, lobulat la suprafaţă, consistent la palpare,
dar friabil.
Pe peretele abdominal anterior se proiectează în epigastru şi hipocondrul stâng, într-un
patrulater delimitat astfel:
- superior: orizontala ce uneşte extremităţile anterioare ale coastelor VIII;
- inferior: orizontala situată la 2 lăţimi de deget deasupra ombilicului;
- la dreapta: verticala la 2 lăţimi de deget lateral de planul mediosagital;
- la stânga: verticala la 2 cm medial de linia medioinghinală.
Corpul pancreasului este situat transversal, anterior vertebrei L1, urcând uşor de la
dreapta spre stânga. Extremităţile sale sunt posterioare comparativ corpului.
Locul de vărsare al canalului pancreatic principal Wirsung în duoden (punctul dureros) se
proiectează pe peretele anterior al abdomenului la 5-7 cm mai sus de ombilic, pe linia care-l
uneşte pe acesta cu axila dreaptă.
Configuraţia externă
Este format dintr-un cap, un corp şi o coadă; colul uneşte capul cu corpul. (fig.86).
Capul, adăpostit în curbura duodenului este un segment voluminos, aproximativ circular,
din care se desprinde o prelungire infero-posterioară – proces uncinat – înapoia vaselor
mezenterice superioare. Anterior, capul pancreasul este transversat de rădăcina mezocolonului
transvers; aceasta îl împarte într-o porţiune supramezocolică în raport cu vestibulul bursei
omentale şi pilorul şi într-o porţiune inframezocolică, care se raportează colonului transvers şi
anselor jejunale. Posterior capului se situează ductul coledoc, arcadele vasculare pancreatico-
duodenale, vena cavă inferioară şi pediculul renal drept. Între faţa posterioară a capului
pancreatic şi ultimele două formaţiuni enumerate se interpune fascia de coalescenţă
retroduodeno-pancreatică a lui Treitz.
Colul este un segment îngust şi scurt, interpus între cap şi corp. El prezintă două incizuri,
superioară şi inferioară. În incizura superioară se mulează bulbul duodenal şi ia naştere artera
gastroduodenală din artera hepatică comună, iar în incizura inferioară se găsesc vasele
mezenterice superioare. Posterior de col se formează trunchiul venei porte.
Corpul este alungit transversal, ascendent de la dreapta spre stânga; are formă
triunghiulară, cu o faţă anterioară, una posterioară şi una inferioară, despărţite prin trei margini-
superioară, anterioară şi inferioară. (fig.87).
- Faţa anterioară este acoperită de peritoneul parietal, delimitând împreună cu faţa
posterioară a stomacului bursa omentală;
- Faţa posterioară vine în raport, prin intermediul fasciei de coalescenţă retroduodeno-
pancreatice a lui Treitz, cu aorta abdominală, originea arterei mezenterice superioare, vena renală
stângă, rinichiul stâng, vasele splenice, coloana şi diafragma;
- Faţa inferioară, acoperită de peritoneu, prezintă raporturi cu flexura duodeno-jejunală,
ansele jejunale şi colonul transvers.
- Marginea superioară are raporturi cu trunchiul celiac, plexul celiac şi artera splenică;
 - Marginea anterioară serveşte inserţiei mezocolonului transvers;
- Marginea inferioară este situată pe peretele abdominal posterior.
Coada este acoperită de peritoneu şi este conectată la hilul splenic prin ligamentul
pancreatico-lienal.
Configuraţia internă
Capsula conjunctivă înveleşte pancreasul la exterior şi emană septuri spre interior, care
separă incomplet parenchimul în lobuli. Pancreasul are o parte exocrină, formată din acini
(aprox.97%), care secretă sucul pancreatic şi o parte endocrină (3%), insulele Langerhans, care
secretă insulina şi glucagonul. Sucul pancreatic este drenat în duoden prin intermediul ductului
principal Wirsung şi al celui accesor Santorini.
Ductul principal începe la nivelul cozii, parcurge corpul, iar la nivelul colului se
încurbează inferior, la dreapta şi posterior, traversează capul, pentru a se vărsa în porţiunea
descendentă a duodenului;(în papila duodenală mare, unit sau separat de canalul coledoc). Pe tot
parcursul recepţionează colectoare, orientate perpendicular pe axa sa. La locul de drenare este
prevăzut cu un manşon de fibre musculare netede, asemănător unui sfincter.
Ductul accesor este un afluent al celui principal, de la nivelul colului pancreatic. Se
deschide în porţiunea descendentă a duodenului la nivelul papilei mici, situată cu 2-3 cm
deasupra papilei mari.

Vascularizaţia şi inervaţia

Capul pancreasului, împreună cu duodenul, este vascularizat de arcadele pancreatico-

duodenale superioară şi inferioară. Corpul şi coada primesc ramuri din artera splenică, variabile
ca origine şi traiect.
Venele pancreasului însoţesc arterele şi se drenează direct în trunchiul venei porte sau în
venele splenică şi mezenterică superioară.
Limfaticele pancreasului urmează cursul vaselor sanguine spre nodulii limfatici hepatici,
celiaci, mezenterici superiori şi pancreaticolienali.
Inervaţia este asigurată de plexul celiac, prin intermediul unor plexuri vegetative care
însoţesc arterele hepatică comună, splenică şi mezenterică superioară.

Splina

Splina este un organ hemolimfatic, netedă, roşie-închisă, elastică şi foarte friabilă.

Topografic, splina este situată în etajul supramezocolic al marii cavităţi peritoneale, proiectându-
se pe peretele anterior al abdomenului în hipocondrul stâng.
Configuraţia externă
Splina are forma unui ovoid orientat dinspre postero-superior spre antero-inferior;
extremitatea anterioară este mai voluminoasă decât cea posterioară. Axa lungă corespunde
coastei a X-a, fără a depăşi însă cu extremitatea anterioară linia costo-articulară, care uneşte
capătul anterior al coastei X din stânga cu articulaţia sternoclaviculară de aceeaşi parte. Faţa
convexă sau diafragmatică pătrunde superior până în spaţiul al optulea intercostal, coborând până
la coasta a XI-a. Prin intermediul cupolei diafragmatice această faţă vine în raport cu recesul
pleural costodiafragmatic stâng şi baza plămânului stâng. Faţa viscerală este orientată antero-
medial, fiind împărţită, datorită raporturilor de vecinătate, în trei regiuni: faţa gastrică, anterioară
hilului, în raport cu fundul stomacului; faţa renală, retrohilară, în raport cu suprarenala stângă şi
polul superior al rinichiului stâng; faţa colică, inferioară, în contact cu flexura stângă a colonului
transvers. Hilul splenic se formează la unirea feţelor gastrică şi renală. Cele două feţe sunt
separate printr-o margine superioară şi una inferioară. (fig.88).
Fiecare faţă a splinei este acoperită complet de peritoneul visceral, care dă naştere unor
ligamente spre organele vecine: ligamentul lienorenal, spre faţa anterioară a rinichiului stâng,
ligamentul pancreaticolienal, în care este inclusă coada pancreasului, ligamentul gastrosplenic,
spre curbura mare a stomacului, ligamentul frenicocolic, care uneşte diafragma cu flexura colică
stângă şi ligamentul frenicolienal / lig. suspensor al splinei, între extremitatea superioară a
splinei şi diafragma.
Configuraţia internă
Tunica fibroasă îmbracă splina sub peritoneu şi trimite în profunzime septuri conjunctive
(trabecule), care împart pulpa în areole cu diametru de 2-4 mm; trabeculele conţin artere, care
prin diviziuni succesive dau naştere arteriolelor de care sunt ataşaţi foliculii limfatici. Areolele
conţin ţesut reticular şi hematii degradate, cu care formează pulpa roşie; pulpa albă este
reprezentată de foliculii limfatici şi ţesutul limfoid perivascular.

Vascularizaţia şi inervaţia splinei

Splina este vascularizată de artera splenică, ramură primară a trunchiului celiac. Artera
are un traiect sinuos spre stânga, transversală de-a lungul marginii superioare a pancreasului,
apoi pe faţa anterioară a acestuia de unde ajunge în hil între foiţele ligamentului
pancreaticolienal.
Venele splinei sunt drenate de vena splenică. Situată anterior arterei, aceasta este tributară
trunchiului venei porte.
Drenajul limfatic este asigurat de nodulii limfatici din hil şi apoi de nodulii limfatici
pancreaticolienali.
Inervaţia splinei provine din plexul celiac, printr-un plex alăturat arterei lienale.

Trunchiul celiac

Reprezintă sursa principală de vascularizaţie a organelor etajului supramezocolic.

Trunchiul celiac este o ramură impară, viscerală cu origine de pe faţa anterioară a aortei
abdominale, în dreptul vertebrei T 12 sau L1. Are un traiect scurt, aprox. 1-3 cm, după care se
trifurcă în arterele hepatică comună, splenică şi gastrică stângă. (fig.79).

Artera gastrică stângă

Este cea mai subţire ramură; are un traiect ascendent spre stânga, după care se încurbează
inferior pentru a aborda extremitatea superioară a micii curburi gastrice. Emite ramuri anterioare
şi posterioare pentru cele două feţe ale stomacului, dar ţi ramuri pentru esofagul abdominal. Se
anastomozează cu artera gastrică dreaptă din artera hepatică proprie şi formează arcada arterială
a micii curburi gastrice.

Artera hepatică comună

 Artera hepatică comună este ramura cea mai groasă; se îndreaptă spre dreapta, pe
marginea superioară a pancreasului şi pătrunde între foiţele ligamentului hepatoduodenal. Înainte
de a aborda acest ligament se divide în artera hepatică proprie şi artera gastroduodenală:
Artera hepatică proprie – plasată între foiţele ligamentului hepatoduodenal, anterior şi la
stânga (faţă de ductul biliar-anterior şi la dreapta şi vena portă-posterior); sub hilul hepatic se
ramifică într-o ramură dreaptă, din care se desprinde artera cistică (pentru colecist) şi o ramură
stângă;
Artera gastrică dreaptă - este originară din porţiunea incipientă a arterei hepatice proprii.
Se anastomozează cu artera gastrică stângă din trunchiul celiac şi formează arcada arterială a
micii curburi gastrice.
Artera gastroduodenală - emerge din artera hepatică comună înapoia primei porţiuni a
duodenului şi se divide în artera gastroepiploică dreaptă, situată între foiţele epiploonului mare,
pe extremitatea inferioară a marii curburi gastrice (aceasta se anastomozează cu artera
gastroepiploică stângă din artera splenică, formând arcada arterială a marii curburi gastrice) şi
artera pancreatico-duodenală superioară, care coboară de-a lungul coledocului şi realizează
arcada pancreatico-duodenală împreună cu artera pancreatico-duodenală inferioară, prima
ramură a arterei mezenterice superioare. Această arcadă irigă duodenul şi capul pancreasului.

Artera splenică

Artera splenică este cea mai lungă ramură, având un traiect sinuos, transversal spre
stânga, de-a lungul marginii superioare a pancreasului. Prin intermediul ligamentului
pancreaticolienal ajunge în hilul splinei. În traiectul său spre splină furnizează artera
gastroepiploică stângă, care contribuie împreună cu omoloaga dreaptă la realizarea arcadei
arteriale a marii curburi gastrice şi la irigarea epiploonului mare, arterele gastrice scurte pentru
fornixul stomacului şi numeroase ramuri pancreatice.