“Paradoxul” Facerii

Facere capitolul 1 (primul capitol biblic)

1 La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.

2 Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi
Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.
3 Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină! Şi a fost lumină.
4 Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu
lumina de întuneric.
5 Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit
noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.

Apocalipsa capitolul 22 (ultimul capitol biblic)

1 Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care
izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului,
2 Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte
pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul;
şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.
3 Nici un blestem nu va mai fi. Şi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va
fi în ea şi slugile Lui Îi vor sluji Lui.
4 Şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor.
5 Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de
lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor
împărăţi în vecii vecilor.
 Unul dintre cele mai evidente paradoxuri, în Sfânta Scriptură, se găsește în
Cartea Facerii, în capitolul 1. Deși știm cu certitudine că doar în ziua a patra
Dumnezeu a creat “…luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să
despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi
anii, și să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul.”
(Fc. 1; 14-15), vedem totuși că, în ziua întâi, Dumnezeu poruncește “Să fie
lumină!” Paradoxul după cum vedem, este tocmai acela că în ziua întâi lumina
exista în sensul de creată, fără a fi nevoie de luminătorii creați abia în ziua a patra.

Întrebarea este: “Cum se poate una ca aceasta? ” Poate veți spune: “E lumina
Slavei lui Dumnezeu”, dar atunci apare întrebarea : “Dacă e Slava lui Dumnezeu,
adică prezența Lui într-un loc, atunci de ce a poruncit să fie lumină El fiind deja
acolo? ” Prezența lui “Să fie” arată că exista nevoia de a fi, tocmai din cauza
inexistenței1, în cazul nostru a luminii, în acel loc și timp, ceea ce ne ridică acum
alte întrebări:

o “A fost sau nu, lumina din ziua întâi, prezența Slavei lui Dumnezeu?”

o “ Cum poate ca ceva din veșnicie existent, să se facă iar în timp din
poruncă? ”

o “De ce era nevoie de lumină dacă Dumnezeu este lumină, (I Ioan 1;

5)2 iar prezența Lui prin <<Duhul lui>> ar fi luminat oricum
pământul?

o “Ce era de fapt acea lumină? ”

1
După ce “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fc.1;1), acesta, pământul, era “nedesluşit şi ne'mplinit
şi întuneric era deasupra genunii; şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.” (Fc.1; 2) Cuvântul
“întuneric” însemnează întocmai inexistența dar și necesitatea luminii în acel loc, iar în acest context, pe pământ.
2

“Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu
este întru El.” (I Ioan 1;5)
 După ce “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fc.1;1),
pământul, era “nedesluşit şi ne'mplinit şi întuneric era deasupra genunii; şi Duhul
lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.” (Fc.1; 2)3
“Şi a zis Dumnezeu: <<Să fie lumină! Şi a fost lumină4>>”(Fc.1;3)

Definiție:

Lumină = (Despre aștri sau despre alte surse de lumină) A produce, a emite, a
răspândi lumină; a fi luminos, a străluci. 2. Tranz. A revărsa, a arunca lumină
asupra unui lucru (pentru a fi văzut mai bine). ♦ (Despre oameni) A însoți pe
cineva cu o sursă de lumină spre a-l face să vadă în întuneric, a face cuiva lumină.
◊ Expr. A lumina (cuiva) calea (sau drumul) = a călăuzi, a conduce spre
țintă. 3.Refl. (Despre obiectele pe care cade lumina) A deveni luminos, a se umple
de lumină, a căpăta mai multă lumină. ◊ Expr. A se lumina de ziuă = a se face ziuă.
♦ A se însenina. ◊ Expr. A se lumina a ploaie = (despre cer, văzduh) a căpăta o
lumină difuză care anunță venirea ploii. II. Fig. 1.Tranz. și refl. A învăța foarte, a
(se) instrui), a (se) informa; a (se) educa, a (se) cultiva. ♦ Tranz. și refl. A (se)
lămuri, a (se) clarifica. 2. Tranz. A călăuzi, a îndrepta, a conduce. 3. Tranz. A
răspândi mulțumire, bucurie; a înveseli, a însenina. ♦ Refl. (Despre față, ochi etc.)
A căpăta o expresie de mulțumire, de bucurie. 4. Intranz. (Despre o idee, o imagine
etc.) A apărea, a se ivi, a se înfiripa; a se contura. – Din lumină.5 

3
Sfântul Vasile cel Mare spunea că Duhul lui Dumnezeu, poate fi interpretat și ca vânt, deoarece cuvântul grecesc
“pneu/ma” pe lângă sensul de duh are și sensul de vânt, tocmai de aceea vântul era mișcarea aerului spune sfântul
Vasile, astfel totul mergând într-o logică a creaționismului și anume că a fost creat cerul și pământul, apa și aerul,
cel din urmă plimbându-se, purtându-se, bătând, suflând pe deasupra apelor care acopereau pământul (pustiu)/
(nedeslușit)/(netocmit) și (ne`mplinit)/ gol. Însă sfântul Vasile cel Mare mai lasă și locul interpretării ca fiind Însuși
Duhul Sfânt, aducând ca argument faptul că Scriptura folosește o astfel de expresie pentru a numi Persoana Sfintei
Treimi, ori cine altcineva s-ar numi pe el Duh al lui Dumnezeu dacâ nu chiar Duhul Sfânt.
Diodor al Tarsului, contemporan cu Sfântul Vasile cel Mare, cu Teofil al Antiohiei și cu Efrem Sirul, spune că,
sirian fiind de origine, sensul pentru “se purta” în limba siriană, fiind o limbă înrudită cu ebraica, semnifică mai
mult decât sensul grec și însemnează că “încălzea și dădea viață apelor” precum găina, spune acesta, clocește și dă
putere de viață oălor, iar în sensul scripturistic “Duhul se purta” înseamnă că pregatea apele pentru nașterea vieții,
ceea ce arăta astfel că nici Duhul Sfânt nu este lipsit de puterea creatoare.
4

Mitropolitul Bartolomeu Anania, în varianta diortosită de acesta spunea: “Activarea luminii necreate a lui
Dumnezeu, Cel ce El Însuşi este lumină, aşa cum lumină este şi Cuvântul Său (Logosul) întrupat, Iisus Hristos (In 1,
9; 8, 12; 9, 5; 12, 46), vizibilă în momentul schimbării Sale la faţă (Mt 17, 2;Mc 9, 3; Lc 9, 29). Aşadar, nu e vorba
de lumina naturală (astrele vor fi create de abia în ziua a patra – vezi versetele 14-19), ci de acea lumină pe care o
vor experia mai târziu isihaştii şi pe care teologia răsăriteană o va cunoaşte îndeosebi prin scrierile Sfântului
Grigorie Palama.”
5

Defimiția din DEX a cuvântului “Lumină”.

 Definiția din DEX a luminii este una denotativă, o lumină care este emanată
dintr-un “astru sau alte surse de lumină”. Însă lumina aceea care într-o oarecare
măsură încearcă să-L definească catafatic pe Dumnezeu, lumina necreată dar
existentă, este ceva ce este specific lui Dumnezeu, o lumină din veșnicie, o lumină
a iubirii pe care Dumnezeu a revărsat-o peste pământ astfel încât “după ce a fost
făcută lumina, a fost și eterul6 mai plăcut, iar apele au ajuns mai luminoase; nu
primeau numai strălucirea, ci trimiteau și ele în schimb relexul luminii, sărind din
apă, din toate părțile, strălucirile ei.”7

“Activarea luminii necreate a lui Dumnezeu”

Despre această lumină vorbește și Sfântul Grigorie Palama, însă într-un

înțeles mult mai profund teologic, spunând: “A zice ceva despre Dumnezeu şi a fi
împreună cu Dumnezeu nu e acelaşi lucru. În primul caz e necesar cuvântul
grăit, poate şi arta cuvântului, dacă nu vrea cineva numai să aibă, ci să şi
folosească şi să împărtăşească cunoaşterea; ba chiar silogismele de tot felul,
diferite mijloace de demonstraţie şi exemplele luate din lume, din vederea şi
auzirea cărora se cunosc aproximativ toate sau cea mai mare parte din lucrurile
ce se petrec în lumea aceasta şi a căror cunoştinţă o câştigă şi înţelepţii veacului
acestuia, chiar dacă nu sunt curaţi cu viaţa şi cu sufletul. A dobândi pe
Dumnezeu şi a petrece în curăţie cu El şi a ne amesteca cu lumina cea
preacurată, pe cât este cu putinţă firii omeneşti, e cu neputinţă dacă pe lângă
purificarea prin virtute, nu ieşim din noi sau mai degrabă, nu ne ridicăm deasupra
noastră; şi asta în aşa fel încât, părăsind tot ce e sensibil, împreună cu simţirea şi
înălţându-se deasupra cugetărilor, a gândurilor şi a cunoaşterii ce vine din
acestea, ne adâncim întregi în lucrarea imaterială şi inteligibilă a rugăciunii.”8

6
Posibil, Al cincilea element constitutiv al cosmosului (alături de foc, apă, aer și pământ). Fluid subtil care, după
credința celor vechi, umplea spațiu situat dincolo de atmosfera pămîntului. Fluid ce fizicienii presupun că
umple spațiul și cauzează lumina, căldura, electricitatea. O mult mai ușoară înțelegere a expresiei “Să fie o tărie
prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!”(…) “A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de
sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.”(Fc.1;6-7)
7

Sfântul Vasile cel Mare în Omilii la Hexaimeron.

8

Sfântul Grigorie Palama, “Despre lumina şi luminarea dumnezeiască.”.

 Tot Sfântul Grigorie Palama spune: „Auzind de ochii sufletului, care cunosc
prin experienţă comorile cele cereşti, să nu crezi că e vorba de cugetare. Căci
aceasta cugetă prin sine atât la cele sensibile, cât şi la cele inteligibile. Însă
precum o cetate pe care n-ai văzut-o încă, dacă cugeţi la ea, nu înseamnă că ai şi
fost acolo, tot aşa e şi cu Dumnezeu şi cu cele dumnezeieşti: nu cugetându-L şi
teologhisindu-L pe Dumnezeu, îl experiezi. Sau precum aurul, dacă nu-l posezi în
chip sensibil (palpabil), nu-l ai în mâini şi nu-l vezi, chiar dacă ai avea în cugetare
de zeci de mii de ori noima lui, tot nu l-ai avea, nu l-ai vedea şi nu l-ai poseda; la
fel e şi cu comorile dumnezeieşti: de le-ai cugeta de zeci de mii de ori, dacă nu le
pătimeşti/experiezi cele dumezeieşti şi nu le vezi cu ochii inteligibili şi mai presus
de cugetare, nu vezi , nu ai şi nu posezi cu adevărat nimic din cele dumnezeieşti”9

Se poate ca lumina din ziua întâi să fie una și aceeași cu lumina Taborică10
precum Sfântul Grigorie Palama o prezintă, însă deocamdată, rămâne o nelamurire:
“ Lumina ca energie necreată a lui Dumnezeu e o Slavă continuă, specific
dumnezeirii, neîntreruptă din veșnicie, sau este o stare a lui Dumnezeu necreată dar
revarsată pe pământ, ca să-l înfrumusețeze, lumina fiind “frumoasă”11?

Ca să înțelegem mai bine acest aspect, trebuie să mergem la origine, la textul

original grecesc al Septuagintei care ridică dar în același timp, după o cercetare
mai amănunțită, și clarifică aceste nelămuriri…

9
Ibidem
10

(Matei 17; 1-9)

11

“kai. ei=den o` qeo.j to. fw/j o[ti kalo,n kai. diecw,risen o` qeo.j avna. me,son tou/ fwto.j kai. avna. me,son tou/
sko,touj”(Fc.1;4). Aici “to. fw/j o[ti kalo,n” = lumina era frumoasă dacă e folosit ca adjectiv iar ca adverb e bună.
Bartolomeu Anania în varianta lui diortosită, folosește “kalo,n” ca și adjectiv, tocmai datorită faptului că Sfântul
Vasile cel Mare folosește ca adjectiv în exegeza lui, inducând idee de frumos și bine care împreună formează
armonia.
 …ZIUA ÎNTÂI? sau …ZI UNA?
Septuaginta: “kai. evka,lesen o` qeo.j to. fw/j h`me,ran kai. to. sko,toj
evka,lesen nu,kta kai. evge,neto e`spe,ra kai. evge,neto prwi, h`me,ra mi,a”
(“Şi Dumnezeu a numit lumina „ziuă“, iar întunericul l-a
numit „noapte“. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi12”) –(Fc. 1;5)

În loc de “ziua întâi” mai corect ar fi “zi una” deoarece h`me,ra = zi ca și

substantiv comun feminin singular iar mi,a = una, deoarece este adjectiv
cardinal nominativ, astfel “h`me,ra mi,a” n-ar mai fi “ziua întâi“ ci “zi una”13
Așadar, lumina existentă în ziua una este o lumină necreată și veșnică, existentă
din veșnicie și purtată prin veșnicie de către Sfânta Treime, aceasta fiind rodul
voinței lui Dumnezeu care înfrumusețează (kalo,n) și face “bune foarte”(Fc.1;31)
toate lucrurile create, tronând o armonie perfectă.

o “A fost sau nu, lumina din ziua una, prezența Slavei lui Dumnezeu?”

Nu știm exact, dar știm că a existat din veșnicie și că a fost rodul

voinței Divine care se manifestă cum dorește. De asemenea știm “…
că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii
vecilor.”(Apoc. 22;5)Prin aceasta înțelegând că lumina lui Dumnezeu,
poate fi dobândită și fructificată…

12
Deși mitropolitul Bartolomeu Anania traduce după versiunea Septuaginta, personal nu-mi explic de ce
“h`me,ra mi,a ” este tradusă ca “ziua întâi” și nu “zi una”, deoarece (h`me,ra = zi ca și substantive comun feminin
singular iar mi,a = una, deoarece este adjectiv cardinal nominativ.
13

În “Omilii la Hexaimeron” Sfântul Vasile cel Mare folosea expresia de “zi una” pentru “h`me,ra mi,a ”
explicând: “…Dumnezeu, Cel Ce a făcut timpul, a pus timpului măsuri și semene: durata zilelor, și măsurând
timpul cu săptămâna, poruncește ca săptămâna să se învârtească mereu în ea însăși de șapte ori; și această
întoarcere este în formă de cerc, că începe dintr-un punct și se sfârșește în același punct. Aceeași însușire o are și
veacul; se întoarce spre el însuși și niciodată nu se sfârșește. Aceasta este pricina că înceutul timpului n-a fost
numit de Scriptură ziua întâia, ci zi una , ca și din numirea ei să i se vadă înrudirea cu veacul.” Pentru Sfântul
Vasile cel Mare, această zi unică este ziua lucrurilor inteligibile, aflate în afară de timp asemenea și la Irineu de
Lyon, în Adversus haeresis, există o singură zi a creaţiei. Pentru Vasile cel Mare, μία marchează întoarcerea
aceleiaşi zile, ca simbol al eternităţii. Această o zi a fost interpretată şi ca a opta zi, ziua eternă, de după zilele
lumii. Iar ca și întărire a tuturor argumentelor, vine versetul 5 din ultimul capitol al Apocalipsei care zice: “Şi noapte nu
va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor
lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor”
 Vă
mulțumesc!

Scris și prezentat
de

REPEDE Mihai