Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române înainte și după Marea Unire de la

1918
Pr. Asist. Univ. Dr. Cosmin Santi
Facultatea de Teologie Ortodoxă și Științele Educației
Universiatetea „Valahia” din Târgoviște

1. Considerații generale
Proclamarea unei Biserici ca autocefală reprezintă unul din cele mai însemnate acte pentru
întreaga Biserică, întrucât prin autocefalie se produce o schimbare esențială în relațiile bisericești
din cadrul Ortodoxiei ecumenice. Actul de proclamare a autocefaliei unei Biserici, presupune
intrarea în acțiune a trei factori: a Bisericii care își reclamă autocefalia, a Bisericii mame de care a
depins până acum și a Bisericii în totalitatea ei sau a Bisericii ecumenice.
Prin autocefalie (din limba greacă, termen compus din αύτός-însuși și κεφαλή-cap)
înțelegem dreptul unei Biserici ortodoxe locale de a se organiza și conduce de sine, prin conducere
proprie, din neamul său, constituită prin Sinod propriu și independent, fiind un act de
autoguvernare sau autoconducere deplină. Însă, această indepedență presupune în însăși ființa și
existența ei, mărturisirea aceleași credințe, una și sfîntă, cu întreaga Biserică dreptmăritoare.
Biserica Ortodoxă, din punct de vedere administrativ, se defineşte ca o comuniune de
Biserici locale, autocefale şi autonome, ce păstrează o interdependenţă dogmatică, canonică şi
liturgică. O Biserică autonomă se definește ca o Biserică locală care beneficiază de o independenţă
administrativă în raport cu Biserica sa Mamă. Mai precis, autonomia bisericească reprezintă
capacitatea unei Biserici locale de a-şi reglementa problemele potrivit legilor proprii, păstrând
totodată unitatea dogmatică, canonică şi de cult cu Ortodoxia universală. Altfel spus, în Biserica
Ortodoxă, autonomia bisericească reprezintă un sistem canonic ce reglementează raportul dintre o
Biserică locală şi Biserica sa Mamă. Este un raport de comuniune şi, în acelaşi timp, de
independenţă administrativă.
Autocefalia exprimă deplina maturitate a unei Biserici organizate într-un sistem sinodal
regional sau pluri-regional. Dobândirea autocefaliei nu este altceva decât recunoaşterea formală,
canonică, a deplinei maturităţi ecleziale a unei Biserici regionale sau pluri-regionale.
Autocefalia reprezintă în limbajul bisericesc ortodox statutul canonic al unei Biserici locale
ce se bucură de o autonomie bisericească maximă şi de dreptul ca Sfântul său Sinod să aleagă pe
întâistătătorul respectivei Biserici fără intervenţia nici unei alte autorităţi externe. O Biserică
autocefală este, deci, aceea în care propriul Sfânt Sinod reprezintă autoritatea supremă, fără să
atârne sub nici o formă de un alt for exterior.
În Ortodoxie, Bisericile locale autocefale sunt Biserici surori, egale între ele şi libere unele
în raport cu celelalte în ceea ce priveşte organizarea vieţii bisericeşti. Din punct de vedere
administrativ, Bisericile locale autocefale se diferenţiază totuşi prin modul în care sunt organizate
ca arhiepiscopii, mitropolii sau patriarhii.
Autocefalia ca expresie a Ortodoxiei, presupune organizarea Bisericii Ortodoxe în
autocefalii și își are temei dogmatic, canonic și istoric, iar această instituție de drept divin
corespunde eclesiologiei revelate. Astfel că, autocefalia este expresia deplinei responabilităţi
bisericeşti.
Trebuie subliniat faptul că temeiul divin și principiu fundamental canonic al autocefaliei
bisericești este etnosul sau neamul. Neamul, conform Sfintei Scripturii, face parte din opera de
creare a lumii, după planul veșnic al lui Dumnezeu, iar un neam hărăzit de Dumnezeu, care ascultă
porunca și voia lui Dumnezeu, atâta timp cât păzește și păstrează neclintită încrederea în ajutorul
divin și nu se va întinde în afirmarea puterii lui, peste limitele țării proprii, respectând libertatea și
drepturile celorlalte țări și popoare, nu va putea fi distrus, ci din contră, va fi un popor binecuvântat
și cu un viitor frumos, prosper și strălucitor. De aceea, la baza fiecărui neam stă familia,
binecuvântată de Dumnezeu, iar limba proprie este semnul distinctiv al unui popor, prin care acesta
își exteriorizează credința, cultul, convingerile religioase, rugăciunile adresate lui Dumnezeu. De
aici înțelegem că Mântuitorul Hristos, a întemeiat Biserica Sa pentru toți oamenii de pe pământ,
indiferent de locul, timpul sau limba vorbită, a înzestrat-o nu numai cu mijloacele spirituale
corespunzătoare scopului pentru care a întemeiat-o (învățătura și Sfintele Taine), ci și cu anumite
norme și principii de organizare și administrare1. Sfinții Apostoli au mărturisit în nenumărate
rânduri faptul că instituțiile pe care ei le-au întemeiat și organizat în Biserică și principiile pe care
le-au stabilit la organizarea comunităților pe care le înființau, cu cei care se botezau și deveneau
membrii ai Bisericii lui Hristos, nu le-au stabilit cu de la sine putere și după înțelegerea lor, ci nu
au făcut altceva decât să pună în aplicare sau să transmită poporului credincios în mod autentic și
neschimbat, forma de organizare și normele după care să se conducă, așa cum au fost învățați de
către Mântuitorul Iisus Hristos. Astfel sunt confirmate autoritatea de drept divin a principiilor și

1
Iorgu D. Ivan, Etnosul-neamul, temei divin și principiu fundamental canonical autocefaliei bisericești, în
„Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române 1885-1985”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1987, p. 186.
normelor de organizare unitară a Bisericii, așa cum se desprind clar din sfintele canoane ale
Bisericii. Cele 85 de Canoane Apostolice exprimă fidel învățătura și principiile transmise Sfinților
Apostoli de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în vederea organizării, administrării și disciplinei
Bisericii.
Dreptul la independență bisericească sau la autocefalie a fost consacrat printr-o practică
îndelungată, transformată în rânduială cu caracter juridic, adică în obicei cu putere de lege2. Acest
statul consacrat în obiceiul canonic a fost înscris în diferite texte canonice, norme, statute și legi
elaborate încă din veacurile primare ale Creștinismului și păstrare până astăzi în întreaga
Ortodoxie.
Prin autocefalie, o biserică dobândeşte totalitatea drepturilor care îi asigură o conducere
complet independentă în câmpul lucrării pe care o săvârşeşte prin exercitarea celor trei ramuri ale
puterii bisericeşti, şi anume: a puterii învăţătoreşti, a puterii sfinţitoare şi a puterii jurisdicţionale
sau conducătoare, conform întreitei slujiri a Mântuitorului Hristos.
Autocefalia se manifestă în cadrul interdependenţei structurate de coresponsabilitatea
ierarhic-sinodală a întregii Biserici. Din acest motiv aspectele de ordin doctrinar, canonic sau
liturgic care pot să apară în cadrul unei Biserici autocefale în lipsa unei rezolvări convenabile la
nivel autocefal, pot să fie rezolvate în cadrul sinodalităţii panortodoxe.

2. Principiul autocefaliei în lumina sfintelor canoane și a istoriei Bisericii primare

Canonul 34 Apostolic este o sinteza a tuturor principiilor fundamentale canonice ale
organizarii administrative a Bisericii Ortodoxe: „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască
pe cel dintâi dintre dânşii şi să-1 socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă (însemnat)
să nu facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care privesc (se referă la)
parohia (eparhia) sa şi satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără
încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mări Dumnezeu prin Domnul în
Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh”3. Din cuprinsul acestui text canonic reies următoarele
principii de organizare și adiministrare bisericească: principiul ierarhic, principiul sinodal-
colegial, principiul etnic, principiul autonomiei, principiul autocefaliei și principul teritorial. Toate

2
Pr. Prof. Dr. Nicolae Dură, Forme și stări de manifestare ale Bisericii Ortodoxe Române de-a lungul secolelor, în
„Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române 1885-1985”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1987, p. 285.
3
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, f.e., Sibiu, 2005, p. 27.
aceste principii au au un esențial fond dogmatic, dar și juridic. „Etnosul constituie un temei de
drept divin al autocefaliei, principiul autocefaliei manifestă identitatea și totodată responsabilitatea
etnosului în sânul Bisericii ecumenice ca și în fața lui Dumnezeu; principiile ierarhic și sinodal
confirmă suucesiunea și colegialitatea apostolică. Celelalte principii sunt legate organic între ele
în același duh al Evangheliei”4.
Un alt text edificator în ceea ce privește problema autocefaliei o reprezintă canonul 2 al
Sinodului al II-lea Ecumenic: „Episcopii puşi peste o dieceză să nu se întindă (treacă) asupra
bisericilor din afara hotarelor lor, nici să nu tulbure bisericile, ci potrivit canoanelor, episcopul
Alexandriei să cârmuiască numai pe cele (bisericile) din Egipt, iar episcopii Orientului să
chivernisească (administreze) numai Orientul, păstrându-se pe seama Bisericii antiohienilor
întâietăţile (privilegiile) cele din Canoanele de la Niceea; si episcopii diecezei Asiei să
chivernisească numai cele (bisericile) din dieceza Asiei; şi cei ai (diecezei) Pontului, numai pe ale
(diecezei) Pontului şi cei ai Traciei, numai pe ale (diecezei) Traciei să le cârmuiască. Iar nechemaţi,
episcopii să nu treacă peste dieceza lor pentru hirotonie sau pentru alte oarecari (lucrări de cârmuire
bisericească) cârmuiri bisericeşti. Păzindu-se însă canonul stabilit mai înainte privitor la
chivernisiri, este clar că cele privitoare la fiecare eparhie le va cârmui sinodul eparhiei (respective),
potrivit celor orânduite (hotărâte) la Niceea. Iar bisericile Iui Dumnezeu cele ce sunt la popoarele
barbare trebuie să se cârmuiască după obiceiul părinţilor, care s-a ţinut”5. Hotărârea de principiu
luată de Părinții Sinodului al II-lea Ecumenic a fost determinate de modul în care se organizau și
se administrau Bisericile ce se aflau în ținuturile barbare din cadrul Imperiului romano-bizantin.
Datorită faptului că Scaunul de Constantinopol se afla în capitala imperiului, Părinții Sinodului II
Ecumenic au conferit acestuia o întâietate de onoare, dar fără drepturi jurisdicționale asupra altor
unități bisericești.
Canonul 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic recunoaște întâitetea onorifică a Scaunului de
Constantinopol și se extinde autoritatea scaunului din cetatea imperială asupra diocezelor Traciei,
Pontului și Asiei, ca urmare firească a aplicării principiului canonic al adaptării unităților
bisericești la împărțirile adminstrativ-politice ale statului6. Totodată, prin acest canon Scaunul din

4
Pr. Prof. Constantin Galeriu, Autocefalie și Ortodoxie. Aspecte eclesiologice, în „Centenarul Autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române 1885-1985”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1987, p. 213.
5
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op.cit., p. 71.
6
Pr. Prof. Dr. Nicolae Dură, Patriarhia Ecumenică și Autocefalia Bisericii noastre de-a lungul secolelor, în „Studii
Teologice”, XXXVIII (1986), nr. 3, p. 55.
Constantinopol (Noua Romă) a fost ridicat la rangul de Patriarhie, prin urmare nici Sinodul II
Ecumenic, nici Sinodul IV Ecumenic nu a dat Scaunului din Constantinopol un drept de jurisdicție
asupra întregului Răsărit, ci doar asupra diecezei sale care a fost extinsă cu noile ținuturi amintite.
În ceea ce privește organizarea diecezană, aceasta a fost reglementată prin canonul 2 al
Sinodului II Ecumenic, prin care s-a hotărât ca nici unul din conducătorii diecezelor să nu
depășească granițele unității lor teritoriale, iar canonul 8 al Sinodului III Ecumenic recunoaște și
întărește definitiv autocefalia Bisericii din Cipru, interzicând Patriarhiei Antiohiei să își extindă
jurusdicția dincolo de limitele stabilite prin canonul 6 al Sinodului I Ecumenic7. Acest caz devine
exemplu pentru întreaga Ortodoxie Universală, privind caracterul divin al Autocefaliei bisericești,
constituind totodată din punct de vedere juridic, jurisprudență bisericească în materie de
independență sau autocefalie a unei unități bisericești față de alta, evidențiindu-se faptul că
subiectul auticefaliei a constituit încă de la începutul creștinismului o problemă spinoasă care
persistă până în contemporaneitate.
De-a lungul istoriei, diverse unități bisericești și-au dobândit autocefalia în mai multe
feluri:
- „Prin înființarea lor de către Sfinții Apostoli;
- Prin păstrarea autocefaliei Bisericilor locale moștenite de la Apostoli și prin
recunoașterea aceleiași independențe sau autocefalii și episcopiilor neînființate direct
de Apostoli, în toată vremea epocii apostolice și postapostolice;
- Prin introducerea sistemului mitropolitan, ajungându-se ca autocefaliile să fie
determinate de faptul organizării mitropoliilor în cuprinsul unităților administrative ale
Imperiului Romano-Bizantin, numite provincii sau eparhii;
- Prin organizarea unor unități mai mari bisericești în cadrul național, pe temelia
canoanelor apostolice (34 și 37), unități de proporțiile celor mitropolitane și mai mari
decât acestea;
- Prin organizarea exarhatelor bisericești autocefale în cadrul unităților administrative de
stat numite dieceze (Roma, Alexandria);

7
Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, Biserica și Dreptul. Principiile Dreptului Canonic Ortodox, vol. III, Editura Andreiana,
Sibiu, 2012, p. 57.
 - Prin organizarea de către unele sinoade locale, în temeiul canoanelor apostolice, a unor
unități mitropolitane autocefale sau chiar a unor unități bisericești mai mari (can. 9, 12,
14, 19 Antiohia; can. 3 și 5 Sardica; 95 Cartagina etc.);
- Prin consacrarea și organizarea autocefaliilor de către Sinoadele Ecumenice (can. 4, 6,
7 I Ec.; 2, 3 II Ec.; 8 III Ec.; 17, 28 IV Ec.; 36, 39 VI Ec.);
- Prin organizarea patriarhatelor fie în cadrul diecezelor, fie cuprinzând mai multe
dieceze;
- Prin intervenția directă a puterii de Stat;
- Prin hotărârea conducerii bisericești și de stat a unor popoare sau națiuni care și-au
reclamat, ba chiar și-au proclamat independența bisericească sau autocefalia (Biserica
Armeniei, Georgiană, Bulgară, Sârbă, Rusă și Română);
- Prin hotărârea Bisericilor autocefale mai vechi, din care s-au desprins cele ulterioare:
Patriarhia din Constantinopol, în cazul Bisericilor autocefale bulgară, sârbă, română
etc., apoi Biserica Rusă, în cazul Bisericilor din Georgia și Cehoslovacia;
- Prin consimțământul tacit sau expres al tuturor celorlalte Biserici autocefale, cu ocazia
creării sau recunoașterii unei noi autocefalii mitropolitane și al celor diecezale-
exarhale, ca și al Bisericii din Cipru, recunoscute prin canoanele Sinoadelor I, II, III și
IV Ecumenice; apoi cazul Bisericii Ortodoxe Ruse, al celei Bulgare etc., ale căror
autocefalii s-au recunoscut de către toate Bisericile Ortodoxe”8.
Prin urmare, faptul că Biserica Ortodoxă, în integralitatea ei, din punct de vedere
administrativ-teritorial se conduce în mod independent și suveran, nu alterează sub nici o formă și
în nici un fel unitatea Ortodoxiei ecumenice, și nici nu contravine cu nimic învățăturii de credință
dată de Mântuitorul Hristos, propovăduită de Sfinții Apostoli și fixată în normele de credință și
sfintele canoane ale Sinoadelor Ecumenice și Locale, pentru că toate Bisericile autocefale sunt în
unitate și comuniune dogmatică, liturgică și canonică. Instituția autocefaliei stă în primul rând în
puterea și competența apostolică, conform Canonelor Apostolice, apoi rezidă din hotărârile și
canoanele elaborate în consens de Părinții Sinoadelor Ecumenice și Sinoadelor Locale privind
acordarea și recunoașterea autocefaliei bisericești, dar și prin puterea sinodală și ierarhică a
Bisericilor autocefale contemporane și autoritatea acesteia pentru confirmarea dreptului de
acordare a autocefaliei în Biserica Ortodoxă. De aceea, în actul solemn de acordare a autocefaliei

8
Ibidem, pp. 65-67.
unei Biserici locale, trebuie îndeplinite mai multe condiții canonice și administrative atât din partea
Bisericii-fiice care cere autocefalia, dar și din partea Bisericii-mamă care acordă autocefalia,
precum și din partea Bisericilor autocefale surori care recunosc autocefalia în cauză, de aici
rezultând o serie de drepturi și obligații din partea tuturor părților angrenate în acest proces
complex9.
Deci, dreptul de acordare a Autocefaliei în Ortodoxie îl atestă și îl certifică în mod suveran
și absolut, toate Bisericile autocefale ortodoxe, conform acelui „Consensus Ecclesiae Dispersae”10,
care are valoarea unei hotărâri date de un Sinod Ecumenic sau Panortodox, procedându-se pe cale
de consens general la respingerea, sau implicit confirmarea sau infirmarea calității de autocefală a
unei unități bisericești, fără amestecul vreunei alte puteri sau entități exterioare de natură politică
sau socială.

3. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române și importanța acesteia pentru Marea Unire de la

1918
De origine apostolică, Biserica Ortodoxă Română s-a născut din predica Sfântului Apostol
Andrei în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, în vechea provincie romană Scythia Minor,
astăzi Dobrogea. Organizată mai întâi ca Arhiepiscopie autocefală cu scaunul arhiepiscopal la
Tomis, Biserica Ortodoxă Română s-a dezvoltat rapid pe întreg teritoriul românesc. Astfel, în
secolul al XIV-lea, în cele două principate româneşti suverane, Țara Românească și Moldova,
existau deja două mitropolii de facto autocefale: Mitropolia Ungrovlahiei (autocefală din 1359) și
Mitropolia Moldovei (autocefală din 1401).
Putem observa foarte clar că o concepție integrală și o conștiință despre autocefalie a
dezvoltat Ortodoxia românească de-a lungul secolelor, observând un echilibru permanent între
plinătatea credinței și plinătatea libertății, a conducerii locale de sine, în armonie cu aspirațiile
suverane și lupta pentru independență a poporului român, desăvârșite în ideea de unitate de
credință, de neam și teritorială a celor trei provincii românești.
Biserica, și credința ca element spiritual, a avut rolul permanent de a lega și uni micile
comunități românești ascunse prin văile munților. Singura formă de organizare fiind obștile

9
A se vedea pe larg Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, Despre autocefalie, în „Ortodoxia”, VIII (1956), nr. 3, pp. 369-396.
10
Prof. Iorgu D. Ivan, Preocupări și studii de drept canonic, în vol. „Douăzeci de ani din viața Bisericii Ortodoxe
Române, 1948-1968”, București, 1968, p. 330.
țărănești, înaintașii noștri aveau în Biserică un sprijin moral, care îi ajuta să înfrângă toate
greutățile, reușind să mențină mereu vie și conștiința unități lor sufletești. Ulterior, când au aparut
primele forme de stat de tip feudal, Biserica a devenit un factor activ și coagulant pentru apărarea
libertății și a ființei etnice11. După formarea primelor state independente românești, Țara
Românească și Moldova, Biserica Ortodoxă ridicată la rangul de Mitropolie, a sprijinit puternic
lupta pentru independență a statului feudal. Apărarea și întărirea Ortodoxiei, însemna în același
timp și apărarea neatârnării politice, a ființei și a unității sufletești a poporului de pe întregul
pământ românesc. În Transilvania, Biserica Ortodoxă s-a menținut și s-a consolidat prin legăturile
strânse cu Biserica din Țara Românească și Moldova, mai cu seamă că Mitropolitul Țării
Românești era și Exarh al Plaiurilor, adică se ocupa direct de bunul mers al Bisericii Ortodoxe din
această parte a românilor. Școala din tinda Bisericii, copierea, transmiterea și circulația de
manuscrise liturgice, cărți de învățătură, colecții de nomocanoane, apoi apariția tiparului și
tipărirea de cărți de cult, inclusiv traducerea și tipărirea Bibliei, au dus la păstrarea, creșterea și
dezvoltarea aceluiași sentiment al unității și indentității de neam, limbă și cultură, rol pe care și l-
a asumat cu mare responsabilitate Biserica Ortodoxă Română și vrednicii ei păstori, în vremuri
grele și de multe ori vitrege cu poporul și neamul românesc, din cele trei provincii istorice.
Însă contribuția Bisericii Ortodoxe Române la lupta pentru unitatea poporului român nu s-
a limitat doar la acțiuni de ordin cultural-bisericesc. Prin ierarhii, preoții și monahii ei, Biserica a
sprijinit puternic și lupta politică pentru apărarea și obținerea independenței, ca și lupta pentru
realizarea unității statale românești.
În ceea ce privește demersurile Bisericii Ortodoxe din spațiul românesc pentru obținerea
autocefaliei, a independenței față de Constantinopol, această luptă pentru păstrarea ființei și
independenței sale religioase sau bisericești a devenit și a rămas în permanență o luptă pentru
păstrarea și apărarea ființei sale naționale. Limba străveche și unitară a poporului și a Bisericii
noastre s-a păstrat mereu ca și formațiunile statale mai mari sau mai mici, mai durabile sau mai
puțin statornice, dar mereu persistente, fiind dovadă că pentru vremurile cele mai vechi, orice luptă
de afirmare pe linie bisericească a poporului nostru a însemnat o luptă de afirmare, de păstrare și
apărare a ființei noastre naționale.

11
***, Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la unitatea poporului român, în „Studii Teologice”, XX (1968), nr. 9-
10, p. 623.
 În toate perioadele istorice, lupta poporului român pentru independență a fost sprijinită de
lupta Bisericii strămoșești pentru neatârnare de nici o altă autoritate bisericească străină, adică
pentru autonomie și autocefalie. Iar marile personalități și luptătorii români care au luptat pentru
apărarea libertății țării și a poporului român, au stimulat și sprijinit cu toată hotărârea, apărarea
libertății și independenței Bisericii ca pârghie de nădejde pentru apărarea și întărirea libertății
poporului și a suveranității patriei. Slujba Bisericii pentru sprijnirea aspirațiilor și drepturilor
poporului a fost în permanență o luptă pentru Ortodoxie, adică pentru dreapta noastră credință
creștină tradițională12.
În istoria Bisericii Ortodoxe Române se observă mai mult decât în istoria altor Bisericii
Ortodoxe, o relație apropiată, o îngemănare și întrepătrundere de fapt a destinelor Bisericii cu cele
ale neamului românesc.
Problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române se leagă de întemeierea Principatelor
Române, iar ulterior de lupta acestora pentru dobândirea și păstararea independenței lor naționale.
Dobândirea autocefaliei Bisericii noastre a cunoscut trei mari etape:
1. Poziția ierarhiei din Țările Române și Ardeal până în epoca fanariotă (conștiința autocefaliei
și afirmarea ei în această epocă);
2. Încetarea autocefaliei și autonomiei mitropoliilor românești în epoca fanariotă;
3. Recunoașterea conștiinței autocefaliei și reluarea luptei pentru impunerea ei, după epoca
fanariotă.
Cu vocația spiritualității manifestată încă la geto-daci, noi am aderat firesc la adevărul
credinței, la Ortodoxie, încât atunci când au luat ființă temeinic Țările Române, ca independente,
Biserica și Mitropoliile s-au bucurat de o formă autocefală de conducere (cu toate că cele 2 Biserici
românești trebuiau să țină legătura dogmatică cu Scaunul Patriarhal din Constantinopol, acestea se
bucurau de o independență administrativă internă, autonomie bisericească, nerecunoscând o altă
autoritate decât supremația și jurisdicția canonică a Patriarhului din Constantinopol în materie de
dogmă și disciplină). Dreptul la conducere de sine îl conferea atât independența politică, cât și
Ortodoxia ei.
Până în epoca fanariotă, conștiința autocefaliei s-a manifestat puternic la români, pentru că
veacula XVII-lea este momentul când voievozii noștri fac importante danii în toată lumea

12
Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, Sprijinirea luptei de independență a poporului roman prin lupta Bisericii pentru
autocefalie, în „Ortodoxia”, XX (1968), nr. 4, p. 617.
ortodoxă, este veacul nostru teologic, apare Mărturisirea lui Petru Movilă, urmată de Sinodul de
la Iași, iar mărturisirea dată în urma acestuia este un act vădit al poziției independenței Bisericii
moldovene. Avem drept mărturie al manifestării autocefaliei noastre Pravila cea Mare sau
Îndreptarea legii de la Târgoviște (1652) tipărită sub grija lui Matei Basarab și a Mitropolitului
Ștefan al Țării Românești, prin care se arată independența Bisericii ortodoxe Moldovlahe,
exprimându-se de cei doi Mitropoliți români neatârnarea față de nici o altă Biserică Ortodoxă, și
mai mult această autoritate ce rezidă din autocefalie, se extindea și asupra Bisericii din Ardeal13.
De asemenea, întreaga operă pravilnică sau nomocanonică a Bisericii a avut rolul de a uni pe toți
românii din cele trei provincii, acestea circulând și utilizându-se pe întreg teritoriul provinciilor
românești. Nomocanoanele erau obligatorii în stat şi Biserică, în acţiunea lor de centralizare a
puterii de stat, domnitorii români găsind în pravile mijlocul juridic nou şi uniform, de a influenţa
atitudinea locuitorilor în vederea unei domnii mai bune şi mai liniştite. Legislaţia bizantină
corespundea întru totul situaţiei specifice de la noi şi de aceea a fost acceptată ca o necesitate de
ţările româneşti14.
Însă, mișcarea pentru obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a pornit în același
timp cu mișcarea pentru unirea Principatelor române. Pentru prima dată, în anul 1857 s-a deschis
oficial problema dobândirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, când s-a format o Comisie
bisericească în sânul divanului ad-hoc, iar în ședința din 4 noiembrie 1857, s-a întocmit un proiect
de încheiere, la care arhimandritul Melchisedec a adus următoarele amendamente: „Recunoașterea
neatârnării Bisericii Ortodoxe a Răsăritului din Principatele Unite, de orice chiriarhie, păstrându-
și însă unitatea credinței cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor”15.
Aceste amendamente și alte 14 dorințe, care aveau să servească ca bază la viitoarea
organizare a țării și a clerului, au fost duse în fața Adunării, au fost votate în unanimitate și
prezentate apoi, în vara anului 1858, în cadrul Conferinței de la Paris. Însă această întrunire
internațională nu s-a ocupat și de problemele religioase din Țările Române, autocefalia rămânând
deocamdată o simplă doleanță a Bisericii Ortodoxe Române.

13
Contantin Pîrvu, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, în „Studii Teologice”, VI (1954), nr. 9-10, p. 521.
14
Fr. Cosmin Santi, The Holy Apostles’ Nomocanon) – The first law book printed in the Romanian Countries (1545)”
in „Valahia University Law Study”, Târgovişte, Editura Bibliotheca, XXVI (2015), nr. 2, p.70.
15
Pr. Nicolae I. Șerbănescu, Optzeci de ani de la dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în „Biserica
Ortodoxă Română”, LXXXIII (1965), nr. 3-4, p. 250.
 Anul 1859, marchează începutul statului național român, al cărui conducător, domnitorul
Alexandru Ioan Cuza a îmbrățișat cu multă căldură problema religioasă a Bisericii Ortodoxe
Române, dorind să ridice prestigiul Bisericii Naționale, a vrut să o scoată de sub tutela oricărei
autorități străine.
Ca urmare firească a unificării celor două principate româneşti şi a creării „României” în
1859, cele două Mitropolii ortodoxe româneşti s-au unit pentru a forma Biserica Ortodoxă
Română, ce avea ca întâistătător pe Mitropolitul Ungrovlahiei, cu reşedinţa la Bucureşti. În acest
context, domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a abordat direct problema autocefaliei
Bisericii Ortodoxe Române cu prilejul deschiderii sesiunii anului 1863-1864 a Adunării Elective
a României (din 3 noiembrie 1863).
Astfel, în anul 1864 a apărut un proiect de lege privind unirea și reorganizarea Bisericii
Ortodoxe din România, elaborat de guvern în care se prevedea independența ei: Art. 2. „Biserica
Română e independentă de oricare Biserică (autokefalos); ea se va administra de chiriarhul
României Unite, care va purta titlul de Primat al României, de doi mitropoliți și de mai mulți
episcopi”16.
În acest timp, Mitropolitul Nifon răspundea Patriarhului Sofronie al Constantinopolului
care se arăta îngrijorat de ce se întâmplă în România, desigur el dorind să se amestece în treburile
interne ale Bisericii noastre, argumentându-i că Biserica Ortodoxă Română a fost întotdeauna
independentă, în ceea ce privește activitatea ei internă, fără să uite legăturile și îndatoririle pe care
le are cu Biserica mamă a Constantinopolului. Cu toate intervențiile Patriarhiei Ecumenice, Vodă
Cuza a sancționat către finele anului 1864, „Decretul organic pentru înființarea unei autorități
sinodale centrale pentru afacerile religiei române”17, care prevedea faptul că Biserica Ortodoxă
Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, în tot ce privește
organizarea și disciplina ei. Binențeles, au urmat o serie de mesaje și scrisori contradictorii între
cele două părți, fiind înștiințate și celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale. O dată cu plecarea din
fruntea statului a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în anul 1866, această problemă a rămas încă
netranșată între Biserica României și Scaunul Ecumenic.
Constituția Română din anul 1866 prevedea următoarele: „Biserica Ortodoxă Română este
și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica Ecumenică

16
Ibidem, p. 252.
17
Ibidem, p. 256.
a Răsăritului în privința dogmelor”18. Și după aceasta, au mai urmat legi și decrete favorabile
Bisericii Naționale a României, privind autocefalia și independența ei față de orice altă Biserică
Ortodoxă. Și de această dată, Patriarhul Ecumenic Grigorie al VI-lea nu a renunțat la pretențiile ca
să i se respecte dreptul său de recunoaștere a Mitropolitului ales după tradițiile țări, să fie pomenit
la Sfânta Liturghie și obligația Bisericii române de a procura Sfântul și Marele Mir de la
Cosntantinopol. Disensiunile au continuat, iar în anul 1872 în Legea Organică promulgată de
conducerea țării, nu erau stipulate pretențiile Constantinopolului. Aceleași cerințe absurde și
schimbul de replici a continuat și în anii următori între Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea și
Mitropolitul Primat Calinic Miclescu. Personalitate dârză și de neclintit, Mitropolitul Calinic
Miclescu împreună cu toți membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în data de 25
martie 1882, săvârșește sfințirea pentru prima dată pe teritoriul României a Sfântului și Marelui
Mir, semn și prerogativă distictivă a unei autocefalii autentice, canonice și de necontestat, ceea ce
poate fi socotit ca momentul de desprindere totală de sub influența Patriarhiei Constantinopolului,
dar nu și de rupere canonică cu aceasta, ci de rămânere în comuniune frățească, conform tradiției
Ortodoxe. Acest eveniment a fost punctul culminant al legăturilor tensionate dintre România și
Constantinopol, Patriarhul Ioachim al III-lea scriind o scrisoare aspră și nedreaptă, o epistolă
patriarhală și sinodicească, prin care critica pe Mitropolit, pe ceilalți ierarhi și Biserica Română de
inovații și își aroga în continuare drepturile asupra acestei Biserici. Nici răspunsul Sfântului Sinod
al României nu a întârziat și a demontat punct cu punct toate învinuirile aduse.
Dar primăvara ortodoxă românească avea să vină nu peste mult timp, când la 20 aprilie
1885, Mitropolitul Primat Calinic Miclescu al României, a trimis o scrisoare oficială Patriarhului
Ecumenic Ioachim al IV-lea, însoțită de o adresă a Ministrului A. D. Sturdza, prin care se solicita
binecuvântarea și acordarea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Astfel, la 25 aprilie 1885,
după ce Patriarhul a întrunit Sinodul constantinopolitan, a emis Tomosul Sinodal de recunoaștere
a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe a României, semnat de Patriarh și de 10 membri sinodali. În felul
acesta, după multe lupte și frământări care au durat aproape un sfert de veac, Biserica noastră a
intrat în rândul Bisericilor autocefale și recunoscută ca atare, aducându-și contribuția la ridicarea
prestigiului întregii Ortodoxii.
Astfel s-au îngemănat ajutorul statului român și al Bisericii Ortodoxe Române, în lupta
pentru independența de stat, Unirea Principatelor române la 24 ianuarie 1859, obținerea

18
Ibidem, p. 257.
independenței sau autocefaliei Bisericii Naționale și lupta comună pentru realizarea visului de
veacuri al tuturor românilor, Marea Unire de la 1 decembrie1918.
Biserica a luptat alături de poporul român, a suferit și a trecut prin toate vicisitudinile
istoriei alături de credincioșii ei, a sperat și a nădăjduit implorând mila lui Dumnezeu, la libertate,
demnitate și unitate națională. Preoții Bisericii au înțeles să vină în ajutorul celor ce luptau pentru
libertate și independență ca să întărească și să sporească în sufletul apărătorilor curajul și bărbăția,
încrederea în biruința lor deplină și în dreptatea cauzei pe care o apărau19. Prin toate acțiunile pe
care Biserica le-a întreprins prin slujitorii ei (însoțirea pe frontul de război alături de luptători,
rugăciunile săvârșite pentru aceștia, colectele și fondurile strânse pentru ostași și pentru familiile
acestora etc.), și-a dovedit dragostea și atașamentul față de idealurile românilor, oferindu-le
acestora sprijin moral, spiritual și material. Cu rugăciunile ei, Biserica a fost întotdeauna alături de
armata română, pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu și a întări curajul ostașilor în marile lupte,
începând cu Războiul de Independență (1877-1878) și continuând cu cele două războaie mondiale.

4. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române după Marea Unire. Patriarhia Română

Organizarea Bisericii Ortodoxe Române, autocefală și sinodală, cu un mitropolit primat în
frunte, a dăinuit și va dăinui împreună cu alcătuirea politică în care a luat naștere. După Primul
Război Mondial și după Marea Unire de la 1918, prin lărgirea granițelor României și alipirea de
noi privincii, a fost necesară reorganizarea Bisericii noastre, concomitent cu noua alcătuire și
însemnătate a Statului Român.
Imediat după unire, foarte multe glasuri nu numai clerici, ci și un număr însemnat de mireni
au dorit o reorganizare unitară pentru întrega Biserică Ortodoxă Română. Astfel s-a constituit o
comisie din ierarhi de seamă și profesori de teologie care au convenit asupra următoarelor principii
care să stea la baza noii orânduiri bisericești:
1. „Să se decreteze unificarea ierahică și canonică a Bisericilor Ortodoxe Române din toate
provinciile reunite ale Patriei mame și anume să se înceapă această lucrare cu forul suprem de
conducere bisericească, Sfântul Sinod;

19
Pr. Prof. Mircea Chialda, Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la cucerirea independeței de stat a Românei, în
în „Studii Teologice”, XXIX (1977), nr. 5-8, p. 388.
2. În virtutea acestui principiu de reîntregire, la cea mai apropiată ședință a Sfântului Sinod să fie
convocați, ca membri de drept istoric și canonic ai acestei înalte corporațiuni, toți ierarhii
Bisericii Ortodoxe Române din provinciile României unite;
3. În lucrarea de organizare bisericească, pe baze canonice și autonome, din punct de vedere
reprezentativ, adminstrativ, legislativ și judecătoresc, se ia ca punct de plecare pentru dezbateri
Statutul organic al Mitropoliei Ortodoxe Române din Transilvania”20.
Astfel că în data de 12/25 februarie 1920, Congresul Național Bisericesc al românilor
ortodocși din Mitropolia Ardealului a declarat: „Mitropolia românilor ortodocși din Transilvania
și fosta Ungarie se unește pentru vecie cu Biserica vechiului regat, a Basarabiei și a Bucovinei,
alcătuind o singură Biserică ortodoxă română autocefală”21.
Prin urmare, unirea necondiționată, pe plan politic, a provinciilor românești cu Țara mamă,
a fost urmată de integrarea necondiționată a ierarhilor acestor provincii în sinodul Bisericii
Ortodoxe Române, conformându-se astfel rânduielii stabilite de canonul 34 Apostolic și de către
canoanele 17 Sin. IV Ec. și 38 Sin. VI Ec.
Lucrarea pentru stabilirea principiilor organizării unitare a Bisericii Ortodoxe Române a
mers destul de greu. S-a convenit ca principiile să formeze o lege, iar dezvoltarea principiilor să
figureze într-un Statut, care să facă parte integrantă din Lege. Autocefalia a contribuit la creșterea
autorității și prestigiului Bisericii noastre în sânul Ortodoxiei. A deschis noi perspective și
orizonturi spre ridicarea ei la o treaptă mai înaltă, cea mai importantă de altfel, demnitatea de
Patriarhie, fiind a doua cea mai mare Patriarhie ca număr de credinicioși din Ortodoxia Universală.
Desăvârșirea Statului național unitar român, în urma unirii cu Transilvania la 1 decembrie
1918, a impus cu necesitate ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de patriarhie, având în
vedere importanța și prestigiul României, cel mai mare stat ortodox din Balcani, care se bucura
totodată de prestigiu pe plan internațional, între statele lumii22.
În ședința din 4 februarie 1925, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ridicat
Biserica Națională a României la rangul de Patriarhie, prin Hotărârea Sfântului Sinod intitulată:
„Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal și mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al

20
Pr. Prof. Nicolae Șerbănescu, Înființarea Patriarhiei Române, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIII (1975), nr.
11-12, p. 1384.
21
Ibidem, p. 1386.
22
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, La a 90-a aniversare a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în „Biserica Ortodoxă
Română”, XCIII (1975), nr. 11-12, p. 1380.
României, la rangul de scaun patrarhal”23 votată de Senat la data de 12 februarie, de Camera
Deputaților la 17 februarie și promulgată la 25 februarie 1925.
Învestirea primului Patriarh al României, a fost eveniment național și bisericesc, festiv și
solemn, realizat la data de 1 noimebrie 1925, fiind un bun prilej de întărire a relațiilor cu Bisericile
Ortodoxe surori, primul patriarh al României fiind Miron Cristea.
Urmărind activitatea Bisericii Ortodoxe Române, se poate afirma cu deplină justificare, că
atât realizările pe plan intern, cât și contribuțiile cu care a participat la întărirea Ortodoxiei și la
crearea atmosferei de colaborare mai deschisă, în spirit cu adevărat irenic, cu celelalte Biserici
creștine, pot fi socotite la înălțimea așteptărilor care au stat la baza inițiativei și sprijinirii ridicării
ei la rangul de Patriarhie.
Actul ridicării Bisericii Ortodoxe Române la statutul de Patriarhie a fost transmis celorlalte
Biserici Ortodoxe autocefale, de către Patriarhul Ecumenic Vasile al III-lea printr-o scrisoare
enciclică la 28 septembrie 1925, și apoi datorită scrisorii transmise de la București de către Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române tuturor Bisericilor autocefale surori, au început să sosească
mesaje de felicitare din partea celorlalte Patriarhii orientale și Biserici Ortodoxe Autocefale, dar și
de la alte biserici creștine din lume.
Astfel putem vorbi de realizarea procesului înființării Patriarhiei Române, deplin canonic
înfăptuită, de consumarea pe deplin a actului autocefaliei sale, de un vis secular și un ideal atins,
dar și de desăvârșirea unirii naționale statale și bisericești, pe care le vedem sintetizate azi, ca o
dreptate divină și istorică, în Noul Statut de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române
care subliniază următoarele principii în primele sale articole: „Art. 2. Biserica Ortodoxă Română,
de origine apostolică, este și rămâne în comuniune și unitate dogmatică, liturgică și canonică cu
Biserica Ortodoxă universală. Biserica Ortodoxă Română este autocefală și unitară în organizarea
și în lucrarea sa pastorală, misionară și administrativă. Art. 5. Alin. 2. Biserica Ortodoxă Română
este națională și majoritară potrivit vechimi apostolice, tradiției, numărului de crdincioși și
contribuției sale deosebite la viața și cultura poporului român. Biserica Ortodoxă Română este
Biserica neamului românesc”24.

23
Ibidem
24
***, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008, pp. 13-14.
5. Concluzii
Prin recunoașterea oficială a Autocefaliei sale, Biserica Ortodoxă Română și-a dobândit
rangul și poziția la care o îndreptățea întregul său trecut de credință, mărturisire și mucenicie.
Clericii români erau conștienți că realizările din viața Bisericii se răsfrâng în mod pozitiv și asupra
patriei. Independența țării câștigată prin grele jertfe de sânge ale ostașilor români și recunoscută
de puterile vremii era întărită și urmată și de autocefalia noastră bisericească, deschizând drumul,
mintea și sufletul tuturor românilor spre împlinirea visului de secole de a se uni într-un stat
puternic, suveran și național, ideal realizat prin jertfa poporului român, a armatei și a Bisericii
Ortodoxe Române Naționale în anul mântuirii 1918.
Recunoașterea oficială a autocefaliei Bisericii noastre străbune a fost cu adevărat un act
măreț, un act de prestigiu național, un act de pecetluire și recunoaștere a unor eforturi seculare, de
păstrare a ei. A fost un act de dreptate la care era îndreptățită Biserica Națională a României prin
întregul său trecut de jertfelnicie, de fidelitate și statornicie în propovăduirea credinței adevărate,
o încununare firească a conștiinței de sine a Bisericii noastre și o consfințire a dezvoltării sale într-
un anumit moment al istoriei și a poporului căruia îi aparține.
Ortodoxia a fost scutul binecuvântat, care a ocrotit de-a lungul veacurilor ființa neamului,
iar Biserica Ortodoxă Română este un simbol al unității naționale între fiii aceluiași neam. Poporul
român și Biserica Ortodoxă n-au existat ca două entități separate sau paralele (conform procesului
de etnogeneză a poporului român care s-a născut și format împreună român și creștin ortodox), ci
ele au format un întreg unitar, un tot, un corp a cărui păstrare, dezvoltare și apărare a fost servită,
după împrejurări și posibilități, atât de lupta poporului dusă cu mijloacele pe care el le-a făurit în
acest scop, cât și de efortul Bisericii depus cu mijloacele sale pentru a sprijini lupta pentru
realizarea idealurilor românilor. Momentele istorice pentru lupta de emancipare și independență
statală și bisericească a poporului român pot fi sintetizate astfel: „Luptele din veacul al XIV-lea și
de la începutul veacului al XV-lea, cu deosebire cele din epocile lui Alexandru cel Bun și Ștefan
cel Mare, apoi luptele din vremea lui Mihai Viteazul, a lui Leon Tomșa și Mihnea al III-lea din
Țara Românească, cele din veacul al XVII-lea ale Mitropoliților Ghenadie, Simion Ștefan, Sava
Brancovici și ale urmașilor lor din Transilvania; lupta din epoca lui Matei Basarab din Țara
Românească și a lui Vasile Lupu din Moldova, lupta din veacul al XVIII-lea împotriva unirii cu
Roma a unei părți din Biserica Ortodoxă din Transilvania; lupta Mitropolitului Antim Ivireanul
împotriva ingerințelor străine în viața Bisericii din Țara Românească la începutul epocii fanariote;
lupta din epoca lui Iacob Putneanul pentru apărarea autocefaliei Bisericii Moldovene; lupta din
epoca Mitropolitului Andrei Șaguna, care a transformat în modul cel mai hotărât lupta pentru
autocefalie a Bisericii Ortodoxe din Transilvania într-o biruitoare luptă de apărare națională
împotriva asupritorilor străini; lupta din epoca lui Cuza Vodă pentru emanciparea națională a
poporului român cu sprijinul unei lupte paralele pentru neatârnare sau autocefalie bisericească, și,
în fine, lupta pentru înfăptuirea unei Biserici Românești unitare, a cărei primă etapă s-a încheiat
după primul război mondial, ca să fie desăvârșită prin măreața operă de reîntregire a Bisericii
Ortodoxe Române din anul 1948”25.
Etapele istoriei arată că năzuințele și luptele pentru autocefalia și autonomia deplină a
Bisericii au coincis cu idealurile și luptele poporului român pentru independența și unitatea
națională. Într-adevăr, pentru afirmarea conștiinței naționale a poporului român și pentru
sprijinirea lui în lupta de eliberare națională, conștiința autocefaliei bisericești, revendicarea ei
continuă și strădaniile depuse secole de-a rândul, pentru dobândirea ei, au constituit un factor
important în lupta pentru cucerirea independenței și unității naționale și de stat. Putem spune că în
această luptă, principul autocefaliei s-a întrepătruns, identificându-se, pe plan religios, cu acela al
independenței naționale și cu cel al unirii și al formării României Mari.
Actul istoric care a pecetluit această unire a fost hotărârea de la 1 decembrie 1918 a
Adunării Naționale a întregului popor român din Transilvania de a se uni cu țara. Actul de la Alba
Iulia reprezintă o împlinire istorică fără întoarcere, împlinirea unui proces istoric ireversibil de
unificare statală a poporului român, deziderat care s-a realizat pas cu pas, încet și cu răbdare, astfel
că în anul 1918 s-a realizat unitatea națională, unitatea de stat, unitatea într-o singură țară. „Această
troiță a moștenirii dace, dinainte de era noastră, s-a ridicat în vremea lui Decebal la valoarea unei
înfricoșătoare arme de luptă și ea a rămas înfiptă în conștiința strămoșilor noștri. Păstrată cu
sfințenie și pusă la temelia conștiinței de sine a poporului daco-roman, ea constituie și azi reazimul
de nădejde al conștiinței de sine a neamului românesc”26.
Istoria noastră poate fi în mod complet înțeleasă, numai cunoscând și recunoscând aportul
Bisericii noastre strămoșești la unitatea, păstrarea și apărarea ființei naționale și a independenței
de stat a poporului român.

25
Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, art.cit., pp. 617-618.
26
Idem, Biserica și Dreptul. Ortodoxia românească, vol. VI, Editura Andreiana, Sibiu, 2015, pp. 335, 336, 339.