PRINCIPIILE DREPTULUI

EUROPEAN.
PERSONALITATEA JURIDICĂ A U.E.
 PRINCIPII GENERALE ALE DREPTULUI EUROPEAN

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a avut rol esențial în

conturarea principiilor de drept specifice ordinii juridice europene, principii care
stau la baza legalităţii Uniunii Europene.
Prin activitatea desfășurată de-a lungul timpului, Curtea de Justiţie a dat
expresii clare unor asemenea principii. Diversele speţe pe care Curtea era chemată
să le soluţioneze au prilejuit deci concretizarea acestor principii.
A trebuit însă pentru aceasta să se ţină seama atât de ordinea juridică a
statelor membre cât şi de cea internaţională, dar numai în măsura în care
specificitatea dreptului comunitar nu ar fi viciată, nu s-ar subordona celor două ordini
juridice arătate.
 Astfel, s-au conturat numeroase principii generale care au fost aplicate cu multă
supleţe.
Printre aceste principii sunt:
❖principiul efectului util în materia interpretării tratatelor, caracterul contradictoriu
al instanţei,
❖concilierea bunei administrări a justiţiei şi securitatea relaţiilor juridice,
❖regulile de drept intertemporal,
❖condiţii ale retragerii unilaterale,
❖îmbogăţirea fără justă cauză, noţiunea de întreprindere, condiţiile generale ale dreptului de
proprietate etc.
De-a lungul timpului, principiile generale au devenit foarte importante, reprezentând
parte integrantă a dreptului Uniunii Europene, rolul lor fiind acela de a garanta unitatea
dreptului Uniunii dar şi permanenta adaptare la contextul european. Dintre cele mai
importante, amintim mai pe larg:
 PRINCIPIUL SUPREMAȚIEI DREPTULUI UNIUNII
ASUPRA DREPTULUI NAŢIONAL AL STATELOR MEMBRE
înseamnă că într-o situaţie conflictuală, de neconcordanţă sau de
incompatibilitate între dreptul european şi dreptul naţional, cel dintâi
prevalează faţă de cel de-al doilea.
Deși conturat ferm la nivel jurisprudențial, principiul priorității a fost
pentru prima dată reţinut în Tratatul instituind o Constituție pentru Europa.
Soluția nu a fost preluată și în Tratatul de la Lisabona, acesta
eliminând din corpul tratatului prevederea legată de acest principiu, anexând
doar o declarație în acest sens (Declaraţia nr. 17). Potrivit acestei Declarații,
”Conferința reamintește că, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții de
Justiție a Uniunii Europene, tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza
tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute
de jurisprudența menționată anterior”.
 Principiul supremaţiei dreptului UE, prefigurat încă din 1962, a
fost statuat de Curtea de Justiţie prin hotărârea 6/64 Costa
c./ENEL, cu privire la conflictul dintre dreptul comunitar (în prezent,
dreptul UE) şi o lege italiană posterioară, referitoare la naţionalizarea
electricităţii.
Curtea Constituţională italiană, care se pronunţase asupra
acestui conflict de legi cu câteva săptămâni înainte a soluţionat
conflictul în favoarea normei celei mai recente, în speţă, legea naţională.
Potrivit hotărârii pronunţate în cauza 6/64 Costa c./ENEL: „întrucât
provine dintr-un izvor autonom, dreptului născut din tratat nu i s-ar putea
opune, aşadar, în considerarea naturii sale specifice, originale, pe cale
judiciară, un text intern, indiferent de natura acestuia, fără a-şi pierde
caracterul comunitar şi fără a fi pus în discuţie fundamentul juridic al
Comunităţii înseşi”.
 În această cauză, Curtea de Justiţie, se bazează pe trei
argumente complementare:
• aplicabilitatea directă şi imediată a dreptului Uniunii,
• atribuirea de competenţe Uniunii, atribuire prin care se
limitează în mod corespunzător drepturile suverane ale statelor
membre şi
• necesitatea asigurării uniformităţii aplicării dreptului UE în
întreg spaţiul acesteia.
 Supremaţia dreptului UE confirmată de jurisprudenţa
ulterioară este definită de patru elemente principale:
a) supremaţia este o condiţie existenţială a dreptului
UE. Realizarea unor obiective comune impune aplicarea uniformă a
dreptului UE, fără de care conceptul de integrare ar fi lipsit de sens.
b) supremaţia izvorăşte din natura specifică, proprie,
originală a dreptului UE.
c) ordinea juridică a UE este superioară, în
ansamblul său, ordinilor juridice naţionale. Curtea de Justiţie
afirmă că dispoziţiile constituţionale interne nu pot fi utilizate
pentru a împiedica aplicarea dreptului UE, o astfel de acţiune fiind
„contrară ordinii publice comunitare”.
 d) principiul supremaţiei dreptului UE nu este aplicabil numai în
ordinea juridică a Uniunii, în relaţiile dintre state şi instituţiile acesteia ci şi în
sistemele de drept naţionale („supremaţie internă”) şi în raport cu
jurisdicţiile naţionale.
Ordinea juridică nou creată de tratatele fondatoare şi modificatoare se
integrează în ordinea juridică a statelor membre.
Prin hotărârea pronunţată în cauza C-285/98, Kreil, interpretând directiva
referitoare la egalitatea de tratament între femei şi bărbaţi, Curtea de Justiţie a statuat că
aceasta se opune reglementărilor naţionale germane care excludeau, cu titlu general,
femeile de la angajarea în funcţii militare care implică utilizarea armelor. Astfel, Curtea
de Justiţie a dat prioritate dreptului UE în raport cu dispoziţiile Constituţiei germane
(deoarece e în cauză era art. 12a din legea fundamentală).
În mod concret, conflictul între o normă de drept al UE şi o normă
naţională este soluţionat în mod sistematic de către Curtea de Justiţie în favoarea
dreptului UE. Judecătorul național este obligat să interpreteze dreptul naţional în
conformitate cu dreptul UE.
 PRINCIPIUL SECURITĂŢII JURIDICE, dedus din dreptul
statelor membre, se întemeiază pe ideea că dreptul prezintă o certitudine
pentru toţi: instituţii şi organisme europene, state membre şi particulari.
Curtea de Justiţie a statuat că principiul securităţii juridice face
parte din ordinea juridică europeană şi trebuie respectat atât de instituţiile
UE, cât şi de statele membre, atunci când acestea îşi exercită prerogativele
conferite de directivele UE.
Pentru aceasta, normele care îl compun trebuie să fie clare,
precise, previzibile pentru justiţiabili, eficace şi fiabile. Concretizarea
acestui principiu apare de pildă în neretroactivitatea actelor administrative
sau în principiul bunei credinţe.
Principiul securității juridice impune ca orice situație de fapt să fie,
în mod normal, apreciată în lumina normelor în vigoare la data producerii
- dar, deși legea nouă produce efecte numai pentru viitor, ea se aplică, în
lipsa unei derogări, și efectelor viitoare ale unor situații apărute sub
imperiul legii vechi.
 Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, PRINCIPIUL
ÎNCREDERII LEGITIME se înscrie printre principiile fundamentale ale
Uniunii și, ca atare, trebuie respectat atât de organele Uniunii, cât și de
statele membre atunci când pun în aplicare reglementările Uniunii.
De altfel, principiul securităţii juridice se corelează cu acest
principiu. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene
(ex. cauzele Facini Dori v Recre, Foto-Frost v Hauptzollant Lübeck.Ost, 1987),
principiul încrederii legitime impune ca legislaţia să fie clară şi predictibilă,
unitară şi coerentă; de asemenea, impune limitarea posibilităţilor de
modificare a normelor juridice, stabilitatea regulilor instituite prin acestea.
 În categoria principiilor specifice dreptului Uniunii Europene intră:
A. PRINCIPIUL ATRIBUIRII DE COMPETENȚE, care potrivit art. 5 alin.(1) din
T.U.E. asigură delimitarea competenţelor în Uniunea Europeană.
Articolul 5 TUE
(1) Delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii. Exercitarea acestor competenţe este
reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
(2) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele
membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este atribuită
Uniunii prin tratate aparţine statelor membre.
(3) În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai
dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici
la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate
mai bine la nivelul Uniunii. Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură respectarea principiului
subsidiarităţii, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol.
(4) În temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru
realizarea obiectivelor tratatelor. Instituţiile Uniunii aplică principiul proporţionalităţii în conformitate cu Protocolul
privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.”
 Prevăzut inițial indirect în tratatele constitutive, principiul atribuirii de
competenţe este consacrat în art. 5 TCE introdus prin Tratatul de la Maastricht, potrivit
căruia ”Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor
care i-au fost stabilite de tratat”.
Tratatul de la Lisabona reia această dispoziţie, conferind însă principiului un
regim mai strict. Definiţia dată principiului consacră o formulare restrictivă, potrivit căreia
Uniunea acţionează ”numai” în limitele competenţelor ce i-au fost atribuite (termen ce
nu figura în tratatele anterioare), făcându-se precizarea că aceste competenţe sunt
atribuite Uniunii de către ”statele membre”, acestea fiind, de fapt, titularele lor. Este reluată
exigenţa unei condiţionări directe a atribuirii de competenţe de obiectivele stabilite în
sarcina Uniunii.
Astfel, potrivit alin.(2) „în temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele
competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite
prin aceste tratate. Orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor
membre.”
 Definiţia este completată prin afirmaţia potrivit căreia ”orice competenţă care nu este
atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre.”
O astfel de concluzie se poate constata și din reglementarea că ”Uniunea respectă
egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum şi identitatea lor naţională, inerentă
structurilor lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală şi
regională. Aceasta respectă funcţiile esenţiale ale statului şi, în special, pe cele care au ca obiect
asigurarea integrităţii sale teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale. În
special, securitatea naţională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.”
Tratatul de la Lisabona realizează o clarificare şi o sistematizare (inexistente în tratatele
anterioare) a competenţelor de bază prin stabilirea, în funcţie de intensitatea acţiunii Uniunii, a
unei tipologii a acestora.
Art. 5 TFUE distinge între trei categorii de competenţe:
a) competenţe exclusive,
b) competenţe partajate şi
c) competenţe complementare.
A. Competenţe exclusive
Competenţele exclusive sunt definite în articolul 2 TFUE ca fiind acele competenţe
în cadrul cărora ”numai Uniunea poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie, statele
membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru
punerea în aplicare a actelor Uniunii”. Sfera de aplicare a competenţelor exclusive cuprinde,
potrivit art. 3 TFUE, domenii precum:
- uniunea vamală;
- stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne;
- politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
- conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind
pescuitul;
- politica comercială comună.
B. Competenţe partajate (concurente)
Competenţele partajate cuprind acele domenii în care atât Uniunea
cât şi statele membre pot acţiona (”pot legifera şi adopta acte obligatorii din
punct de vedere juridic ” - art. 2 alin (2) TFUE).
În ceea ce priveşte domeniile de competenţă partajată, Tratatul de la
Lisabona în art. 4 TFUE, spune ”Competenţa Uniunii este partajată cu statele
membre în cazul în care tratatele îi atribuie o competenţă care nu se referă la
domeniile menţionate la articolele 3 şi 6”. În considerarea acestei formulări,
categoria competenţelor partajate cuprinde toate competenţele Uniunii care
nu sunt nici exclusive, nici complementare, de coordonare sau de sprijin.
 1) Competenţe partajate generale
Articolul 4 alin (2) TFUE conţine o enumerare, cu caracter indicativ, a ”domeniilor
principale” în care se aplică competenţele partajate între Uniune şi statele membre:
(a) piaţa internă;
(b) politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat;
(c) coeziunea economică, socială şi teritorială;
(d) agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării;
(e) mediul;
(f) protecţia consumatorului;
(g) transporturile;
(h) reţelele transeuropene;
(i) energia;
(j) spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;
(k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite prin tratat.

Astfel, pe de o parte, se recunoaşte atât Uniunii cât şi statelor membre puterea de a

legifera şi se consacră competenţa de drept comun a Uniunii.
 O precizare suplimentară, traducând voinţa statelor membre de a preveni o
utilizare abuzivă a puterilor de care dispune Uniunea în materia competenţelor
concurente, este inclusă în Protocolul nr. 25 privind aplicarea competenţelor partajate. Potrivit
acesteia, ”în cazul în care Uniunea desfăşoară o acţiune într-un anumit domeniu, domeniul de
aplicare al exercitării competenţelor sale include doar acele elemente care sunt reglementate de
respectivul act al Uniunii şi, prin urmare, nu include întregul domeniu”.
2) Competenţe competenţe paralele
Alineatele (3) şi (4) ale art. 4 TFUE includ în sfera competenţelor partajate
domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, respectiv, cooperării pentru
dezvoltare şi ajutorului umanitar, însă stabilesc pentru acestea un tratament derogatoriu
de la regula generală, în sensul că în aceste domenii, exercitarea competenţelor de către
Uniune nu poate avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria
competenţă. Competenţele statelor membre şi ale Uniunii în aceste sectoare sunt
competenţe ”paralele”. Nu se are în vederea o înlocuire a acţiunii de legiferare a statului
cu acţiunea comună adoptată la nivelul Uniunii, ci doar o creştere a implicării nivelului
european în aceste problematici.
 C. Competenţe complementare sau de sprijin

În această categorie sunt incluse diferite dispoziţii care investesc Uniunea

cu un tip nou de acţiune, fără caracter legislativ, constând în coordonarea,
încurajarea sau completarea acţiunii statelor membre în anumite domenii.
Pot fi incluse în această categorie atât domeniile acţiunilor de sprijin,
coordonare sau completare a acţiunii statelor membre, prevăzute în art. 6. TFUE,
cît şi anumite competenţe care, pentru raţiuni ţinând fie de rezistenţa manifestată
de statele membre, fie pentru a nu minimiza rolul Uniunii, nu se bucură de o
calificare în Tratatul de la Lisabona însă servesc aceloraşi scopuri. În domeniile
respective, competenţa rămâne esenţialmente naţională iar Uniunea are la
dispoziţie un evantai destul de restrâns de instrumente pentru a convinge şi
mobiliza.
 PRINCIPIUL SUBSIDIARITĂȚII
Subsidiaritatea presupune un mod de acţiune publică în care decizia este luată
de către autoritatea situată la nivelul cel mai de bază, capabilă să rezolve ea însăşi
problema.
Principiul subsidiarităţii a fost preluat implicit în tratatele de instituire ale
Comunităţilor Europene (în special art. 308 TCEE şi art 203 din TCEEA).
Ulterior a fost înscris în Actul Unic European, dar numai în ceea ce priveşte
acţiunile în favoarea mediului, consacrarea sa expresă ca principiu general de
exercitare a competenţelor partajate de către Uniune şi statele membre a venit odată
cu Tratatul de la Maastricht (art. 3-B), fiind apoi dezvoltat prin Tratatul de la
Amsterdam (art. 5 TCE), care conţine şi un Protocol cu privire la aplicarea acestuia
(alături de principiul proporţionalităţii).
 Tratatul Amsterdam, ca şi cel ulterior, de la Nisa, au introdus o serie
de precizările suplimentare privind aplicarea sa.
Tratatul de la Lisabona reia în art. 5 alin (3) dispoziţiile anterioare
referitoare la principiul subsidiarităţii modificând însă câmpul de aplicare al
acestuia prin integrarea dimensiunii regionale şi locale. În acelaşi timp, un nou
Protocol privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii
(Protocolul (nr. 2), ce abrogă Protocolul din 1997), vine să întărească
mecanismele de control.
Principiul subsidiarităţii este un principiu de reglementare a
exercitării competenţelor şi nu un principiu de atribuire de competenţe
(repartiţia competenţelor fiind stabilită în conformitate cu principiul
atribuirii).
 Principiul subsidiarităţii se aplică numai domeniilor care fac obiect de
competenţă partajată între Uniune şi statele membre şi nu domeniilor de
competenţa exclusivă a Uniunii, unde aceasta este singura abilitată să acţioneze.
Subsidiaritatea apare astfel ca un principiu ce vizează eficacitatea
acţiunii.
Astfel, alin. (3) prevede că „în temeiul principiului subsidiarității, în domeniile
care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în
măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de
statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită
dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii”.
Totodată, „instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu Protocolul
privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității” iar „parlamentele
naționale asigură respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura
prevăzută în respectivul protocol.”
Intervenţia Uniunii este subordonată îndeplinirii cumulative a două condiţii:
- insuficienţa acţiunii naţionale,
- valoarea adăugată a acţiunii Uniunii, care se apreciază comparativ cu
acţiunea naţională.
 Garantarea principiului
Pentru garantarea respectării principiului subsidiarătăţii sunt instituite
o serie de mecanisme care permit verificarea concordanţei cu acestea a unui
act normativ în toate fazele procesului legislativ. În faza postlegislativă, Curtea
de Justiţie poate fi sesizată cu verificarea legalităţii legislaţiei adoptate.

1) Obligaţii specifice impuse instituţiilor europene

Protocolul (nr. 2) asupra aplicării principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii prevede că ”fiecare instituţie asigură în permanenţă
respectarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii” (art. 1).
 2) Rolul parlamentelor naţionale
Art. 5 TUE prevede că ”parlamentele naţionale asigură respectarea principiului
subsidiarităţii”. Detalierea acestui rol al parlamentelor naţionale este realizată prin Protocolul
(nr. 1) privind rolul parlamentelor naţionale în UE şi prin Protocolul (nr. 2) privind aplicarea
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, anexă la tratatul de la Lisabona.
Astfel, se instituie un control a priori al principiului subsidiarităţii, în cadrul căruia
parlamentele naţionale îşi pot exprima punctele de vedere cu privire la modul în care
proiectele de propuneri legislative respectă principiului subsidiarităţii.
Controlul jurisdicţional
Deşi au existat dezbateri şi controverse privind măsura în care respectarea
principiului subsidiarităţii poate fi supusă controlului Curţii de Justiţie, având în vedere
caracterul predominant politic al principiului şi marja largă de apreciere a oportunităţii acţiunii
Uniunii, Curtea s-a declarat competent să verifice respectarea sa, în conformitate cu
articolul 263 TFUE.
PRINCIPIUL PROPORȚIONALITĂȚII
Este cel în virtutea căruia „acțiunea Uniunii, în conținut și formă,
nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor
tratatelor”, iar „instituțiile Uniunii aplică principiul proporționalității în
conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și
proporționalității.”
Principiul proporţionalităţii are rolul de a stabili, odată admisă
competenţa Uniunii, până unde se poate merge în exercitarea acesteia
(care ar trebui să fie întinderea intervenţiei Uniunii) şi care sunt
mijloacele potrivite în raport de obiectivele urmărite.
Aşadar, el intervine într-o a doua fază, după ce decizia de a
acţiona a fost luată.
 Principiul proporţionalităţii era inclus implicit în dispoziţiile
tratatelor constitutive, dezvoltarea principiului s-a făcut însă pe
cale jurisprudenţială, prin recunoaşterea statutului acestuia de
principiu general al dreptului Uniunii, calitate care îi permite să
reglementeze atât competenţele Uniunii, cât şi pe cele ale statelor
membre atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii.
Potrivit jurisprudenţei Curţii, măsurile adoptate de instituţiile
comunitare trebuie să fie „proporţionale” sau „necesare” pentru
realizarea obiectivelor vizate prin competenţa acordată instituţiei. Prin
consacrarea şi aplicarea acestui principiu se urmăreşte evitarea unor
excese ale intervenţiei instituţiilor Uniunii (ale birocraţiei europene),
dincolo de ceea ce este necesar, dincolo de obiectivele şi competenţele ce
le sunt conferite.
 Principiul proporţionalităţii nu vizează decât competenţele
Uniunii, proporţionalitatea trebuie însă avută în vedere, spre deosebire de
subsidiaritate, atât în ceea ce priveşte competenţele exclusive ale UE, cât şi în
ceea ce priveşte competenţele concurente (inclusiv în domeniul PESC).
În acelaşi timp, intră în sfera de aplicare a principiului atât actele
legislative cât şi actele organelor executive.
Garantarea aplicării principiului proporţionalităţii are loc, în
principal, prin intermediul controlului jurisdicţional a posteriori,
jurisprudenţa Curţii fiind extrem de bogată din acest punct de vedere.
 PRINCIPIUL COOPERĂRII LOIALE
Tratatul de la Maastricht înscrie în art. 9 TUE principiul cooperării loiale
dintre instituţii.
Prin art. 4 alin (3) TUE, modificat prin Tratatul de la Lisabona, clauza de
loialitate comunitară devine ”principiul cooperării loiale”: „În temeiul principiului
cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în
îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate. Statele membre adoptă orice măsură
generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate
sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea
de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în
pericol realizarea obiectivelor Uniunii.”
Alineatul (2 ) al art. 13 TUE înscrie şi dimensiunea instituţională a
cooperării loiale, precizând: ”Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi
sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile
prevăzute de acestea. Instituţiile cooperează unele cu altele în mod loial”.
 PERSONALITATEA JURIDICĂ A UNIUNII
EUROPENE

Prin Tratatul de la Lisabona (2009), Uniunea Europeană dobândește

personalitate juridică, cu efecte directe și extrem de importante
asupra relațiilor externe și consolidării rolului ca actor global ale UE.
UE devine astfel subiect de drept internațional, care poate deveni
membru al unor organizaţii internaţionale sau poate semna tratate
internaționale în domeniile sale de competență, conferindu-i astfel
posibilitatea să adere la Convenția Europeană a Drepturilor Omului
adoptată de Consiliul Europei.