ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE

SECȚIUNEA 1.
Considerații introductive

Dreptul Uniunii Europene reprezintă ansamblul de norme juridice care impun statelor
membre reguli de urmat în vederea realizării obiectivelor ce trebuie îndeplinite la nivelul
Uniunii Europene, dar și totalitatea raporturilor juridice din cadrul U.E. sau dintre Uniune şi
statele membre.
Dreptul Uniunii Europene poate fi privit ca o ordine juridică proprie, integrată în sistemul
juridic al statelor membre, în care actori principali nu sunt numai statele membre, ci și
resortisanții lor.
Normele juridice sunt cuprinse în tratate sau sunt emise de instituţii, obiectul lor fiind
Uniunea Europeană şi exercitarea competenţelor sale. Atsfel, dreptul Uniunii Europene este un
drept supranaţional care, conform unor principii bine așezate, în toate situaţiile are întâietate
faţă de dreptul naţional al fiecărei ţări membre.
Tratatele nu fac referire explicită la supremația dreptului U.E., însă superioritatea
tratatelor în integralitatea lor rezultă din mai multe considerente. Recunoscându-se rolul Curţii
de Justiţie în ceea ce priveşte respectarea dreptului şi a tratatelor (Tratatul C.E.E., art.64), se
recunoaşte implicit că existenţa dreptului Uniunii Europene are putere faţă de statele membre.
Articolele 189-192 din acest Tratat atribuiau actelor juridice ale Uniunii Europene o forţă
executorie pentru statele membre. Se observă însă că, potrivit ierarhiei acestor acte, acestea nu
privesc toate statele membre.
Prin urmare, ordinea juridică a Uniunii Europene este proprie, fiind autonomă faţă de
dreptul statelor membre (prin izvoarele sale, prin noțiunile juridice folosite, dar și prin normele
juridice ale U.E.) și totodată, este integrată în dreptul naţional şi astfel devine clar că există o
ierarhie precis stabilită între dreptul Uniunii şi cel naţional.
Normele juridice ale U.E. sunt dispuse într-o ierarhie complexă, sunt dotate cu
caracteristici juridice specifice şi sunt supuse controlului de către instanţele jurisdicţionale
constituite în acest scop.
Ordinea juridică a U.E. este constituită din categoriile de norme juridice organizate într-
un sistem coerent şi ierarhizat, aşa cum aceasta a fost caracterizată prin mai multe hotărâri ale
Curţii de Justiţie1: „Comunitatea constituie o nouă ordine juridică de drept internaţional în
favoarea căreia statele au limitat drepturile lor suverane, cu toate că în domenii restrânse”. Dacă
dreptul intern al statelor naţionale dispune de mijloace coercitive de aplicare şi respectare a
normelor lor, Uniunea dispune de dreptul său, ca un mijloc integrator, pentru a impune statelor
membre obţinerea obiectivelor în vederea cărora au fost create.
Ca regulă generală, se ştie că dreptul legitimează, organizează comportamentul şi, în
acelaşi timp, fixează şi limitele raporturilor sociale, fiind astfel o formă constitutivă a lor. Toate
acestea sunt asigurate prin mijlocirea unor mecanisme permanente, prin instituţii şi alte

1
A se vedea C.J.C.E., Aff. 26/62, 5 fev. 1962, Rec. 1963, p. 23.
organisme specifice. Ele sunt proprii şi dreptului Uniunii Europene, pentru că acesta este un
drept supranaţional şi are în toate situaţiile întâietate asupra dreptului naţional.
O bogată jurisprudenţă a Curţii Europene de Justiţie vine să determine și să întărească
definirea naturii şi ordinii juridice a Uniunii Europene. Astfel, o decizie a Curţii2 a reafirmat că
tratatele au forţă de lege în toate ţările membre din moment ce acestea le-au ratificat şi că ele
primează, în întregul lor ansamblu asupra dreptului intern al statelor.
O altă decizie3 precizează că toate actele Uniunii Europene sunt obligatorii pentru dreptul
intern al statelor, iar dreptul U.E. este considerat a fi o ordine juridică proprie și autonomă, care
este încorporată sistemului juridic al statelor membre. Atsfel, întrucât integrarea dreptului U.E.
în dreptul fiecărei ţări membre, precum şi sensul şi spiritul tratatului ”au drept corolar
imposibilitatea statelor de a face să prevaleze, împotriva unei ordini juridice acceptate o măsură
unilaterală ulterioară care nu poate astfel să-i fie opozabilă”, precum și ”întrucât forţa executivă
a dreptului comunitar nu poate, într-adevăr, varia de la un stat la altul în funcţie de legile
interne ulterioare, fără a pune în pericol realizarea scopurilor tratatului”, în Cauza 6/64 Flaminio
Costa împotriva E.N.E.L., potrivit căreia ”supremaţia dreptului comunitar este confirmată prin
articolul 189 conform căruia regulamentele au caracter „obligatoriu” şi sunt "direct aplicabile
în toate statele membre" s-a stabilit că ”transferul operat de către state, al ordinii lor juridice
interne în beneficiul ordinii juridice comunitare, al drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare
dispoziţiilor din tratat, are drept consecinţă o limitare definitivă a drepturilor lor suverane asupra
căreia nu ar putea să prevaleze un act unilateral ulterior incompatibil cu noţiunea de
Comunitate.”
Prin jurisiprundeța Curții Europene de Justiție se înscrie astfel că forţa executorie a
dreptului Uniunii este egală pentru toate statele, că preeminenţa acestui drept înseamnă că şi
alte acte, cum sunt de pildă regulamentele, au valoare obligatorie şi sunt aplicabile statelor, că
transferurile unor părţi din suveranitatea statelor făcute în favoarea Uniunii Europene, potrivit
dispoziţiilor din tratate constituie de fapt o limitare definitivă şi voluntară din dreptul suveran
al statelor şi care nu se pot prevala de un act ulterior de drept intern care ar fi incompatibil cu
tratatele pentru a scăpa de obligaţiile lor.
Astfel, sistemul normativ al Uniunii Europene creat prin tratatele încheiate între state se
caracterizează prin două trăsături fundamentale:
• ordinea juridică a Uniunii Europene constituie o primă trăsătură, mai precis existența
unui sistem de norme ierarhizate şi diversificate care înglobează tratatele constitutive precum şi
diferitele categorii de acte emise de instituţii şi alte organe în baza abilitării lor de către tratate
precum şi principiile generale cărora acţiunea Uniunii trebuie să li se supună;
• normele nu se aplică numai Uniunii Europene în integralitatea lor organică şi funcţională
ci se integrează în ordinea juridică internaţională.
Originalitatea ordinii juridice a Uniunii se impune prin următoarele caracteristici:
• ordinea juridică a Uniunii Europene este autonomă faţă de dreptul statelor;
• este integrată în dreptul naţional al statelor;
• este superioară dreptului intern al acestora;
• este unitară şi nu poate fi considerată decât în globalitatea sa;

2
A se vedea C.J.C.E., Aff. 6/60, 16 dec. 1960, Rec. 1960, p. 1146.
3
A se vedea Cauza 6/64 Flaminio Costa împotriva E.N.E.L., C.J.C.E., Aff. 6/64, 15 juil. 1964, Rec. 1964, p. 1141.
 • are forţă executorie.
Prin urmare, ordinea juridică europeană are întâietate, este unitară, supranaţională şi
imperativă; ea rezultă din diferenţierea normelor conform izvoarelor lor de formare şi din
ierarhizarea acestor norme după autoritatea care le-a fost conferită.
În ceea ce privește dreptul Uniunii Europene, prin aplicarea teoriei sistemelor, acesta
poate fi înțeles și ca un sistem format din totalitatea subsistemelor dreptului instituţional al U.E.
(ex. dreptul bancar, comercial, monetar, fiscal, vamal, al agriculturii, transporturilor, mediului,
asigurărilor ș.a.). Toate aceste subsisteme sunt esenţiale pentru completarea întregului sistem al
dreptului Uniunii, chiar dacă întinderea lor este diferită (ex. unele au caracter sectorial, cum ar
fi de pildă agricultura, iar altele sunt înglobate în întreaga arhitectură a Uniunii Europene, cum
sunt drepturile fundamentale ale omului în spaţiul U.E.).
Din acest punct de vedere, dreptul instituţional al Uniunii Europene „constituie o parte
din dreptul care rezultă din Tratatul asupra Uniunii şi din Tratatele institutive ale Comunităţilor,
aşa cum acesta le-a modificat adică, în esenţă, o parte din dreptul Uniunii Europene.” 4
Totodată, dreptul Uniunii Europene poate fi interpretat ca fiind un ansamablu de norme
juridice care formează, pe de o parte, un drept instituţional european și un drept material
european și, pe de altă parte, un drept procesual european.
Indiferent din ce punct de vedere este analizat dreptul U.E., acesta, prin normele sale de
drept (fie ele de drept primar, fie de drept derivat), are aplicabilitate imediată, în sensul că îşi
ocupă locul în ordinea de drept naţional ca drept al Uniunii, fără a mai fi necesară o procedură
specială de introducere. Judecătorii din statele membre sunt obligaţi să aplice dreptul Uniunii
Europene. Aplicabilitatea lor este nu numai imediată, ci şi directă; ele dau naştere la drepturi şi
la obligaţii statelor membre şi persoanelor. Aceste norme sunt aplicabile din momentul intrării
lor în vigoare, indiferent dacă există norme de drept naţional incompatibile cu cele ale Uniunii.
De aici, obligaţia statelor membre de a interzice aplicarea normelor interne care intră în conflict
cu normele dreptului Uniunii.

SECȚIUNEA 2.
Izvoarele dreptului Uniunii Europene

Într-o accepțiune universală, izvorul dreptului Uniunii Europene este ”voința de a menține
pacea și de a crea o Europă mai bună prin relații economice mai strânse, două pietre de temelie
ale construcției europene.”5
Izvoarele dreptului Uniunii Europene sunt izvoare de drept originar, derivat (rezultat din
acorduri externe), complementar şi nescris.
Concret, conform clasificărilor uzitate, izvoarele dreptului instituţional sunt izvoare scrise
şi izvoare nescrise. Pentru izvoarele scrise, normele de drept decurg din actele juridice care se
diferenţiază în funcţie de caracterul lor general sau particular, unilateral sau multilateral şi după

4
A se vedea J. Boulouis, Droit institutionnel d'Union Européenne, 5ème édition, Montch, p. 34.
5
Prof. dr. Klaus-Dieter Borchardt, ABC-ul dreptului Uniunii Europene, Oficiul pentru Publicații al Uniunii
Europene, Luxemburg, 2011, p. 82.
natura obligaţiilor pe care le generează. Actele juridice pot avea un caracter autoritar, existând
între ele în principiu o ierarhie; ele pot avea şi un caracter convenţional.
Dreptul Uniunii Europene este în mod esenţial un drept scris, fapt care nu a permis
dezvoltarea unei cutumi. Totuşi, se consideră ca fiind surse nescrise principiile generale de
drept.

2.1. Dreptul originar sau primar

Dreptul originar sau primar se situează în vârful ierarhiei normelor de drept care formează
dreptul Uniunii Europene.
La baza dreptului originar sau primar stau normele înscrise în tratatele care au creat
C.E.C.O., C.E.E. şi C.E.E.A.. Aceste tratate constitutive ale Comunităţilor europene, avân un
domeniu distinct de aplicare și catalogate drept independente, au fost calificate drept tratate-legi
pentru C.E.C.O. şi C.E.E.A. şi tratat-cadru pentru C.E.E., acționând prin proceduri specifice
fiecăruia. Acestea au fost amendate şi completate de-a lungul timpului de o serie de protocoale
şi alte diferite anexe, toate cu valoare juridică obligatorie ca şi tratatele de bază. Li s-au mai
adăugat pentru adaptarea textelor iniţiale şi pentru îmbogăţirea lor alte tratate, acte, decizii,
acorduri, convenţii şi altele.
Aceste tratate, al căror obiectiv principal a fost acela de crea o uniune tot mai strânsă între
popoarele Europei, au o structură în linii mari comparabilă, deşi îşi păstrează, în linii mari,
specificitatea proprie; astfel acestea sunt compuse dintr-un preambul, din dispoziţii cu caracter
introductiv, dispoziţii cu caracter instituţional, clauze materiale, generale şi finale. Tratatele
C.E.C.O. şi C.E.E.A. conţin prevederi foarte detaliate care acordă instituţiilor pe care le
reglementează un rol mai mult de execuţie, în timp ce Tratatul C.E.E. reprezintă mai mult o
convenţie generalizată care atribuie un loc mai important definirii obiectivelor şi formulării
principiilor instituţiilor, acestora revenindu-le sarcina de a le realiza.
De asemenea, Tratatul C.E.E. precizează natura şi întinderea diferitelor acte juridice
adoptate de Uniune, consacrând superioritatea și autoritatea Tratatului (Tratatelor) asupra
dreptului naţional al statelor membre.
Superioritatea tratatelor implică și superioritatea asupra tratatelor internaționale încheiate
între statele membre înainte de intrarea în vigoare a tratatelor.
Dincolo de primele trei tratate, dreptul originar mai este format din normele cuprinse în:
• Tratatul de fuziune de la Bruxelles, care a constituit un Consiliu şi o Comisie unice
pentru toate cele trei Comunităţi (8 aprilie 1965);
• Protocolul unic privind privilegiile şi imunităţile (8 aprilie 1965);
• Tratatul de la Luxemburg privitor la prerogativele bugetare ale Parlamentului European
(intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971);
• Tratatul de la Bruxelles de adeziune precum şi actele care reglementează condiţiile de
adeziune ale Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1973);
• Tratatul de modificare a statutelor Băncii Europene de Investiţii (10 iulie 1975);
• Actul privitor la alegerea cu vot universal a membrilor Adunării Parlamentare a
Comunităţilor (semnat la Bruxelles la 20 septembrie 1976);
• Tratatul de la Bruxelles privitor la creşterea prerogativelor bugetare ale Parlamentului
(intrat în vigoare la 1 iunie 1977);
 • Tratatul de adeziune de la Atena şi actele care reglementează condiţiile de adeziune a
Greciei (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981);
• Tratatul din 13 martie 1984 cu privire la modificarea Tratatelor Comunităţilor în
chestiunea Groenlandei;
• Tratatele de adeziune de la Madrid şi Lisabona şi actele care reglementează condiţiile
de adeziune a Spaniei şi Portugaliei (intrate în vigoare la 1 ianuarie 1986);
• Actul Unic European (intrat în vigoare la 1 iulie 1987);
• Decizia 70/243/CEE din 21 aprilie 1970 cu privire la înlocuirea contribuţiilor financiare
prin resurse proprii ale Comunităţilor, modificată prin Decizia Consiliului 88/376/CEE, CEEA
din 24 iunie 1988;
• Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 (intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993);
• Tratatele de la Corfu pentru adeziunea Austriei, Finlandei, Norvegiei şi Suediei din 25
iunie 1994 (fără Norvegia, care l-a respins prin referendum naţional), intrate în vigoare la 1
ianuarie 1995;
• Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 (intrat în vigoare la 1 noiembrie
1999);
• Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare la 1 februarie 2003);
• Tratatul de adeziune de la Atena semnat la 16 aprilie 2003 de reprezentanţii a zece state
(Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria);
• Tratatul de aderarea a României şi Bulgariei semnat la Luxemburg în data de 25 aprilie
2005;
• Tratatul de la Lisabona privind funcţionarea Uniunii Europene, semnat la 13 decembrie
2007 şi intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.
Totalitatea acestor tratate (constitutive și de aderare), cărora li se adaugă actele de
modificare și de completare, precum și orice alte noi acte instituite pe cale tratatelor
internaționale, formează cadrul constituțional al U.E..

2.2. Dreptul derivat sau secundar

Dreptul derivat sau secundar este format din norme juridice cuprinse în actele juridice
emise de instituţiile Uniunii Europene constituite prin dispoziţiile din tratate. Aceste acte
juridice provin din interiorul U..E., constituind sistemul legislativ al acesteia.
Este un drept derivat pentru că ansamblul de acte care îl constituie este subordonat
dispoziţiilor din tratate de la care nu pot deroga. Abilitarea instituţiilor europene de a emite
astfel de acte derivă din obligativitatea aducerii la îndeplinire a atribuțiilor și obiectivelor lor şi
numai în măsura în care tratatele le-o permit.
Formarea dreptului derivat al Uniunii reprezintă un fenomen evolutiv, de permanentă
actualitate, care ajută la ridicarea și completarea ordinii juridice europene.
În cateogria actelor ce formează dreptul derivat, intră actele legislative, actele delegate,
precum și alte acte juridice. Astfel, „actele legislative sunt acte juridice adoptate printr-o
procedură legislativă ordinară sau specială (articolul 289 din TFUE). Actele delegate sunt acte
fără caracter legislativ cu aplicare generală și obligatorie, prin care se pot completa sau modifica
anumite dispoziții neesențiale ale unui act legislativ.”.6
În exercitarea atribuțiilor și competențelor lor, potrivit dispozițiilor art. 189 alin. 1 din
Tratatul C.E., aşa cum a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht (menţinute şi prin art. 288
Tratatul de la Lisabona) și ale art.161 din Tratatul C.E.E.A., instituțiile europene pot adopta
regulamente, directive și decizii (cu forță juridică obligatorie) și recomandări și avize (fără forță
juridică obligatorie). Prin urmare, Parlamentul European, împreună cu Consiliul şi Comisia,
adoptă regulamente şi directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize.
Astfel, unele au caracter juridic obligatoriu și privesc organizarea şi funcţionarea
instituţiilor Uniunii, iar altele nu au caracter obligatoriu, ci unul îndrumător, facultativ.

2.2.1. Regulamentele
Principalul izvor al dreptului derivat al Uniunii, regulamentele reprezintă acte legislative
adoptate printr-o procedură legislativă ordinară sau specială (articolul 289 din T.F.U.E.), cu
forţă generală, obligatorie şi aplicabilitate directă în fiecare stat membru al Uniunii Europene.
Articolele 189 din Tratatul C.E.E. şi 165 din Tratatul C.E.E.A. recunosc regulamentelor
calitatea lor de a avea forţă generală. În acest sens, Curtea de Justiţie s-a pronunţat7 formulând
o definiţie a noţiunii de regulament (echivalată în art. 14 din Tratatul C.E.C.O. cu noţiunea de
decizie generală), ca fiind un act care stabileşte principii normative cu caracter general,
obligatoriu şi aplicat direct în toate elementele sale ţărilor membre. Condiţiile de aplicare au un
caracter general „abstract” impersonal, cu consecinţe juridice.
Regulamentul precum şi ansamblul de dispoziţii care îl însoţesc are o putere normativă
completă, adică este obligatoriu în toate elementele sale. Toate statele membre, instituţiile
Uniunii Europene, toţi cetăţenii europeni au obligaţia să respecte stipulaţiile din acest act.
Nimeni nu poate să aplice în mod incomplet sau selectiv dispoziţiile sale, acestea trebuind
aplicate în totalitatea lor.
Respectarea regulamentului este o obligaţie absolută. Nici un stat nu se poate prevala de
nici o scuză pentru a justifica nerespectarea unora sau a unei dispoziţii stipulate într-un
regulament. Statelor membre, în virtutea art. 5 din Tratatul C.E.E., le sunt impuse obligaţii
precis formulate asupra îndeplinirii cărora veghează Curtea de Justiţie. În consecinţă, statele
trebuie să se abţină să efectueze orice act susceptibil să lezeze autoritatea regulamentului; mai
mult, ele au obligaţia să adopte măsurile generale sau speciale capabile să-i garanteze execuţia
eficientă. În anumite regulamente, chiar în textul lor sunt prescrise măsurile ce trebuie luate.
Forţa acestor regulamente se impune şi instituţiilor Uniunii Europene, ele fiind, dacă situaţia o
cere, supuse unui control contencios.
Potrivit tratatelor de la Roma, regulamentele sunt direct aplicabile în orice stat membru,
fiind considerate a fi echivalente unei legi interne. Sunt singurele acte care au această calitate.
Aplicarea directă înseamnă că este şi imediată, adică, ele devin în mod automat valide în
ordinea juridică a statelor membre, fără a mai fi nevoie de măsuri speciale ca publicarea sau

6
Ibidem, p. 83
7
A se vedea C.J.C.E., 1958, Aff. 13/57, Rec. 1958, p. 261.
încorporarea în dreptul naţional. În principiu, intrarea în vigoare a unui regulament trebuie
marcată de publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene8 (J.O.C.E.).
O altă caracteristică a aplicabilității directe și generale a regulamentului privește faptul că
incumbă statelor memebre să îl aplice direct pe acesta și nu să îi transforme conținutul într-un
act normativ intern, deoarece forța juridică a actelor normative naționale poate fi diferită de la
stat la stat.
Dacă regulamentele au o aplicare directă şi imediată, ele au şi un efect direct în sensul că
au aptitudinea de a crea obligaţii şi drepturi pe care le introduc în patrimoniul juridic al
persoanelor fizice sau juridice pe care le protejează9.
Prin urmare, regulamentele se integrează în sistemul juridic naţional, care trebuie să
permită exercitarea efectului direct în aşa fel încât să se poată invoca o dispoziţie europeană
fără să i se poată opune o regulă de drept intern.
Se poate face și o clasificare acestor regulamente, astfel: regulamente de bază şi
regulamente de execuţie. Regulamentele de bază sunt adoptate de Consiliu,10 în aplicarea directă
a unei dispoziţii din tratat şi se referă la elementele de bază ale legislaţiei pe care o vor crea11.
Regulamentele de execuţie sunt adoptate de Consiliu sau de Comisie, dar numai pentru
executarea regulamentelor de bază12, de la care nu pot deroga decât dacă Consiliul a prevăzut
această posibilitate în mod expres şi dacă derogarea nu va avea ca efect denaturarea textului
ierarhic superior.

2.2.2 Directivele
Directivele reprezintă acte legislative cu forţă generală, obligatorie şi aplicabilitate directă
în fiecare stat membru al Uniunii Europene.
Directivele sunt prevăzute în dispoziţiile înscrise în art. 189 alin.(3) din Tratatul C.E.E.,
art. 161 alin. (3) din Tratatul C.E.E.A. şi art. 14 din Tratatul C.E.C.O. și art. 288 din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene.
Potrivit dispoziţiilor mai sus citate „directiva leagă orice stat membru destinatar cu privire
la rezultatul ce trebuie atins lăsând instanţelor naţionale competenţa referitoare la formă şi
mijloace".
Spre deosebire de regulament, directiva obligă doar în privința obiectivului de atins, dar
nu și în ceea ce privește forma și mijloacele prin care acest rezultat trebuie să se realizeze,
revenindu-i fiecărui stat libertatea de a decide asupra modalităților de îndeplinire a obiectivului
stabilit.
Directiva este un act obligatoriu ce stabileşte o obligaţie de rezultat, absolută, în sarcina
statelor membre destinatare. În consecinţă, directiva este o formă a legislaţiei derivate, cu două
trepte de aplicare, atât la nivelul Uniunii Europene cât şi la cel statelor naţionale, unde apare ca
instrument de colaborare între acestea. Nu are, în principiu, o influenţă generală deoarece se
adresează direct unui anumit stat membru şi nu are aplicabilitate directă în ordinea juridică
internă.

8
În prezent, denumirea acestei publicaţii este Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
9
A se vedea C.J.C.E., 14 dec. 1971, Aff. 43/71, Rec. 1971, p. 1039.
10
Discutăm de Consiliul de Miniştri cunoscut şi sub denumirea de Consiliul Uniunii Europene.
11
De exemplu, J.O.C.E., 1975, L 281, p. 1.
12
De exemplu, J.O.C.E., 1990, L 362, p. 38.
 Directivele se adresează exclusiv statelor membre, fiind obligatorii numai pentru acestea
și nu au efect direct în relaţiile dintre cetăţeni13. Cu toate acestea, cetățenii pot invoca prevederile
directivei împotriva unui stat membru, însă numai în situația în care aceștia se îndreaptă
împotriva autorităților publice ale statelor memebre).
În acelaşi timp, directiva poate produce un efect direct, Curtea de Justiţie stabilind că
directivele produc efecte directe, în mod automat.
În fiecare directivă există prevăzut un termen-limită până la care statele membre sunt
obligate să includă dispozițiile sale în legislația internă, cu ajutorul Comisiei care acordă sprijin
pentru corecta punere în aplicare. Transpunerea directivei nu presupune întotdeauna adoptarea
unei legi noi, speciale, ci, de cele mai multe ori, transpunerea acesteia se materializează prin
includerea unor reglementări corespunzătoare în legislația naţională existentă.
În situația în care statele membre nu pun în aplicare prevederile directivei, este prerogativa
Comisiei de a coopera acestea, pentru identificarea unei soluții, iar în situația în care nu se
ajunge la un consens, Comisia poate, fie să demareze o acțiune formală pentru a stabili
obligațiile neîndeplinite, fie să înainteze cazul Curții Europene de Justiție.

2.2.3. Decizia
Deciziile reprezintă o altă categorie a actelor legislative cu forţă obligatorie, cu caracter
individual, cu aplicabilitatea imediată și directă.
Decizia nu are caracter general, ci reglementează situații concrete și este obligatorie în
toate părţile sale pentru persoanele determinate în conținutul său (subiecți individuali şi state
membre). Astfel, potrivit dispozițiilor art. 189 alin. (4) din Tratatul C.E.E. şi ale art. 161 alin.
(4) din Tratatul C.E.E.A., precum și ale art.289 din T.F.U.E., decizia este un act cu forţă
obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi desemnează, aceştia având doar
facultatea de a alege forma juridică a aplicării ei în ordinea juridică internă. Decizia vizează cu
deosebire aplicarea prevederilor din tratate la situaţiile specifice ale statelor membre.
În funcţie de aceşti destinatari, ele se pot clasifica în două categorii: cele care privesc
statele membre şi cele care privesc pe persoanele particulare. Articolul 14 din Tratatul C.E.C.O.
nu face deosebire între deciziile generale şi cele individuale.
Decizia este un act obligatoriu, susceptibil de a produce un efect direct, calitate
recunoscută de toate cele trei tratate. Pentru a produce acest efect direct, deciziile trebuie
motivate temeinic şi notificate destinatarilor, condiţii a căror neîndeplinire determină
nulitatea14, chiar dacă au fost publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

2.2.4. Recomandările şi avizele

Recomandările şi avizele reprezintă acte legislative care nu dispun de forţă juridică
obligatorie şi aplicabilitate directă în fiecare stat membru al Uniunii Europene.

13
Hotărârea C.J.C.E. din 26 februarie 1986 în cauza Cauza 152/84, cunoscută sub denumirea de cauza Marshall
„Egalitatea de tratament pentru femei şi bărbaţi – Condiţii de concediere”.
14
A se vedea Hotărârea C.J.C.E. în cauza Franz Grad contra Finanzamt Trautstein, din 6 octombrie 1970 în care
se menționează că ”efectele unei decizii pot să nu fie identice cu cele ale unei dispoziţii conţinute într-un
regulament” însă această diferenţă nu exclude ca, eventual, rezultatul final, constând în dreptul, pentru justiţiabili,
de a se prevala de acestea în justiţie, să fie acelaşi cu cel al unei dispoziţii dintr-un regulament direct aplicabil.
 Recomandările ca şi avizele sunt tot acte de drept derivat, dar fără forţa obligatorie
specifică categoriilor menționate anterior, deoarece ele solicită numai adoptarea unei anumite
conduite de către statele membre din Uniune. Semnificaţia lor constă în aceea că îndeplinesc un
rol de apropiere a legislaţiilor naţionale, de a le sugera direcții de acțiune, fără a impune obligații
legale subiecților recomandării.
Articolul 173 din Tratatul C.E.E. exclude controlul Curţii de Justiție asupra actelor de
natura recomandărilor, însă din punct de vedere al efectelor juridice ale recomandărilor15,
recomandările trebuie luate în considerare de instanțele naționale în măsura în care pot ajuta la
clarificarea unor dispoziții interne, întrucât pot conferi ”justiţiabililor drepturi de care aceştia se
pot prevala în faţa instanţei naţionale” sau atunci când au ca obiect completarea dispoziţiilor
comunitare cu caracter obligatoriu.
Avizul este un alt act legislativ care oferă un punct de vedere al instituțiilor, fără caracter
obligatoriu și este emis, fie din oficiu, fie la solicitarea celor interesați, de către principalele
instituții europene sau de către Comitetul Regiunilor ori Comitetul Economic și Social
European.

2.2.5. Actele delegate, actele de punere în aplicare și alte acte juridice

Actele delegate reprezintă actele adoptate în baza unei delegări acordate în textul unei
reglementări U.E., de către Comisia Europeană, după consultarea reprezentanților statelor
membre al U.E. Ca și caracteristică esențială, actele delegate nu pot modifica componentele de
bază ale actului legislativ și pot fi revocate de Parlamentul European și de Consiliu.
Actele de punere în aplicare se regăsesc în domeniile în care legislația U.E. trebuie
aplicată uniform (ex. piață internă, agricultură), motiv pentru care Comisia și Consiliul, în mod
excepțional, adoptă acest tip de acte. Revine Comisiei sarcina de a consulta un comitet16 format
din reprezentanții statelor membre, iar cetățenilor și tuturor celor interesați le revine sarcina de
a-și spune punctul de vedere într-un termen predeterminat (4 săptămâni) înainte de acceptarea
sau respingerea proiectului de act de delegare de către comitet.
Categoria intitulată „alte acte juridice” este reprezentantă de diverse acte utilizate de
instituțiile U.E. pentru a emite măsuri și declarații. Aceste acte juridice nu au un caracter juridic
obligatoriu (ex. declarații, rezoluții, programele de acțiune etc).

2.3. Dreptul complementar

Izvoarele de drept complementar, denumit şi drept terţiar, sunt constituite din acordurile
U.E. cu state terţe sau cu organizații internaţionale, din acordurile mixte, încheiate în comun de
statele membre și de U.E. în domenii de competență comună şi din unele tratate încheiate între
statele membre.
La nivelul Uniunii Europene se pot încheia diferite acorduri, iar când acestea sunt
întocmite cu respectarea normelor juridice, ele creează raporturi de drept între instituţiile

15
A se vedea Hotărârea C.J.C.E. în cauza Grinaldi Fonds de maladies professionelles, din 13 decembrie 1999
16
Procedură cunoscută sub numele de comitologie, care conform Glosarului sintezelor U.E. semnifică ”setul de
proceduri prin care Comisia Europeană își exercită competențele de executare care îi sunt conferite de legislatorul
U.E., cu asistență din partea comitetelor compuse din reprezentanți ai țărilor U.E.. Aceste comitete de comitologie
sunt prezidate de către un oficial din partea Comisiei și își dau avizul cu privire la actele de punere în aplicare
propuse de Comisie.”
Uniunii şi statele membre. Potrivit statutărilor Curţii de Justiţie, intrarea lor în vigoare înseamnă
că devin şi parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii Europene şi astfel au capacitatea să
creeze drepturi şi obligaţii pentru cetăţenii din statele membre.
Izvor al dreptului complementar, acordurile între statele membre pot fi clasificate în două
categorii:
• acordurile care rezultă din deciziile adoptate de reprezentanţii guvernelor statelor
membre reuniţi în Consiliu;
• acorduri prevăzute în corpul tratatelor.
Un alt izvor al dreptului complementar este format din acordurile încheiate de Uniunea
Europeană pe plan extern, acorduri care devin parte integrantă a ordinii juridice europene.
Prin acord internaţional se înţelege actul sau mai multe acte guvernate de normele de drept
internaţional şi care presupun ca părţile, subiecte de drept internaţional, să participe în mod
voluntar. Curtea de Justiţie a definit acordul internaţional ca fiind „orice angajament luat de
subiecte de drept internaţional, care are forţă obligatorie, oricare ar fi calificarea formală” 17.
Este evident că din această definiţie trebuie reţinut efectul obligatoriu al
angajamentului/angajamentelor luate; mai rezultă că forma scrisă a actului internaţional nu este
cerută în mod obligatoriu.
Acordurile de asociere18 reprezintă o categorie de acorduri care presupune cooperarea
economică și acordarea de asistență financiară din partea U.E. (prin Fondul European de
Dezvoltare) statului parte la acord. (ex. acordul de parteneriat privind liberul acces la piața
internă europeană încheiat între U.E. și țările membre ale A.C.P., mai exact 70 de state din
Africa, Zona Caraibilor și Pacific)
Un alt rol al acestor acorduri îl constituie pregătirea unei țări, prin etapa de pre-aderare,
pentru o eventuală aderare la U.E..
De asemenea, există și Acordul privind Spațiul Economic European (S.E.E.) prin care
unele țări din Asociația Europeană a Liberului Schimb (A.E.L.S.) se alătură pieței interne, în
vederea asigurării liberei circulații a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor.
Totodată, există acordurile de cooperare, care au ca obiectiv doar cooperarea economică19
și acordurile comerciale între U.E. și alte țări din exterior, dintre acestea cele mai importante
fiind Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului -Acordul O.M.C.- și Acordul
general pentru tarife și comerț (G.A.T.T.), însă lista poate continua cu enumerarea altor acorduri
releventate în ceea ce privește politica vamală și comercială.
În ceea ce privește acordurile între statele membre, urmare a deciziilor adoptate de
reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu iau naștere acorduri, caracterizate ca fiind acte
convenţionale. Ele trebuie semnate de toţi membrii Consiliului şi nu numai de preşedintele în
exerciţiu al acestei instituţii; în mod obişnuit, ele cuprind o dispoziţie finală în care se prevede
necesitatea aprobării sau ratificării de către statele membre potrivit procedurilor lor
constituţionale. Natura convenţională a acestor acte este confirmată de actele de adeziune prin
care noile state declară că aderă la deciziile şi acordurile convenite de reprezentanţii statelor

17
A se vedea C.J.C.E., 11 nov. 1975, aviz 1/75, Rec. 1975, p. 1375, point 2.
18
Acestea sunt acorduri care păstrează relații convenționale între anumite state membre ale U.E. și țări terțe.
19
Acorduri încheiate între U.E. și țări precum Algeria, Maroc și Tunisia, precum și Egipt, Iordania, Liban și Siria
și Israel.
membre reuniţi în Consiliu. Mai multe dispoziţii din tratate prevăd încheierea de acorduri intre
statele membre.
În art. 220 din Tratatul C.E.E. este prevăzut în mod expres că asemenea acorduri se încheie
„în favoarea cetăţenilor lor”. Ele au ca obiect patru domenii: protecţia persoanelor, eliminarea
dublei impozitări în interiorul Uniunii Europene, recunoaşterea reciprocă de societăţi,
simplificarea formalităţilor de recunoaştere şi executare reciprocă a sentinţelor arbitrale şi a
deciziilor judiciare. Pe aceste baze, au fost încheiate Convenţia de la Bruxelles din 27
septembrie 1968 privitoare la competenţa judiciară şi executarea deciziilor în materie civilă şi
comercială şi Convenţia de la Bruxelles din 29 februarie 1968 cu privire la recunoaşterea
reciprocă a societăţilor şi persoanelor juridice, Convenţia din 19 iunie 1980 privind legea
aplicabilă obligaţiilor contractuale.
Acordurile încheiate ca urmare a unor dispoziţii din tratatele Uniunii Europene sunt
supuse ratificării sau aprobării statelor membre conform regulilor lor naţionale de procedură.
Asemenea acte nu intră în competenţa interpretativă a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, care
este limitată la tratate şi la actele instituţiilor.

2.3 Jurisprudenţa instanţelor Uniunii Europene

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi a Tribunalului (Tribunalul de Primă Instanţă) constituie
un alt izvor de drept european și contribuie în mod esențial la dezvoltarea permanentă și
eficientă a cadrului juridic al Uniunii Europene.
Ţinând seama că aceasta este o instituţie a Uniunii Europene, al cărei rol este de a de a
remedia lacunele existente în tratate şi de a verifica corecta aplicare a dreptului Uniunii
Europene, Curtea de Justiţie capătă o valoare specială.
În ceea ce privește partea de început a jurisprudenței C.J.C.E., aceasta trebuie înțeleasă
prin prisma ”dimensiunii constituționale a tratatelor fondatoare. Dacă dreptul comunitar este
autonom și dispune de coerență internă, aceasta se datorează regulilor impuse prin tratate, care
sunt constrân - gătoare pentru statele membre”20
Prin urmare, se consideră că ”efectele juridice creatoare de drept ale jurisprudenței
C.J.U.E. și imprimarea unui specific propriu jurisprudenței comunitare au început odată cu
hotărârea dată în cauza Da Costa. Din acest moment, autoritatea hotărârilor Curții a fost sporită,
de vreme ce ele au devenit obligatorii pentru instanțele naționale.21
Deși, în general, jurisprudenţa nu constituie un izvor de drept, că aceasta contribuie într-
adevăr la îndeplinirea obiectivelor puse de tratate, pe care le interpretează şi le aplică în lumina
dreptului Uniunii, că are monopolul interpretărilor care din punct de vedere juridic sunt
obligatorii, că este astfel suprema autoritate în materie învestită de aceste tratate, putem afirma
că a creat unele dintre principiile generale ale dreptului european (principiul efectului direct,
principiul suprematiei dreptului european), demonstrând că are o importanță majoră.

20
Elena Simina Tănăsescu, Despre constituţionalizarea dreptului european, în Revista română de drept comunitar
nr.2/2008, Editura Wolters Kluwer, p.38
21
Sorin Popescu, Luiza Manea, Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene între sistemul de drept anglo-
saxon şi cel romano-germanic. Valoare juridică, Buletin de informare legislativă nr.2/2012, p. 6