MODULUL 3.

EVOLUȚIA ȘI ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE.

LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR, A MĂRFURILOR, A
SERVICIILOR ȘI A CAPITALURILOR.
UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI DREPTURILE OMULUI.

Scopul modulului: Cunoaşterea de către student a principiilor dreptului european și

familiarizarea cu izvoarele și normele sale juridice, precum și cu modul de funcționare a
ordinii juridice europene.
Totodată, se urmărește cunoașterea de către student a unor aspecte principale referitoare la
evoluția Uniunii Europene, a celor patru libertăți fundamentale de circulație la nivelul
Uniunii Europene, dar și unele aspecte referitoare la drepturilor omului la nivelul Uniunii
Europene.

Obiectivele modulului:
La finalul acestui modul, cursanţii trebuie:
• Să fie familiarizaţi și să înțeleagă relația dintre dreptul european și dreptul
național.
• Să identifice și să înțeleagă izvoarele dreptului european și să se familiarizeze cu
normele juridice comunitare;
• Să își însușească principiile generale ale dreptului european.
• Să identifice cele patru libertăți fundamentale de circulație la nivelul Uniunii
Europene;
• Să fie familiarizați cu unele aspecte referitoare la drepturilor omului la nivelul
Uniunii Europene;
• Să analizeze domeniile în care au apărut cele mai dese încălcări ale drepturilor
omului.
• Să înțeleagă importanța educației și respectului față de drepturile omului.

1
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3.1
TRATATELE FUNDAMENTALE

Cunoştinţe şi deprinderi:
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei înţelege:
- care sunt tratele constitutive şi care este importanţa acestora în construcţia europeană;
- care este relevanţa tratatelor funadametale în evoluţia Uniunii;
- care sunt perspectivele în ceea ce priveşte Uniunea Europeană.
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei putea să:
- rolul tratatelor în evoluţia istorică a Uniunii Europene.

Tratatele constitutive

Negocierile de la Paris, conduse de Jean Monnet între "cei 6" (negocieri care au
durat 10 luni), adică între Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia s-au
finalizat prin semnarea la Paris, la 18 aprilie 1951, a Tratatului care a instituit
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Tratatul a intrat în vigoare la 10 august
1952 pentru o perioadă de cincizeci de ani.
Astfel, Înaltei Autorităţi (organ care reprezintă interesele comunitare) i s-au adăugat
organe însărcinate să o controleze pentru a se evita un eventual caracter "tehnocratic" sau
"despotic", creându-se un ansamblu instituţional cu aspect federal, cu transferul câtorva
competenţe ale statelor membre în favoarea Înaltei Autorităţi, independentă de guvernele
ţărilor comunitare.
Potrivit articolului 2 din Tratat: "Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
are ca obiectiv să contribuie, în armonie cu economia generală a statelor membre şi
datorită stabilirii unei pieţe comune în condiţiile definite de art. 4, la expansiunea
economică, la dezvoltarea locurilor de muncă şi la ridicarea nivelului de viaţă în statele
membre." De asemenea, articolul 3 prezintă obiectivele care erau atribuite instituţiilor
comunitare, articolul 4 defineşte marile principii guvernatoare ale pieței comune a
cărbunelui şi oţelului, articolul 5 enumeră mijloacele de acţiune ale Comunităţii,
articolul 7 enumeră cele 4 instituţii, iar articolele următoare detaliază competenţele
fiecăreia.
Tratatul C.E.C.O. are, fără nici o îndoială, o finalitate federativă, în sensul că el
înscrie dimensiunea supranaţională mult mai marcată decât în Tratatele de la Roma, în
care predominantă este dimensiunea interguvernamentală.
Urmare a conferinței de la Messina (1-2 iunie 1955), în care s-au examinat
posibilităţile unei relansări comunitare și a elaborării unui model de piață comună
europeană, au apărut și cele două proiecte ale comitetului de experţi conduşi de P. H.
Spaak,1 referitoare la instituirea pieţei comune generalizate şi la crearea unei comunităţi a
energiei atomice. Negocierile s-au încheiat prin semnarea, în 1957, la Roma, a celor două
Tratate pentru Comunitatea Economică Europeană şi pentru Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice. Acestea sunt cunoscute în istorie sub denumirea de ”Tratatele de la
Roma” și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, pe o durată nedeterminată.
Tratatul C.E.E. a depăşit propunerile Proiectului Spaak, instituind o nouă ordine

1
Paul Henri Spaak, om politic belgian de orientare social-creştin, ministru de externe, prim-ministru al
Belgiei, preşedinte al Adunării Consultative a Consiliului Europei, secretar general NATO.

2
juridică specifică, prin care s-au impus obligaţii statelor membre, consolidându-se
întâietatea dreptului comunitar.
Obiectivele economice ale Comunităţii şi mijloacele sale de acţiune se regăsesc în
articolul 2 din tratat, care înscrie "Comunitatea are ca misiune ca prin stabilirea unei pieţe
comune şi prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre să
promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o
expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare accelerată a nivelului
de viaţă şi cât mai strânse relaţii între statele membre." Se oferă astfel o viziune de
ansamblu asupra Tratatului, iar în articolul 9 se precizează că Piaţa Comună se sprijină pe
o uniune vamală, că se caracterizează prin libera circulaţie a mărfurilor, prin liberalizarea
de ansamblu a tuturor formelor de producţie şi de schimb şi că se sprijină pe mai multe
politici comune: agricolă, a transporturilor, comercială.
O altă caracteristică a Tratatului este aceea că, prin dispoziţiile lui, Comunitatea se
rupe de ordinea statală tradiţională, în care suveranitatea este deplină, şi de
protecţionismul economic de tip clasic.
Tratatul C.E.E.A. cuprinde dispoziţii care vizează integrarea sectorială a energiei
nucleare civile, prin formarea şi creşterea accelerată a "industriilor nucleare", urmărind în
acelaşi timp ridicarea nivelului de viaţă în statele membre şi dezvoltarea schimburilor cu
alte ţări (art. 1). Toate competenţele privesc în mod exclusiv aplicarea "civilă a atomului"
(art. 2).
Tratatul se referă la cooperarea în materie de cercetare nucleară, la regimul de
difuzare a cunoştinţelor în materie (Capitolul II), la protecţia sanitară (Capitolul III), la
dezvoltarea coordonată a investiţiilor (Capitolul IV). Capitolele VI-VIII înscriu
obiectivele şi mijloacele de atingere a acestora. Aprovizionarea, care se face printr-o
politică integrată (Capitolul VI), este încredinţată unei agenţii comerciale, autonome,
dotată cu personalitate juridică şi autonomie financiară. Agenţia (art. 52 din Tratat)
dispune "de un drept de opţiune asupra mineralelor, materiilor brute şi materiilor
fusionabile speciale produse pe teritoriul statelor membre, precum şi de dreptul exclusiv
de a încheia contracte privind furnizarea de minerale, materii brute şi materii fisionabile
speciale care provin din interiorul sau din exteriorul Comunităţii. Capitolul VII din Tratat
cuprinde dispoziţii privind controlul de securitate a aprovizionării cu astfel de materiale,
control care urmăreşte în principal destinaţia finală a produselor din această categorie
pentru a nu fi deturnate în scopuri militare (art. 77). Firmele care manipulează materii
nucleare trebuie să informeze despre activităţile pe care le desfăşoară (art. 78). Articolul
84 al.(3) precizează că materiile destinate nevoilor de apărare nu sunt supuse controlului.
În Capitolul X sunt înscrise dispoziţiile privitoare la relaţiile externe ale Comunităţii, iar
articolele 101-102 şi 106 prevăd competenţele de încheiere de acorduri sau de convenţii.

Tratatul de Fuziune

Tratatele constitutive ale celor trei Comunităţi Europene au fost modificate în

repetate rânduri.
Alături de Tratatele de la Roma, la 25 martie 1957 este semnată și Convenția
privind anumite instituții comune Comunităților Europene, prin care se instituie o serie de
instituții comune C.E.E., C.E.E.A. și C.E.C.O. (Adunarea, Curtea de Justiție și Comitetul
Economic și Social). Prin această Convenţie, s-au unificat cele trei Adunări şi Curţi de
Justiţie, s-a creat, de asemenea, un singur Comitet Economic şi Social și s-au mai produs
modificări în sensul adaptării unor texte din tratate cu prilejul adeziunilor noilor state.
Tratatul instituind un Consiliu Unic şi o Comisie Unică pentru Comunităţi s-a

3
înscris pe aceeaşi linie de raţionalizare şi reducere organică a funcţionării instituţiilor
comunitare. După lungi şi laborioase discuţii, Tratatul de fuziune a executivelor a fost
semnat la Bruxelles la 8 aprilie 1965 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1967.
Tratatul instituia o Comisie unică a Comunităților Europene și un Consiliu unic.
Tratatul înscrie competenţele executivelor comunitare, în sensul că nu au suferit
modificări, ci au rămas aşa cum fuseseră determinate în fiecare tratat de bază. Articolul 4
a confirmat existenţa Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), extinzându-i
competenţele şi asupra C.E.C.O.. De mare importanţă s-a dovedit a fi instituirea Comisiei
Unice, datorită specificităţii marcate atât a Înaltei Autorităţi cât şi a Comisiilor C.E.E. şi
C.E.E.A. Armonizarea a avut loc şi prin unificarea serviciilor, a comisiilor de control al
veniturilor şi cheltuielilor (art. 22), unificarea bugetelor (art. 20) şi a administraţiilor
(art. 24), prin definirea uniformă a procedurilor de desemnare a membrilor Comisiei şi a
duratei mandatului lor (Articolele 10-18). S-a generalizat sistemul numirii de comun
acord a membrilor (art. 10, par. 1, al. 4), cu precizarea că din Comisie trebuie să facă parte
cel puţin un reprezentant al fiecărui stat membru. Tratatul precizează că reuniunea de
drept a Adunării Parlamentare trebuie să fie şi aceea a prezentării raportului general de
către Comisie.
Tratatul de Fuziune privește numai fuziunea instituțională, nu și juridică, acesta
fiind un factor de optimizare a funcţionării organizaţiei şi de aceea trebuie considerat ca o
etapă determinantă a construcţiei comunitare.

Actul Unic European

Necesitatea unei reforme instituţionale care să corespundă evoluţiilor politice,

economice şi sociale înregistrate în Europa se făcuse puternic resimţită. În iulie 1984, la
Consiliul European de la Fontainbleau, s-a constituit, sub preşedinţia senatorului irlandez
J. Dooge — fost ministru de externe al Irlandei — Comitetul pentru problemele
instituţionale, după modelul Comitetului Spaak, cel care a redactat Tratatele de la Roma.
Raportul Comitetului, numit Raportul Dooge, afirma nevoia unui salt calitativ în sensul
creării "între statele europene a unei entităţi politice adevărate, adică a unei Uniuni
Europene". Sarcina Comitetului era de a prezenta sugestii în vederea îmbunătăţirii
funcţionării cooperării europene în domeniul comunitar, ca şi în cel al cooperării politice.
În vederea realizării acestui obiectiv, Comitetul preconiza convocarea unei conferinţe a
reprezentanţilor guvernelor statelor membre care să negocieze un proiect de tratat asupra
Uniunii Europene.
Proiectul unui tratat asupra acestei chestiuni prezentat Parlamentului European, aşa-
numitul Proiect Spinelli, fusese elaborat în februarie 1984, moment care a determinat
relansarea dezbaterilor asupra reformelor instituţionale.
Raportul Dooge cuprindea patru părţi. În prima parte era precizat spiritul reformelor
propuse. În cea de-a doua parte erau enunţate obiectivele prioritare: un spaţiu economic
interior omogen, promovarea valorilor comune ale civilizaţiei europene, găsirea unei
identităţi externe. Spaţiul economic urma să fie obţinut prin desăvârşirea Tratatului de la
Roma, respectiv prin realizarea unei adevărate pieţe interioare, libera circulaţie a
cetăţenilor, coordonarea politicilor economice, recunoaşterea reciprocă a normelor,
simplificarea procedurilor vamale etc. Acestora urma să li se adauge crearea unei
comunităţi tehnologice, consolidarea Sistemului Monetar European. Promovarea valorilor
comune implica dezvoltarea politicilor în domeniul mediului, în domeniul social, cultural,
în crearea unui spaţiu juridic european omogen. Găsirea unei identităţi externe însemna,
înainte de toate, dezvoltarea cooperării politice. Structurile trebuiau consolidate prin

4
crearea unui secretariat permanent. Cea de-a treia parte a Raportului se referea la
mijloacele de realizare a acestora, mijloace ce trebuiau obţinute prin instituţiile existente
cărora trebuiau însă să li se dezvolte eficacitatea şi legitimitatea democratică. Ultima
parte, cea de-a patra, se referea la convocarea conferinţei.
În cele din urmă, Conferinţa s-a deschis la 9 septembrie 1985 la Luxemburg şi s-a
încheiat prin semnarea Actului Unic European, în două etape, de către miniştrii de externe
ai ţărilor membre — 17 februarie şi 28 februarie 1986, (această ultimă dată după
referendumurile naţionale din Danemarca, Italia şi Grecia. Actul Unic a intrat în vigoare
la 1 iulie 1987). Astfel, ”cei doispreze” au semnat Actul Unic European considerat a fi
”obligația de a reliza simultan marea piațpă fără frontiere, o mai mare coeziune
economică și socială, o politică europeană a cercetării și a tehnologiei, consolidarea
sistemului monetar european, inițierea unui spațiu social european și acțiuni semnificative
în materie de mediu.”2
Actul Unic European reprezintă prima mare modificare a Tratatelor constitutive ale
Comunităților Europene, fiind compus dintr-o primă parte consacrată modificărilor aduse
tratatelor comunitare şi lărgirii domeniilor de competenţe, iar cealaltă consacrată
cooperării europene în materie de politică externă.
Actul reprezintă un adevărat instrument de relansare instituţională şi de
perfecţionare a pieţei interne cu un impact psihologic important. Motivul pentru care
Actului i se spune "unic", se datorează faptului că reuneşte într-un singur act juridic
dispoziţii referitoare la modificarea şi completarea celor trei tratate constitutive şi, în
acelaşi timp, reuneşte dispoziţii privind unele reforme instituţionale şi competenţe
comunitare, creează noi politici şi pune bazele unei cooperări europene în materie de
politică externă.
În prima parte a Actului sunt aduse modificări tratatelor, cele mai importante
privind Tratatul C.E.E., urmărindu-se creşterea eficacităţii procesului decizional, a
perfecţionării Pieţei Comune. Actul Unic înseamnă efortul de a suprima ultimele
obstacole din calea liberei circulaţii, lărgirea câmpului de intervenţii comunitare, cu
deosebire în domeniul social, în cel al mediului, al cercetării şi dezvoltării tehnologice. În
intenţia de a uşura adoptarea propunerilor Comisiei, Actul Unic a extins votul cu
majoritate calificată în cadrul Consiliului.
Printre alte obiective pe care le înscrie în domeniul lărgirii competenţelor
comunitare, Actul Unic European relansează şi ridică la rangul de preocupări prioritare şi
pe cele de protecţie a mediului, cu toate că preocupări în această privinţă existau de mai
mult timp.
Prin Titlul VII din Actul Unic European, intitulat "Mediul", politica de mediu a
devenit o componentă a politicilor comunitare. În speţă, această politică are în vedere
coordonarea acţiunilor de conservare, protejare şi ameliorare a calităţii mediului, de
protecţie a sănătăţii oamenilor, de utilizare raţională a resurselor naturale.3
Pe plan instituţional, Actul Unic a recunoscut oficial Consiliul European, a acordat
puteri legislative Parlamentului European în cadrul procedurii de cooperare, a fixat
principiul creării Tribunalului de Primă Instanţă, a extins procedura consultării
Parlamentului European, a extins votul cu majoritate calificată în Consiliu și a instituit
avizul conform în materia aderării și a a cordurilor de asociere.

2
Afirmația aparține președintelui Comisiei, Jacques Delors, în cadrul discursului ținut de acesta cu ocazia
semnării Actului Unic European.
3
Ioana Marinache, Politica Uniunii Europene în domeniul mediului, în revista "Drepturile omului" (an VII,
nr. 2/1997), Editura IRDO, Bucureşti, pp. 32-34.

5
 În cea de-a doua parte a Actului Unic, se atinge problema cooperării europene în
domeniul politicii externe. Aceasta reprezintă continuarea procesului început prin Acordul
Davignon din 1970. Raportul a fost întocmit de directorii politici din ministerele
afacerilor externe ale celor şase ţări membre, însărcinaţi "să studieze cel mai bun mod de
realizare a progreselor în domeniul unificării politice în perspectivele lărgirii". El poartă
numele preşedintelui Comisiei, Etienne Davignon (Belgia) şi a fost supus Consiliului de
Miniştri la 20 iulie 1970 şi adoptat la 27 octombrie din acelaşi an. Se indică în acest
document că trebuie depuse eforturi maxime pentru realizarea obiectivului dorit în
domeniul organizării în comun a politicilor externe ale ţărilor membre. În acest fel,
cooperarea în domeniu apare ca fază preliminară a unificării politicii europene, la început
prin organizarea informărilor reciproce în materie de politică externă.
Totodată, statele membre au dezvoltat în mod sensibil cooperarea lor în domeniul
politicii externe. Încă nu se poate vorbi însă de o adevărată politică extern a
Comunităţilor, ci mai mult de o coordonare a politicilor externe naţionale printr-un
ansamblu de mecanisme care formează ceea ce se numeşte Cooperarea Politică Europeană
(C.P.E.). Această cooperare era limitată însă prin absenţa unui temei juridic, neexistând un
cadru juridic şi nici obligaţii în consecinţă; nimic din toate acestea nu făceau obiectul unui
tratat.
Un al doilea Raport Davignon, adoptat la 23 iulie 1973, a depăşit stadiul unei simple
declaraţii de intenţii a guvernelor; el a înscris că "asupra problemelor de politică externă,
fiecare stat se angajează, ca regulă generală, să nu fixeze în mod definitiv propria sa
poziţie fără să-şi fi consultat partenerii ... ."
La 29 decembrie 1975, în raportul său asupra Uniunii Europene prezentat
Consiliului European, Leo Tindemans, fost prim-ministru al Belgiei şi preşedinte al
Partidului Popular European, preconiza transformarea angajamentului politic în obligaţia
juridică a statelor membre de a se consulta în scopul luării unor decizii naţionale şi de a
adopta principiul majorităţii pentru luarea deciziilor comune. Se cerea astfel elaborarea
unei politici externe comune, ceea ce însemna un pas înainte în construcţia unei Europe
federale. În Raport se accentua necesitatea sporirii eficacităţii printr-o mai bună
coordonare a organelor interguvernamentale şi a celor specializate, prin întărirea
instituţiilor comunitare, a organismelor independente, prin lărgirea puterilor de execuţie
ale Comisiei, prin întărirea autorităţii preşedintelui şi învestirea acestuia de către
Parlament, prin extinderea competenţelor Curţii de Justiţie la noi domenii de activitate
comunitară, prin participarea activă a Parlamentului ales prin vot universal la procesul
legislativ.
Prin Titlul III, Actul Unic European, reprezintă un acord de drept internaţional, o
codificare a cooperării în politica externă, permițând integrarea în tratate a unor evoluţii
instituţionale şi politici în vederea consolidării procesului comunitar.
Actul Unic a reprezentat un moment important în evoluția către Uniunea Europeană,
marcând întoarcerea la votul cu majoritate calificată, consolidând puterile Parlamentului,
Comisiei şi Consiliului, extinzând competenţele Curţii de Justiţie. De asemenea, Actul a
oficializat Consiliul European, a deschis noi domenii de activitate în cercetare, economie,
finanţe, politică socială, mediu și a oferit Comisiei dreptul exclusiv de iniţiativă pentru
toate problemele comune care necesită legiferare şi îi atribuie competenţe executive
lărgite. De asemenea, Parlamentul trebuie să coopereze şi nu numai să se consulte cu
Consiliul.

6
Tratatul de la Maastricht

După tratatele constitutive și Actul Unic European, Tratatul privind Uniunea

Europeană, cunoscut sub numele de Tratatul de la Maastricht, prin prisma locului unde a
fost semnat la 7 februarie 1992, în Olanda, reprezintă rezultatul reuniunii la vârf
desfăşurată în perioada 9-11 decembrie 1991 și a doua revizuire fundamentală a tratatelor
constituive. Tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
O situaţie aparte a prezentat-o Danemarca, ţară în care populaţia a respins prin
referendumul din 1992 ratificarea Tratatului şi l-a acceptat printr-un alt referendum, în
1993, cu o mică majoritate (56,8%). Aceasta i-a determinat pe şefii de state şi de guverne
întruniţi la Birmingham şi Edinburgh să adopte unele decizii care vizau apropierea
procesului de construire a Europei de cetăţeni. Danemarca a fost autorizată să nu participe
la unele părţi din Tratat, la cele referitoare la ultima fază a Uniunii Monetare şi la politica
comună de apărare.
Tratatul instituie o Uniune Europeană bazată pe existența a trei piloni: pe de o parte
cele trei Comunități Europene, iar pe de altă parte politica externă și de securitate comună
(PESC) și cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne (JAI).
Potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană cuprinde
statele membre în jurul acestor trei piloni de acţiune comună.
Primul pilon este cel reprezentat de comunităţile europene (C.E.) create în 1951 şi
1957, angajate pe calea Uniunii Economice şi Monetare şi dezvoltarea politicilor
comunitare în domeniile mediului, de sănătate, de educaţie, de cercetare etc..
Cel de-al doilea pilon, politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.) îşi are baza
juridică principală în termenii Titlului V, art. J (1-11) al Tratatului asupra Uniunii
Europene şi în art. 228A al Tratatului Comunităţii Europene. P.E.S.C. acoperă toate
domeniile de politică externă şi de securitate. Obiectivele acestuia sunt protecţia şi
dezvoltarea unor valori comune, cum sunt independenţa, securitatea, pacea, democraţia şi
respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Obiectivele sunt realizate prin
cooperarea statelor membre, prin acţiuni întreprinse în comun.
Cel de-al treilea pilon, cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne (J.A.I.) îşi
are temeiul juridic principal în dispoziţiile Titlului VI, art. K (1-9), din Tratatul asupra
Uniunii şi în art. 100 (C şi D) din Tratatul Comunităţii Europene. Articolul K1 defineşte
patru tipuri de cooperare: judiciară civilă, penală, vamală, şi a poliţiilor. În acelaşi timp, se
mai enunţă cinci noi domenii: politica de azil, cea de trecere a frontierelor exterioare şi
exercitarea controlului la acestea, politica de emigrare şi politica faţă de cetăţenii unor
terţe state, lupta împotriva toxicomaniei şi a fraudei internaţionale.
Modificările aduse prin Tratat se referă la apropierea Europei de cetăţeni, la
existenţa cetăţeniei europene, la respectarea principiului subsidiarităţii, la instituirea
procedurii de codecizie etc.
Din punct de vedere istoric, Tratatul de la Maastricht reprezintă încheierea
procesului de integrare economică început la Paris prin semnarea Tratatului C.E.C.O. şi,
totodată, întoarcerea la încercarea de integrare politică eşuată prin respingerea de către
Adunarea Naţională a Franţei a Comunităţii Europene a Apărării.
În acelaşi timp, Tratatul reprezintă şi un punct de plecare şi de dezbatere pentru
revizuirea unor articole şi dispoziţii care au nevoie de a fi aduse la zi, abrogate sau
îmbunătăţite, ca urmare a schimbărilor geopolitice internaţionale intervenite. Este situaţia
creată în primul rând de răsturnarea echilibrului internaţional prin prăbuşirea sistemului
totalitar comunist.
Tratatul de la Maastricht a creat premisele ultimei etape a integrării europene şi

7
anume aceea a Uniunii Politice a Europei. Și în preambulul Tratatului de la Roma apare
noţiunea de "uniune", fiind înscris că statele membre se declară "hotărâte să pună bazele
unei Uniuni tot mai strânse între popoarele europene". Sintagma "uniune europeană" sau
simplu "uniune" a apărut tot mai frecvent, deşi înţelesul a rămas şi rămâne încă ambiguu,
neavând o delimitare juridică şi politică strictă. Uniunea Europeană apare mai mult în
sensul de proces de aprofundare şi de consolidare a construcţiei europene, deci, ca o
prelungire a Comunităţilor. Uniunea Europeană reprezintă în acelaşi timp o cale spre o
nouă organizaţie, de tip federal, aşa cum fusese concepută în Proiectul de Uniune
Europeană adoptat de Parlamentul European la 14 februarie 1984, cunoscut sub numele de
Proiectul Spinelli; din acest punct de vedere, Uniunea se substituie Comunităţilor.
Proiectul de Uniune Europeană prevedea regruparea celor trei tratate comunitare şi
activităţile din domeniul cooperării politice, sistemul monetar european şi a altor politici
noi într-o arhitectură constituţională unică cu caracter federal.
Se viza consolidarea capacităţilor de acţiune a sistemului comunitar precum şi a
caracterului său democratic.
Comisia urma să primească toate competenţele executive şi totodată să capete o mai
mare independenţă faţă de state prin numirea preşedintelui de către Consiliul European şi
care la rândul lui îşi recruta comisarii. Pentru a primi învestitura, Comisia trebuia să-şi
supună mai întâi programul Parlamentului care îşi păstra dreptul de cenzură cu o
majoritate de două treimi. Puterea legislativă şi bugetară nu mai era asumată doar de
Consiliul de Miniştri, ci urma să fie împărţită între Parlament, Camera Popoarelor şi
Consiliul de Miniştri, camera Statelor.
Totodată, era afirmat şi principiul subsidiarităţii. Nu era un proiect abstract deoarece
Uniunea se sprijinea pe comunităţi şi pe cooperare politică, avea un caracter dinamic
pentru că privea o trecere progresivă de la metoda interguvernamental la sistemul
comunitar; era democratic pentru că asigura separarea puterilor şi pentru că acorda un rol
central Parlamentului; era de inspiraţie federală.
Avanproiectul de tratat asupra Uniunii Europene a fost adoptat la 14 februarie 1984
de către Parlamentul European.
Tratatul de la Maastricht prevede o Uniune Europeană care "marchează o nouă
etapă în procesul constituirii unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei ... ".
Tratatul modifică sau completează numeroase dispoziţii din tratatele comunitare
anterioare şi introduce în acelaşi timp şi dispoziţii noi.
În preambulul Tratatului se înscrie că Uniunea se bazează pe "Comunităţile
Europene completate cu politicile şi formele de cooperare stabilite prin prezentul Tratat".
Astfel, Comunităţile Europene continuă să existe sub denumirea de Comunitatea
Europeană, ca pilon principal al Uniunii, alături de alţi doi: politica externă şi de
securitate comună şi cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne.
Titlul I cuprinde dispoziţii referitoare la procesul de integrare europeană, ca etapă în
realizarea Uniunii. Formula cerută de majoritatea statelor membre a fost de "proces
gradual care duce la o Uniune cu vocaţie federală"; formula a întâmpinat opoziţia Marii
Britanii care a interpretat termenul de "federal" ca fiind excesiv de integrator. În faţa unei
asemenea situaţii s-a folosit expresia "o uniune tot strânsă între popoarele Europei",
formulă care mai fusese utilizată în Tratatele de la Roma şi chiar în Statutul Consiliului
Europei.
Suntem de părere că cel puţin câteva obiective fundamentale ale Uniunii, cum ar fi
moneda comună, spaţiul fără frontiere interioare, cetăţenia europeană, politica externă şi
de apărare comună, au o conotaţie federală. Pentru evitarea unor confuzii, s-a precizat că
Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre.

8
 Important de subliniat este faptul că Tratatul nu acordă personalitate juridică
Uniunii4, şi astfel ea nu se substituie statelor membre.
Obiectivele Uniunii Europene sunt:
 promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, cu deosebire prin
crearea unui spaţiu economic integrat, spaţiu fără frontiere interioare;
 consolidarea coeziunii economice şi sociale şi crearea unei uniuni economice şi
monetare care să ducă la o monedă unică;
 pregătirea Uniunii Monetare cu urmărirea obiectivelor de stabilitate economică;
 armonizarea politicilor naţionale de ocupare a forţei de muncă prin Programul de
acţiune socială al Comisiei;
 adoptarea unei strategii pe ansamblul Uniunii pentru susţinerea creşterii
economice, a infrastructurii europene, a concertării eforturilor naţionale în domeniul
cercetării;
 afirmarea identităţii sale pe plan internaţional, în special prin punerea la punct a
unei politici externe şi de securitate comună, înţelegându-se astfel şi o politică de apărare
comună care să ducă, dacă va fi cazul, la o apărare comună;
 dezvoltarea şi consolidarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne, pentru a se răspunde nevoilor crescânde de securitate individuală şi colectivă;
 consolidarea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor din statele membre prin
instituirea unei cetăţenii a Uniunii;
 menţinerea tuturor realizărilor comunitare şi dezvoltarea lor;
 organizarea într-un mod coerent şi solidar a relaţiilor dintre statele membre şi
dintre popoarele lor;
 creşterea eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare; revizuirea lor
potrivit procedurii înscrise în art. N, par. 2;
 pregătirea terenului pentru noi adeziuni.
Principiile care stau la baza Uniunii și care sunt comune tuturor statelor membre
sunt principiile libertății, democrației, respectului față de drepturile omului și libertățile
fundamentale și statul de drept.
În ceea ce privește sistemul instituțional, în vârful Uniunii se situează Consiliul
European, care dă impulsurile necesare dezvoltării ei şi defineşte orientările politice
generale, și instituțiile comunitare.
Consiliul Uniunii adoptă deciziile pentru treburile comunitare şi în alte domenii.
Eficacitatea Consiliului este căutată prin extinderea votului cu majoritate calificată, deja
realizată prin Actul Unic în ceea ce priveşte Piaţa Comună. Consiliul Uniunii nu este
responsabil în faţa Parlamentului, dar şi l-a asociat la puterea de decizie prin procedura
"avizului conform" şi prin extinderea acestei proceduri la noi domenii.
În ceea ce privește Comisia Europeană, aceasta îşi păstrează monopolul
propunerilor pentru treburile comunitare, dar dreptul său de iniţiativă este limitat în alte
domenii; mandatul a fost prelungit de la patru ani la cinci ani pentru a coincide cu
mandatul Parlamentului. Comisia va beneficia de o "dublă învestitură democratică", aceea
a guvernelor responsabile înaintea parlamentelor lor naţionale şi aceea a Parlamentului
European ales.
Parlamentului European i-au fost sporite competenţele, deja lărgite prin dispoziţiile
Actului Unic. El va trebui să fie consultat de guverne înainte de desemnarea preşedintelui

4
Comunitățile Europene au personalitate juridică.

9
Comisiei; poate aproba sau refuza prin vot învestitura Comisiei şi printr-un vot de cenzură
o poate sili să demisioneze. În acest fel, Parlamentul şi-a dezvoltat puterea de control
asupra Comisiei. Prin dreptul de "codecizie" puterea Parlamentului s-a extins şi mai mult,
după cum s-a extins şi puterea sa de control bugetar; de asemenea, a căpătat dreptul de a
institui comisii de anchetă.
Curtea de Justiţie a căpătat noi competenţe în ceea ce priveşte aplicarea de sancţiuni
statelor membre, în situaţia încălcării de către acestea a unor obligaţii din tratat. Aceasta
are totuși competențe în cadrul pilonului comunitar, doar în cadrul pilonului PESC.
Curţii de Conturi, care devine a cincea instituție europeană, i s-au conferit puteri de
control bugetar sporite, însă rămâne o instituție exclusiv comunitară.
Comitetul Economic şi Social a căpătat dreptul de iniţiativă prin emiterea unui aviz,
în situaţia când o apreciază ca oportună.
De asemenea, este creat Comitetul Regiunilor.
În Titlul III şi IV se înscriu modificările aduse Tratatelor C.E.C.O. şi C.E.E.A.
pentru a le pune de acord cu modificările din Tratatului C.E.E., aduse în Titlul II.
Competenţele acordate Comunităţii Europene de către Uniune sunt mult mai largi decât
cele fixate prin tratatul de la Roma, atât în domeniul economic cât şi în acela al politicilor
comune, mai cu seamă în instituirea unei uniuni economice şi monetare. S-au atribuit şi
accentuat competenţe, cum ar fi cele privind cetăţenia europeană, cultura, sănătatea
publică, protecţia consumatorilor, mediul, politica socială. Domeniile care fuseseră
schiţate în Actul Unic European au fost extinse, în sensul consolidării:
 politicii de coeziune economică şi socială destinată să reducă diferenţele dintre
nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni;
 politicii de cercetare şi dezvoltare tehnologică care să regrupeze toate acţiunile
comunitare de asemenea natură;
 politicii mediului, completate cu acţiuni preventive de protecţie a acestuia;
 politicii comerciale externe, prin îmbunătăţirea procedurilor de negociere.
Politica de protejare a mediului5 a fost accentuată şi printr-o serie de dispoziţii
cuprinse în Titlul XVI — "Mediul" — art. 130R-130S-130T, devenind prin art. 2 din
Prima Parte a tratatului de la Maastricht un principiu fundamental al Comunităţii:
"Comunitatea are ca misiune … să promoveze o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a
activităţilor economice pe ansamblul Comunităţii, o creştere durabilă şi neinflaţionistă
respectând mediul …". Art. 3 lit. K întăreşte dispoziţiile de mai sus precizând că acţiunea
Comunităţii comportă şi "o politică în domeniul mediului". Art. 130R mai adaugă
dispoziţiilor înscrise în Actul Unic European un nou orizont care se referă la promovarea
pe plan internaţional a unor măsuri destinate să facă faţă problemelor regionale sau
planetare de mediu.
S-au mai deschis numeroase câmpuri de acţiune:
 cetăţenia europeană s-a constituit în scopul consolidării identităţii europene,
conferindu-i drepturi noi; aceasta rămâne condiționată de cetățenia națională.
 educaţia şi pregătirea profesională vor fi completate şi încurajate pentru a li se da o
dimensiune europeană;
 cultura, pentru a se promova specificitatea culturii europene prin "promovarea
culturilor naţionale", cu respectarea diversităţii naţionale şi regionale;
 în domeniul sănătăţii publice, în cel al protecţiei consumatorilor, în infrastructura
transporturilor, telecomunicaţiilor, energiei etc.

5
Ioana Marinache, ibidem.

10
 Alte aspecte foarte importante au fost reglementate prin Tratat, cum ar fi: a
transformat Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) în Comunitatea Europeană
(C.E.)6; a supus noi domenii procesului de integrare comunitară. Ne referim, de pildă, la
politica comună de vize, la politica comună privind industria, de cooperare în dezvoltare
ş.a. Dispoziţiile Tratatului consolidează competenţele comunitare şi în domeniul politicii
sociale dezvoltând şi procesul Uniunii Economice Monetare.
În cadrul primului pilon, s-a prevăzut crearea Uniunii Economice şi Monetare
(U.E.M.), care trebuia realizată pentru a se asigura stabilitatea parităţilor monetare, în
vederea creării pieței interioare.
Pași timizi fuseseră făcuți încă din 1978, când la 5 decembrie 1978 la Bruxelles, a
fost creat Sistemul Monetar European (S.M.E.), pentru a limita fluctuaţiile diferitelor
devize, intrând în funcțiune la 13 martie 1979.
Caracteristicile S.M.E. sunt: găsirea unei rate de schimb stabile, dar care poate fi
ajustată (determinarea unui "curs pivot" pentru fiecare monedă în raport cu un punct de
referinţă constituit de ECU; determinarea marginilor de fluctuaţie de intervenţia băncilor
centrale ale ţărilor interesate); căutarea unei repartiţii juste a sarcinilor de intervenţie a
băncilor; dezvoltarea solidarităţii între ţările membre. S.M.E. a creat aşa-numiţii indicatori
de divergenţă care să dea posibilitatea cunoaşterii monedei al cărei curs a variat cu ¾ din
marginea maximă autorizată în raport cu ansamblul monezilor, adică în raport cu fostul
ECU, actualul euro.
Totodată, Consiliul European a preconizat şi consolidarea convergenţei politicilor
economice, prin măsuri care să ducă la adoptarea unei politici economice comune în toate
ţările membre prin coordonarea lor, evitarea contradicţiilor şi a efectelor negative ale
unora asupra altora determinate de diferenţe de structură, de condiţii economice şi sociale,
de opţiune politică.
Crearea unei uniuni economice şi monetare își regăsește originea pe de o parte în
1970, în planul Werner şi apropierea politicilor monetare care i-au urmat în cadrul
"şarpelui monetar"7, înlocuit cu S.M.E. și, pe de altă pare, în Actul Unic European, care
prevedea definitivarea pieţei interioare. Est evident că piaţa unică permite condiţiile de
realizare ale unei uniuni monetare, în timp ce uniunea monetară este indispensabilă bunei
funcţionări a pieţei unice. De aici şi faptul că Uniunea Economică şi Monetară s-a impus
ca o etapă majoră a construcţiei europene.
Potrivit articolului 2 din Tratat, obiectivul Uniunii este: "Comunitatea are ca sarcină,
prin stabilirea unei pieţe comune şi a unei uniuni economice şi monetare ... să promoveze
o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii,
o creştere durabilă şi neinflaţionistă, cu respectarea mediului, un grad înalt de convergenţă
a performanţelor economice, un nivel de ocupare a forţei de muncă şi de protecţie socială
ridicat, creşterea nivelului şi calităţii vieţii, a coeziunii economice şi sociale şi a
solidarităţii între statele membre."

6
Schimbarea denumirii din Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) în Comunitatea Europeană (C.E.)
a avut ca motivaţie consideraţia că Piaţa Comună fiind realizată şi competenţele diversificate (sănătate,
cultură, mediu etc.) nu s-a mai impus şi atributul "economică". C.E. formează primul pilon al Uniunii
Europene.
7
"Şarpele monetar" a desemnat, până la intrarea în vigoare a S.M.E., limitele extreme între care monezile
europene puteau să fluctueze unele faţă de celelalte, la un moment dat. Mecanismul acesta a început să
funcţioneze la 22 aprilie 1972. Monezile care făceau parte din "şarpele monetar" erau legate de parităţi
stabile de care nu se puteau depărta decât cu maximum 2,25% în fiecare sens, ceea ce însemna că marginea
de variaţie era limitată la 4,5%. Sistemul a fost criticat, statele neputând întotdeauna să respecte distanţele
foarte limitate care le erau permise.

11
 Crearea Uniunii Economice și Monetare trebuia să se realizeze în trei etape: o primă
etapă privea liberalizarea circulației capitalurilor precum şi convergenţa politicilor
macroeconomice ale statelor membre (a început la 1 iulie 1990 și trebuia să dureze până la
31 decembrie 1993), o a doua etapă privea trecerea la moneda unică, prin coordonarea
politicilor economice (începând cu 1 ianuarie 1994) și ultima etapă prevedea crearea unei
monede unice la 1 ianuarie 1999 și crearea Băncii Centrale Europene.
Astfel, acţiunile întreprinse se înscriu în două direcţii: politica economică şi politica
monetară. În ceea ce priveşte politica economică, fiecare stat şi-o conduce pe a sa, dar cu
respectarea regulilor comune al căror obiectiv principal este îndreptat spre reducerea
deficitelor publice. În privinţa politicii monetare, obiectivul principal este menţinerea
stabilităţii preţurilor.
Moneda unică europeană (Euro). Trecerea la Uniunea Monetară s-a realizat așa
cum a fost prezentat și mai sus, în trei etape, ultimele două dintre acestea, începute la 1
ianuarie 1994, printr-o fază esenţială, tranzitorie spre moneda unică, menită să asigure
trecerea la cea de-a treia etapă (1997-1999), care a avut ca finalitate adoptarea monedei
unice.
Pentru adoptarea monedei unice a fost necesar să fie îndeplinite o serie de condiţii:
stabilitatea preţurilor, limitarea deficitului public, menţinerea fluctuaţiei în limitele
Sistemului Monetar European, fixarea nivelului dobânzilor pe termen lung. S-a stabilit că
în situaţia în care aceste condiţii nu vor fi satisfăcute, se vor acorda derogări unor state.
La 1 ianuarie 1999, vechiul ECU a fost înlocuit cu moneda euro, intrând astfel în
funcțiune Moneda unică europeană în tranzacţiile bancare. În același timp cu aceasta a
fost adoptat şi un nou sistem monetar european, iar mai târziu introducerea monedei
europene în circuitul general, la 1 ianuarie 2002.
Zona euro a reprezentat începutul unei ere în procesul de integrare economică
europeană prin apariţia conceptului de politică monetară, devenind astfel una dintre cele
mai puternice zone economice ale lumii.
Uniunea Monetară reprezintă una din realizările cele mai importante ale istoriei
comunitare, iar introducerea unei monede unice este un eveniment fără precedent în
istoria monetară a continentului. Credibilitatea şi stabilitatea monedei unice a fost
determinată de o politică fiscală riguroasă. Însă nici politica monetară unică, prin ea
însăşi, nu a putut garanta singură stabilitatea preţurilor. Ea a fost însoţită de o disciplină
fiscală adecvată la nivelul întregului ansamblu al Uniunii Economice şi Monetare.
Problema cooperării între băncile centrale naţionale şi politicile monetare ale
statelor membre, cooperare asigurată la început de Institutul Monetar European (I.M.E.)
începe să ridice probleme. Institutul Monetar European avea rolul de a supraveghea
funcţionarea Sistemului Monetar European şi de a prelua funcţiile Fondului european de
cooperare monetară (F.E.C.O.M.) şi de a facilita utilizarea euro.
Creat la 1 ianuarie 1994, Institutul Monetar European, a fost un organism provizoriu
care a acţionat în cea de-a doua etapă a Uniunii Economice şi Monetare. El a fost condus
de un Consiliu format dintr-un preşedinte şi de guvernatorii băncilor centrale naţionale.
Sarcina acestuia a fost de a pregăti aspectele tehnice ale trecerii la cea de-a treia etapă.
Odată cu intrarea în vigoare a acestei etape, aparatul instituţional al Uniunii Economice şi
Monetare a devenit operaţional.
Banca Centrală Europeană (B.C.E.) şi băncile centrale naţionale au format un
Sistem European de Bănci Centrale (S.E.B.C.) al cărui obiectiv prioritar este asigurarea
stabilităţii preţurilor. În acest scop, S.E.B.C. a beneficiat de o completă autonomie,
garantată în mod formal de Tratatul de la Maastricht, autonomie faţă de autorităţile
politice naţionale şi europene. Sistemul moşteneşte şi credibilitatea băncilor centrale

12
naţionale, de altfel cele mai prestigioase, pe care le înglobează.
În concluzie, este vizibil că Uniunii Europene i s-a asigurat un cadru instituţional
comun capabil să-i asigure coerenţa şi continuitatea acţiunilor duse în toate aceste trei
domenii.
Cu toate lacunele şi insuficienţele sale, Tratatul de la Maastricht a reprezentat un pas
important în procesul de unificare europeană, care nu ar fi fost posibil fără o lungă şi
laborioasă activitate de negociere, de dezvoltare a politicilor comunitare. O primă lacună a
Tratatului constă în inadecvarea lui la procesul de lărgire a Uniunii. Un tratat pentru 12 şi
mai apoi pentru 15 state reflectă o idee care nu mai poate satisface o comunitate lărgită cu
noile state ce într-un viitor apropiat vor deveni membre.
Astfel, s-a făcut resimţită nevoia unei reforme instituţionale globale a Uniunii
Europene care să determine cu rapiditate şi eficacitate mecanismele de decizie, criteriile
de numire a comisarilor, raporturile dintre Parlament şi Consiliu. La 29 martie 1996, cu
prilejul conferinţei interguvernamentale de la Torino, s-a cerut generalizarea deciziilor
luate cu majoritate şi în politica externă, eliminarea dreptului de veto, extinderea
competenţelor Parlamentului, crearea treptată a unei apărări comune prin integrarea
Uniunii Europei Occidentale, o alianţă militară a europenilor, lupta împotriva
criminalităţii, europenizarea justiţiei, reforma Comisiei, respectiv fiecare ţară să aibă un
singur comisar, Parlamentul limitat la 700 de deputaţi aleşi după criterii care să reflecte
mai bine realităţile demografice.

Tratatul de la Amsterdam

Revizuirea Tratattului de la Maastricht, stabilită potrivit articolul N din tratat, s-a

materializat în convocarea unei conferințe interguvernamentale în 1996. Scopul
Conferinței interguvernamentale de la Torino era de a analiza rezultatele aplicării
prevederilor tratatului, astfel că, la 2 octombrie 1997, cei 15 miniştri ai afacerilor externe
din ţările membre ale Uniunii Europene au semnat la Amsterdam tratatul redactat în iunie
1997 cu prilejul încheierii Conferinţei interguvernamentale care a avut loc la acea dată în
capitala olandeză.
Elaborarea Tratatului a fost rezultatul unei serii întregi de analize desfăşurate în
cadrul instituţiilor comunitare, cu deosebire în Parlamentul European, analize care s-au
încheiat cu rezoluţii adoptate în perspectiva Conferinţei interguvernamentale din 17 mai
1995, 13 martie şi decembrie 1996 (Torino şi Dublin), 16 ianuarie, 13 martie, 11 iunie şi
26 iunie 1997, ultima fiind reuniunea de la Amsterdam a Consiliului European.
Conferinţa interguvernamentală a urmărit problematica revizuirii Tratatului de la
Maastricht după intrarea în vigoare a acestuia, având în vedere că Europa trebuie să
avanseze "cu hotărâre dar şi cu prudenţă". Dacă, iniţial Conferinţa interguvernamentală îşi
propusese să aducă corecţii (ex. rolul Parlamentului, ierarhia actelor comunitare,
dezvoltarea politicii externe şi de securitate comună (P.E.S.C.), modul de funcţionare a
celor trei piloni ai Uniunii Europene, extinderea competenţelor comunitare în noi domenii
precum energia, protecţia civil şi turismul ș.a.), evenimentele interne şi externe au lărgit în
mod considerabil misiunile Conferinţei interguvernamentale. Cât priveşte evenimentele
interne, odată cu ratificarea Tratatului de la Maastricht popoarele statelor membre au
denunţat tehnocraţia europeană precum şi îndepărtarea tot mai resimţită dintre instituţiile
comunitare şi cetăţean. În privinţa evenimentelor externe probleme deosebite au fost puse
de perspectiva lărgirii Uniunii cu ţări din Europa Centrală şi de Est (P.E.C.O.).
În acest context, Conferinţa interguvernamentală a avut de rezolvat obiective foarte
importante şi în primul rând apropierea Europei de cetăţenii săi, viitoarele lărgiri ale

13
Uniunii Europene, acestea pretinzând reforme adânci în funcţionarea instituţiilor
comunitare, reforme care să le facă mai eficace şi mai democratice. S-au căutat și
identificat modalităţi de aplanare a divergenţelor dintre ţările mari şi cele mai mici în
vederea angajării acestora în mod ireversibil pe calea uniunii politice. Trebuiau găsite
soluţii comune pentru a nu se asista la stagnarea dinamicii europene sau chiar la reculul
acesteia.
Din această cauză, s-au cerut avize diferitelor organe ale Uniunii Europene:
Comisiei de afaceri externe, Comisiei de securitate şi de apărare, Comisiei de agricultură
şi de dezvoltare rurală, Comisiei de buget, Comisiei economice, Comisiei monetare,
Comisiei de politică industrială, Comisiei de cercetare şi dezvoltare tehnologică, Comisiei
juridice şi de drepturi ale cetăţenilor, Comisiei de relaţii economice externe, Comisiei de
afaceri sociale, Comisiei forţei de muncă etc.. Totodată, s-au cerut avize şi unor
organizaţii neguvernamentale. Parlamentul European considera că multe din aspectele
politice al Uniunii Europene sunt încă limitate şi că din această cauză şi procesul de
construire a unei uniuni politice europene "este neterminat".
Semnarea la Amsterdam a tratatului redactat în iunie 1997, a dus la nașterea
Tratatului de la Amsterdam, care a intrat în vigoare la 1 mai 1999 și care reprezintă o
etapă de mare importanţă în desfăşurarea procesului de de integrare politică și de reformă
a instituţiilor comunitare în sensul adâncirii integrării prin creşterea calităţii democratice a
Uniunii, a identităţii ei în perspectiva lărgirii organizaţiei, toate acestea trebuind să
determine o Europă mai apropiată de cetăţeni. În acest fel, Tratatul de la Amsterdam nu
constituie încheierea unei evoluţii instituţionale ci o fază a unui proces cu o dezvoltare
constantă.
Tratatul stabilea patru obiective majore:
 eficientizarea sistemului instituțional al Uniunii Europene pentru viitoarele
extinderi;
 drepturile cetățenilor și crearea de noi locuri de muncă;
 suprimarea obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor și întărirea
securității;
 consolidarea poziției pe plan mondial.
Atât adâncirea integrării cât şi extinderea Uniunii au dat naștere unor probleme,
deoarece deși aparent distincte, cele două aspecte ale construcţiei europene sunt strâns
legate. Adâncirea integrării înseamnă consolidarea solidarităţii dintre statele membre. Se
are în vedere atribuirea de noi competenţe Uniunii, de creare a monedei unice,
consolidarea uniunii economice şi monetare etc. Extinderea sau lărgirea Uniunii înseamnă
procesul de extindere geografică prin adeziunea unor noi ţări membre; cu alte cuvinte,
lărgirea înseamnă aspectul spaţial în construirea Europei şi ca urmare şi una şi alta se
succed: prima permite reuşita celei de-a doua. O Europă care va avea într-un viitor nu
prea îndepărtat circa 30 de state membre impune reforme structurale pe toate planurile,
reforme de mare eficacitate şi din punct de vedere democratic.
Procesul de integrare cu o deschidere largă spre viitor, perfectibil fără încetare, se
bazează pe câteva principii fundamentale: democraţie, libertate, drepturile omului, statul
de drept, justiţie socială, solidaritate şi coeziune pe o reală transparenţă. Tratatul a lăsat
intacte multe din prevederile Tratatului de la Maastricht cum sunt de pildă cele din
capitolul referitor la Uniunea Economică şi Monetară aşa cum au fost completate prin
noul Pact privitor la stabilitate şi folosirea forţei de muncă.
Competenţele Uniunii Europene se vor lărgi și vor fi accentuate noi domenii
(ex. nivelul crescut de ocupare a forţei de muncă, egalitatea între femei și bărbați,

14
dezvoltarea echilibrată şi durabilă, definirea progresivă a politicii de apărare comună ş.a.).
Devine evident că o politică externă şi de securitate comună (P.E.S.C.) nu poate avea o
temelie solidă şi nici capacitate operaţională fără o politică comună de apărare.
Accentuarea dezvoltării unui spaţiu de libertate, securitate şi de justiţie în cadrul
căreia să fie asigurată libera circulaţie a persoanelor prin măsuri adecvate controlului la
frontierele Uniunii Europene, controlului imigrărilor, azilului precum şi prevenirii
criminalităţii reprezintă un alt subiect important dezvoltat în noul tratat.
Politica de mediu beneficiază de texte mai ample şi precise în Tratatul de la
Amsterdam, astfel s-a înscris expres nevoia de promovare a unei dezvoltări durabile cu
"un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului", formulă care a
înlocuit-o pe cea din Tratatul de la Maastricht de "respectare a mediului".
Una din dispoziţiile cele mai importante ale Tratatului privește înscrierea
principiului "egalităţii dintre bărbaţi şi femei" alături de "promovarea unui nivel ridicat de
ocupare a forţei de muncă şi de protecţie socială". Astfel, definirea noţiunii de egalitate în
ceea ce priveşte remunerarea muncii a primit noi valențe; din acest punct de vedere,
Tratatul de la Amsterdam reprezintă şi o codificare a principiului nediscriminării în
funcţie de sex, principiu fundamental şi în dreptul comunitar.
În proiectul de tratat asupra Uniunii Europene (Proiectul Spinelli) adoptat de
Parlamentul European la 14 februarie 1984 se vorbește pentru prima oară de necesitatea
creării unei cetăţenii europene, Tratatul de la Maastricht oferind expresie juridică acestui
concept. Tratatul de la Maastricht a pus în evidenţă caracterul evolutiv al construcţiei
comunitare, libertatea absolută de circulaţie şi de alegere a domiciliului, participarea la
viaţa politică a cetăţenilor oricărui stat comunitar, egalitatea de tratament între cetăţenii
tuturor statelor în materie de protecţie diplomatică şi consulară.
În continuarea acestuia, Tratatul de la Amsterdam a dat o mai bună definiţie
cetăţeniei europene şi a legat-o mai strâns de respectarea drepturilor omului stabilind o
regrupare a drepturilor referitoare la cetăţenia europeană într-un capitol unic. S-a subliniat
că definirea cetăţeniei europene precum şi o mai înaltă respectare a drepturilor omului
constituie un obiectiv prioritar de realizat în cadrul reformei Uniunii.
Calităţile dar şi lacunele pe care Tratatul de la Amsterdam nu a reuşit încă să le
elimine se regăsesc în analiza făcută de Parlamentul European 8. Această analiză a
învederat Tratatul și deşi cuprinde multe dispoziţii care să avanseze reforma instituţiilor
comunitare, lasă nerezolvate multe aspecte importante cum sunt cele care aparţin
problemelor sociale, ocuparea forţei de muncă, reducerea şomajului, armonizarea fiscală.
Tratatul de la Amsterdam a reuşit să circumscrie în mod acceptabil riscurile unei
integrări diferenţiate, însă progrese reale trebuie înregistrate în perfecţionarea
mecanismelor pieţei unice, în suprimarea barierelor pentru investiţiile garantate de
guverne, reducerea practicilor birocratice şi a şomajului, consolidarea politicilor de
protecţie socială, asigurarea unui sistem fiscal capabil să încurajeze crearea de locuri de
muncă şi deci a pieţei muncii.
În capitolul 4 al Tratatului de la Amsterdam a fost inclus Acordul asupra politicii
sociale clarificând astfel obiectivele acestei politici: îmbunătăţirea mediului de muncă, a
condiţiilor de muncă, informarea şi consultarea lucrătorilor, egalitatea de şanse pe piaţa
muncii, de tratament între bărbaţi şi femei, integrarea persoanelor din afara pieţei de
muncă, îmbunătăţirea securităţii sociale, protecţia lucrătorilor în situaţia pierderii locurilor
de muncă, reprezentarea colectivă a lucrătorilor şi patronatului ş.a.

8
Rezoluţia asupra raportului Vigo şi Tsatsos — Doc. A4-0347/97.

15
 Capitolul 5 dezvoltă problemele de mediu şi de protecţie a acestuia, probleme care
trebuie să fie integrate în politicile şi obiectivele comunitare. Mai departe, în capitolele
următoare au mai fost înscrise dispoziţii privitoare la asigurarea unui nivel ridicat de
protecţie a sănătăţii (Capitolul 6) care să fie încorporate în toate politicile şi activităţile
comunitare, de protecţie a consumatorilor (Capitolul), de luptă împotriva utilizării
frauduloase a fondurilor comunitare (Capitolul 8), de consolidare a dezvoltării regionale şi
cooperării transfrontaliere ş.a. Cerinţa aplicării corecte şi consecvente a principiului
subsidiarităţii atât de necesar în perspectiva noilor etape de integrare apare reglementat în
Capitolul 9 și, în aceeaşi măsură, a fost formulat şi principiul transparenţei ca o regulă
fundamentală a democraţiei (Capitolul 10).
Un alt element de noutate al Tratatului de la Amsterdam îl constituie introducerea
unor reglementări referitoare la regimul de vize, regimul vamal și libera circulație a
persoanelor. Astfel, în Tratat a fost integrat cadrul Schengen, semnat în iunie 1985 (de
Belgia, Olanda, Luxemburg, RF Germania și Franța), care prevedea eliminarea în mod
progresiv a controalelor la frontierele comune.
Acordul Schengen a apărut din dorința statelor de a întări cooperarea în domeniul
integrării politice și economice, în interirorul cadrului juridic și instituțional al U.E.,
acquisul Schengen fiind obligatoriu pentu toate statele care doreau să adere la U.E. (se
recunoaște totuși un regim special anumitor state care nu au semnat acordul – Marea
Britanie, Danemarca și Irlanda).
Legislaţia comunitară a fost pe larg dezvoltată în Capitolul 10, cu scopul de a
deveni mai comprehensibilă, mai clară pentru cetăţeni; dispoziţii din Tratatul de la
Maastricht au fost reformulate pentru a se asigura eficacitatea şi coerenţa acţiunilor
externe ale Uniunii Europene în cadrul politicilor de relaţii externe, de securitate,
economice şi de dezvoltare.
Reforma sistemului instituțional a făcut și ea obiectul dispoziţiilor Tratatului de la
Amsterdam, mai ales în ceea ce privește extinderea votului cu majoritate calificată în
domenii noi, în privința creșterii rolului Parlamentului (prin posibilitatea de a interveni în
unele proceduri de decizie, prin aprobarea obligatorie a desemnării Președintelui Comisiei
Europene), dar și referitor la consolidarea rolului Președintelui Comisiei Europene, la
extinderea jurisdicției Curții de Justiție a Comunităților Europene etc.
Astfel, multiplele proceduri de decizii au fost reduse la trei: codecizia, avizul
conform, consultarea, şi astfel Consiliul şi Parlamentul au fost puse pe picior de egalitate
în procesul legislativ. Prin extinderea procedurii de codecizie la 24 de noi domenii,
Parlamentul a obţinut participarea în aproape toate domeniile legislaţiei comunitare.
Cât priveşte perfecţionarea metodelor de lucru în cadrul Consiliului (Capitolul 15)
o reformă esenţială a privit extinderea votului cu majoritate calificată. În perspectiva
lărgirii Uniunii, Comisiei (Capitolul 16) îi revine un rol de mare importanţă, Parlamentul
rezervându-şi însă dreptul de a numi preşedintele Comisiei la propunerea Consiliului
European. A rămas însă nesoluţionată fixarea numărului de comisari;
În ceea ce priveşte Curtea de Justiţie (Capitolul 17), Tratatul nu aduce modificări
notabile, referindu-se doar la extinderea jurisdicției acesteia.
Curţii de Conturi (Capitolul 18) i se întărește poziţia instituţională, mai ales prin
prisma noilor dispoziţii referitoare la cooperarea vamală şi la lupta împotriva fraudei,
astfel încât Curtea de Conturi va fi în măsură să aducă îmbunătăţiri însemnate finanţelor
comunitare.
Tratatul consolidează şi rolul Comitetului Economic şi Social şi pe cel al
Comitetului Regiunilor în procesul legislativ al U.E.

16
Tratatul de la Nisa

În continuarea acestor tratate, având în vedere că problema extinderii spațiului

comunitar ridica în continuare întrebări, deși Tratatul de la Amsterdam a adus modificări
importante Tratatului asupra Uniunii Europene şi Tratatului care a instituit Comunitatea
Europeană, se impunea în timp modificarea unora dintre pevederile acestuia pentru a face
față unei Uniuni formate din mai mult de 15 state membre.
Astfel, prin Tratatul de la Amsterdam, s-au adus clarificări asupra garanţiilor în
materie de protecţie a drepturilor fundamentale (ex. egalitatea dintre femei şi bărbaţi,
nediscriminarea şi tratarea datelor cu caracter personal), în domeniul liberei circulaţii a
persoanelor în spaţiul comunitar, în ceea ce privește cooperarea politică şi judiciară în
materie penală şi precizarea condiţiilor de integrare a acquis-ului Schengen în cadrul
juridic al Uniunii Europene, dezvoltarea conceptului de cetăţenie europeană, definirea
strategiilor comune în favoarea ocupării locurilor de muncă precum şi coordonarea
politicilor naţionale, consolidarea politicii de protecţie a mediului, de promovare a unui
nivel ridicat de sănătate publică; au fost aduse clarificări în materie de protecţie a
consumatorilor.
În scopul unei mai bune valorificări a intereselor Uniunii Europene pe scena
internaţională, Tratatul de la Amsterdam a extins politica comercială comună şi a
consolidat reforma politicii externe şi de securitate comună. În perspectiva lărgirii Uniunii
Europene au fost implementate câteva reforme instituţionale, cum sunt consolidarea
rolului Parlamentului European, extinderea votului cu majoritate calificată, structura şi
funcţionarea Comisiei Europene, consolidarea rolului Curţii de Conturi, al Curţii de
Justiţie, al Comitetului Economic şi Social şi al Comitetului Regiunilor, a fost consolidat
principiul subsidiarităţii ş.a.
Se impuneau alte reforme capabile să răspundă adaptării și perfecţionării
instituţiilor europene la procesul de extindere a Uniunii Europene, mai ales în ceea ce
privește unele aspecte referitoare la politica externă şi de securitate comună.
Având în vedere că funcţionarea şi structura instituţiilor europene au fost concepute
pentru anii '50, atunci când Uniunea nu număra decât 6 membri, respectiv Belgia, Franţa,
Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda era nevoie de reașezarea cadrului instituțional care
să răspundă noilor cerințe. Consiliul European, reunit la Köln la 3-4 iunie 1999, a decis să
se demareze lucrările pregătitoare ale unei noi conferinţe interguvernamentale care să
trateze reforma prevăzută în "Protocolul instituţional".
În cadrul conferinţei interguvernamentale, care s-a deschis la 14 februarie 2000 la
Nisa, s-au dezbătut o serie de probleme cu privire la necesitatea confirmării într-un text
"constituţional" a drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor europeni, a angajamentului
instituţiilor europene de a ţine seama de preocupările lor în materie de utilizare a forţei de
muncă, de mediu. S-au pus în discuţie probleme legate de identitatea proprie a Uniunii
Europene, de creare a unei Europe a apărării, de politica comercială, de reformă în materie
instituţională ş.a.
Între 7-11 decembrie 2000, în cadrul întâlnirii la vârf a şefilor de state şi guverne,
care a avut loc la Nisa, s-a adoptat textul tratatului, care a fost semnat la 26 februarie 2001
de către Consiliul Uniunii Europene şi, ca urmare, a fost deschis spre ratificare.
Semnarea Tratatului de la Nisa a încheiat conferinţa interguvernamentală mai sus
amintită, al cărei obiect a fost adaptarea funcţionarii instituţiilor europene în vederea
primirii de noi membri. Astfel, Tratatul a deschis calea celei mai mari lărgiri preconizate
de Uniune, cu perspectivele unei păci durabile, stabilităţii şi prosperităţii pentru ansamblul
ţărilor europene democratice.

17
 Tratatul de la Nisa nu este însă decât o etapă. El a marcat un nou pas în pregătirea
lărgirii Uniunii cu ţări din zonele centrale, estice, mediteraneene şi baltice ale Europei.
Tratatul aduce modificări susbstanțiale următoarelor instituţii europene: Parlamentul
European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi, cărora li
se adaugă şi cele două organe comunitare consultative, Comitetul Economic şi Social şi
Comitetul Regiunilor.
Principalele modificări privesc:
- Aspecte legate de Parlamentul European. Prin Tratat s-a consolidat rolul
colegislator al Parlamentului European, lărgindu-se competențele deținute de acesta, prin
introducerea procedurii de codecizie în aproape toate domeniile în care Consiliul va
statuta cu majoritate calificată. A fost creată o nouă bază juridică în scopul de a permite
Consiliului să fixeze statutul partidelor politice la nivel european. În perspectiva lărgirii,
Tratatul a limitat numărul maxim de deputaţi europeni la 732
- Aspecte ce privesc Consiliul, prin redistribuirea voturilor în Consiliu, prin
extinderea votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului în domenii pentru care
anterior era nevoie de unanimitate etc.. Astfel, într-o Uniune viitoare (cu ~30 de state
membre), un acord unanim va fi foarte greu de atins, existând riscul ca acţiunea Uniunii
Europene să fie paralizată. Prin urmare, această reformă trebuia să reducă numărul
situaţiilor în care un stat membru poate ridica veto-ul său. În asemenea condiţii, Tratatul
permite o majoritate calificată asupra deciziilor ce vor fi adoptate, care până acum erau
guvernate de regula unanimităţii. În ceea ce priveşte politicile comunitare, aproximativ 12
dispoziţii permit luarea deciziei cu majoritate calificată (ex. decizii în domeniul cooperării
judiciare civile, în domeniul acordurilor comerciale privind serviciile sau proprietatea
intelectuală). Referitor la ponderarea voturilor, noul Tratat a prevăzut că ea va fi
modificată începând cu 1 ianuarie 2005.
- Aspecte legate de Comisia Europeană. Tratatul limitează numărul comisarilor la
27, astfel că începând cu 2005 fiecare stat membru va avea un singur comisar, statele mari
fiind nevoite să renunțe la cel de-al doilea comisar. De asemenea, Tratatul de la Nisa a
decis consolidarea puterii preşedintelui Comisiei și sporirea prerogativelor acestuia, ca o
măsură indispensabilă pentru asigurarea coerenţei unui colegiu lărgit la peste 20 de
membri. Preşedintele Comisiei decide repartizarea portofoliilor şi poate să remanieze
responsabilităţile comisarilor, având totodată dreptul să ceară demisia unui comisar, care
trebuie însă aprobată de plenul Comisiei.
- Aspecte legate de Curtea de Justiţie. Ţinându-se seama de supraaglomerarea
cazurilor de rezolvat, şi de faptul că numărul este în creşte şi mai mult odată cu aderarea
noilor membri, situaţie care ar duce la mari întârzieri în soluţionare, Tratatul de la Nisa a
repartizat mai eficient competenţele între Curte şi Tribunalul de primă instanţă. S-a
prevăzut posibilitatea creării de camere jurisdicţionale, specializate în anumite domenii
(ex. litigii de muncă). Conform Tratatului, în condiţiile Uniunii lărgite, Curtea va număra
atâţia judecători câte state membre vor alcătui Uniunea. Pentru a se evita convocarea
plenului, Tratatul prevede posibilitatea întrunirii Curţii într-o Mare Cameră, alcătuită din
13 judecători.
- Aspecte legate de Curtea de Conturi, în sensul că această instituţie trebuie să fie
alcătuită dintr-un reprezentant al fiecărui stat. Numirea membrilor este validată de
Consiliu, cu majoritate calificată, pentru un mandat de şase ani. Curtea de Conturi poate
să creeze Camere pentru adoptarea anumitor categorii de rapoarte sau avize. Curtea şi
instituţiile de control naţionale sunt invitate să-şi îmbunătăţească cooperarea prin crearea
unui comitet de contact cu preşedinţii instituţiilor naţionale.

18
 - Aspecte legate de Comitetul Economic şi Social, care trebuie să fie compusă din
reprezentanţi ai diferitelor categorii ale societăţii civile organizate. Numărul membrilor a
fost limitat la 350, ceea ce permite menţinerea numărului actual de membri pentru fiecare
stat.
- Aspecte legate de Comitetul Regiunilor. Numărul membrilor săi a fost limitat la
350. Tratatul de la Nisa impune, de asemenea, membrilor Comitetului, să aibă mandat din
partea colectivităţilor pe care le reprezintă sau să răspundă politic în faţa acestora.
- Modificări importante au fost aduse şi în alte domenii. În mecanismul de
cooperare consolidată, Tratatul de la Amsterdam a prevăzut condiţii riguroase care limitau
posibilităţile practice de a recurge la el. În scopul de a face mai operaţional acest
mecanism, Tratatul de la Nisa a suprimat posibilitatea ca fiecare stat membru să-şi
exprime veto-ul la declanşarea unei cooperări consolidate. A fost fixat la opt numărul
minim de membri necesar pentru instaurarea unei asemenea cooperări şi a fost prevăzută
posibilitatea instaurării cooperărilor consolidate în domeniul politicii externe şi de
securitate comune (P.E.S.C.), cu excepţia însă a domeniului apărării.
În ceea ce priveşte problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
Tratatul de la Nisa prevede că, prin majoritate de patru cincimi din membrii Consiliului,
după avizul conform al Parlamentului European şi după audierea statului membru în
cauză, Consiliul poate să constate dacă există un risc clar de violare gravă de către un stat
membru a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care este întemeiată Uniunea. În
asemenea situaţie, Consiliul poate să-i adreseze recomandări corespunzătoare. Dreptul de
iniţiativă pentru o astfel de decizie aparţine unei treimi din state, Comisiei sau
Parlamentului European.
La Nisa a fost proclamată ”Carta drepturilor fundamentale din Uniunea
Europeană”, prevăzută prin Tratatul de la Amsterdam. Carta fixează un ansamblu de
drepturi civile, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni, grupate în şase
categorii: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie. Aceste drepturi
sunt întemeiate pe drepturile şi libertăţile fundamentale recunoscute de Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului şi pe tradiţiile constituţionale ale ţărilor din Uniunea
Europeană.
Totodată, Tratatul de la Nisa are anexată o "Declaraţie asupra viitorului Uniunii".
Cu acest prilej s-a hotărât convocarea unei Convenţii privind viitorul Europei care să ofere
variante de soluţii la întrebările privind viitorul Europei. Sarcina principală a fost aceea de
a elabora un text constituţional plecând de la următoarele premise: simplificarea tratatelor
prin regruparea dispoziţiilor fundamentale ale celor patru Tratate într-unul singur, ce va
trebui să fie redactat mai clar şi mai lizibil pentru cetăţeni; delimitarea competenţelor la
nivelul Uniunii sau al statelor membre, asigurarea unei mai bune modalităţi prin care
diferitele niveluri ale acţiunilor legislative şi administrative să se completeze reciproc cu
mai multă eficienţă; statutul Cartei drepturilor fundamentale (încorporarea ei în viitoarea
Constituţie Europeană); rolul parlamentelor naţionale în arhitectura europeană; noile
dimensiuni ale politicii externe şi se securitate comună.
Reprezentanţii României la Convenţia privind viitorul Europei au propus o serie
de drepturi colective, care să fie recunoscute alături de drepturile individuale clasice
comunităţilor locale sau culturale. De asemenea, o propunerea foarte importantă a vizat
necesitatea ca în viitor Uniunea Europeană să adere la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, adoptată de Consiliul Europei şi care instituie primul mecanism de protecţie a
drepturilor omului la nivel regional prin intermediul Curţii Europene a Drepturilor
Omului de altfel, toate statele membre ale Uniunii sunt şi membre ale Consiliului Europei,
şi implicit au ratificat Convenţia Europeană.

19
Proiectul de Constituţie Europeană

În decembrie 2001, Consiliul European de la Laeken, constatând că Uniunea

europeană a ajuns într-un punct hotărâtor al existenţei sale, a convocat Convenţia
europeană privind viitorul Europei. Convenţia a fost însărcinată cu formularea de
propuneri în jurul a trei teme principale:
 apropierea cetăţenilor de proiectul european şi de instituţiile europene;
 structurarea vieţii politice şi a spaţiului politic european într-o Europă extinsă;
 transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate şi un punct de referinţă în noua
ordine mondială.
Totodată, Convenţia a identificat o serie de răspunsuri la întrebările privind viitorul
Uniunii. Astfel, aceasta a propus: o mai bună repartizare a competenţelor Uniunii şi ale
statelor membre; a recomandat fuziunea tratatelor şi atribuirea de personalitate juridică
Uniunii; a stabilit o simplificare a instrumentelor de acţiune ale Uniunii; a propus măsuri
pentru creşterea democraţiei, a transparenţei şi a eficacităţii Uniunii Europene, prin
dezvoltarea contribuţiei parlamentelor naţionale la legitimitatea proiectului european, prin
simplificarea procesului decizional şi prin redarea cât mai transparentă şi mai inteligibilă a
funcţionării instituţiilor europene; a stabilit măsurile necesare pentru îmbunătăţirea
structurii şi întărirea rolului fiecăreia din cele trei instituţii ale Uniunii, ţinând cont, în
special, de consecinţele extinderii.
Necesitatea simplificării şi reorganizării tratatelor a deschis calea adoptării unui text
constituţional, a unei Constituții Europene. Astfel, lucrările Convenţiei au culminat cu
elaborarea unui proiect de instituirea a unei Constituţii pentru Europa în cadrul sesiunii
plenare din 2003.
La 29 octombrie 2004, la Roma, şefii de stat şi de guvern precum şi miniştrii
afacerilor externe din cele 25 de ţări membre ale Uniunii Europene şi 3 state candidate au
semnat Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Potrivit Tratatului de
instituire a unei Constituţii pentru Europa, negociat în perioada 2003-2004, Uniunea
urma să dispună de un cadru instituţional unic care are drept scop: urmărirea obiectivelor
Uniunii, promovarea valorilor sale, servirea intereselor Uniunii, ale cetăţenilor şi ale
statelor membre, asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor
întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale.
După adoptarea Constituţiei de către Parlamentul European s-a deschis calea
ratificării de către fiecare stat membru. Proiectul de Constituţie a fost structurat în 4 părţi
şi un Preambul.
 Prima parte cuprinde dispoziţii generale referitoare la: definiţia şi obiectivele
Uniunii, drepturile fundamentale şi cetăţenia Uniunii, competenţele şi instituţiile Uniunii,
finanţele şi apartenenţa la Uniune ş.a..
 Partea a II-a denumită ,,Carta drepturilor fundamentale” cuprinde 7 titluri:
Demnitatea, Libertăţile, Egalitatea, Solidaritatea, Drepturile cetăţenilor, Justiţia, Dispoziţii
generale care reglementează interpretarea şi aplicarea Cartei.
 Partea a III-a intitulată ,,Politicile şi funcţionarea Uniunii” reglementează domenii
de interes comun precum: nediscriminarea şi cetăţenia europeană, politicile Uniunii,
acţiunea externă a Uniunii, funcţionarea Uniunii (dispoziţii instituţionale, dispoziţii
financiare şi cooperări consolidate).

20
  Cea de-a patra şi ultima parte conţine clauzele generale şi finale, inclusiv
procedurile referitoare la aprobarea şi posibila revizuire a Constituţiei. De asemenea, mai
există o serie de protocoale şi anexe care fac parte integrantă din Constituţie.
Pentru început, Constituţia europeană propune adoptarea unui singur tratat, care să
înlocuiască toate tratatele comunitare existente, prevede instituirea Uniunii Europene
(care va prelua obiectivele și atribuțiile Comunităților Europene) recunoaște drepturile și
libertățile enunțate în Carta Drepturilor Fundamentale și acordă personalitate juridică
Uniunii.
De asemenea, Constituţia afirmă drepturile care decurg din noţiunea de cetăţenie
europeană (care este complementară cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte): dreptul la
liberă circulaţie şi la şedere, dreptul de a vota şi de a fi ales în Parlamentul European şi în
alegerile municipale, dreptul la protecţia diplomatică şi consulară, dreptul de petiţionare în
faţa Parlamentului European, dreptul de a te adresa unui Mediator European şi de a scrie
instituţiilor în una din limbile Uniunii precum şi de a primi un răspuns în aceeaşi limbă
etc.
Constituţia europeană garantează libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, a
serviciilor şi a capitalurilor precum şi libertatea de stabilire.
Dispoziţiile Cartei Drepturilor Fundamentale (2000) vor avea forţă juridică
obligatorie, fiind incluse în Constituția Europeană, fără a presupune o extensie a
competenţelor Uniunii. Instituţiile, organele şi agenţiile Uniunii sunt obligate să respecte
drepturile înscrise în Cartă. Aceleaşi obligaţii sunt impuse statelor membre în aplicarea
dreptului Uniunii, iar Curtea de Justiţie are obligaţia de a veghea la respectarea ei.
Carta Drepturilor Fundamentale se bazează pe tradiţiile constituţionale şi obligaţiile
internaţionale comune statelor membre (ex. Convenţia europeană privind apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Carta socială adoptată atât de Uniune cât
şi de către Consiliul Europei, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a
Curţii Europene a Drepturilor Omului), însă conţinutul Cartei este mai vast decât acela al
Convenţiei Europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale,
semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată de toate statele membre ale Uniunii. În
timp ce Convenţia se limitează la drepturile civile şi politice, Carta drepturilor
fundamentale acoperă şi celelalte domenii, precum dreptul la o bună administrare,
drepturile sociale ale lucrătorilor, protecţia bunurilor personale sau bioetica.
Deși până la acel moment Uniunea Europeană nu avea competenţa de a adera la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Constituţia prevede explicit competenţa
Uniunii şi stabileşte că Uniunea se angajează să adere la Convenţia Europeană pentru
apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Ca şi în cazul includerii Cartei în Constituţie, aderarea la Convenţie nu presupune o
modificare a competenţelor Uniunii.
În ceea ce privește competențele Uniunii, Constituţia europeană stabileşte explicit
problemele pentru care statele membre trebuie să transfere puterile de acţiune în favoarea
Uniunii şi introduce o clasificarea a competenţelor Uniunii.
Aceste competențe vor fi exercitate potrivit principiilor subsidiarității și
proporționalității. Astfel, în temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile ce nu ţin de
competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii
preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel
central, nici la nivel regional şi local, dar pot fi, datorită dimensiunilor şi efectelor
preconizate, mai bine atinse la nivelul Uniunii.
,,Competenţele exclusive” reprezintă o primă categorie de competenţe, și privesc

21
soluţionarea acelor probleme specifice pentru care Uniunea hotărăşte singură, în numele
tuturor statelor membre, statele membre neputând să facă acest lucru decât cu autorizarea
Uniunii sau pentru punerea în aplicare a actelor adoptate de către aceasta. Printre aceste
domenii de competenţă exclusivă figurează: stabilirea regulilor de concurenţă necesare
funcţionării pieţei interne, politica comercială comună, politica monetară a statelor
membre care au trecut la moneda unică, uniunea vamală, conservarea resurselor biologice
ale mării în cadrul politicii comune a pescuitului, încheierea de acorduri internaționale.
”Competenţele comune” ale U.E. și ale statelor membre reprezintă cea de-a doua
categorie, în domenii precum: piaţa internă, spaţiul de securitate şi libertate, agricultura şi
pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării, transporturi, reţele
transeuropene, energia, politica socială, coeziunea economică, socială şi teritorială,
mediul, protecţia consumatorului, precum și obiective comune de securitate în materie de
sănătate publică.
”Competenţele rezervate” sau ultima categorie de competenţe, se referă la acele
competențe care vor ține în continuare de resortul țărilor membre, acţiunea Uniunii fiind
una de coordonare sau de sprijin acordat acţiunilor statelor membre (ex. industria,
protecția și îmbunătățirea sănătății umane, educația, formarea profesională, tineretul și
sportul, cultura și protecția civilă). Astfel, Uniunea coordonează politicile economice şi de
ocupare a forţei de muncă. În acest scop Consiliul de Miniştri adoptă măsuri în special în
ceea ce priveşte orientările generale ale acestor politici. Dispoziţii particulare se aplică
statelor membre a căror monedă este euro.
În materie de politică externă şi de securitate comună (P.E.S.C.), competenţa
Uniunii, potrivit Constituţiei, vizează pentru viitor inclusiv definirea progresivă a unei
politici de apărare comună, care ar putea conduce la o apărare comună, complementară cu
cea instituită de N.A.T.O. şi cu respectarea angajamentelor aliaţilor euroatlantici.
Este prevăzută o nouă funcție, prin instituirea unui Ministru al Afacerilor Externe,
care înlocuiește funcția de Înalt Reprezentant al Consiliului în domeniul politicii externe.
Ministrul afacerilor externe este unul din vicepreşedinţii Comisiei Europene, fiind
însărcinat cu relaţii externe şi cu coordonarea celorlalte aspecte ale acţiunii externe ale
Uniunii, va reprezenta pe plan internațional Uniunea, în calitate de împuternicit al
Consiliului. În exercitarea responsabilităţilor sale în cadrul Comisiei, Ministrul Afacerilor
Externe va fi supus procedurilor care reglementează funcţionarea Comisiei. Acesta ar
urma să fie numit cu majoritate calificată de către Consiliul European şi cu aprobarea
preşedintelui Comisiei.
Constituţia constituie un spațiu de libertate, securitate și justiție, prevăzându-se
devoltarea unei politici comune în domeniul azilului, imigrării și controlului la frontierele
externe și, în același timp, instituie o clauză de solidaritate potrivit căreia atunci când
unul din statele membre face obiectul unui atac terorist sau al unei catastrofe naturale sau
provocate de om, Uniunea şi statele membre acţionează împreună în spirit de solidaritate,
prin acordarea de sprijin politic, inclusiv militar și financiar.
În acest sens, Uniunea mobilizează toate instrumentele de care dispune, inclusiv
resursele militare puse la dispoziţia sa de către statele membre, pentru:
 prevenirea ameninţării teroriste pe teritoriul statelor membre;
 protejarea instituţiilor democratice şi a populaţiei civile de un eventual atac
terorist;
 acordarea de asistenţă unui stat membru pe teritoriul acestuia, la cererea
autorităţilor sale politice, în cazul unui atac terorist;

22
  acordarea de asistenţă unui stat membru pe teritoriul acestuia, la cererea
autorităţilor sale politice, în cazul unei catastrofe.
Potrivit Constituţiei, sistemul instituţional este format din Parlamentul European,
Consiliul de Miniştri, Consiliul European, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie. Alte
instituţii şi organisme sunt: Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi, iar ca
organisme consultative - Comitetul Regiunilor şi Comitetul Economic şi Social.
Astfel, rolul Parlamentului European este întărit, exercitând alături de Consiliul de
Miniștri, o funcție legislativă și bugetară, însă deține și prerogativa exercitării funcțiilor de
control politic și consultativ. Consiliul European9 are rolul de a stabili prioritățile de
politică generală și dezvoltarea acestora. Consiliul de Miniștri exercită o funcție
legislativă și bugetară. Comisia Europeană are rolul de a promova interesul general
european, urmărind justa aplicare a prevederilor Constituției și a dreptului Uniunii
Europene. Curtea de Justiție ar avea rolul asigurării respectării dreptului în interpretarea și
aplicarea Constituției și ar include Curtea Europeană de Justiție, Tribunalul de mare
instanță, și tribunalele specializate. Un rol important revine și celorlalte instituții (Banca
Centrală Europeană, Curtea de Conturi, Comitetul Economic și Social, Comitetul
Regiunilor).
Adoptarea textului constituțional implica și ratificarea în unanimitate a acestuia de
către cele douăzeci și cinci de state membre, astfel că respingerea tratatului constituțional
prin votul negativ înregistrat în urma referendumului organizat atât în Franţa, cât şi
Olanda, a făcut ca ratificarea Constituției să nu poată fi posibilă.
După o perioadă de reflecţie privind viitorul Europei, şefii de state şi de guverne,
prin Consiliul European din 21-22 iunie 2007, au hotărât să convoace o nouă Conferinţă
interguvernamentală pentru a finaliza şi a adopta nu o constituţie ci un Tratat de reformă a
Uniunii Europene.
În cadrul Consiliului European informal de la Lisabona, din 18-19 octombrie, a fost
aprobat noul Tratat, semnarea acestuia realizându-se la data de 13 decembrie 2007. Textul
acestui tratat, care are menirea de a permite U.E. să facă faţă provocărilor secolului XXI,
se concentrează asupra cerinţelor de modernizare, în sensul creşterii standardelor
democratice precum şi a eficienţei şi capacităţii de acţiune în rezolvarea problemelor
globale.

Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona, de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a

Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, a fost semnat la 13 decembrie 2007.
Înainte de a putea intra în vigoare, Tratatul va trebui să fie ratificat de fiecare dintre cele
27 de state membre, conform propriilor reguli constituţionale, motiv pentru care acesta
intră în vigoare abia la 1 decembrie 2009.
Tratatul de la Lisabona are ca obiectiv consolidarea caracterului democratic al
Uniunii și remodelarea arhitecturii instituționale. Astfel, acesta modifică tratatele în
vigoare, fără a se substitui acestora, fiind conceput ca o soluţie pentru impasul politic şi
instituţional instalat după eşecul Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
Acesta își propune să desăvârşească procesul iniţiat prin Tratatul de la Amsterdam şi prin
Tratatul de la Nisa, în vederea consolidării eficacităţii şi a legimităţii democratice a

9
Format din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, din Președintele său și din Președintele Comisiei
Europene, în prezența Ministrului Afacerilor Externe al Uniunii Europene.

23
Uniunii şi a îmbunătăţirii coerenţei acţiunii sale. Reformele propuse de acest tratat, în
special noile aranjamente instituţionale şi mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a
asigura o Uniune capabila sa facă faţă provocărilor globale şi să răspundă aşteptărilor
cetăţenilor europeni.
Din acest moment, Uniunea Europeană se va întemia atât pe Tratatul privind
Uniunea Europeană (T.U.E.) cât și pe Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(T.F.U.E.). Noul tratat nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii, care se
va baza, în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Cu toate acestea, sunt
introduse câteva elemente noi, menite sa amelioreze eficienţa, coerenţa şi transparenţa
instituţiilor.
Potrivit Tratatului, instituţiile Uniunii sunt: Parlamentul European, Consiliul
European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca
Centrală Europeană şi Curtea de Conturi.
Modificări legate de Parlamentul European. Prin Tratat este consolidat rolul
Parlamentului și sunt acordate Parlamentului competente sporite la nivel legislativ,
bugetar şi în materie de acorduri internaţionale. Este extinsă procedura de co-decizie,
redenumită procedura legislativă ordinară, la mai multe domnii. Concret Parlamentul va
dobândi un real statut de putere legislativă, în aceeaşi măsură ca şi Consiliul, în cazul
anumitor dosare în care nu a fost implicat până în prezent sau în care a fost doar consultat.
Imigrarea legală, cooperarea judiciară în materie penală (Eurojust, prevenirea
infracţiunilor, armonizarea legislaţiilor în domeniul penal, a infracţiunilor şi sancţiunilor),
cooperarea poliţenească (Europol) şi alte câteva dispoziţii care ţin de politica comercială
sau de politica agricolă comună.
De asemenea, este reglementată implicarea parlamentelor naționale în procesul
decizional dar și participarea cetățenilor (ex. prin inițiativa cetățenească) la procesul
decizional. Rolul parlamentelor naţionale este recunscut şi consolidat prin Tratatul de la
Lisabona, acestea vor putea participa mai activ la lucrările Uniunii, respectând, în acelaşi
timp, rolul instituţiilor europene. Potrivit principiului subsidiarităţii, exceptând domeniile
care ţin exclusiv de competenţele sale, Uniunea nu acţionează decât în cazul în care
intervenţia sa este mai eficientă decât o acţiune întreprinsă la nivel naţional. Orice
parlament naţional va avea dreptul să-şi susţină argumentele potrivit cărora o propunere
nu este conformă cu acest principiu. Prin urmare, se va institui un mecanism în doi timpi:
dacă o treime din parlamentele naţionale consideră că o propunere nu este conformă cu
principiul subsidiarităţii, Comisia va trebui să îşi reanalizeze propunerea, având
posibilitatea de a o menţine, de a o modifica sau de a o retrage; dacă majoritatea
parlamentelor naţionale împărtăşesc aceste preocupări, iar Comisia decide, totuşi să îşi
menţină propunerea, va fi declanşată o procedură specifică. Comisia va trebui să îşi
susţină motivaţiile, iar Parlamentul European şi Consiliul vor avea sarcina de a decide
asupra continuării sau întreruperii procedurii legislative.
Este subliniată importanţa consultărilor şi a dialogului cu asociaţiile, societatea
civilă, partenerii sociali, bisericile şi organizaţiile neconfesionale. Astfel că, în domeniul
întăririi rolului cetăţenilor, 1 milion de cetăţeni dintr-un număr semnificativ de state
membre pot solicita Comisiei o propunere într-un domeniu în care consideră că este
necesară o acţiune a Uniunii.
Tratatul de la Lisabona consacră practica bine stabilită a cadrului financiar multiplu
pentru care, în viitor, va fi necesară probarea Parlamentului. Pe de altă parte, Tratatul de la
Lisabona prevede că Parlamentul şi Consiliul vor stabili împreuna toate cheltuielile, fiind
eliminată distincţia care se face, în prezent, între aşa-numitele cheltuieli obligatorii (ex.

24
ajutoarele agricole directe) şi cheltuielile neobligatorii. Această inovaţie reechilibrează
rolul celor două instituţii în aprobarea bugetului Uniunii
Tratatul modifică şi structura Parlamentului: numărul deputaţilor nu va depăşi 751,
iar repartizarea locurilor pe state membre se va face după principiul proporţionalităţii
degresive. Fiecare stat membru va fi reprezentat în Parlament de minimum 6 deputaţi şi
maximum 96.
Parlamentul European va trebui să-şi dea avizul conform asupra tuturor acordurilor
internaţionale referitoare la aspecte care ţin de procedura legislativă ordinară.
Modificări legate de Consiliul European. Consiliul European devine, la rândul său,
o instituţie a Uniunii, cu misiunea de a impulsiona elaborarea politicilor. Este creat totuşi
un nou post, cel de Preşedinte a Consiliului European. Acesta este ales de Consiliul
European pentru un mandat de doi ani şi jumătate şi va avea rolul de a asigura pregătirea
şi continuitatea lucrărilor Consiliului European şi de a găsi soluţii care să conducă la
obţinerea consensului. Preşedintele Consiliului European nu poate ocupa alte funcţii la
nivel naţional.
Modificări legate de Consiliu. Schimbarea esenţială adusă de Tratat se refera la
procesul de decizie. Consiliul va decide cu majoritate calificată, cu excepţia cazurilor în
care tratatele prevăd o altă procedură, cum ar fi votul în unanimitate. În 2014 se va
introduce o nouă procedură de luare a deciziilor, votul cu dubla majoritate al statelor
membre ale U.E. (55%) şi al populaţiei (65%) care reflectă dubla legitimitate a Uniunii.
Noua modalitate de calcul va fi completată de un mecanism care ar trebui să permită unui
număr mic de state membre să-şi manifeste opoziţia faţă de o decizie.
Modificări legate de Comisia Europeană. Începând cu 2014, potrivit principiului
rotaţiei egale între statele membre, colegiul va fi format dintr-un număr de comisari egal
cu două treimi din numărul statelor membre, 18 în cazul unei Uniuni cu 27 de state
membre. Numărul membrilor Comisiei va putea fi modificat de Consiliul European cu
unanimitate de voturi. Tratatul introduce o legătură directă între rezultatele alegerilor
pentru Parlamentul European şi alegerea candidatului la preşedenţia Comisiei. De
asemenea, rolul preşedintelui va fi consolidat, acesta putând să demită pe oricare dintre
comisari.
Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi nu au suferit schimbări notabile
potrivit dispoziţiilor tratatelor. În ceea ce priveşte Curtea de Justiţie a Uniunii Europene,
Tratatul de la Lisabona extinde domeniul de intervenţie al acesteia, mai ales în materie de
cooperare penală şi poliţenească şi introduce câteva modificări procedurale.
Înfiinţarea funcției de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica
de securitate reprezintă un element de noutate al Tratatului de la Lisabona, cu dublă
misiune: pe de o parte, va fi împuternicitul Consiliului pentru politica externă şi de
securitate comună, iar pe de alta parte va fi vicepreşedinte al Comisiei pentru relaţii
externe. În plus va reprezenta Uniunea pe scena internaţională în domeniul P.E.S.C. şi va
fi asistat de un serviciu european pentru acţiune externă, format din funcţionari ai
Consiliului, Comisiei şi serviciilor diplomatice naţionale.
De asemenea, are loc includerea unei clauze de solidaritate între statele membre
pentru o serie de ameninţări, precum terorism, catastrofe de origine umană sau naturală ori
dificultăţi în domeniul energetic.
Tratatul conferă un cadru legal stabilirii de relaţii privilegiate între Uniune şi statele
din vecinătate. Pentru prima dată în istoria construcţiei europene, importanţa relaţiilor de
vecinătate ale Uniunii este consacrată la nivel de Tratat.

25
 Tot pentru prima dată, este prevăzută posibilitatea de retragere voluntară din Uniune
a unui stat membru, admiţând astfel ca statele membre au în orice moment posibilitatea de
a se retrage din Uniune.10
Și în materie de protecţie a drepturilor fundamentale, Tratatul de la Lisabona face
progrese semnificative reprezând un pas înainte, prin aceea că se garantează punerea în
aplicare a Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale, precum și a faptului că se
deschide și oportunitatea pentru Uniunea Europeană de a adera la Convenția Europeană
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.11 Tratatul garantează
aplicarea efectivă a Cartei drepturilor fundamentale și astfel, Uniunea Europeană va
dispune de un ansamblu de drepturi civile, politice, economice şi sociale care vor fi
obligatorii din punct de vedere juridic, nu doar pentru Uniune şi instituţiile sale, ci şi
pentru statele membre.

Teste de autoevaluare:
1. Explicaţi procesul de realizare a Uniunii Monetare.
2. Ce înţelegeţi prin conceptul de cetăţenie europeană?
3. Care sunt noutăţile aduse de Tratatul de la Lisabona?

Bibliografie recomandată:
1. Zlătescu Moroianu Irina, Marinică Claudia Elena – Dreptul Uniunii Europene,
Editura Universul Academic, Editura Universitară, 2017, pp. 87-138;
2. Irina Moroianu Zlătescu, Instituţii europene şi drepturile omului, IRDO, Bucureşti,
2008, pp.167-205;
3. Irina Moroianu Zlătescu, Radu Demetrescu, Prolegomene la un drept instituţional
comunitar, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pp.165-199;
4. Marinică Claudia Elena - Evoluţii în promovarea şi protejarea drepturilor omului în
Uniunea Europeană, Revista Drepturile Omului, nr.4/2009, p. 16 și urm.

10
Art.50 alineatul (1) din T.U.E. prevede că ”orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele
sale constituționale, să se retragă din Uniune.”
11
Claudia Elena Marinică, Evoluţii în promovarea şi protejarea drepturilor omului în Uniunea Europeană,
Revista Drepturile Omului, nr.4/2009, p. 16 și urm.

26
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. 2
ORDINEA JURIDICĂ EUROPEANĂ

Cunoştinţe şi deprinderi:
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei înţelege:
- care sunt izvoarele dreptului instituţional al Uniunii Europene;
- care sunt principiile generale ale dreptului european.
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei putea să:
- înţelegi raportul dintre dreptul naţional şi dreptul Uniunii Europene.

Considerații generale

Dreptul Uniunii Europene reprezintă ansamblul de norme juridice care impun

statelor membre reguli de urmat în vederea realizării obiectivelor ce trebuie îndeplinite la
nivelul Uniunii Europene. Aceste norme sunt cuprinse în tratate sau sunt emise de
instituţii, obiectul lor fiind Uniunea Europeană şi exercitarea competenţelor sale. Ca atare,
dreptul Uniunii Europene este un drept supranaţional care în toate situaţiile are întâietate
faţă de dreptul naţional al fiecărei ţări membre.
Dispoziţiile tratatelor nu fac o referire explicită la această situaţie. Superioritatea
tratatelor în integralitatea lor rezultă din mai multe considerente. Recunoscându-se rolul
Curţii de Justiţie în ceea ce priveşte respectarea dreptului şi a tratatelor (Tratatul CEE,
art.64), se recunoaşte implicit că existenţa dreptului Uniunii Europene are putere faţă de
statele membre.
Articolele 189-192 din acest Tratat atribuiau actelor juridice ale Uniunii Europene
o forţă executorie pentru statele membre. Se observă însă că, potrivit ierarhiei acestor
acte, acestea nu privesc toate cele 27 de state membre.
Rezultă că ordinea juridică a Uniunii Europene este autonomă faţă de dreptul
statelor membre, că este integrată în dreptul naţional şi astfel devine clar că există o
ierarhie precis stabilită între dreptul Uniunii şi cel naţional. Normele juridice sunt dispuse
într-o ierarhie complexă, sunt dotate cu caracteristici juridice specifice şi sunt supuse
controlului de către instanţele jurisdicţionale constituite în acest scop.
Ordinea juridică a Uniunii Europene este constituită din categoriile de norme
juridice organizate într-un sistem coerent şi ierarhizat, aşa cum aceasta a fost caracterizată
prin mai multe hotărâri ale Curţii de Justiţie12: „Comunitatea constituie o nouă ordine
juridică de drept internaţional în favoarea căreia statele au limitat drepturile lor suverane,
cu toate că în domenii restrânse”.
Trebuie menţionat că dacă dreptul intern al statelor naţionale dispune de mijloace
coercitive de aplicare şi respectare a normelor lor, Uniunea dispune de dreptul său ca un
mijloc integrator pentru a impune statelor membre obţinerea obiectivelor în vederea
cărora au fost create.
Ca regulă generală, se ştie că dreptul legitimează, organizează comportamentul şi,
în acelaşi timp, fixează şi limitele raporturilor sociale, fiind astfel o formă constitutivă a
lor. Toate acestea sunt asigurate prin mijlocirea unor mecanisme permanente, prin
instituţii şi alte organisme specifice. Ele sunt proprii şi dreptului Uniunii Europene, pentru
că acesta este un drept supranaţional şi are în toate situaţiile întâietate asupra dreptului
naţional.

12
A se vedea CJCE, Aff. 26/62, 5 fev. 1962, Rec. 1963, p. 23.

27
 Această poziţie a determinat o bogată jurisprudenţă a Curţii de Justiţie care pe
parcursul timpului a definit natura şi ordinea juridică a Uniunii Europene.
O decizie a Curţii13 a reafirmat că tratatele au forţă de lege în toate ţările membre
din moment ce acestea le-au ratificat şi că ele primează, în întregul lor ansamblu asupra
dreptului intern al statelor.
O altă decizie14 precizează că toate actele Uniunii Europene sunt obligatorii pentru
dreptul intern al statelor.
Se înscrie astfel că forţa executorie a dreptului Uniunii este egală pentru toate
statele, că preeminenţa acestui drept înseamnă că şi alte acte, cum sunt de pildă
regulamentele, au valoare obligatorie şi sunt aplicabile statelor, că transferurile unor părţi
din suveranitatea statelor făcute în favoarea Uniunii Europene, potrivit dispoziţiilor din
tratate constituie de fapt o limitare definitivă şi voluntară din dreptul suveran al statelor şi
care nu se pot prevala de un act ulterior de drept intern care ar fi incompatibil cu tratatele
pentru a scăpa de obligaţiile lor.
Ca urmare a jurisprudenţei Curţii de Justiţie, sistemul normativ al Uniunii
Europene creat prin tratatele internaţionale încheiate între state se caracterizează deci prin
două trăsături fundamentale:
- prima trăsătură constă în ordinea juridică a Uniunii Europene, adică într-un sistem
de norme ierarhizate şi diversificate care înglobează tratatele constitutive precum şi
diferitele categorii de acte emise de instituţii şi alte organe în baza abilitării lor de către
tratate precum şi principiile generale cărora acţiunea Uniunii trebuie să li se supună;
- o a doua trăsătură caracteristică a sistemului normativ al Uniunii este că normele
nu se aplică numai Uniunii Europene în integralitatea lor organică şi funcţională ci se
integrează în ordinea juridică internaţională.
Cu privire la originalitatea ordinii juridice a Uniunii se impune de reţinut
următoarele caracteristici:
- ordinea juridică a Uniunii Europene este autonomă faţă de dreptul statelor;
- este integrată în dreptul naţional al statelor;
- este superioară dreptului intern al acestora;
- este unitară şi nu poate fi considerată decât în globalitatea sa;
- are forţă executorie.
Cu alte cuvinte, ordinea juridică europeană are întâietate, este unitară,
supranaţională şi imperativă; ea rezultă din diferenţierea normelor conform izvoarelor lor
de formare şi din ierarhizarea acestor norme după autoritatea care le-a fost conferită.
O altă observaţie: dacă aplicăm teoria sistemelor, atunci sfera dreptului Uniunii
Europene reprezintă sistemul format din subsistemele dreptului instituţional al Uniunii,
dreptului bancar, dreptului comercial, monetar, fiscal, al agriculturii, transporturilor,
mediului, asigurărilor, vamal şi altele. Desigur că dacă importanţa acestora este mare,
întinderea lor este diferită, cum ar fi de pildă unele cu caracter sectorial, toate însă
esenţiale pentru completarea întregului sistem al dreptului Uniunii. De pildă, dreptul
comunitar al drepturilor fundamentale ale omului, deşi se referă la libertăţile şi drepturile
omului în spaţiul Uniunii, nu poate lipsi din întreaga arhitectură a Uniunii Europene.
Din acest punct de vedere, dreptul instituţional al Uniunii Europene „constituie o
parte din dreptul care rezultă din Tratatul asupra Uniunii şi din Tratatele institutive ale
Comunităţilor, aşa cum acesta le-a modificat adică, în esenţă, o parte din dreptul Uniunii

13
A se vedea CJCE, Aff. 6/60, 16 dec. 1960, Rec. 1960, p. 1146.
14
A se vedea CJCE, Aff. 6/64, 15 juil. 1964, Rec. 1964, p. 1141.

28
Europene.” 15 Cu alte cuvinte, dreptul instituţional al Uniunii este compus dintr-o ierarhie
de norme juridice care guvernează constituirea comunităţilor, precum şi modul lor de
funcţionare.
Normele de drept instituţional al Uniunii Europener au aplicabilitate imediată, fie
ele de drept primar, fie de drept derivat, în sensul că îşi ocupă locul în ordinea de drept
naţional ca drept al Uniunii, fără a mai fi necesară o procedură specială de introducere.
Judecătorii din statele membre sunt obligaţi să aplice dreptul Uniunii Europene.
Aplicabilitatea lor este nu numai imediată, ci şi directă; ele dau naştere la drepturi şi la
obligaţii statelor membre şi persoanelor particulare. Aceste norme sunt aplicabile din
momentul intrării lor în vigoare, indiferent dacă există norme de drept naţional
incompatibile cu cele ale Uniunii. De aici, obligaţia statelor membre de a interzice
aplicarea normelor interne care intră în conflict cu normele dreptului Uniunii.

Izvoarele dreptului instituţional al Uniunii Europene

Într-o accepțiune universală, izvorul dreptului Uniunii Europene este ”voința de

a menține pacea și de a crea o Europă mai bună prin relații economice mai strânse, două
pietre de temelie ale construcției europene.”16
Izvoarele dreptului Uniunii Europene sunt izvoare de drept originar, derivat (rezultat
din acorduri externe), complementar şi nescris.
Concret, conform clasificărilor uzitate, izvoarele dreptului instituţional sunt izvoare
scrise şi izvoare nescrise. Pentru izvoarele scrise, normele de drept decurg din actele
juridice care se diferenţiază în funcţie de caracterul lor general sau particular, unilateral
sau multilateral şi după natura obligaţiilor pe care le generează. Actele juridice pot avea
un caracter autoritar, existând între ele în principiu o ierarhie; ele pot avea şi un caracter
convenţional.
Dreptul Uniunii Europene este în mod esenţial un drept scris, fapt care nu a permis
dezvoltarea unei cutumi. Totuşi, se consideră ca fiind surse nescrise principiile generale
de drept.

2.1. Dreptul originar sau primar

Dreptul originar sau primar se situează în vârful ierarhiei normelor de drept care
formează dreptul Uniunii Europene.
La baza dreptului originar sau primar stau normele înscrise în tratatele care au creat
C.E.C.O., C.E.E. şi C.E.E.A.. Aceste tratate constitutive ale Comunităţilor europene, avân
un domeniu distinct de aplicare și catalogate drept independente, au fost calificate drept
tratate-legi pentru C.E.C.O. şi C.E.E.A. şi tratat-cadru pentru C.E.E., acționând prin
proceduri specifice fiecăruia. Acestea au fost amendate şi completate de-a lungul timpului
de o serie de protocoale şi alte diferite anexe, toate cu valoare juridică obligatorie ca şi
tratatele de bază. Li s-au mai adăugat pentru adaptarea textelor iniţiale şi pentru
îmbogăţirea lor alte tratate, acte, decizii, acorduri, convenţii şi altele.
Aceste tratate, al căror obiectiv principal a fost acela de crea o uniune tot mai
strânsă între popoarele Europei, au o structură în linii mari comparabilă, deşi îşi păstrează,
în linii mari, specificitatea proprie; astfel acestea sunt compuse dintr-un preambul, din

15
A se vedea J. Boulouis, Droit institutionnel d'Union Européenne, 5ème édition, Montch, p. 34.
16
Prof. dr. Klaus-Dieter Borchardt, ABC-ul dreptului Uniunii Europene, Oficiul pentru Publicații al Uniunii
Europene, Luxemburg, 2011, p. 82.

29
dispoziţii cu caracter introductiv, dispoziţii cu caracter instituţional, clauze materiale,
generale şi finale. Tratatele C.E.C.O. şi C.E.E.A. conţin prevederi foarte detaliate care
acordă instituţiilor pe care le reglementează un rol mai mult de execuţie, în timp ce
Tratatul C.E.E. reprezintă mai mult o convenţie generalizată care atribuie un loc mai
important definirii obiectivelor şi formulării principiilor instituţiilor, acestora revenindu-le
sarcina de a le realiza.
De asemenea, Tratatul C.E.E. precizează natura şi întinderea diferitelor acte juridice
adoptate de Uniune, consacrând superioritatea și autoritatea Tratatului (Tratatelor) asupra
dreptului naţional al statelor membre.
Superioritatea tratatelor implică și superioritatea asupra tratatelor internaționale
încheiate între statele membre înainte de intrarea în vigoare a tratatelor.
Dincolo de primele trei tratate, dreptul originar mai este format din normele
cuprinse în:
 Tratatul de fuziune de la Bruxelles, care a constituit un Consiliu şi o Comisie
unice pentru toate cele trei Comunităţi (8 aprilie 1965);
 Protocolul unic privind privilegiile şi imunităţile (8 aprilie 1965);
 Tratatul de la Luxemburg privitor la prerogativele bugetare ale Parlamentului
European (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971);
 Tratatul de la Bruxelles de adeziune precum şi actele care reglementează condiţiile
de adeziune ale Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei (intrat în vigoare la 1 ianuarie
1973);
 Tratatul de modificare a statutelor Băncii Europene de Investiţii (10 iulie 1975);
 Actul privitor la alegerea cu vot universal a membrilor Adunării Parlamentare a
Comunităţilor (semnat la Bruxelles la 20 septembrie 1976);
 Tratatul de la Bruxelles privitor la creşterea prerogativelor bugetare ale
Parlamentului (intrat în vigoare la 1 iunie 1977);
 Tratatul de adeziune de la Atena şi actele care reglementează condiţiile de
adeziune a Greciei (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981);
 Tratatul din 13 martie 1984 cu privire la modificarea Tratatelor Comunităţilor în
chestiunea Groenlandei;
 Tratatele de adeziune de la Madrid şi Lisabona şi actele care reglementează
condiţiile de adeziune a Spaniei şi Portugaliei (intrate în vigoare la 1 ianuarie 1986);
 Actul Unic European (intrat în vigoare la 1 iulie 1987);
 Decizia 70/243/CEE din 21 aprilie 1970 cu privire la înlocuirea contribuţiilor
financiare prin resurse proprii ale Comunităţilor, modificată prin Decizia Consiliului
88/376/CEE, CEEA din 24 iunie 1988;
 Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 (intrat
în vigoare la 1 noiembrie 1993);
 Tratatele de la Corfu pentru adeziunea Austriei, Finlandei, Norvegiei şi Suediei
din 25 iunie 1994 (fără Norvegia, care l-a respins prin referendum naţional), intrate în
vigoare la 1 ianuarie 1995;
 Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 (intrat în vigoare la 1
noiembrie 1999);
 Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare la 1 februarie 2003);
 Tratatul de adeziune de la Atena semnat la 16 aprilie 2003 de reprezentanţii a zece
state (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia,
Slovenia şi Ungaria);

30
  Tratatul de aderarea a României şi Bulgariei semnat la Luxemburg în data de 25
aprilie 2005;
 Tratatul de la Lisabona privind funcţionarea Uniunii Europene, semnat la 13
decembrie 2007 şi intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.
Totalitatea acestor tratate (constitutive și de aderare), cărora li se adaugă actele de
modificare și de completare, precum și orice alte noi acte instituite pe cale tratatelor
internaționale, formează cadrul constituțional al U.E..

2.2. Dreptul derivat

Dreptul derivat sau secundar este format din norme juridice cuprinse în actele
juridice emise de instituţiile Uniunii Europene constituite prin dispoziţiile din tratate.
Aceste acte juridice provin din interiorul U..E., constituind sistemul legislativ al acesteia.
Este un drept derivat pentru că ansamblul de acte care îl constituie este subordonat
dispoziţiilor din tratate de la care nu pot deroga. Abilitarea instituţiilor europene de a
emite astfel de acte derivă din obligativitatea aducerii la îndeplinire a atribuțiilor și
obiectivelor lor şi numai în măsura în care tratatele le-o permit.
Formarea dreptului derivat al Uniunii reprezintă un fenomen evolutiv, de
permanentă actualitate, care ajută la ridicarea și completarea ordinii juridice europene.
În cateogria actelor ce formează dreptul derivat, intră actele legislative, actele
delegate, precum și alte acte juridice. Astfel, „actele legislative sunt acte juridice adoptate
printr-o procedură legislativă ordinară sau specială (articolul 289 din TFUE). Actele
delegate sunt acte fără caracter legislativ cu aplicare generală și obligatorie, prin care se
pot completa sau modifica anumite dispoziții neesențiale ale unui act legislativ.”.17
În exercitarea atribuțiilor și competențelor lor, potrivit dispozițiilor art. 189 alin. 1
din Tratatul C.E., aşa cum a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht (menţinute şi
prin art. 288 Tratatul de la Lisabona) și ale art.161 din Tratatul C.E.E.A., instituțiile
europene pot adopta regulamente, directive și decizii (cu forță juridică obligatorie) și
recomandări și avize (fără forță juridică obligatorie). Prin urmare, Parlamentul European,
împreună cu Consiliul şi Comisia, adoptă regulamente şi directive, iau decizii şi
formulează recomandări sau avize.
Astfel, unele au caracter juridic obligatoriu și privesc organizarea şi funcţionarea
instituţiilor Uniunii, iar altele nu au caracter obligatoriu, ci unul îndrumător, facultativ.

2.2.1. Regulamentele
Principalul izvor al dreptului derivat al Uniunii, regulamentele reprezintă acte
legislative adoptate printr-o procedură legislativă ordinară sau specială (articolul 289 din
T.F.U.E.), cu forţă generală, obligatorie şi aplicabilitate directă în fiecare stat membru al
Uniunii Europene.
Articolele 189 din Tratatul C.E.E. şi 165 din Tratatul C.E.E.A. recunosc
regulamentelor calitatea lor de a avea forţă generală. În acest sens, Curtea de Justiţie s-a
pronunţat18 formulând o definiţie a noţiunii de regulament (echivalată în art. 14 din
Tratatul C.E.C.O. cu noţiunea de decizie generală), ca fiind un act care stabileşte principii
normative cu caracter general, obligatoriu şi aplicat direct în toate elementele sale ţărilor
membre. Condiţiile de aplicare au un caracter general „abstract” impersonal, cu
consecinţe juridice.

17
Ibidem, p. 83
18
A se vedea C.J.C.E., 1958, Aff. 13/57, Rec. 1958, p. 261.

31
 Regulamentul precum şi ansamblul de dispoziţii care îl însoţesc are o putere
normativă completă, adică este obligatoriu în toate elementele sale. Toate statele membre,
instituţiile Uniunii Europene, toţi cetăţenii europeni au obligaţia să respecte stipulaţiile din
acest act. Nimeni nu poate să aplice în mod incomplet sau selectiv dispoziţiile sale,
acestea trebuind aplicate în totalitatea lor.
Respectarea regulamentului este o obligaţie absolută. Nici un stat nu se poate
prevala de nici o scuză pentru a justifica nerespectarea unora sau a unei dispoziţii stipulate
într-un regulament. Statelor membre, în virtutea art. 5 din Tratatul C.E.E., le sunt impuse
obligaţii precis formulate asupra îndeplinirii cărora veghează Curtea de Justiţie. În
consecinţă, statele trebuie să se abţină să efectueze orice act susceptibil să lezeze
autoritatea regulamentului; mai mult, ele au obligaţia să adopte măsurile generale sau
speciale capabile să-i garanteze execuţia eficientă. În anumite regulamente, chiar în textul
lor sunt prescrise măsurile ce trebuie luate. Forţa acestor regulamente se impune şi
instituţiilor Uniunii Europene, ele fiind, dacă situaţia o cere, supuse unui control
contencios.
Potrivit tratatelor de la Roma, regulamentele sunt direct aplicabile în orice stat
membru, fiind considerate a fi echivalente unei legi interne. Sunt singurele acte care au
această calitate.
Aplicarea directă înseamnă că este şi imediată, adică, ele devin în mod automat
valide în ordinea juridică a statelor membre, fără a mai fi nevoie de măsuri speciale ca
publicarea sau încorporarea în dreptul naţional. În principiu, intrarea în vigoare a unui
regulament trebuie marcată de publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene19
(J.O.C.E.).
O altă caracteristică a aplicabilității directe și generale a regulamentului privește
faptul că incumbă statelor memebre să îl aplice direct pe acesta și nu să îi transforme
conținutul într-un act normativ intern, deoarece forța juridică a actelor normative
naționale poate fi diferită de la stat la stat.
Dacă regulamentele au o aplicare directă şi imediată, ele au şi un efect direct în
sensul că au aptitudinea de a crea obligaţii şi drepturi pe care le introduc în patrimoniul
juridic al persoanelor fizice sau juridice pe care le protejează20.
Prin urmare, regulamentele se integrează în sistemul juridic naţional, care trebuie să
permită exercitarea efectului direct în aşa fel încât să se poată invoca o dispoziţie
europeană fără să i se poată opune o regulă de drept intern.
Se poate face și o clasificare acestor regulamente, astfel: regulamente de bază şi
regulamente de execuţie. Regulamentele de bază sunt adoptate de Consiliu,21 în aplicarea
directă a unei dispoziţii din tratat şi se referă la elementele de bază ale legislaţiei pe care o
vor crea22. Regulamentele de execuţie sunt adoptate de Consiliu sau de Comisie, dar
numai pentru executarea regulamentelor de bază23, de la care nu pot deroga decât dacă
Consiliul a prevăzut această posibilitate în mod expres şi dacă derogarea nu va avea ca
efect denaturarea textului ierarhic superior.

19
În prezent, denumirea acestei publicaţii este Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
20
A se vedea C.J.C.E., 14 dec. 1971, Aff. 43/71, Rec. 1971, p. 1039.
21
Discutăm de Consiliul de Miniştri cunoscut şi sub denumirea de Consiliul Uniunii Europene.
22
De exemplu, J.O.C.E., 1975, L 281, p. 1.
23
De exemplu, J.O.C.E., 1990, L 362, p. 38.

32
 2.2.2 Directivele
Directivele reprezintă acte legislative cu forţă generală, obligatorie şi aplicabilitate
directă în fiecare stat membru al Uniunii Europene.
Directivele sunt prevăzute în dispoziţiile înscrise în art. 189 alin.(3) din Tratatul
C.E.E., art. 161 alin. (3) din Tratatul C.E.E.A. şi art. 14 din Tratatul C.E.C.O. și art. 288
din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Potrivit dispoziţiilor mai sus citate „directiva leagă orice stat membru destinatar cu
privire la rezultatul ce trebuie atins lăsând instanţelor naţionale competenţa referitoare la
formă şi mijloace".
Spre deosebire de regulament, directiva obligă doar în privința obiectivului de atins,
dar nu și în ceea ce privește forma și mijloacele prin care acest rezultat trebuie să se
realizeze, revenindu-i fiecărui stat libertatea de a decide asupra modalităților de
îndeplinire a obiectivului stabilit.
Directiva este un act obligatoriu ce stabileşte o obligaţie de rezultat, absolută, în
sarcina statelor membre destinatare. În consecinţă, directiva este o formă a legislaţiei
derivate, cu două trepte de aplicare, atât la nivelul Uniunii Europene cât şi la cel statelor
naţionale, unde apare ca instrument de colaborare între acestea. Nu are, în principiu, o
influenţă generală deoarece se adresează direct unui anumit stat membru şi nu are
aplicabilitate directă în ordinea juridică internă.
Directivele se adresează exclusiv statelor membre, fiind obligatorii numai pentru
acestea și nu au efect direct în relaţiile dintre cetăţeni24. Cu toate acestea, cetățenii pot
invoca prevederile directivei împotriva unui stat membru, însă numai în situația în care
aceștia se îndreaptă împotriva autorităților publice ale statelor memebre).
În acelaşi timp, directiva poate produce un efect direct, Curtea de Justiţie stabilind
că directivele produc efecte directe, în mod automat.
În fiecare directivă există prevăzut un termen-limită până la care statele membre
sunt obligate să includă dispozițiile sale în legislația internă, cu ajutorul Comisiei care
acordă sprijin pentru corecta punere în aplicare. Transpunerea directivei nu presupune
întotdeauna adoptarea unei legi noi, speciale, ci, de cele mai multe ori, transpunerea
acesteia se materializează prin includerea unor reglementări corespunzătoare în legislația
naţională existentă.
În situația în care statele membre nu pun în aplicare prevederile directivei, este
prerogativa Comisiei de a coopera acestea, pentru identificarea unei soluții, iar în situația
în care nu se ajunge la un consens, Comisia poate, fie să demareze o acțiune formală
pentru a stabili obligațiile neîndeplinite, fie să înainteze cazul Curții Europene de Justiție.

2.2.3. Decizia
Deciziile reprezintă o altă categorie a actelor legislative cu forţă obligatorie, cu
caracter individual, cu aplicabilitatea imediată și directă.
Decizia nu are caracter general, ci reglementează situații concrete și este obligatorie
în toate părţile sale pentru persoanele determinate în conținutul său (subiecți individuali şi
state membre). Astfel, potrivit dispozițiilor art. 189 alin. (4) din Tratatul C.E.E. şi ale art.
161 alin. (4) din Tratatul C.E.E.A., precum și ale art.289 din T.F.U.E., decizia este un act
cu forţă obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi desemnează,
aceştia având doar facultatea de a alege forma juridică a aplicării ei în ordinea juridică

Hotărârea C.J.C.E. din 26 februarie 1986 în cauza Cauza 152/84, cunoscută sub denumirea de cauza
24

Marshall „Egalitatea de tratament pentru femei şi bărbaţi – Condiţii de concediere”.

33
internă. Decizia vizează cu deosebire aplicarea prevederilor din tratate la situaţiile
specifice ale statelor membre.
În funcţie de aceşti destinatari, ele se pot clasifica în două categorii: cele care
privesc statele membre şi cele care privesc pe persoanele particulare. Articolul 14 din
Tratatul C.E.C.O. nu face deosebire între deciziile generale şi cele individuale.
Decizia este un act obligatoriu, susceptibil de a produce un efect direct, calitate
recunoscută de toate cele trei tratate. Pentru a produce acest efect direct, deciziile trebuie
motivate temeinic şi notificate destinatarilor, condiţii a căror neîndeplinire determină
nulitatea25, chiar dacă au fost publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

2.2.4. Recomandările şi avizele

Recomandările şi avizele reprezintă acte legislative care nu dispun de forţă
juridică obligatorie şi aplicabilitate directă în fiecare stat membru al Uniunii Europene.
Recomandările ca şi avizele sunt tot acte de drept derivat, dar fără forţa obligatorie
specifică categoriilor menționate anterior, deoarece ele solicită numai adoptarea unei
anumite conduite de către statele membre din Uniune. Semnificaţia lor constă în aceea că
îndeplinesc un rol de apropiere a legislaţiilor naţionale, de a le sugera direcții de acțiune,
fără a impune obligații legale subiecților recomandării.
Articolul 173 din Tratatul C.E.E. exclude controlul Curţii de Justiție asupra actelor
de natura recomandărilor, însă din punct de vedere al efectelor juridice ale
recomandărilor26, recomandările trebuie luate în considerare de instanțele naționale în
măsura în care pot ajuta la clarificarea unor dispoziții interne, întrucât pot conferi
”justiţiabililor drepturi de care aceştia se pot prevala în faţa instanţei naţionale” sau atunci
când au ca obiect completarea dispoziţiilor comunitare cu caracter obligatoriu.
Avizul este un alt act legislativ care oferă un punct de vedere al instituțiilor, fără
caracter obligatoriu și este emis, fie din oficiu, fie la solicitarea celor interesați, de către
principalele instituții europene sau de către Comitetul Regiunilor ori Comitetul Economic
și Social European.

2.2.5. Actele delegate, actele de punere în aplicare și alte acte juridice

Actele delegate reprezintă actele adoptate în baza unei delegări acordate în textul
unei reglementări U.E., de către Comisia Europeană, după consultarea reprezentanților
statelor membre al U.E. Ca și caracteristică esențială, actele delegate nu pot modifica
componentele de bază ale actului legislativ și pot fi revocate de Parlamentul European și
de Consiliu.
Actele de punere în aplicare se regăsesc în domeniile în care legislația U.E. trebuie
aplicată uniform (ex. piață internă, agricultură), motiv pentru care Comisia și Consiliul, în
mod excepțional, adoptă acest tip de acte. Revine Comisiei sarcina de a consulta un
comitet27 format din reprezentanții statelor membre, iar cetățenilor și tuturor celor

25
A se vedea Hotărârea C.J.C.E. în cauza Franz Grad contra Finanzamt Trautstein, din 6 octombrie 1970 în
care se menționează că ”efectele unei decizii pot să nu fie identice cu cele ale unei dispoziţii conţinute într-
un regulament” însă această diferenţă nu exclude ca, eventual, rezultatul final, constând în dreptul, pentru
justiţiabili, de a se prevala de acestea în justiţie, să fie acelaşi cu cel al unei dispoziţii dintr-un regulament
direct aplicabil.
26
A se vedea Hotărârea C.J.C.E. în cauza Grinaldi Fonds de maladies professionelles, din 13 decembrie
1999
27
Procedură cunoscută sub numele de comitologie, care conform Glosarului sintezelor U.E. semnifică
”setul de proceduri prin care Comisia Europeană își exercită competențele de executare care îi sunt
conferite de legislatorul U.E., cu asistență din partea comitetelor compuse din reprezentanți ai țărilor U.E..

34
interesați le revine sarcina de a-și spune punctul de vedere într-un termen predeterminat
(4 săptămâni) înainte de acceptarea sau respingerea proiectului de act de delegare de către
comitet.
Categoria intitulată „alte acte juridice” este reprezentantă de diverse acte utilizate de
instituțiile U.E. pentru a emite măsuri și declarații. Aceste acte juridice nu au un caracter
juridic obligatoriu (ex. declarații, rezoluții, programele de acțiune etc).

2.3. Alte izvoare de drept

Alte izvoare de drept sunt constituite din acordurile U.E. cu state terţe sau cu
organizații internaţionale, din acordurile mixte, încheiate în comun de statele membre și
de U.E. în domenii de competență comună şi din unele tratate încheiate între statele
membre.
La nivelul Uniunii Europene se pot încheia diferite acorduri, iar când acestea sunt
întocmite cu respectarea normelor juridice, ele creează raporturi de drept între instituţiile
Uniunii şi statele membre. Potrivit statutărilor Curţii de Justiţie, intrarea lor în vigoare
înseamnă că devin şi parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii Europene şi astfel au
capacitatea să creeze drepturi şi obligaţii pentru cetăţenii din statele membre.
Izvor al dreptului complementar, acordurile între statele membre pot fi clasificate în
două categorii:
 acordurile care rezultă din deciziile adoptate de reprezentanţii guvernelor statelor
membre reuniţi în Consiliu;
 acorduri prevăzute în corpul tratatelor.
Un alt izvor al dreptului complementar este format din acordurile încheiate de
Uniunea Europeană pe plan extern, acorduri care devin parte integrantă a ordinii juridice
europene.
Prin acord internaţional se înţelege actul sau mai multe acte guvernate de normele
de drept internaţional şi care presupun ca părţile, subiecte de drept internaţional, să
participe în mod voluntar. Curtea de Justiţie a definit acordul internaţional ca fiind „orice
angajament luat de subiecte de drept internaţional, care are forţă obligatorie, oricare ar fi
calificarea formală”28. Este evident că din această definiţie trebuie reţinut efectul
obligatoriu al angajamentului/angajamentelor luate; mai rezultă că forma scrisă a actului
internaţional nu este cerută în mod obligatoriu.
Acordurile de asociere29 reprezintă o categorie de acorduri care presupune
cooperarea economică și acordarea de asistență financiară din partea U.E. (prin Fondul
European de Dezvoltare) statului parte la acord. (ex. acordul de parteneriat privind liberul
acces la piața internă europeană încheiat între U.E. și țările membre ale A.C.P., mai exact
70 de state din Africa, Zona Caraibilor și Pacific)
Un alt rol al acestor acorduri îl constituie pregătirea unei țări, prin etapa de pre-
aderare, pentru o eventuală aderare la U.E..
De asemenea, există și Acordul privind Spațiul Economic European (S.E.E.) prin
care unele țări din Asociația Europeană a Liberului Schimb (A.E.L.S.) se alătură pieței
interne, în vederea asigurării liberei circulații a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și
capitalurilor.

Aceste comitete de comitologie sunt prezidate de către un oficial din partea Comisiei și își dau avizul cu
privire la actele de punere în aplicare propuse de Comisie.”
28
A se vedea C.J.C.E., 11 nov. 1975, aviz 1/75, Rec. 1975, p. 1375, point 2.
29
Acestea sunt acorduri care păstrează relații convenționale între anumite state membre ale U.E. și țări terțe.

35
 Totodată, există acordurile de cooperare, care au ca obiectiv doar cooperarea
economică30 și acordurile comerciale între U.E. și alte țări din exterior, dintre acestea cele
mai importante fiind Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului -Acordul
O.M.C.- și Acordul general pentru tarife și comerț (G.A.T.T.), însă lista poate continua cu
enumerarea altor acorduri releventate în ceea ce privește politica vamală și comercială.
În ceea ce privește acordurile între statele membre, urmare a deciziilor adoptate de
reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu iau naștere acorduri, caracterizate ca
fiind acte convenţionale. Ele trebuie semnate de toţi membrii Consiliului şi nu numai de
preşedintele în exerciţiu al acestei instituţii; în mod obişnuit, ele cuprind o dispoziţie
finală în care se prevede necesitatea aprobării sau ratificării de către statele membre
potrivit procedurilor lor constituţionale. Natura convenţională a acestor acte este
confirmată de actele de adeziune prin care noile state declară că aderă la deciziile şi
acordurile convenite de reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu. Mai multe
dispoziţii din tratate prevăd încheierea de acorduri intre statele membre.
În art. 220 din Tratatul C.E.E. este prevăzut în mod expres că asemenea acorduri se
încheie „în favoarea cetăţenilor lor”. Ele au ca obiect patru domenii: protecţia persoanelor,
eliminarea dublei impozitări în interiorul Uniunii Europene, recunoaşterea reciprocă de
societăţi, simplificarea formalităţilor de recunoaştere şi executare reciprocă a sentinţelor
arbitrale şi a deciziilor judiciare. Pe aceste baze, au fost încheiate Convenţia de la
Bruxelles din 27 septembrie 1968 privitoare la competenţa judiciară şi executarea
deciziilor în materie civilă şi comercială şi Convenţia de la Bruxelles din 29 februarie
1968 cu privire la recunoaşterea reciprocă a societăţilor şi persoanelor juridice, Convenţia
din 19 iunie 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.
Acordurile încheiate ca urmare a unor dispoziţii din tratatele Uniunii Europene sunt
supuse ratificării sau aprobării statelor membre conform regulilor lor naţionale de
procedură. Asemenea acte nu intră în competenţa interpretativă a Curţii de Justiţie de la
Luxemburg, care este limitată la tratate şi la actele instituţiilor.

2.3.1. Jurisprudenţa instanţelor Uniunii Europene

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi a Tribunalului (Tribunalul de Primă Instanţă)
constituie un alt izvor de drept european și contribuie în mod esențial la dezvoltarea
permanentă și eficientă a cadrului juridic al Uniunii Europene.
Ţinând seama că aceasta este o instituţie a Uniunii Europene, al cărei rol este de a
de a remedia lacunele existente în tratate şi de a verifica corecta aplicare a dreptului
Uniunii Europene, Curtea de Justiţie capătă o valoare specială.
În ceea ce privește partea de început a jurisprudenței C.J.C.E., aceasta trebuie
înțeleasă prin prisma ”dimensiunii constituționale a tratatelor fondatoare. Dacă dreptul
comunitar este autonom și dispune de coerență internă, aceasta se datorează regulilor
impuse prin tratate, care sunt constrân - gătoare pentru statele membre”31
Prin urmare, se consideră că ”efectele juridice creatoare de drept ale jurisprudenței
C.J.U.E. și imprimarea unui specific propriu jurisprudenței comunitare au început odată

30
Acorduri încheiate între U.E. și țări precum Algeria, Maroc și Tunisia, precum și Egipt, Iordania, Liban și
Siria și Israel.
31
Elena Simina Tănăsescu, Despre constituţionalizarea dreptului european, în Revista română de drept
comunitar nr.2/2008, Editura Wolters Kluwer, p.38

36
cu hotărârea dată în cauza Da Costa. Din acest moment, autoritatea hotărârilor Curții a
fost sporită, de vreme ce ele au devenit obligatorii pentru instanțele naționale.32
Deși, în general, jurisprudenţa nu constituie un izvor de drept, că aceasta contribuie
într-adevăr la îndeplinirea obiectivelor puse de tratate, pe care le interpretează şi le aplică
în lumina dreptului Uniunii, că are monopolul interpretărilor care din punct de vedere
juridic sunt obligatorii, că este astfel suprema autoritate în materie învestită de aceste
tratate, putem afirma că a creat unele dintre principiile generale ale dreptului european
(principiul efectului direct, principiul suprematiei dreptului european), demonstrând că are
o importanță majoră.

Principiile generale ale dreptului Uniunii Europene33

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a avut rol esențial în conturarea

principiilor de drept specifice ordinii juridice europene, principii care stau la baza
legalităţii Uniunii Europene.
Factor integrator al Comunităţilor, dreptul cutumiar a determinat Curtea de Justiţie
să folosească şi expresia de „comunitate de drept”34. Perfecţionarea acestei comunităţi de
drept, consolidarea coerenţei ei au fost căutate şi pe calea degajării din chiar tratate a unor
principii generale, deşi neformulate toate în mod explicit în tratate, ci mai mult prezumate,
care să guverneze modalităţile de funcţionare a relaţiilor juridice din cadrul Comunităţilor.
Se poate afirma că prin activititatea desfășurată de-a lungul timpului, Curtea de
Justiţie a dat expresii clare unor asemenea principii. Astfel, acestea s-au constituit şi au
fost degajate pe cale pretoriană. Diversele speţe pe care Curtea era chemată să le
soluţioneze au prilejuit deci concretizarea acestor principii. A trebuit însă pentru aceasta
să se ţină seama atât de ordinea juridică a statelor membre cât şi de ce internaţională, dar
numai în măsura în care specificitatea dreptului comunitar nu ar fi viciată, nu s-ar
subordona celor două ordini juridice arătate.
Astfel, s-au conturat numeroase principii generale de care au fost aplicate cu multă
supleţe.
Printre aceste principii sunt:
 principiul efectului util în materia interpretării tratatelor, caracterul contradictoriu
al instanţei,
 concilierea bunei administrări a justiţiei şi securitatea relaţiilor juridice,
 regulile de drept intertemporal,
 condiţii ale retragerii unilaterale,
 îmbogăţirea fără justă cauză,
 noţiunea de întreprindere,
 condiţiile generale ale dreptului de proprietate etc35.
Recurgerea la astfel de principii este determinată de problemele puse în activitatea
de interpretare a Tratatelor sau de acoperire a lacunelor atunci când Curtea este obligată să
statueze asupra unei probleme absente în Tratate, pentru a nu se aduce un prejudiciu
justiţiei.

32
Sorin Popescu, Luiza Manea, Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene între sistemul de drept
anglo-saxon şi cel romano-germanic. Valoare juridică, Buletin de informare legislativă nr.2/2012, p. 6
33
A se vedea Irina Moroianu Zlătescu, instituţii europene şi drepturile omului, Ed.IRDO, Bucureşti, 2008.
34
A se vedea C.J.C.E. 1986, Aff. 294/83, Rec. 1986, p. 1339.
35
A se vedea Paul Reuter, op. cit., p. 251.

37
 Dar, nu numai căutarea principiilor generale de drept constituie activitatea de
construcţie juridică desfăşurată de Curte, ci şi aplicarea lor şi a acelora care sunt enunţate
formal în Tratate. Ansamblul acestor principii este ordonat într-un corp de drept omogen
în ceea ce se numeşte comunitatea de drept.
Respectarea corpului de principii astfel constituit se impune atât instituţiilor şi
organelor europene cât şi statelor membre, acestora din urmă în situaţia în care
reglementările naţionale sunt plasate în cadrul dreptului comunitar36. În literatura de
specialitate corpul de principii a fost clasificat după mai multe criterii care diferă nu în
conţinut, ci în denumire. Una din clasificări, la care am recurs şi noi din raţiuni
didactice37, este:
 principii rezultate din chiar natura Comunităţilor;
 principii de drept internaţional;
 principii deduse din dreptul statelor membre.
După alţi specialişti38, principiile au fost plasate astfel:
 principii referitoare la repartiţia competenţelor, la echilibru instituţional, la
alegerea bazei legale,
 principii generale ale dreptului din fac parte principiile inerente ale oricărui sistem
juridic organizat,
 principii generale comune drepturilor naţionale ale statelor membre şi principii
deduse din natura Comunităţilor.
Într-o altă ordine, au mai fost plasate şi denumite de unii specialişti români astfel:
 principii care guvernează activitatea instituţională;
 principii generale comune dreptului statelor membre;
 principii privind natura Comunităţilor;
 principii referitoare la integrarea dreptului comunitar în ordinea juridică
internaţională;
 principii generale privind competenţele Comunităţilor Europene39.
Un alt autor40 clasifică principiile generale de drept integrate dreptului comunitar:
 principii inerente oricărui sistem juridic organizat, care cuprind principiile
generale clasice: principiile generale de procedură, principiul securităţii juridice şi al
echităţii;
 principii generale comune sistemelor juridice ale statelor membre, care cuprind:
principii referitoare la revocarea actelor administrative generatoare de drepturi subiective,
principiul egalităţii în faţa reglementărilor economice, principiul îmbogăţirii fără justă
cauză, principiul ierarhiei normelor în măsura în care fundamentează distincţia dintre
reguli şi măsuri de executare, principiul confidenţialităţii corespondenţei dintre avocaţi şi
clienţi, principiul dreptului întreprinderilor asupra secretului afacerilor lor;

36
A se vedea C.J.C.E., 4 oct. 1991, Aff. C-159/90, Rec. 1991, p. I-4685.
37
S-a considerat că aşezarea într-o singură secţiune a principiilor care guvernează materia dreptului
comunitar oferă şi o privire de ansamblu asupra întregii problematici ridicate de acestea. Păstrând
specificitatea fiecărui principiu, fie el general, instituţional, de procedură sau de altă natură, toate au acelaşi
izvor: au fost consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie (sau a Tribunalului de Primă Instanţă).
38
Jean Boulouis, op. cit.
39
A se vedea Viorel Marcu, Drept instituţional comunitar, Ed. Nora, Bucureşti 1994, cf. Jean Boulouis, op.
cit.
40
A se vedea Roxana Munteanu, Drept european, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, cf. Jean Boulouis,
op. cit..

38
  principii deduse din natura Comunităţilor, care se împart în: (a) principii de ordin
instituţional, cum sunt principiul general al solidarităţii statelor membre, principiul
general al echilibrului constituţional şi (b) principii inerente noţiunii de piaţă, cum ar fi
principiul nediscriminării, al egalităţii de tratament, al proporţionalităţii, al preferinţei
comunitare.
Alt autor41 clasifică:
 principii generale ale dreptului în protecţia drepturilor fundamentale ale omului,
 respectarea dreptului la apărare,
 autoritatea de lucru judecat,
 principiul certitudinii juridice, al egalităţii, proporţionalităţii, loialităţii.
Principiile rezultate din natura comunităţilor sunt numite şi principii constituţionale
pentru că ele decurg din necesitatea interpretării tratatelor, a precizării şi completării lor.
Principiile de drept internaţional şi-au găsit loc tot prin intermediul jurisprudenţei
Curţii de Justiţie în ordinea juridică comunitară, dar numai acelea compatibile cu ordinea
de drept comunitară.
Principiile deduse din dreptul statelor membre constituie categoria cea mai
substanţială de principii generale care se sprijină pe dreptul statelor membre. Consacrate
tot prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă, aceste principii
pretind o explicaţie mai detaliată.
Din prima categorie de principii, cele rezultate din natura Comunităţilor, fac parte:
 principiul solidarităţii şi egalităţii între statele membre42;
 principiul echilibrului instituţional43;
 principiul respectării puterilor şi competenţelor atribuite prin tratate44;
 principiul liberei circulaţii45;
 principiul liberei concurenţe46;
 principiul nediscriminări47;
 principiul preferinţei comunitare48.
Din cea de-a doua categorie, aceea a principiilor de drept internaţional, fac parte:
 principiul care se opune ca un stat să refuze propriilor săi cetăţeni dreptul de a se
întoarce şi a locui pe teritoriul său49;
 principiul teritorialităţii50.
Din cealaltă categorie de principii fac parte:
 principiul securităţii juridice;
 principiul încrederii legitime;
 principiul drepturilor obţinute;
 principiul proporţionalităţii;
 principiul egalităţii;

41
Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. All, Bucureşti, 1996.
42
A se vedea C.J.C.E., 7 fev. 1973, Aff. 39/72, Rec. 1973, p. 101, point 24.
43
A se vedea C.J.C.E., 22 mai 1990, Aff. C-70/80, Rec. 1990, p. I-2041, point 24.
44
A se vedea C.J.C.E., 24 oct. 1989, Aff. 16/88, Rec. 1989, p. 3457.
45
A se vedea C.J.C.E., 13 dec. 1989, Aff. C-49/89, Rec. 1989, p. 4441, point 8.
46
A se vedea C.J.C.E., 25 oct. 1977, Aff. 26/76, Rec. 1977, p. 1875.
47
A se vedea C.J.C.E., 28 juin 1977, Aff. 11/77, Rec. 1977, p. 1199, point 9.
48
A se vedea C.J.C.E., 13 mars 1968, Aff. 5/67, Rec. 1968, p. 125.
49
A se vedea C.J.C.E., 4 dec. 1974, Aff. 41/74, Rec. 1974, p. 1337, point 22.
50
A se vedea C.J.C.E., 27 sept. 1988, Aff.-jtes 89, 104, 114, 116, 117, 125-129/85, Rec. 1988, p. 5/93,
point.

39
  principiul bunei administraţii;
 principii generale de procedură.
De-a lungul timpului, principiile generale au devenit foarte importante, reprezentând
parte integrantă a dreptului Uniunii Europene, rolul rolul fiind acela de a garanta unitatea
dreptului Uniunii dar şi permanenta adaptare la contextul european. Dintre cele mai
importante, amintim mai pe larg:
 principiul supremației dreptului Uniunii asupra dreptului naţional al statelor
membre înseamnă că într-o situaţie conflictuală, de neconcordanţă sau de
incompatibilitate între dreptul comunitar şi dreptul naţional, cel dintâi prevalează faţă de
cel de-al doilea. În literatura de specialitate se consideră că ”supremația, conform
exprimării lui Pierre Pescatore, este o condiție esențială a dreptului Uniunii” și că
”supremația dreptului Uniunii păstrează, așadar, un fundament esențialmente pretorian.”51
 principiul securităţii juridice, dedus din dreptul statelor membre, se întemeiază pe
ideea că dreptul prezintă o certitudine pentru toţi: instituţii şi organisme europene, state
membre şi particulari. Pentru aceasta, normele care îl compun trebuie să fie clare, precise,
previzibile pentru justiţiabili, eficace şi fiabile. Concretizarea acestui principiu apare de
pildă în neretroactivitatea actelor administrative sau în principiul bunei credinţe52;
 principiul încrederii legitime se întemeiază pe încrederea pe care cei administraţi o
au în normele juridice, în menţinerea unei reglementări a cărei schimbare i-ar afecta.
Principiile Uniunii Europene sunt obligatorii pentru instituţiile sale, iar aplicarea
acestora urmărește acoprirea lacunelor dreptului Uniunii Europene şi pentru a-l consolida.
În categoria principiilor specifice dreptului Uniunii Europene intră:
Principiul atribuirii de competențe potrivit art. 5 alin.(1) din T.U.E. acesta asigură
delimitarea competenţelor în Uniunea Europeană. Astfel, potrivit alin. (2) ”în temeiul
principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost
atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste
tratate. Orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor
membre.”
Principiul subsidiarității apare în contextul exercitării acestor competențe care sunt
guvernate principiile subsidiarității și de cel al proporționalității.
Astfel, alin. (3) prevede că ”în temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care
nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care
obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre
nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor
acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii”.
Totodată, ”instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității” iar
”parlamentele naționale asigură respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu
procedura prevăzută în respectivul protocol.”
Principiul proporționalității este cel în virtutea căruia ”acțiunea Uniunii, în conținut
și formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor”, iar
”instituțiile Uniunii aplică principiul proporționalității în conformitate cu Protocolul
privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.”

51
Sean Van Raepenbusch, Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Rosetti International, București,
2014, p.410
52
A se vedea C.J.C.E., 29 jan. 1985, Aff. 234/83, Rec. 1985, p. 333.

40
Teste de autoevaluare:
1. Explicaţi noţiunea de aplicabilitate imediată şi directă a normelor juridice
europene.
2. Există o ierarhie a actelor normative europene? Explicaţi.
3. Cum defineşte Tratatul de la Maastricht principiul subsidiarităţii?

Bibliografie recomandată:
1. Irina Moroianu Zlătescu, Elena Marinică – Dreptul Uniunii Europene, Editura
Universul Academic, Editura Universitară, 2017, pp. 224-247;
2. Irina Moroianu Zlătescu, Radu Demetrescu, Prolegomene la un drept instituţional
comunitar, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pp.135-165;
3. Irina Moroianu Zlătescu, Drept instituţional comunitar şi drepturile omului, IRDO,
Bucureşti, 2005, pp.137-167;
4. Roxana Munteanu, Drept european, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996;
5. Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. All, Bucureşti, 1996.
6. Viorel Marcu, Drept instituţional comunitar, Ed. Nora, Bucureşti, 1994.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3.3. LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR, A

MĂRFURILOR, A SERVICIILOR ȘI A CAPITALURILOR

Cunoştinţe şi deprinderi:
La finalul parcurgerii acestei unități de învățare vei înțelege:
- importanța celor patru libertăți fundamentale (libera circulație a persoanelor, libera
circulație a mărfurilor, libera circulație a serviciilor, libera circulație a capitalurilor);
- rolul celor patru libertăți în funcționarea pieței comune a Uniunii Europene.

Piaţa unică53 reprezintă poate cea mai importantă realizare a Uniunii Europene,
având la bază patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, a
serviciilor şi a capitalurilor
Așa cum este reglementată în Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea
Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene - Tratatul privind
Uniunea Europeană (versiune consolidată) 54 piața internă presupune existența unor
competențe partajate între Uniune și statele membre.

1. Libera circulație a mărfurilor

Dacă inițial, libera circulație a mărfurilor reprezenta unul din pilonii uniunii vamale
dintre statele membre, ulterior, accentul a fost pus pe eliminarea tuturor obstacolelor
rămase în calea liberei circulații a mărfurilor în scopul creării pieței interne. Astfel, Cartea
albă a Comisiei din iunie 1985, care identifică 279 de măsuri necesare pentru realizarea
pieţei interne și care presupuneau eliminarea unor obstacole fizice și tehnice, au fost
eliminate prin crearea pieței unice.

53
Cuprinde un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și
a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozițiile tratatelor.
54
Publicat în Jurnalul Oficial C 326 , 26/10/2012 p. 0001 - 0390

41
 Astfel, libera circulație a mărfurilor reprezintă prima dintre cele patru libertăți
fundamentale ale pieței interne, fiind reglementată de articolele 26 și 28-37 din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).
Conform acestor reglementări, Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care
reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea, între statele
membre, a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent,
precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țări terțe.
Reglementarea principiului recunoașterii reciproce a făcut ca acesta să se aplice în
prezent unor produse care nu fac obiectul armonizării la nivelul UE, iar respectarea
standardelor europene armonizate a condus la asigurarea liberei circulații a mărfurilor55.
aUniunea vamală prespune interzicerea între statele membre a taxelor vamale la import și
la export sau a taxelor cu efect echivalent, precum și a taxelor vamale cu caracter fiscal.
Comisia europeană are ca obiective promovarea schimburilor comerciale între statele
membre și țările terțe, evoluția condițiilor de concurență în cadrul Uniunii, în măsura în
care această evoluție are ca efect creșterea competitivității întreprinderilor, precum și
aprovizionarea cu materii prime și produse semifinite și evitarea unor grave perturbări în
viața economică a statelor membre.
De asemenea, între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la import și
export, precum și orice măsuri cu efect echivalent, cu excepția celor justificate de motive
de morală publică, de ordine publică, de siguranță publică, de protecție a sănătății și a
vieții persoanelor și a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri
de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecție a
proprietății industriale și comerciale.
Uniunea Europeană trebuie să asigure excluderea oricărei discriminări între
resortisanții statelor membre cu privire la condițiile de aprovizionare și comercializare.
Totodată, Uniunea pune în aplicare o politică comună și în domeniul agriculturii și
pescuitului, piața internă cuprinzând și agricultura, pescuitul și comerțul cu produse
agricole.
Și în prezent, în ciuda tuturor măsurilor legislative și rezultatelor acestora privind o
liberă circulație a mărfurilor la nivelul Uniunii Europene, dinamica pieței economice
subliniază și menține ca fiind de actualitate, nevoia reglementării sau completării cu
dispoziții noi pentru a face față provocărilor progresului tehnologic și competitivității
internaționale. Totodată, ieșirea Regatului Unit din Uniunea Europeană va avea consecințe
și asupra uniunii vamale și a acquis-ului privind piața internă pentru bunuri.

2. Libera circulație a persoanelor

Libertatea de circulație a persoanelor presupune pe lângă libertatea de circulație și
libertatea de ședere a persoanelor în Uniunea Europeană.
Libera circulație a persoanelor este deosebit de importantă, fiind considerată a fi
fundamentală în realizarea pieței unice, a conturării și definirii noțiunii de cetățenie a
Uniunii, instituită prin Tratatul de la Maastricht, dar și un principiu de bază al Uniunii
Europene.
Aceasta este reglementată de articolul 21 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene (TFUE), de titlurile IV și V din TFUE, precum și de articolul 45 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Acest din urmă articol precizează că ” orice
cetățean al Uniunii are dreptul de circulație și de ședere liberă pe teritoriul statelor

55
În aces sens, este adoptat Regulamentul Uniuni Europene nr.1025/2012 privind standardizarea europeană.

42
membre.” De asemenea, libertatea de circulație și de ședere poate fi acordată, în
conformitate cu tratatele, resortisanților țărilor terțe stabiliți legal pe teritoriul unui stat
membru.
Această libertate este marcată de încheierea celor două acorduri Schengen
(Acordul Schengen din 14 iunie 1985 și Convenția privind punerea în aplicare a Acordului
Schengen, semnată la 19 iunie 1990 și care a intrat în vigoare la 26 martie 1995).
Acordul Schengen, compus din 32 de articole, are valoarea unei declarații de
intenție în care semnatarii s-au angajat să faciliteze cât mai rapid posibil desființarea
controalelor la frontierele lor și să instituie măsurile de cooperare necesare în acest scop.
S-a subliniat de către părțile contractante că asemenea măsuri nu vor aduce nici o știrbire
suveranității lor naționale și nici libertăților individuale ale cetățenilor.
Urmare a adoptării Directivei 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și
ședere în UE pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, precum și a Tratatului
de la Lisabona, legislația privind spațiul Schengen este supusă atât controlului parlamentar
cât și celui judiciar.
Spațiul Schengen numărăr 26 de membri cu drepturi depline: 22 de state membre
ale UE (Austria, Belgia, Republica Cehă, Germania, Danemarca, Estonia, Grecia, Spania,
Finlanda, Franța, Ungaria, Italia, Lituania, Luxemburg, Letonia, Malta, Țările de Jos,
Polonia, Portugalia, Suedia, Slovenia și Slovacia), plus Norvegia, Islanda, Elveția și
Liechtenstein, iar Irlanda și Regatul Unit nu sunt părți la Convenție. România, Bulgaria și
Cipru urmează să adere, iar Croația a început procesul prin care solicită aderarea la spațiul
Schengen.
A face parte din spațiul Schengen presupune lipsa efectuării de verificări la
frontierele interne (frontierele dintre două state care fac parte din spațiul Schengen), dar și
efectuarea de controale armonizate, la frontierele lor externe (frontierele dintre un stat care
face parte din spațiul Schengen și un stat care nu face parte din spațiul Schengen).
A face parte din spațiul Schengen presupune din partea statelelor Schengen
asumarea responsabilității pentru controlul frontierei externe în numele celorlalte state
Schengen și pentru eliberarea de vize uniforme de scurtă ședere, o cooperare eficientă cu
celelalte state Schengen, aplicarea normelor legislative Schengen, precum și conectarea și
utilizarea Sistemului de informații Schengen (SIS) și a Sistemului de informații privind
vizele (VIS).
Spaţiul Schengen constituie o emblemă a unităţii şi solidarităţii statelor membre în
Uniunea Europeană, o încredere acordată securității statelor membre și, implicit,
cetățeanului europen, dar și o afirmare a unora dintre valorile fundamentale care stau la
baza construcţiei europene.
În prezent, Uniunea Europeană se confruntă cu problemă majoră și anume,
presiunea exercitată asupra spațiului Schengen de valul de refugiați și de migranți, fiind
necesară o abordare globală a migrației de către UE.
În ceea ce privește, libera circulație a lucrătorilor, aceasta este garantată în cadrul
Uniunii și, odată cu Tratatul de la Maastricht care a introdus cetățenia Uniunii Europene
(confirmată și de Tratatul de la Lisabona), presupune eliminarea oricărei discriminări pe
motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în
muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă.
Totodată, libera circulație a lucrătorilor conferă dreptul:
• de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă,
• de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre,

43
 • de ședere într-un stat membru pentru a desfășura o activitate salarizată în
conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative care reglementează
încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv,
• de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest
stat, în condițiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie.
Referitor la dreptul de stabilire, acesta presupune accesul la activități independente
și exercitarea acestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor și, în
special, a societăților în înțelesul articolului 54 al doilea paragraf, iar art.49 din TFUE
precizează că sunt interzise restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților unui
stat membru pe teritoriul altui stat membru. Sunt vizate și restricțiile privind înființarea de
agenții, sucursale sau filiale de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul
altui stat membru.

3. Libera circulație a serviciilor

Libera circulație a serviciilor asigură mobilitatea întreprinderilor și a profesioniștilor
în Uniunea Europeană, fiind reglementată pe de o parte de prevederile Tratatului privind
funcționarea Uniunii Europene (TFUE), dar și de Directiva 2006/123/Ce a Parlamentului
European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței
interne56, în vigoare din 28 decembrie 2009.
Directiva UE privind serviciile își propune eliminarea barierelor din calea comerțului
cu servicii în Uniunea Europeană (UE) prin:
• simplificarea procedurilor administrative pentru prestatorii de servicii,
• consolidarea drepturilor consumatorilor și ale întreprinderilor care beneficiază de
servicii;
• stimularea cooperării între țările UE.
Conform TFUE, sunt interzise restricțiile privind libera prestare a serviciilor în
cadrul Uniunii cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat membru
decât cel al beneficiarului serviciilor.
Sunt considerate servicii, prestațiile furnizate în mod obișnuit în schimbul unei
remunerații, în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile privind libera circulație
a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor. Acestea se referă la:
(a) activități cu caracter industrial;
(b) activități cu caracter comercial;
(c) activități artizanale;
(d) activitățile prestate în cadrul profesiunilor liberale.
Atât timp cât restricțiile impuse liberei prestări a serviciilor nu sunt eliminate, fiecare
dintre statele membre le aplică, fără a face distincție în funcție de cetățenie ori naționalitate
sau reședință ori sediu tuturor prestatorilor de servicii menționați la articolul 56 primul
paragraf. Există și unele restricții permise, acestea fiind reprezentate de motivele de ordine
publică, securitate și sănătate publică.

4. Libera circulație a capitalurilor

Libera circulație a capitalurilor este reglementată și abordată într-o maieră largă în
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).
Astfel, se precizează că măsurile adoptate se referă la circulația capitalurilor având
ca destinație țări terțe sau provenind din țări terțe, în cazul în care acestea implică investiții

56
Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 376/36 din 27.12.2006

44
directe, inclusiv investițiile imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau
admiterea de valori mobiliare pe piețele de capital. Totodată, sunt interzise orice restricții
privind circulația capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre și țările
terțe. Nu în ultimul rând, pot fi adoptate măsuri care reprezintă un regres în dreptul Uniunii
în ceea ce privește liberalizarea circulației capitalurilor având ca destinație sau provenind
din țări terțe.
Statele membre își mențin dreptul:
(a) de a aplica dispozițiile incidente ale legislațiilor fiscale care stabilesc o distincție
între contribuabilii care nu se găsesc în aceeași situație în ceea ce privește reședința lor sau
locul unde capitalurile lor au fost investite;
(b) de a adopta toate măsurile necesare pentru a combate încălcarea actelor lor cu
putere de lege și a normelor lor administrative, în special în domeniul fiscal sau al
supravegherii prudențiale a instituțiilor financiare, de a stabili proceduri de declarare a
circulației capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice ori de a adopta
măsuri justificate de motive de ordine publică sau siguranță publică.
c) de a aplica restricții privind dreptul de stabilire care sunt compatibile cu
prevederile tratatului.
Cu toate acestea, măsurile și procedurile menționate nu trebuie să constituie un
mijloc de discriminare arbitrară și nici o restrângere disimulată a liberei circulații a
capitalurilor și plăților.
În prezent, la nivelul Uniunii Europene se încurajează liberalizarea circulației
capitalurilor, care ar trebui sprijinită de liberalizarea deplină a serviciilor financiare și de
armonizarea legislației fiscale, în vederea creării unei piețe financiare unificate.

Teste de autoevaluare:
1. Explicați sub ce forme se poate manifesta libertatea de circulație în Uniunea
Europeană.
2. Care sunt avantajele liberei circulații a persoanelor în Uniunea Europeană?

Bibliografie:
1. Irina Moroianu Zlătescu, Elena Marinică – Dreptul Uniunii Europene, Editura
Universul Academic, Editura Universitară, 2017, pp. 289-305;

45
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3.4. UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI DREPTURILE
OMULUI

Cunoştinţe şi deprinderi:
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei înţelege:
- care au fost paşii pe care Uniunea i-a realizat în domeniul drepturilor omului și care sunt
domeniile în care au apărut cele mai dese încălcări ale drepturilor omului;
- importanţa educaţiei şi respectului faţă de drepturile omului.

1. Principiul protecţiei drepturilor fundamentale ale omului

La nivel european organizaţia cu o vocaţie esenţial politică şi culturală este Consiliul
Europei cu cele două instrumente esenţiale de protecţie a drepturilor omului: Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - tratat internaţional ce
aduce o garanţie colectivă din partea statelor pentru respectarea drepturilor omului —
împreună cu protocoalele sale adiţionale care i-au adus completări şi precizări, şi Carta
socială europeană ce a fost semnată la Torino la 18 septembrie 1961 şi apoi revizuită la 2
aprilie 1996, Carta revizuită reunind toate drepturile garantate de Carta din 1961 şi din
Protocolul din 1988 precum şi celelalte modificări aduse acestor drepturi prin documentele
ulterioare.57
Dacă organizaţiile economice create în a doua parte a secolului trecut aveau mai
puţin în vedere protecţia drepturilor omului, Uniunea Europeană, prin Tratatul de la
Maastricht, a deschis numeroase câmpuri de acţiune cum ar fi: educaţia şi pregătirea
profesională, care făcuseră deja obiectul unor programe care urmau să fie completate şi
încurajate pentru a Ii se da o dimensiune europeană; conceptul de cetăţenie europeană s-a
constituit în scopul consolidării identităţii europene etc.
Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) din 1992 a făcut referire pentru prima oară
la respectarea “drepturilor fundamentale, aşa cum sunt garantate de Convenţia Europeană”
(art. 6 TUE). O etapă fundamentală a reprezentat-o adoptarea, cu prilejul suinmit-ului de la
Nisa, a Cartei drepturilor fundamentale.
Tratatele de la Paris şi Roma, cu valoarea unor tratate constitutive ale Comunităţilor
Europene, nu conţin un catalog al drepturilor omului şi fac numai referinţă la unele dintre
acestea. Termenul folosit nu este cel de drepturi ale omului, ci de drepturi fundamentale.
Explicaţia lipsei unui astfel de catalog ar consta în aceea că o comunitate economică
percepută ca organizaţie internaţională este compusă din state, şi ca urmare, protecţia
drepturilor omului este de resortul fiecărui stat în parte, potrivit propriei constituţii precum
şi calităţii de membru al Consiliului Europei şi deci de semnatar şi a Convenţiei Europene
a Drepturilor Omului. Şi totuşi, problema protecţiei drepturilor omului, ca să ne păstrăm în
limbajul comunitar, a drepturilor fundamentale, nu putea să nu se pună atunci când
instituţiile sau diferitele organe comunitare, în exercitarea atribuţiilor lor erau susceptibile
de a leza interesele particularilor.
La început Curtea de Justiţie a refuzat să examineze validitatea unor acte comunitare
cu privire la dreptun fundamentale protejate de Constituţia Republicii Federale Germania,
cum i se ceruse de către petiţionari (în 1959 şi 1960). Cu timpul, s-a modificat felul de a
aborda problemele drepturilor fundamentale plecând de la considerentul că referirea la
astfel de drepturi protejate de o constituţie naţională ar prezenta pericole de dezagregare

57
Româniaa ratificat atât Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât și Carta socială revizuită.

46
pentru ordinea juridică comunitară aflată încă în formare. Dimpotrivă, elaborarea unui
sistem de protecţie a drepturilor fundamentale la nivel comunitar ar apărea ca un factor
integrator şi ca un element de legitimare a unor noi instituţii. Este şi motivul pentru care
Curtea de Justiţie a decis că „respectarea drepturilor fundamentale face parte integrantă din
principiile generale ale dreptului căruia Curtea îi asigura respectarea” şi că „protecţia
acestor drepturi, inspirându-se în întregime din tradiţiile constituţionale comune ale
statelor membre trebuie asigurată în cadrul structurii şi obiectivelor Comunităţii”.
In acest fel, pe cale pretoriană, a fost remediată lacuna din tratate. Totodată, se
deschideau şi perspectivele unor dezvoltări considerabile în activitatea, atât a instituţiilor
comunitare şi a statelor membre, cât şi chiar în jurispradenţa Curţii.
Pe măsura trecerii timpului Curtea de Justiţie şi-a dezvoltat progresiv jurispradenţa
punând astfel la punct şi un catalog comunitar de principii şi de drepturi fundamentale,
catalog care, deşi nu are un caracter exhaustiv, cuprinde o serie de drepturi precum:
principiul egalităţii în diferitele sale aspecte, libertatea de circulaţie a lucrătorilor, salariaţi
şi independenţi, libertatea religioasă, libertatea de expresie şi de informare, protecţia
confidenţialităţii, inviolabilitatea domiciliului, respectarea dreptului la apărare în
procedurile represive, neretroactivitatea legilor penale, dreptul de a apela în justiţie,
dreptul de proprietate şi de iniţiativă economică, libertatea de asociere şi drepturi sindicale.
Printre principiile generale care guvernează materia dreptului Uniunii Europene şi
care ocupă astăzi un loc esenţial în jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de
Primă Instanţă, câteva privesc direct asigurarea respectării drepturilor fundamentale,
protecţia lor şi a libertăţilor fundamentale.
Un astfel de principiu este cel al egalităţii care îşi găseşte expresii multiple în dreptul
comunitar, fie că se referă la interdicţia discriminării pe motive de naţionalitate, sex,
remunerare, între producători sau consumatori58, după originea produselor59 , în cadrul
funcţiilor publice.
Egalitatea de tratament între cetăţenii Uniunii care interzice orice formă de
discriminare bazată pe naţionalitate60 constituie temeiul principal al ordinii juridice a
Uniunii Europene. Este un principiu de bază pentru funcţionarea Pieţei Comune, adică acel
spaţiu fără frontiere interioare în care să fie asigurate libera circulaţie a persoanelor, a
mărfurilor şi a capitalurilor între statele membre.
Interdicţia de discriminare se referă şi la alte situaţii specifice cum ar fi libera
circulaţie a muncitorilor migranţi, în domeniul condiţiilor de acces la diferitele forme de
şcolarizare, de pregătire profesională, la munca salariată, la prestaţiile de servicii, la
organizaţii culturale, sportive, turistice, îngrijiri medicale, călătorii etc.
Egalitatea de tratament între muncitorii de sex bărbătesc şi cei de sex feminin prin
specificitatea şi importanţa pe care o prezintă constituie un alt principiu fundamental al
dreptului Uniunii Europene. Potrivit acestui principiu, un muncitor de sex feminin trebuie
să beneficieze de aceleaşi drepturi şi avantaje ca şi unul de sex bărbătesc. Egalitatea de
tratament se aplică în domeniul remunerării, în acela al accesului la locul de muncă, la
pregătirea şi promovarea profesională, la condiţiile de muncă, la orice activitate
independentă, agricolă etc. Statele membre pot adopta însă şi dispoziţii care derogă de la
principiul egalităţii de tratament dacă acestea se referă la o protecţie specială a femeilor,
cum ar fi sarcina şi maternitatea, concediul în situaţia adoptării unui copil ş.a.

58
A se vedea Tratatului CEE, art.40, par.3, al.2
59
Idem, art.95 și 30
60
Idem, art.7

47
 La 5 aprilie 1977 Parlamentul European, Consiliul şi Comisia au adoptat o declaraţie
comună cu privire la drepturile fundamentale61 în care se sublinia importanţa mare pe care
Comunitatea o acordă respectării drepturilor omului aşa cum acestea reies din constituţiile
statelor membre precum şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor
Fundamentale. Instituţiile Uniunii Europene s-au angajat în exercitarea atribuţiilor lor să le
respecte.
Un progres a fost marcat prin semnarea Actului Unic care a permis încorporarea
drepturilor fundamentale în sistemul comunitar. Pentru prima oară într-un tratat comunitar
în preambulul actului s-a făcut referire la protecţia lor. Părţile contractante s-au declarat
decise „să promoveze împreună democraţia, bazându-se pe drepturile fundamentale
recunoscute în constituţiile şi legile statelor membre, în Convenţia Europeană şi în Carta
Socială Europeană.”
La 12 aprilie 1989 Parlamentul European a adoptat un alt act: Declaraţia Drepturilor
şi Libertăţilor Fundamentale62. Declaraţia urma să devină instrumentul de referinţă în
materie pentru întreaga Uniune Europeană şi îndeosebi pentru Curtea de Justiţie, ea
formulând pentru prima oară un catalog de drepturi şi libertăţi fundamentale.
În Preambulul său se reaminteşte că „este indispensabil pentru Europa să reafirme
existenţa unei comunităţi de drept bazată pe respectarea demnităţii umane şi a drepturilor
omului”.
Au fost înscrise în Declaraţie drepturi precum: inviolabilitatea demnităţii umane,
dreptul la viaţă, la libertate şi siguranţă, egalitatea înaintea legii, libertatea de gândire, de
opinie şi infonnaţie, dreptul la respectarea vieţii private, protecţia familiei, libertatea de
mişcare, dreptul la proprietate, dreptul la reuniune, de asociere profesională, la libertate
profesională, la condiţii de muncă echitabile, de negociere între parteneri sociali, la
protecţie socială, la educaţie, dreptul de vot universal, liber, direct şi secret al cetăţenilor
europeni pentru Parlamentul European, dreptul de acces la informaţii, dreptul de acces la
justiţie, dreptul la ne bis in idem, neretroactivitatea legii penale, abolirea pedepsei cu
moartea, dreptul de petiţionare, dreptul la un mediu sănătos şi protecţia consumatorilor.
Declaraţia protejează toate persoanele aflate în câmpul de aplicare a dreptului comunitar;
drepturile şi libertăţile enumerate în Declaraţie nu pot fi restrânse decât printr-o regulă de
drept.
Este de semnalat că în acest document figurează şi câteva noutăţi precum principiul
libertăţii în artă, ştiinţă şi cercetare, după cum sunt înscrise şi câteva principii noi,
constitutive ale democraţiei, ca şi referinţele la calitatea mediului şi la protecţia
consumatorului.
Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992) a reafirmat în preambulul său
ataşamentul ţărilor membre la principiul libertăţii, democraţiei şi respectării drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale. în cuprinsul său se reiterează unul din obiectivele
fundamentale ale Comunităţii: „protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor
membre,.(art. B al. 3); se mai precizează că „Uniunea respectă drepturile fundamentale aşa
cum ele sunt garantate de Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului şi
Libertăţilor Fundamentale (semnată la Roma, 4 noiembrie 1950) şi aşa cum ele rezultă din
tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre ca principii generale a dreptului
comunitar'' (art. F par. 2). Mai trebuie menţionat că exigenţa respectării drepturilor
fundamentale depăşeşte cadrul Comunităţilor devenind un punct ferm şi în relaţiile externe

61
A se vedea JOCE, 1977, C.103, p.1
62
A se vedea JOCE, 1989, C.120, p.51

48
ale Uniunii. Numeroase acorduri încheiate cu diferite ţări conţin dispoziţii care pot merge
până Ia a prevedea suspendarea relaţiilor sau denunţarea acordului în cazul unei violări
grave a drepturilor omului de către una din părţile contractante.
Drepturile cetăţeanului european. Ideea cetăţeniei europene era mai veche, ridicată
încă în 1974, cu prilejul întâlnirii la vârf de la Paris. Ideea a căpătat o primă concretizare în
1979, când Parlamentul European a fost ales prin vot direct şi universal. Ea a fost reluată
în urma constatării unei anumite pasivităţi a populaţiei din ţările membre în prezentarea la
vot pentru alegerile parlamentare, pasivitate provenită şi din necunoaşterea sau incompleta
informare în ceea ce priveşte procesul de construcţie comunitară. în faţa unei asemenea
situaţii, Consiliul European, întrunit la Fontainbleau în iunie 19S4, a instituit un Comitet
ad-lroc în vederea identificării domeniilor capabile să accentueze dimensiunea umană a
procesului de integrare europeană; cu alte cuvinte, acest proces să fie mai aproape de
cetăţeni. Comitetul, numit după preşedintele său, Adonmno, a întocmit două rapoarte pe
care le-a prezentat Consiliului European în martie şi iunie 1985. în noiembrie 1985,
Comisia europeană a adoptat un Program de lucru pentru realizarea „Europei cetăţenilor”.
Programul se referă Ia acţiuni în următoarele domenii: adoptarea de măsuri care să
faciliteze libera circulaţie a persoanelor prin suprimarea formalităţilor fiscale referitoare la
transportul călătorilor şi a maşinilor, prin introducerea dreptului de vot pentru alegerile
locale pentru orice cetăţean al Uniunii Europene, prin crearea imui spaţiu comunitar audio-
vizual, prin adoptarea unor formalităţi de restituire a cheltuielilor cu îngrijirea sănătăţii,
prin consolidarea luptei împotriva drogurilor şi a toxicomaniei, prin iniţiative în scopul
învăţării de limbi străine, prin consolidarea cooperaţiei universitare, prin introducerea unei
dimensiuni europene în învăţământ, prin consolidarea imaginii şi identităţii Uniunii.
Tratatul de la Maastricht a instituit pe plan juridic cetăţenia Uniunii, acordată tuturor
persoanelor care au cetăţenia unuia din statele membre.
Instituită prin art. 8 par. 1 din Tratat, cetăţenia europeană nu se substituie cetăţeniei
diferitelor state din Uniune ci se adaugă acesteia: „este cetăţean al Uniunii orice persoană
care are naţionalitatea unui stat membru”.
Cetăţeanul Uniunii63 se bucură de drepturile şi de obligaţiile prevăzute în art. 8A,
8B, 8C şi 8D ale Tratatului. Cetăţenii au astfel drepturi precum: cel de a cumpăra bunuri şi
servicii în orice ţară din Uniunea Europeană Iară a plăti taxe de vamă sau suplimente de
taxe, dreptul de a-şi transfera avuţiile în orice stat membru, dreptul de a contracta
împrumuturi la o instituţie financiară din orice stat comunitar, dreptul agricultorilor şi
pescarilor la garantarea produselor lor şi deci o oarecare garanţie a veniturilor lor,
comercianţii au dreptul de a considera întregul teritoriu al Uniunii ca piaţa lor potenţială,
ceea ce înseamnă că pot cumpăra şi.vinde fără mei o restricţie cantitativă şi fără taxe de
import, industriaşii au dreptul să-şi stabilească filiale sau sucursale oriunde consideră că au
condiţii propice expansiunii şi transferului de capitaluri fără restricţii, cei ce practică
profesiunile libere, cum sunt avocaţi, medici, arhitecţi ş.a. au dreptul să se stabilească şi să
presteze servicii în orice stat comunitar, muncitorii au dreptul să-şi caute locuri de muncă
şi să se instaleze oriunde în Comunitate unde găsesc condiţii convenabile lor şi familiilor
lor, şi să rămână, chiar dacă şi-au pierdut locul de muncă, ei au aceleaşi drepturi la prestaţii
sociale ca şi cetăţenii statelor unde s-au instalat şi, nu în ultimul rând, dreptul de vot şi de a
fi eligibil în alegerile municipale şi europene, dreptul de a locui în orice stat comunitar, de
a circula liber pe întregul teritoriu al Uniunii, dreptul Ia informare a cetăţenilor europeni

63
A se vedea Prof. univ. dr. Irina Moroianu Zlătescu, Dr. Radu C. Demetrescu, Repere și perspective
europene – un cadru instituțional comunitar pentru o protecție eficientă a drepturilor fundamentale, în
Revista Drepturile Omului, nr.4/2004, IRDO, p.3

49
prin toate mediile, ca de pildă prin Oficiul Publicaţiilor Oficiale (OPOCE), prin
distribuirea Jurnalului Oficial al Uniunii Europene (JOCE - care apare zilnic în 11 limbi:
engleză, franceză, germană, daneză, finlandeză, greacă, italiană, olandeză, portugheză,
spaniolă şi suedeză, într-un număr anual de pagini de peste 1 milion), prin diferite mijloace
precum televiziunea, radioul presa ş.a., dreptul la protecţia diplomatică a oricărui cetăţean
al Uniunii aflat pe teritoriul unui stat membra, dreptul de petiţionare la Parlamentul
European unde, potrivit dispoziţiilor Articolelor 8D şi 138D, există o Comisie pentru
petiţii, dreptul de petiţionare la tribunalele naţionale, la Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene sau la Comisia Europeană, dreptul de a se adresa unui ombudsman european,
funcţie creată de Parlamentul European.
Fie că petiţiile au fost adresate Comisiei sau Parlamentului sau altor foruri, există
obligaţia generală de examinare a lor. în situaţia când, din cele peste 1000 de petiţii multe
sunt justificate, Comisia se adresează statului membru în cauză pentru a-i cere explicaţii;
dacă explicaţiile nu sunt satisfăcătoare, statul incriminat este obligat să rectifice, să aducă
reparaţiile cuvenite; dacă acesta nu se conformează, Comisia aduce cazul în faţa Curţii de
Justiţie care se va pronunţa asupra obligaţiei statului membru.
Titlul VI din Tratat prevede noi exigenţe în cooperarea poliţiilor şi în cooperarea
judiciară. Articolul K1 înscrie că statele membre consideră ca fiind de interes comun
politica de azil, regulile care guvernează trecerea frontierelor exterioare ale statelor
membre de către persoane precum şi exercitarea controlului acestor treceri. Tot de interes
comun este şi politica de emigrare şi politica cu privire la cetăţenii din ţrile din afara
Uniunii, lupta împotriva toxicomaniei, contra fraudei de dimensiune internaţională,
cooperarea judiciara în materie civilă şi penală, cooperarea vamală şi a poliţiilor în scopul
prevenirii şi luptei contra terorismului, traficului ilicit de droguri şi alte forme de
criminalitate internaţională Drepturi fundamentale sunt înscrise şi în Tratatul de
Amsterdam (2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999), cu deosebire prin
introducerea noţiunii de drepturi sociale.
Dreptul la libera circulaţie - spaţiul Schengen. Consiliul European a decis să dea un
impuls Programului de lucru pentru realizarea efectivă a „Europei cetăţenilor” fixând, ca
un obiectiv prioritar, libertatea circulaţiei cetăţenilor europeni după modelul circulaţiei
libere a cetăţenilor în propria lor ţară.
La 14 iunie 1985, cinci state comunitare - întrucât Franţa şi Germania Federală
semnaseră un acord bilateral la Sarrebruck în iulie 1984 - au semnat împreună cu Belgia
Olanda şi Luxemburg, la Schengen (Luxemburg) tm acord referitor la suprimarea treptată
a controalelor la frontierele comune.64
Acest Acord, compus din 32 de articole, are valoarea unei declaraţii de intenţie în
care semnatarii s-au angajat să faciliteze cât mai rapid posibil desfiinţarea controalelor la
frontierele lor şi să instituie măsurile de cooperare necesare în acest scop.
S-a subliniat de către părţile contractante că asemenea măsuri nu vor aduce nicio
ştirbire suveranităţii lor naţionale şi nici libertăţilor individuale ale cetăţenilor. Obiectivul
este înscris cu claritate în art. 17 al Acordului: „În materia circulaţiei persoanelor, părţile
vor căuta să suprime controalele la frontierele comune şi să le transfere la frontierele lor
exterioare. În acest scop, ele vor depune eforturi prealabile să armonizeze, dacă este
nevoie, dispoziţiile legislative şi reglementare referitoare la interdicţiile şi restricţiile ... şi
să ia măsuri complementare pentru protejarea securităţii şi pentru: a împiedica imigrarea
ilegală a cetăţenilor din state nemembre ale Comunităţilor Europene.” La 19 iunie 1990,

64
Publicat în JORF, din 5 august 1985, p.9612

50
cele cinci state au semnat la Schengen Convenţia de aplicare a Acordului de Ia Schengen
din 14 iunie 1985. În prezent 26 de state membre ale UE, cărora li se adaugă Norvegia,
Islanda, Elveția și Liechtenstein, sunt membre cu drepturi depline în Acordul Schengen.
Convenţia de aplicare a Acordului - un text compus din 142 de articole — conţine
şase puncte de bază:
-abolirea totală a controalelor la frontierele interne;
-politica comună de vize;
-lupta împotriva imigrării clandestine;
-cooperarea poliţiilor vamale şi judiciare;
-sistemul de schimb de informaţii;
-cererea de azil.
Controalele la frontierele: interioare au fost deplasate la frontierele exterioare, unde
au fost întărite; în acest fel, în interiorul Uniunii Europene s-a constituit o entitate unică -
„teritoriul Schengen”.
Acest nou sistem implică o coordonare adecvată între controalele efectuate de statele
părţi la Convenţie, ceea ce necesită reglementări comune şi omogene (art. 6) pentru a se
putea asigura eficacitatea controalelor efectuate de statele partenere.
Descinderea frontierelor interioare accentuează riscul imigrărilor clandestine şi, ca
atare, a trebuit să se pună la punct şi o politică comună de vize privitoare la cetăţenii din
statele din afara Convenţiei, în acest scop, a fost întocmită o listă comună de vize care se
refera la un număr de circa 100 de state, listă: pe care statele părţi sunt obligate să o
respecte. De altfel, respectarea acestei liste este şi o condiţie de aderare pentru orice stat
care se doreşte partener la Convenţie.
A mai fost elaborat un instrument care se referă la crearea unei vize uniforme şi
unice ce va fi eliberată de autorităţile îndreptăţite - în speţă consulatele statelor legate prin
Convenţie - şi care va permite cetăţenilor din statele terţe să circule liber în spaţiul
Schengen.
Un alt instrument se referă la modalităţile şi condiţiile de eliberare a unor vize
uniforme şi identice. Cererile de azil vor fi examinate o singur dată în ţara în care persoana
s-a prezentat prima oară. Articolul 22 din Convenţie cere ca orice cetăţean care a obţinut
viza Schengen să declare în mod obligatoriu în care dintre statele membre se va instala.
Această formă de control doreşte să nu se abuzeze de durata autorizată şi să se
verifice regularitatea situaţiei cetăţeanului în cauză.
Articolul 26 stipulează condiţiile de repatriere prin companiile de transport a
imigranţilor intraţi clandestin sau a străinilor cărora li s-a refuzat intrarea. Companiile de
transport rutier, naval, aerian sunt răspunzătoare de regularitatea actelor de călătorie ale
străinilor pe care îi transportă.
O dată cu Actul final al Conferinţei de la Maastricht a fost proclamată şi Declaraţia
referitoare la cooperarea poliţienească. S-a confirmat cu acest prilej acordul statelor
membre pentru adoptarea de măsuri concrete în domeniul schimbului de experienţe
precum:
• asistenţa autorităţilor naţionale însărcinate cu urmăririle penale şi de securitate, cu
deosebire în materie de coordonare a anchetelor şi cercetărilor; constituirea de bănci de
date; evaluarea şi exploatarea centralizată de informaţii în vederea întocmirii unui bilanţ al
situaţiei şi a determinării diferitelor mijloace de anchetă;
• corectarea şi exploatarea de informaţii cu privire la căile naţionale de prevenire în
scopul transmiterii lor statelor membre şi definirii strategiilor preventive la scară
europeană;

51
 • măsuri referitoare la pregătirea complementară, cercetare, criminalistică şi
antropometrie judiciară.
Convenţia conţine o clauză care permite unui stat semnatar să restabilească
controalele la frontierele naţionale dacă „ordinea publică sau securitatea naţională” o cer.
Cooperarea poliţiilor, potrivit dispoziţiilor din Convenţie, se realizează prin mai
multe proceduri specifice precum observarea şi urmărirea transfrontalieră care permit
agenţilor unui stat semnatar ca în anumite situaţii să observe şi să urmărească o persoană
presupusă a fi infractoare, pe teritoriul altui stat semnatar — fără o autorizare prealabilă
când este cazul unor crime sau delicte grave strict enumerate însă de Convenţie:
Cooperarea poliţiilor considerată ca „o problemă de interes comun” în Tratatul de la
Maastricht s-a dezvoltat şi prin crearea Europolului, instalat la Haga la 16 februarie 1994.
O unitate a Europolului — Droguri a şi început să funcţioneze imediat. Europol este un
organism în cadrul căruia agenţii de legătură organizează schimbul, stocarea şi analiza
informaţiilor în scopul sprijinirii poliţiilor naţionale în acţiunile de lupt împotriva traficului
cu droguri, a terorismului şi a criminalităţii internaţionale.
Câmpul de acţiune al Europol a fost lărgit şi definit printr-o convenţie
interguvemamentală semnată în 1995, care a intrat în vigoare la finele anului 1998 şi astfel
embrionul poliţiei europene creat în 1994 a căpătat un statut şi o recunoaştere oficială.
Cooperarea vamală se înfăptuieşte prin întărirea controalelor exercitate în cadrul
liberei circulaţii a persoanelor şi mărfurilor, prin reprimarea importurilor şi exporturilor
ilicite de stupefiante precum şi în materia traficului cu arme de foc.
Cooperarea judiciară cere întrajutorarea judiciară pentru un număr determinat de
infracţiuni sau de acte de procedură penală. Convenţia a introdus principiul extrădării fără
să fie nevoie ca acesta să fie înscris în acorduri bilaterale.
Cooperarea se fundamentează pe un sistem permanent de schimburi automatizate de
informaţii accesibile statelor semnatare.
Sistemul de Informaţii: Schengen (SIS) prevede fişarea unor date precum:
• persoane cărora li s-a refuzat intrarea din motive de ordine publică şi de securitate;
• persoane implicate în criminalitatea de anvergură;
• persoane căutate în cadrul unor proceduri judiciare (extrădare, martori) ş.a.;
• persoane dispărute;
• minori fugiţi, în vederea asigurării protecţiei lor;
• obiecte căutate pentru a fi confiscate (vehicule furate, arme, documente de
identitate, obiecte de artă furate etc.).
Pentru a se asigura respectarea libertăţii fiecărui cetăţean, în situaţia în care datele
colectate de SIS ar putea fi exploatate sau utilizate împotriva lui, statele membre s-au
angajat să le asigure protecţia.
Convenţia a instituit un Comitet executiv, format din miniştri sau reprezentanţii lor,
responsabil cu aplicarea Convenţiei în fiecare stat.
Acordul a intrat în vigoare la 26 martie 1995. La ora actuală, s-a creat în spaţiul
comunitar o situaţie pentru care se caută soluţii; este vorba de o discriminare între cetăţenii
statelor Schengen şi cetăţenii statelor comunitare care nu au aderat la Acord. Este o situaţie
care preocupă Curtea de Justiţie. Începând cu 1 ianuarie 2003, cetăţenii români au putut
călători fără vize în spaţiul Schengen, ca urmare a acordurilor încheiate în acest sens.
Libera circulație acționează ca un principiu de bază al Uniunii Europene și al
cetățeniei europene, având o aplicabilitate generală asupra tuturor activităților economice
care intră sub incidența regimului libertății de circulație a lucrătorilor, limitată fiind doar
de motive care țin de ordinea publică sau sănătatea publică.

52
 2. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale constituie unul dintre
principiile fondatoare ale Uniunii Europene alături de libertăţi, ce decurg din democraţie
şi statul de drept.
Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12
decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor.
La reuniunea de la Koln a Consiliului European, din perioada 3-4 iunie 1999, s-a
decis elaborarea unei Carte a drepturilor fundamentale care trebuia să „regrupeze
drepturile fundamentale în vigoare din Uniunea Europeană astfel încât să le confere o mai
mare vizibilitate și care să marcheze importanta lor excepţională”.
Proiectul de cartă a fost redactat de către o Convenție compusă din 62 de membri:
15 reprezentanţi ai şefilor de stat sau de guvern, 30 de reprezentanţi ai parlamentelor
naţionale (cîte doi din fiecare stat membru), 16 reprezentanţi ai Parlamentului European şi
un reprezentant al Comisei Europene iar la lucrările convenţiei, au asistat, în calitate de
observatori, doi reprezentanţi ai Curţii de Justiţie şi ai Consiliului Europei. Au mai fost
audiaţi membri ai Comitetului Economic şi Social, ai Comitetului Regiunilor,
Ombudsmanul European, reprezentanţi ai ţărilor din Europea Centrală şi de Est, experţi şi
reprezentanţi ai organizaţiilor non- guvemamenlale. De asemenea, a fost consultată şi
societatea civilă, mai ales prin intermediul unei pagini de internet.
Adoptat la începutul lunii octombrie 2000 şi aprobat în Consiliul European de la
Biarritz, din 13-14 octombrie 2000, Proiectul de Cartă a fost aprobat în unanimitate şi
ulterior înaintat Parlamentului European şi Comisiei Europene. La acel moment Uniunea
Europeană avea 15 state membre: Austria, Belgia, Danemarca; Finlanda, Franţa,
Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanic, Olanda, Portugalia, Spania
şi Suedia.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată de
preşedintele Comisiei Europene, preşedintele Parlamentului European şi al Consiliului,
urmare a Consiliului European de la Nisa din 7 decembrie 2000. Acest document exprimă
valori comune democraţiei şi stabileşte drepturi şi responsabilităţi pentru partenerii sociali
şi lucrători, însă prin proclamarea sa Carta nu a dobândit forţă juridică obligatorie, ci a
reprezentat doar un angajament politic.
Preambulul Cartei face cunoscut faptul că “Uniunea se întemeiază pe valorile
indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii; ea se
sprijină pe principiul democraţiei şi principiul statului de drept. Ea situează persoana în
centrul acţiunii sale, instituind cetăţenia Uniunii Europene şi creând un spaţiu de
libertate,1 securitate şi justiţie.”
Un aspect foarte important în ceea ce priveşte dezvoltarea şi consolidarea
dimensiunii sociale a integrării europene îl constituie stabilirea unor standarde sociale la
nivelul Uniunii Europene.
Drepturile din Cartă pot fi grupate astfel:
• drepturi civile: drepturile omului şi drepturile procedurii juridice, precum cele
garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, semnată la Roma, pe 4
noiembrie 1950, sub egida Consiliului Europei;
• drepturi politice care sunt specifice cetăţeniei europene stabilită prin tratate;

53
 • drepturi economice şi sociale, enunţate de Carta drepturilor sociale fundamentale
ale lucrătorilor, adoptată, în 1989, de către statele membre ale Comunităţilor Europene, cu
excepţia Marii Britanii, care a semnat acest document în 1998.
Carta Drepturilor Fundamentale cuprinde toate drepturile civile, politice, economice
si sociale ale cetăţenilor europeni şi ale tuturor persoanelor cu rezidenţă pe teritoriul
Uniunii Europene.
În Cartă, drepturile sunt clasate în șase capitole, dedicate demnității, libertăţilor,
egalității, solidarității, cetăţeniei și justiţiei. Pe lângă acestea, Carta include un al şaptelea
capitol, care enunţă dispoziţiile generale, în total, Carta are 54 de articole.
Capitolul I - Demnitatea include: demnitatea umană, dreptul la viaţă, dreptul la
integritatea persoanei, interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate.
Capitolul II - Libertatea include următoarele drepturi şi libertăţi:
 dreptul la libertate şi la securitate, respectarea vieţii private şi de familie, protecţia
datelor cu caracter personal, dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie, dreptul
Ia educaţie, dreptul la muncă, dreptul de proprietate, dreptul la azil, protecţia în caz de
expulzare şi extrădare;
 libertatea de gândire, de conştiinţă şi libertatea religioasă, libertatea de exprimare
şi de informare, libertatea de întrunire şi de asociere, libertatea artelor şi ştiinţelor,
libertate profesională, libertatea de a desfăşura o activitate comercială.
Capitolul III - Egalitatea conţine prevederi privind: egalitatea în faţa legii,
nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică, egalitatea între femei şi
bărbaţi, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu
dizabilităţi.
Capitolul IV - Solidaritatea include articole despre: dreptul lucrătorilor la informare
şi consultare în cadrul întreprinderilor, dreptul de negociere şi de acţiune colectivă,
dreptul de acces la serviciile de plasament, dreptul la protecţie în cazul concedierii
nejustificate, dreptul la condiţii de muncă corecte şi echitabile, interzicerea muncii
copiilor şi protecţia tinerilor la muncă, viaţa de familie şi viaţa profesională, securitatea
socială şi asistenţa socială, ocrotirea sănătăţii, accesul la serviciile de interes economic
general, protecţia mediului, protecţia consumatorilor.
Capitolul V - Cetăţenia conţine articole care prevăd: dreptul de a alege şi de a fi ales
în Parlamentul European, în cadrul alegerilor locale, dreptul la o bună administrare,
dreptul de acces la documente, dreptul de a sesiza Ombudsmanul European, dreptul de
petiţionare, libertatea de circulaţie şi de şedere, protecţia diplomatică şi consulară.
Capitolul VI - Justiţia prevede: dreptul la o cale de atac efectivă şi la un proces
echitabil, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare, principiile legalităţii şi
propoiţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de
două ori pentru aceeaşi infracţiune.
Toate acestea sunt stabilite în baza drepturilor şi a libertăţilor fundamentale deja
recunoscute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de Carta Comunitară pentru
Drepturile Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor şi de alte convenţii internaţionale, la
care Uniunea Europeană sau statele membre sunt părţi.
Integrarea Cartei intr-un viitor tratat comunitar viza recunoaşterea deplină şi
nelimitată a drepturilor fundamentale cuprinse în Cartă. Aceste drepturi vor trebui încă
lărgite, de exemplu recunoscând dreptul la greva de solidaritate internaţională sau evoluţia
de la dreptul la muncă, la dreptul fiecăruia de a avea un loc de muncă decent. Pe lângă
drepturile fundamentale mai există şi alte drepturi sociale de câştigat prin intermediul

54
acordurilor cadru şi a directivelor. De exemplu, revizuirea şi ameliorarea directivelor cu
privire la informare şi consultare şi asupra timpului de muncă.
În timp, Carta drepturilor fundamentale a demonstrat că a constituit o sursă de
inspiraţie şi o referinţă pentru tribunalele europene. La doi ani de la proclamarea sa,
avocaţii generali ai Curţii de justiţie europene au făcut referiri la Cartă în mai bine de
jumătate din cazurile pe care le-au susţinut. În realitate, Carta a reprezentat o importtantă
susrsă de referinţă şi pentru statele membre, instituţii, persoanele fizice şi juridice.
Odată cu redactarea Cartei nu s-a fixat şi statutul acesteia. Acesta trebuia să fie
examinat ulterior, când textul ar fi fost definitiv adoptat. Astfel, la Consiliul European de
la Nisa s-a decis neîneorporarea Cartei în tratate, ci examinarea problemei statutului
juridic în cadrul dezbaterilor deschise pe 1 ianuarie 2001 privind viitorul Europei. Totuşi
Carta Drepturilor Fundamentale a fost încorporată în Titlul II din Constituţia Europeană,
care a fost însă respinsă prin referendum, în Franţa şi în Olanda, în anul 2005. După o
perioadă de reflexie de doi ani, pe 23 iunie 2007, şefii de stat sau de guvern, reuniţi în
Consiliu European au decis convocarea unei noi conferinţe interguvemamentale, în
vederea elaborării unui Tratat de reformă, până la sfârşitul anului 2007.
Pe 29 noiembrie 2007, Parlamentul European a aprobat, la Bruxelles, Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii, care a fost proclamată solemn la 12 decembrie, în
cadrul sesiunii în plen de la Strasbourg, cu o zi înainte de semnarea Tratatului de la
Lisabona.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se adresează tuturor instituţiilor
europene, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre, atunci
când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Parte a Tratatului de Ia Lisabona Carta a
devenit obligatorie pentru instituţiile europene, ceea ce înseamnă că cetăţenii statelor
membre pot introduce o acţiune în faţa Curţii Europene de Justiţie, în vederea obţinerii
unei protecţii efective a drepturilor, prevăzute de către Cartă.
Acest nou instrument juridic se aplică din punct de vedere al sferei de competenţă
naţională doar în cazul actelor şi al legislaţiei Uniunii Europene, când acestea sunt
implementate direct de Comisie sau indirect de statele membre sau autorităţile locale. Ea
nu îşi găseşte aplicare în sfera acţiunilor strict naţionale, ce nu au nici o legătura cu
dreptul comunitar.
Odată cu proclamarea Cartei, cetăţenii europeni dispun de un dublu sistem de
protecţie a drepturilor lor fundamentale la nivel european: catalogul prevăzut de
Convenţia: pentru Drepturile Omului adoptată în 1951 de Consiliul Europei ce poate fi
invocat în faţa C.E.D.O. şi cel prevăzut de noua Cartă adoptată în decembrie 2000 la Nisa
invocabil în faţa Curţii Europene de Justiție.
Cele 50 de drepturi şi libertăţi au devenit parte din cadrul legal al U.E., odată cu
semnarea Tratatului de la Lisabona la 13 decembrie 2007. Asta înseamnă că dacă un stat
membru violează unul dintre drepturi, va fi adus în faţa Curţii Europene de Justiţie.
Mult mai vastă şi mai modernă decât Declaraţia pentru Drepturilor Omului din 1951
a Consiliului, Carta Uniunii Europene conține drepturi modeme precum dreptul la
protecţia consumatorului, dreptul la o bună administrare, dreptul la protecţia datelor sau
interzicerea donării fiinţelor umane. Carta este considerată ca fiind proiecţia drepturilor
omului şi joacă un rol important în unificarea europeană, întrucât arată că Uniunea
Europeană îşi protejează cetăţenii şi nu este doar o piaţă mare.
Este pentru prima dată când cetăţenii europeni îşi pot cere drepturile în faţa Curţii
Europene pentru Justiţie. Este ceea ce s-a aşteptat chiar de când a fost creată această
instituţie.

55
 Drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în cartă se interpretează în
conformitate cu dispoziţiile privind interpretarea şi punerea sa în aplicare şi cu luarea în
considerare în mod corespunzător a explicaţiilor menţionate în Cartă, care prevăd
izvoarele acestor dispoziţii (înlocuieşte art.6 din Tratatul privind Uniunea Europeană).
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene are forţă juridică obligatorie,
confirmând drepturile fundamentale garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum rezultă acestea din tradiţiile
constituţionale comune statelor membre.
Carta nu creează vreo competenţă sau sarcină nouă pentru Uniune, nici nu extinde
domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competenţelor Uniunii, şi nu modifică
competenţele şi sarcinile stabilite de tratate. Respectarea, promovarea şi garantarea
drepturilor cetăţenilor europeni, parte integrantă din acquis-ul etic şi juridic al Uniunii
Europene, reprezintă una dintre pietrele de temelie ale unităţii şi integrităţii europene.
Așadar, este recunoscută vocația Uniunii Europene de a proteja drepturile
fundamentale, pe de o parte, în mod direct prin Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene și, implicit, a Cartei drepturilor fundamentale, și, pe de altă parte, prin
jurisprudența comunitară direct în statele membre.

3. Agenţia drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale constituie unul dintre
principiile fondatoare ale Uniunii Europene alături de libertăţi, ce decurg din democraţie
şi statul de drept.
Bazată pe tradiţiile constituţionale şi obligaţiile internaţionale comune, din tratatele
asupra Uniunii Europene şi tratatele comunitare, Convenţia europeană a drepturilor
omului, Carta socială adoptată de către Comunitatea europeană şi Consiliul Europei
precum şi dinjurisprudeuţa Curţii de justiţie, a Curţii europene a drepturilor omului, Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene cuprinde reperele principale ale protecţiei şi
garantării efective a acestor drepturi, de care instituţiile comunitare şi statele membre
trebuie să ţină seama în aplicarea dreptului comunitar.
Așa cum se poate imagina, la nivelul Uniunii, au fost create mecanisme pentru
protecția și promovarea drepturilor omului.
Astfel, a fost creată în 1994 Comisia privind Rasismul și Xenofobia, care în 1998
s‑a transformat în Centrul European de Monitorizare a Rasismului și Xenofobiei65. El a
fost apoi transformat în Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene
(FRA), organism independent cu personalitate juridică al Uniunii, constituit în baza
Regulamentului nr. 168 din 15 februarie 2007 al Consiliului, intrat în vigoare la 1 martie
2007.
Obiectivul Agenţiei drepturilor fundamentale (FRA) aeste acela de a furniza
„instituţiilor, organelor, organismelor şi agenţiilor competente ale Comunităţii, ca şi
statelor membre, în aplicarea dreptului comunitar, asistenţă şi competenţe în materia
drepturilor fundamentale, pentru a le ajuta în respectarea deplină a acestora atunci când, în
domeniile lor de competenţă, iau măsuri sau definesc acţiuni”66
Sarcinile ce revin Agenţiei pentru realizarea acestui obiectiv constau, conform art. 4
din Regulament, în:

65
În baza Regulamentului Consiliului nr. 1035/97 din 2 iunie 1997.
66
Regulamentul Consiliului (CE) nr.168 din 15 februarie 2007 privind crearea unei Agenții a drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 53 din 22.2.2007, p.4

56
 a) colectarea, înregistrarea, analiza şi difuzarea de informaţii şi date pertinente,
obiective, fiabile şi comparabile, inclusiv rezultatele cercetărilor şi controalelor care îi
sunt comunicate de către statele membre, instituţiile Uniunii ca şi de organele şi agenţiile
Uniunii, centrele de cercetare, organismele naţionale, organizaţiile neguvemamentale,
ţările terţe şi organizaţiile internaţionale şi, în special, organele competente ale Consiliului
Europei;
b) să pună la punct, în cooperare cu Comisia şi statele membre, metode şi norme
pentru ameliorarea comparabilităţii, obiectivităţii şi fiabilităţii datelor la nivel european;
c) să realizeze sau să faciliteze cercetări şi anchete ştiinţifice, studii pregătitoare şi
de fezabilitate sau să colaboreze la acestea, inclusiv, acolo unde este cazul, la cererea
Parlamentului European, a Consiliului sau a Comisiei, cu condiţia ca această cerere să fie
compatibilă cu priorităţile sale şi cu programul său anual de lucru.
Totodată, fie la cererea Parlamentului, Consiliului sau Comisiei fie din proprie
iniţiativă, formulează şi publică concluzii şi avize asupra unor subiecte tematice specifice,
la dispoziţia instituţiilor Uniunii şi statelor membre în aplicarea de către acestea a
dreptului comunitar; publică un raport anual pe probleme ale drepturilor omului,
subliniind totodată exemplele de bune practici, rapoarte tematice având ca bază analizele,
cercetările şi anchetele sale, un raport anual de activitate, concepe o strategie de
comunicare şi favorizează dialogul cu societatea civilă, în scopul de a sensibiliza marele
public în privinţa drepturilor fundamentale şi informează într-o manieră activă asupra
lucrărilor sale.
F.R.A. cooperează strâns cu statele membre, care desemnează, fiecare, agenţi de
legătură naţionali, şi cu organizaţiile guvernamentale şi organele publice competente din
statele membre ale Uniunii, inclusiv cu instituţiile naţionale din domeniul drepturilor
omului precum şi cu societatea civilă, constituind în acest scop „platforma drepturilor
omului”, reţea de cooperare pentru schimbul de informaţii şi cunoştinţe.
În activitatea sa, agenţia se ghidează după programul cadra multianual în contextul
prevederilor Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi al Directivelor
antidiscriminare.
Agenția își desfășoară activitatea în baza unor programe anuale ce au ca fundament
programe-cadru multianuale. Menționăm că primul Program-cadru multianual a fost
stabilit pentru perioada 2007‑201267. Domeniile tematice au fost: a) rasismul, xenofobia şi
intoleranţa legată de acestea; b) discriminarea sexuală, rasială, etnică, religioasă sau
bazată pe convingeri, pe dizabilitate, vârstă, orientare sexuală, apartenenţă la o minoritate
sau bazată pe orice combinaţie a acestora (discriminare multiplă); c) despăgubirea
victimelor; d) drepturile copilului, incluzând protecţia copiilor; e) dreptul de azil, imigrare
şi integrarea imigranţilor; f) vizele şi controlul la frontieră; g) participarea cetăţenilor
europeni la funcţionarea democratică a Uniunii; h) societatea informaţională şi, în mod
special, respectarea vieţii private şi protecţia datelor cu caracter personal; un alt domeniu
de interes îl constituie accesul la o justiţie eficientă şi independentă (i).
Al doilea Program-cadru multianual priveşte perioada 2013-2017. Consiliul a avut
în vedere complementaritatea cu mandatul altor organe, organisme şi agenţii ale Uniunii
şi, desigur, nu în ultimul rând, a trebuit să ţină seama de resursele financiare şi umane ale
Agenţiei în această perioadă. Astfel, au fost stabilite următoarele domenii tematice: a)
accesul la justiţie; b) victimele criminalităţii, incluzând aici şi problematica acordării de
despăgubiri pentru acestea; se menţine şi tema privind societatea informatică c), cu

67
Adoptat prin Decizia din 28 februarie 2008 a Consiliului, în urma procedurilor prevăzute în
Regulamentul nr. 168/2007.

57
referire specială la respectarea vieţii private şi protecţia datelor cu caracter personal; d)
apare o temă nouă, care ţine de o preocupare mult mai veche la nivelul Uniunii Europene,
şi anume integrarea romilor; e) rămâne actual interesul pentru cooperarea judiciară, cu
excepţia celei din domeniul penal; f) drepturile copilului; g) discriminarea bazată pe sex,
origine rasială, etnică, religie sau convingeri, opinii politice sau orice altă opinie, pe
dizabilitate, vârstă, orientare sexuală; apartenenţa la o minoritate se extinde în noul plan-
cadru multianual şi la discriminarea bazată pe avere, originea socială, naştere, culoare,
caracteristici genetice, limbă, proprietate. Trebuie subliniat că, în loc de minoritate, este
menţionată generic apartenenţa la o „minoritate naţională”, iar în actuala tematică nu a
mai fost menţionată în mod expres „discriminarea multiplă”, reprezentând asocierea mai
multor tipuri de discriminare.
Bineînțeles, este menţionată din nou imigrarea şi integrarea migranţilor, azilul şi, în
plus faţă de Programul pentru 2007‑2012, ţinând seama de valul masiv de imigranţi din
ultimii ani din statele Uniunii, sunt evidenţiate „viza” şi „controlul la frontieră”. Rasismul,
xenofobia şi intoleranţa legate de acestea se mențin în programul multianual ca
direcții‑cheie de acțiune.
Agenția pentru Drepturi Fundamentale şi‑a stabilit obiectivele multianuale pentru
perioada 2017‑2019, pornind de la prioritatea strategică pentru perioada 2013‑2017.
Deoarece o prioritate strategică a Agenţiei o reprezintă întărirea contribuţiei la procesele
de la nivelul instituţiilor şi organelor Uniunii Europene, pentru perioada 2017‑2019,
obiectivele multianuale urmăresc întărirea competenţei Agenţiei pentru procesele juridice
şi politice la nivelul Uniunii Europene, răspunsul la cereri de avize şi puncte de vedere în
timp oportun şi cu competenţă, întărirea coordonării activității acesteia cu cea a Comisiei
Europene, Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene.
Una dintre prioritățile strategice este reprezentată de întărirea contribuției şi
impactului Agenţiei la nivel naţional. În acest sens, Agenţia a creat şi coordonat trei tipuri
de mecanisme care asigură legătura cu părţile implicate la nivel naţional: reţeaua agenţilor
naţionali de legătură ai FRA, care se reuneşte de două ori pe an şi care dă reprezentanţilor
statelor membre oportunitatea de a partaja informaţii şi de a discuta diferite aspecte
pertinente din domeniul drepturilor fundamentale; reţeaua de puncte focale a
parlamentelor naţionale68, care permite comunicarea cu serviciile parlamentelor naţionale
responsabile cu problematica drepturilor fundamentale; în al treilea rând, FRA cooperează
în mod regulat cu instituţiile naţionale pentru drepturile omului, cu organismele care
promovează egalitatea ș.a.
În scopul dezvoltării activităţilor sale la nivelul statelor membre, şi cu sprijinul
structurilor naţionale pentru drepturile omului, FRA va da atenţie unor teme şi aspecte
identificate împreună cu Consiliul Europei, cu Reţeaua europeană a instituțiilor naţionale
pentru drepturile omului (ENNHRI) şi cu Reţeaua europeană a organismelor de
promovare a egalităţii (Equinet).
Pentru perioada 2017‑2019, obiectivele au constat în întărirea cooperării cu
partenerii de la nivel naţional pentru a contribui la procesele politice ale drepturilor
fundamentale la nivelul statelor membre şi întărirea cooperării cu agenţii de legătură
naţionali, ca şi cu alţi parteneri-cheie la nivel naţional pentru a transmite avizele Agenţiei
celor interesați.
O prioritate strategică vizează identificarea evoluţiei tendinţelor şi măsurarea
progreselor în statele membre ale Uniunii. Astfel, Agenţia identifică evoluţia acestor

Irina Moroianu Zlătescu, Priorităţi în domeniul drepturilor omului la nivel european, Revista Drepturile
68

Omului, nr.4, 2016, pp. 14-20.

58
tendinţe şi progrese pe baza propriilor analize, inclusiv analizele din raportul său anual, a
anchetelor sale realizate în mod regulat şi pe baza studiilor juridice actualizate. FRA îşi
propune să examineze în mod progresiv modul în care vor fi evaluate tendinţele în
domeniul drepturilor fundamentale cât priveşte, de exemplu, colectarea cantitativă a
datelor, actualizarea analizei juridice, crearea de indicatori şi repere, identificarea şi
evaluarea practicilor pozitive.
Pentru început, urmărirea în mod constant a tendinţelor va avea în vedere un număr
specific de domenii-cheie a drepturilor fundamentale, în conformitate cu domeniile din
programul multianual al Agenţiei.
În acelaşi timp, pentru a evita dubla înregistrare, Agenţia supraveghează activităţile
de colectare a informaţiilor şi a datelor pertinente la nivelul Uniunii realizate de alţi actori
şi cooperează cu alte agenţii (ca, de exemplu, EIGE şi Eurofound) care colectează, de
asemenea, date în domenii conexe. Pentru anumite domenii-cheie, la interval de câțiva
ani, FRA repetă colectarea de date prin intermediul unor anchete, prima anchetă reluată de
către Agenţie fiind ancheta Uniunii în privința drepturilor persoanelor aparținând
minorităților.
De asemenea, ea elaborează și reeditează manuale pentru domeniile cele mai
importante de activitate. Acest lucru se realizează în colaborare cu Consiliul Europei și
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Sunt puse astfel în evidenţă progresele juridice
realizate în timp. În scopul comunicării mai efciciente a rezultatelor activităţii sale,
Agenţia a realizat grafice şi hărţi interactive on‑line.
Urmează ca FRA să identifice evoluţia tendinţelor şi să urmărească progresele la
nivelul Uniunii Europene și din statele membre, în privința domeniilor-cheie. Menționăm
că o altă prioritate strategică este reprezentată de dezvoltarea răspunsurilor precise şi în
timp util la situaţiile de urgenţă care afectează drepturile fundamentale. În condiţiile în
care Uniunea Europeană se poate confrunta cu evenimente şi procese care cer soluţii
politice rapide şi eficace, ca, de exemplu, în domeniul azilului, al migraţiei şi al securităţii
interne, agenţiilor operaţionale ale Uniunii din domeniul justiţiei şi al afacerilor interne li
se cere tot mai mult să susţină statele membre ale Uniunii prin intermediul unor acţiuni pe
teren. Sprijinul operaţional este cerut, de asemenea, în mod frecvent în domenii sensibile
din punctul de vedere al drepturilor fundamentale, ca, de exemplu, supravegherea
frontierelor. În acest sens, FRA are deja experienţă în domeniul realizării de cercetări în
teren în situaţii de criză, exprimând puncte de vedere bine argumentate, concretizate și
valorificate prin mai multe rapoarte tematice.69
Agenţia dispune, evident, de flexibilitatea necesară colectării de date, realizării de
analize şi furnizării de expertiză în timp util instituţiilor şi agenţiilor Uniunii Europene
implicate în soluţionarea situaţiilor de criză care afectează drepturile fundamentale la
nivel politic sau operaţional. De aceea credem, la fel ca și alți specialiști în domeniu, că
FRA va juca şi în viitor, alături de celelalte agenţii operaţionale ale Uniunii Europene şi
de alte organizaţii, în special agenţiile specializate ale ONU, un rol complementar prin
realizarea unor cercetări de teren fundamentate din punct de vedere ştiinţific şi, dacă este
cazul, prin cooperări cu alte entităţi.

69
Cu titlu de exemplu: „Rasism, discriminare, intoleranţă şi extremism: lecţii în urma experienţelor greacă
şi maghiară” (Rasism, discrimination, intolerance and extremism: learning from experiences in Greece and
Hungary, 2013), „Situaţia persoanelor care traversează frontiera terestră greacă în mod ilegal” (The
situation of persons crossing Greek land border in an irregular manner, 2011) şi „Atacuri violente contra
Romilor în cartierul Ponticelli, din Neapole, Italia”, 2008.

59
 Obiectivele pentru 2017‑2019 privesc și furnizarea de date, analize şi acordarea de
consultanţă în cazul unor urgenţe ce afectează drepturile fundamentale.
O prioritate strategică pentru perioada în curs vizează îmbunătăţirea impactului
activităţilor de comunicare şi de sensibilizare a Agenţiei. FRA îndeplineşte, conform
mandatului său, două funcţii de comunicare: furnizarea unei asistenţe şi a unei expertize
bazate pe elemente de probă şi funcţia de sensibilizare.
Elementul central al activităţii de comunicare al FRA constă în dialogul cu
responsabilii politici şi factorii de decizie atât la nivel naţional, cât şi la nivelul Uniunii
Europene, în scopul furnizării de expertize şi de sensibilizare a interlocutorilor în ceea ce
priveşte situaţia drepturilor omului în diferite domenii, inclusiv comunicarea cu părţile
direct implicate în acţiuni de respectare a acestor drepturi „pe teren”, ca, de exemplu,
poliţişti, profesionişti din domeniul sănătăţii, alte grupuri profesionale, autorităţi locale şi
regionale, dar şi media, în calitate de agent multiplicator principal.
În condițiile în care aceste activităţi de comunicare reprezintă o parte esenţială a
proiectelor şi acţiunilor FRA, în perioada 2017‑2019, Agenţia şi-a propus să
îmbunătăţească activităţile de comunicare şi de sensibilizare și să mărească impactul
asupra proceselor decizionale. Ea va utiliza eficient toate canalele pentru a înţelege mai
bine rolul FRA la nivelul statelor membre și pentru a sensibiliza factorii decizionali
naționali, aici având un rol esenţial membrii Consiliului de administraţie, agenţii de
legătură naţionali, organizaţiile societăţii civile, dar şi alţi actori naţionali. Desigur, și
partenerii Agenţiei susţin eforturile de comunicare ale acesteia.
Prin urmare, pentru perioada 2017-2019, obiectivele multianuale au urmărit
întărirea pertinenței Agenției pentru procesele juridice și politice la nivelul Uniunii
Europene, răspunsul la cereri de avize și puncte de vedere în timp oportun și cu
competență, întărirea coordonării cu Comisia Europeană, Parlamentul European și
Consiliul Uniunii Europene.
O prioritate a Agenției o reprezintă întărirea legăturilor la nivelul statelor membre,
mai ales în condițiile în care evaluarea externă a FRA a recomandat acest lucru. Ca atare,
membrii Consiliului de administrație, împreună cu experți din cadrul Agenției au lansat
mai multe inițiative pentru întărirea rolului FRA în scopul promovării standardelor
europene din domeniul drepturilor omului în toate statele Uniunii.
În concluzie, în vederea îndeplinirii obiectivului său Agenţia drepturilor
fundamentale colectează date, desfăşoară cercetări, programe de educaţie şi conştientizare
şi comunică rezultatele pentru a pune la dispoziţia utilizatorilor o informaţie
independentă, relevantă, în timp util, de calitate şi într-o formă corectă în scopul
promovării şi creşterii respectului pentru drepturile omului.
Astfel, acest organism răspunde cerinţelor sporite ale noii etape în care a intrat
construcţia europeană, inclusiv în domeniul drepturilor omului.

Teste de autoevaluare:
1. Ce este Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene?
2. Ce înţelegeţi prin principiul protecţiei drepturilor fundamentale ale omului?

Bibliografie recomandată:
1. Irina Moroianu Zlătescu, Elena Marinică – Dreptul Uniunii Europene, Editura
Universul Academic, Editura Universitară, 2017, pp. 249-288;
2. Irina Moroianu Zlătescu, Priorităţi în domeniul drepturilor omului la nivel
european, Revista Drepturile Omului, nr.4/2016;

60
 3. Human Rights - A Dynamic and evolving process, Editura Pro Universitaria,
București, 2015, pp.240-320;
4. Irina Moroianu Zlătescu, Drept instituţional comunitar şi drepturile omului; IRDO,
Bucureşti, 2005, pp.154-167;
5. Irina Moroianu Zlătescu, Radu Demetrescu, Prolegomene la un drept instituţional
comunitar, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pp.154-165;

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3.5. O NOUĂ VIZIUNE ASUPRA EUROPEI.

Cunoştinţe şi deprinderi:
La finalul parcurgerii acestei unități de învățare vei înțelege:
- care sunt premisele actuale ale evoluției Uniunii Europene, în contextul Brexit-ului și
al unei Europe cu mai multe viteze.
La finalul parcurgerii acestei unități de învățare vei putea să:
- vizualizezi starea actuală a Uniunii Europene.

Anul 2017 reprezintă pentru Europa cea de a 60-a aniversare, de la semnarea

Tratatelor de la Roma de instituire a Comunității Economice Europene și a Euratom.
Tratatele de la Roma au intrat în vigoare 1 ianuarie 1958 și au fost modificate de toate
tratatele ulterioare: Actul Unic European (1 iulie 1987), Tratatul de la Maastricht
(7 februarie 1992), Tratatul de la Amsterdam (2 octombrie 1997), Tratatul de la Nisa (26
februarie 2001), Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa (2004), care a fost
semnat dar nu a fost niciodată ratificat, și Tratatul de la Lisabona (semnat la 13 decembrie
2007 și intrat în vigoare la 1 decembrie 2009), care amendează toate celelalte tratate.
În toată această perioadă, s-a asistat la crearea comunităților europene, și, ulterior, a
Uniunii Europene, într-un climat de liniște și unitate.
În prezent, Uniunea Europeană în forma sa extinsă, asistă la o nouă provocare
determinată de ieșirea Regatului Unit din Uniunea Europeană, urmare a Referendum-ului
asupra menținerii Regatului Unit în Uniunea Europeană, din 23 iunie 2016, cunoscut sub
numele Brexit.
Brexit-ul readuce în actualitate criza de identitate care a afectat Uniunea Europeană
în ultimii zece ani, dar și o serie largă de provocări politice și instituționale, întrucât deși
retragerea unui stat membru din Uniunea Europeană este prevăzută în Tratatul de la
Lisabona (art.50), reprezintă totuși o noutate, fiind primul stat care solicită retragerea.
Prin articolul 50 din Tratatul de la Lisabona din 2009 se precizează că "orice stat membru
poate decide să se retragă din Uniune, în conformitate cu regulile sale constituţionale",
reglementare care poate fi considerată din anumite puncte de vedere lacunară.
Din punct de vedere al contextului intern din Regatul Unit în urma Brexit-ului,
votul de la referendum a scos în evidență unele discrepanţe regionale majore în cadrul
Marii Britanii, astfel că atât Scoţia, cât şi Irlanda de Nord, au votat pentru rămânerea în
Uniunea Europeană, în timp ce Anglia şi Ţara Galilor au votat majoritar pentru ieşire.
Prin urmare, statele autonome britanice (Scoția, Irlanda de Nord și Gibraltar) care au
votat pentru rămânerea în Uniunea Europeană vor independență în prezent.
Ca urmare a rezultatului referendumului, intenția Regatului Unit de a părăsi
Uniunea Europeană a fost notificată Consiliului European pentru începerea procesului de
retragere în temeiul articolului 50 din tratat.

61
 O primă etapă pentru Uniunea Europeană a fost reprezentată de adoptarea
Consiliului European a unor orientări pentru negocieri, a stabilirii unei negocieri în etape,
în vederea apărării intereselor Uniunii și a unei retrageri ordonate.
Astfel, proiectul de orientări pentru negocieri privind Brexitul a fost publicat la 31
martie 2017, principalele elemente și principii făcând referire la reducerea la minimum a
incertitudinii și a perturbărilor cauzate de decizia Regatului Unit de a se retrage din
Uniunea Europeană pentru cetățenii acesteia, pentru mediul de afaceri și pentru statele
membre. De asemenea, s-a considerat că sunt necesare măsuri asiguratorii potrivit cărora
Regatul Unit respectă toate angajamentele financiare și obligațiile pe care și le-a asumat
în calitate de stat membru dar și identificarea unor soluții pentru a evita o frontieră strict
controlată între Irlanda de Nord și Irlanda (în vederea susținerii procesului de pace în
Irlanda de Nord).
Uniunea Europeană a pus accent pe faptul că nu se dorește o abordare punitivă, că
ieșirea Regatului Unit din Uniune în sine este deja o măsură suficient de punitivă, motiv
pentru care dialogul și buna înțelegere între părți se impune.
Totdată, Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper), reunit în format UE-27,
a aprobat o serie de principii directoare pentru transparență în negocierile legate de
Brexit, și anume:
• negociatorul Uniunii este invitat să comunice cu cetățenii, cu parlamentele
naționale și cu părțile interesate, precum și să ofere publicului informații prompte și
direct accesibile, în special în preajma rundelor de negocieri. Aceasta ar putea include
conferințe;
• Parlamentul European va fi informat permanent și cu regularitate pe tot parcursul
negocierilor de către negociatorul Uniunii, inclusiv prin transmiterea documentelor de
negociere prin intermediul canalelor adecvate și în conformitate cu normele și practicile
aplicabile;
• Statele membre care au dispoziții constituționale care le obligă să transmită
documente parlamentelor lor naționale vor fi în măsură să facă acest lucru în conformitate
cu normele și practicile aplicabile ale Uniunii și cu normele și practicile naționale
aplicabile și fără a aduce atingere aplicării normelor Uniunii privind accesul public la
documente.
• Țările terțe partenere (în special SEE) și organizațiile internaționale vor fi ținute la
curent, după caz, de negociatorul Uniunii cu privire la progresele înregistrate în cadrul
negocierilor cu Regatul Unit.
• Normele privind transparența și accesul public la documente se vor aplica tuturor
documentelor Consiliului în contextul negocierilor în temeiul articolului 50 din TUE.
• Prima versiune a orientărilor Consiliului European și a directivelor de negociere
ale Consiliului și versiunile ulterioare vor fi puse la dispoziția publicului imediat după
adoptarea lor formală de către Consiliul European și/sau Consiliului.
• Se remarcă faptul că documentele de negociere ale Comisiei împărtășite de
negociatorul Uniunii cu statele membre ale UE/Consiliul European/Consiliul/Parlamentul
European/parlamentele naționale/Regatul Unit vor fi făcute publice de către negociatorul
Uniunii, în limitele dreptului UE.
Pe parcursul anului 2017, pe lângă adoptarea unei decizii privind autorizarea
începerii negocierilor privind Brexitul cu Regatul Unit și desemnarea Comisiei Europene
drept negociator al U.E., au fost lansate primele trei runde de negocieri.
Astfel, prima rundă a negocierilor privind Brexit-ul a privit discutarea unor aspecte
legate de drepturile cetățenilor și de ordin financiar, a unor aspecte ce țin de frontiera

62
Irlandei de Nord, precum și a altor aspecte legate de separare. În urma primei runde,
Consiliul European a aprobat procedura de transfer a agențiilor Uniunii Europene situate
în prezent în Regatul Unit (Amsterdam a fost ales ca nouă locație pentru Agenția
Europeană pentru Medicamente și Paris pentru Autoritatea Bancară Europeană). În cadrul
negocierilor derulate până în prezent, au fost continuate lucrările cu privire la principalele
chestiuni care vizează retragerea ordonată a Regatului Unit, și anume:
 drepturile cetățenilor, pe probleme privind calificările profesionale și drepturile
economice,
 decontul financiar, prin analiza juridică privind obligațiile Regatului Unit față de
Uniunea Europeană, precum și
 discuții privind aspectele legate de Irlanda și de guvernanța generală a acordului
de retragere.
Totodată au fost luate în discuție și unele aspecte legate de separare (Euratom,
cooperarea judiciară în materie civilă și penală).
Brexit-ul presupune un proces în derulare și reprezintă fără îndoială un eveniment
fără precedent în istoria construcției europene, iar consecințele regionale, naționale și
internaționale ale acestuia au determinat luarea în discuție a unor probleme atât de diverse
precum angajamentul de retragere, viitorul politic, juridic și economic al Uniunii
Europene, în formula UE-27, unele modele de cooperare între Regatul Unit Uniunea
Europeană, dar și problema migrației din Regatul Unit, și, nu în ultimul rând, efectele
migrației asupra cetățenilor europeni și a operatorilor economici.
O altă viziune actuală asupra Uniunii Europene privește ideea unei Europe cu
”două sau mai multe viteze”, sau a Uniuni ”în ritmuri și intensități diferite atunci când
este necesar”. Ideea unei Europe cu ”două viteze” nu este pentru prima oară abordată,
aceasta a făcut obiectul unor discuții politice franco-germane, în anii 2000, când
președintele Franței la acel moment, Jacques Chirac, a subliniat nevoia unei avangarde
europene căreia să îi revină rolul de deschizător de drumuri. Cu toate acestea, la
momentul respectiv, această idee nu a avut suficienți simpatizanți din rândul celorlalte
țări membre, o opoziție vehementă având-o Marea Britanie. Și atunci și acum, o Europă
cu ”2 viteze” sau chiar mai multe viteze nu ar face decât să creeze un decalaj și mai mare
între cele 27 de state membre (fără Regatul Unit), ar duce la periclitarea caracterului
unitar și al coeziunii statelor membre.
Ideea unei Europe cu ”două sau mai multe viteze” a apărut și ca urmare a Summit-
ului de la Roma din martie 2017. Cu prilejul Summit-ului de la Roma din 2017, Comisia
Europeană a prezentat o Carte albă privind viitorul Europei, care prezintă principalele
provocări și oportunități ale Europei, prin enunțarea unui număr de cinci scenarii ale
modului în care Europa ar putea evolua.
Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a declarat că „[...] Acum,
când marcăm cea de a 60-a aniversare a tratatelor de la Roma, a sosit momentul ca o
Europă unită, cu 27 de membri să își contureze o viziune despre propriul viitor. Este
timpul să demonstrăm capacitate de a conduce și unitate. Este timpul să demonstrăm că
putem găsi soluții împreună. Cartea albă a Comisiei prezintă diverse căi pe care această
Europă unită, cu 27 de membri, ar putea alege să le urmeze. Este începutul unui proces,
nu sfârșitul, și sper că va începe acum o dezbatere sinceră și amplă. Ulterior, forma va
urma funcției. Viitorul Europei este în mâinile noastre.”
Cartea albă analizează impactul noilor tehnologii asupra societății și a locurilor de
muncă, problemele globalizării, cele privind securitatea și creșterea populismului. Cele

63
cinci scenarii, conturează individual, modul în care ar putea arăta Uniunea Europeană în
anul 2025, astfel:
• Scenariul 1: Continuarea drumului deja început presupune realizarea agendei
pozitive de reforme, respectiv – reforma „Un nou început pentru Europa” prezentată de
Comisie în 2014 și Declarația de la Bratislava, din 2016.
• Scenariul 2: Accentul exclusiv pe piața unică, întrucât numărul domeniilor de
politică în care cele 27 de state membre nu sunt în măsură să ajungă la o poziție comună
este tot mai mare.
• Scenariul 3: Cei care doresc mai mult realizează mai mult – UE-27, care ar
permite statelor membre care își doresc acest lucru să realizeze mai mult împreună în
anumite domenii cum ar fi apărarea, securitatea internă sau chestiunile sociale.
• Scenariul 4: Mai puțin, dar mai eficient – UE-27 urmărește obținerea unor
rezultate mai multe și mai rapide în anumite domenii de politică,.
• Scenariul 5: Mult mai mult, împreună – prin care statele membre decid punerea în
comun a mai multor competențe, resurse și puteri decizionale în toate domeniile.
Summit-ul a avut ca urmare Declarația Comună de la Roma, potrivit căreia:
”Unitatea este atât o necesitate, cât și alegerea noastră liberă. La nivel individual, am fi
marginalizați de dinamica mondială. Împreună avem cele mai mari șanse de a o influența
și de a ne apăra interesele și valorile comune. Vom acționa împreună, cu ritmuri și
intensități diferite acolo unde va fi necesar, dar mergând în aceeași direcție, așa cum am
făcut în trecut, în conformitate cu tratatele și păstrând ușa deschisă celor ce doresc să se
alăture mai târziu. Uniunea noastră este nedivizată și indivizibilă”.
Acesui summit i se alătură și lucrările Consiliul franco-german, din iulie 2017, de la
Paris, unde a fost discutat proiectul franco-german pentru nouă Europă, o atenție
deosebită fiind acordată zonei euro și altor arii de cooperare, urmând exemplu unora care
sunt aproape în fază operațională ( politica europeană comună în domeniul apărării).
Astfel, în acest context, președintele francez Emmanuel Macron afirma că: „Europa
are deja mai multe viteze. Status quo ar însemna să acceptăm o Europă din ce în ce mai
birocratică, una care nu nu mai explică cetăţenilor sensul în care doreşte să se îndrepte şi
care funcţionează mai mult ca o maşină în loc să reunească. Obsesia mea este să revenim
la rădăcini: Europa a fost fondată pe o promisiune de pace, de progres şi de prosperitate.
Azi ne trebuie un proiect care să reînnoade tradiţia acestei promisiuni: o Europă care să
inspire mai mult, un proces de convenţii naţionale democratice pe care doresc să le lansez
din iarna viitoare, să construim în domeniul culturii şi educaţiei, o Europă care să
protejeze în faţa mondializării şi care să pregătească un nou model de societate şi de
creştere. La un moment dat, vor fi necesare schimbări de Tratate deoarece această Europă
este incompletă; problema nu este dacă aceste schimbări vor fi necesare, ci când şi cum“.
Germania, prin cancelarul german Angela Merkel, este deschisă propunerilor făcute
de Franța, în special în ceea ce privește instaurarea unui sistem de transferuri financiare în
cadrul zonei Euro, în vederea creării unei Uniuni fiscale şi monetare durabile și corecte.
În ceea ce privește România, aceasta a adoptat permanent măsuri legislative care să
demonstreze interesul acordat politicii comune statelor Uniunii Europene, inclusiv pe
linia drepturilor și libertăților fundamentale, întrucât respectarea, promovarea și
garantarea universalității drepturilor omului reprezintă parte integrantă din acquis-ul etic

64
și juridic al Uniunii Europene, una din pietrele de temelie ale unității și integrității
europene.70
România consideră importantă evoluția permanentă a Uniunii, în sensul
consolidării politicilor referitoare la piaţa internă cu cele patru libertăţi fundamentale, la
politica de coeziune, de extindere şi de vecinătate, întrucât o Uniune mai puternică, mai
aproape de cetăţeni, asigură o funcţionare mai eficientă a instituţiilor europene.
Totodată, se poate constata o tendință de eliminare din discursul liderilor europeni a
sintagmelor ”Europa cu două viteze”, ”Europa cu mai multe viteze” sau ”Europa
cercurilor concentrice” și folosirea expresiei ”ritmuri şi intensitate diferită”, în acord cu
ultimele tratative.
Chiar dacă viziunea asupra Europei reprezintă o temă de permanentă de actulitate,
supusă atât realității prezente, cât și tendințelor politice, interne și externe, aceasta poate
determina în timp modificarea Tratatelor, întrucât cooperarea consolidată trebuie să fie în
conformitate cu prevederile tratatelor și că, deși pot exista ” două sau mai multe viteze”
sau ”ritmuri și intensități diferite” acțiunea europeană trebuie să fi una comună și în
aceeași direcție, pentru respectarea valorilor și principiilor care stau la baza construcției
Uniunii Europene.

Teste de autoevaluare:
1. Ce reprezintă Brexit-ul?
2. Ce înţelegeţi prin o Europă cu mai multe viteze?

Bibliografie:
1. Elena Marinică - Evoluţii în promovarea şi protejarea drepturilor omului în
Uniunea Europeană, Revista Drepturile Omului, nr.4/2009, p. 16-26
2. https://ec.europa.eu/commission/publications/factsheets-white-paper-future-
europe_ro

70
Marinică Claudia Elena - Evoluţii în promovarea şi protejarea drepturilor omului în Uniunea Europeană,
Revista Drepturile Omului, nr.4/2009, p. 26

65