MODULUL 2.

SISTEMUL INSTITUȚIONAL EUROPEAN

Studentul se va familiariza cu apariţia, evoluţia, rolul şi organizarea instituţiilor europene

şi a altor organisme europene.

Obiectivele modulului:
La finalul acestui modul, cursanţii trebuie:
 Să fie familiarizaţi cu cadrul istoric european, din antichitate până în epoca modernă.;
 Să identifice premisele care au stat la baza construcţiei europene.
 Să înţeleagă procesul de extindere al Uniunii Europene.
 Să fie familiarizaţi cu evoluţia sistemului instituţional al Uniunii Europene.
 Să identifice competenţele instituţiilor europene.
 Să înţeleagă importanţa tratatelor fundamentale în consolidarea rolului instituţiilor
europene.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.1. INSTITUŢIILE EUROPENE

Cunoştinţe şi deprinderi:
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei înţelege:
- cum au apărut şi evoluat instituţiile europene;
- care sunt principiile care guvernează activitatea instituţiilor europene;
- care este rolul fiecărei instituţii europene în arhitectura instituţională a Uniunii Europene
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei putea să:
- apreciezi importanţa fiecărei instituţii europene în sistemul instituţional în funcţie de
competenţele pe care acestea le au.

Primele instituţii
Prima etapă în evoluţia instituţiilor europene a fost cea din 25 martie 1957, când o dată
cu semnarea tratatelor CEE şi CEEA, a fost semnată şi Convenţia referitoare la unele instituţii
comune ale Comunităţilor. Cea de-a doua etapă a fost marcată de semnarea la 8 aprilie 1965, la
Bruxelles, a Tratatului de Fuziune (intrat în vigoare în 1967), prin care s-au instituit un
Consiliu unic şi o Comisie unică pentru toate cele 3 Comunităţi europene, iar cea de-a treia
etapă a constituit-o adoptarea Tratatului asupra U.E. (Tratatul de la Maastricht) care a instituit
Curtea de Conturi şi a consacrat ca instituţie - acest tratat crucial pentru viitorul Uniunii, aşa
cum vom vedea în capitolul consacrat documentelor fundamentale, instituie pentru prima oară
„un cadru instituţional unic”, pentru că sunt aceleaşi instituţii care servesc Comunităţile ca
organe de decizie ori de consultare, dar care au fost create prin tratate diferite, cu proceduri şi
competenţe diferite.
Tratatul de la Paris, care a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi
care a plasat sub un regim supranaţional industria cărbunelui şi oţelului, a creat patru instituţii:
 Înalta Autoritate;
 Consiliul Special de Miniştri;
 Adunarea Comună;
 Curtea de Justiţie.
1
 Pe aceste patru instituţii s-au dezvoltat, prin transformările care au urmat, actualele
instituţii ale Uniunii.
Era pentru prima dată când structura tradiţională a celor trei puteri — legislativă,
executivă şi judecătorească — era abandonată în favoarea unei structuri formate din patru
autorităţi. Prin Tratatul de la Maastricht, acestei structuri cvadripartite i s-a mai adăugat o a
cincea, Curtea de Conturi. Cu alte cuvinte, organizarea CECO nu a avut în vedere separaţia
puterilor. Accentul s-a pus pe reprezentarea intereselor comunitare, ale statelor membre şi ale
populaţiilor.
În linii generale, structura instituţională a CECO reprezintă interesul comun, o putere
executivă, una de decizie, deci cu caracter legislativ, una deliberativă, una de control şi una de
asigurare a respectării dreptului şi de interpretare a Tratatului. Astfel:
Înalta Autoritate (art. 7 din Tratat) este independentă de guverne şi însărcinată cu
acţiunea principală, adică, cu administrarea producţiei cărbunelui şi oţelului, având în acest
scop competenţe foarte întinse. Ea deţinea esenţialul puterii executive. Atribuţiile Înaltei
Autorităţi erau multiple: strângerea de informaţii pentru cei interesaţi în scopul facilitării
activităţilor lor, organizarea de consultaţii în materie, definirea obiectivelor comune, acordarea
de împrumuturi sau de garanţii pentru împrumuturile contractate de întreprinderi. Înalta
Autoritate putea să intervină în materie de preţuri şi chiar să instituie cote de producţie,
programe de fabricaţie ş.a.
Instituţia era formată din nouă membri, numiţi prin comun acord de cele şase guverne,
recrutaţi după competenţa lor profesională; ei nu acţionau ca reprezentanţi ai ţărilor cărora le
aparţineau, ci în toată independenţa, în spirit european.
Un alt organ specific al CECO era Consiliul Special de Miniştri (art. 27 din Tratat) care
reprezenta şi coordona guvernele şi politicile naţionale ale statelor membre. Consiliul era
instituţia înzestrată cu putere de decizie, reprezentanţii statelor membre adoptând acte care le
angajau fără a mai fi nevoie de aprobări sau ratificări ulterioare. Fiecare guvern avea libertatea
să delege ca reprezentant al său pe unul dintre membrii săi, considerat cel mai competent în
problemele înscrise pe ordinea de zi a Consiliului. În acest fel, instituţia îndeplinea şi o funcţie
de legătură între acţiunile Înaltei Autorităţi şi cele ale guvernelor statelor naţionale
responsabile cu politica economică a ţărilor lor.
Consiliul dădea un "aviz conform", cu alte cuvinte, aproba deciziile importante ale
Înaltei Autorităţi. În anumite situaţii instituţia era abilitată să determine priorităţile de utilizare
şi de repartiţie între industriile interesate precum şi resursele de cărbune şi oţel.
Adunarea Comună (art. 7 şi 20-25 din Tratat) era compusă din 78 de delegaţi desemnaţi
de parlamentele naţionale ale statelor membre. Potrivit prevederilor înscrise în Tratat, membrii
Adunării erau fie numiţi fie aleşi prin "sufragiu universal, direct, după procedura fixată de
fiecare Înaltă Parte Contractantă" (art. 21). În fapt, toţi membrii Adunării erau delegaţi ai
parlamentelor naţionale. Potrivit stipulaţiilor din Tratat, Adunarea se întrunea cel puţin o dată
pe an, prilej cu care se punea în discuţie şi un raport general prezentat de Înalta Autoritate.
Adunarea putea vota şi adopta cu o majoritate de două treimi o moţiune de cenzură care putea
duce la demisia colectivă a Înaltei Autorităţi. Membrii Înaltei Autorităţi trebuiau să răspundă şi
la eventualele interpelări puse de către Adunare.
În toţi cei şase ani în care CECO era singura comunitate europeană, Adunarea a căpătat
o independenţă aproape totală, un caracter net parlamentar şi puteri mai mari decât cele care
decurgeau din interpretarea strictă a Tratatului.
Adunarea îşi alegea singură Biroul, îşi întocmea Regulamentul de funcţionare, actele
sale erau publicate în Jurnalul Oficial al CECO (din 30 decembrie 1952 până la 20 aprilie
1958, când a luat titlul de Jurnal Oficial al Comunităţilor Europene); caracteristicile Adunării
au constat în aceea că era o instituţie reprezentativă, democratică, era suverană pentru propria
sa gestiune şi înzestrată cu o putere de sancţiune politică efectivă asupra executivului pe care îl

2
controla.
Curtea de Justiţie, înfiinţată în virtutea art. 31-45 din Tratat, era cea de-a patra instituţie
CECO. Ea îşi exercita competenţele care îi erau atribuite efectuând cu toată independenţa un
control judiciar asupra actelor Înaltei Autorităţi şi ale statelor comunitare. Ea mai era
însărcinată cu supravegherea respectării Tratatului şi cu soluţionarea diferendelor dintre ţările
membre sau dintre particulari şi Înalta Autoritate.
Sediul Curţii a fost stabilit la Luxemburg; Curtea era compusă din 7 judecători şi 2
avocaţi generali numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre pentru o perioadă
de şase ani. Ea avea în aparatul său un grefier, ales prin scrutin secret.

Evoluţia instituţiilor europene

Tratatele de la Roma (25 martie 1957), creând cele două Comunităţi Europene, fiecare
dotată cu patru instituţii, ar fi determinat prezenţa a 12 instituţii cu atribuţii aproximativ
asemănătoare.
S-a reprodus atât pentru CEE cât şi pentru CEEA schema instituţională a CECO, dar cu
unele diferenţe determinate de specificul fiecărei Comunităţi. Era evident că sarcinile noilor
Comunităţi erau mult mai complexe. De la o Piaţă Comună restrânsă la două materii de bază,
produse în condiţii oarecum comparabile de către industrii importante, se urmărea o piaţă
comună largă, o apropiere progresivă a politicilor economice a statelor membre, o dezvoltare şi
o expansiune continuă şi echilibrată pe întregul ansamblu al Comunităţilor, o stabilitate şi o
ridicare continuă a nivelului de trai.
Definirea direcţiilor prevăzute pentru o perioadă care nu mai era limitată spre diferenţă
de cea înscrisă în Tratatul CECO a cerut şi modificarea corespunzătoare în arhitectura
instituţională.
Două au fost etapele care au marcat aceste modificări.
Prima etapă, cea din 25 martie 1957, când, o dată cu semnarea tratatelor CEE şi CEEA,
a fost semnată şi Convenţia referitoare la unele instituţii comune ale Comunităţilor şi astfel:
— Adunarea Comună a CECO s-a unificat cu celelalte Adunări ale CEE şi CEEA într-o
Adunare unică, sub numele de Adunarea Parlamentară Europeană;
— Curtea de Justiţie a CECO s-a unificat cu cele două Curţi ale CEE şi CEEA într-o Curte
de Justiţie unică;
Cele trei Consilii de Miniştri şi cele două Comisii CEE şi CEEA au continuat să
coexiste; Înalta Autoritate şi-a continuat existenţa.
În acelaşi timp, pentru CEE şi CEEA a devenit comun şi un organ (nu instituţie) —
Comitetul Economic şi Social art. 193 CEE şi 165 CEA).
Cea de-a doua etapă:
— La 8 aprilie 1965 s-a semnat la Bruxelles Tratatul de Fuziune — intrat în vigoare la 1
iulie 1967 — prin care s-au instituit un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru toate cele trei
Comunităţi Europene.
În acest fel, Înalta Autoritate din Tratatul CECO, Comisia prevăzută în Tratatul CEE şi
Comisia prevăzută în Tratatul CEEA au încetat să mai funcţioneze paralel şi au fuzionat într-o
Comisie unică. La fel s-a întâmplat şi cu cele trei Consilii, toate fuzionând într-un Consiliu
unic.
Ca urmare, ordinea instituţională comunitară se rezema pe următoarele entităţi:
 Consiliul, format din câte un reprezentant membru al guvernului fiecărui stat parte,
dispune de un secretariat;
 Comisia, formată din membrii desemnaţi de guverne pentru o perioadă de patru ani
(art. 10 şi 11);
 Parlamentul European, compus din delegaţi ai parlamentelor naţionale, ca
3
"reprezentanţi ai popoarelor";
 Curtea de Justiţie, organ jurisdicţional format din şapte judecători numiţi pe o perioadă
de şase ani, de comun acord cu givernele naţionale, reînnoibili din trei în trei ani, asistaţi de doi
avocaţi generali.
Prezenţa acestor patru instituţii exprimă chiar specificitatea naturii Comunităţilor: ele
nu pot fi comparate cu nici o altă structură existentă, fie că este vorba de un stat, fie că este
vorba de o organizaţie internaţională. Comunităţile sunt comunităţi de state, dar în aceeaşi
măsură sunt şi comunităţi de popoare. Din acest punct de vedere, Comisia reprezintă mai întâi
interesul comun al statelor, iar Parlamentul European este expresia participării popoarelor la
exercitarea puterii.
O altă deosebire între o structură statală şi cea comunitară constă în exercitarea diferită
a puterii legislative, care nu aparţine numai Parlamentului European, ci şi Consiliului, organ
format din reprezentanţi ai guvernelor naţionale. Nici Comisia nu poate fi asimilată unei
adevărate puteri executive naţionale.
În concluzie, la aceste consideraţii Comunităţile Europene, cum s-a arătat mai înainte,
nu au transpus tripticul instituţional care decurge din aplicarea principiului separaţiei puterilor,
ci au adoptat o structură instituţională mai complexă decât aceea existentă într-un stat, tocmai
pentru a se exprima participarea statelor şi participarea popoarelor la ansamblul comunitar.
Printr-o rezoluţie a Parlamentului European, referitoare la "o denumire unică pentru
Comunitate", Comunităţile Europene au luat titulatura de Comunitatea Europeană.
Cea de-a treia etapă este marcată de momentul în care celor patru instituţii li s-au mai
adăugat, ca urmare a unor stipulaţii din Tratatul asupra Uniunii Europene (Maastricht, 7
februarie 1992), Curtea de Conturi, care cu acest prilej a primit statut de instituţie. Cu acelaşi
prilej, a fost consacrat ca instituţie şi Consiliul European.
Începând cu Tratatul de Maastricht, se vorbeşte de un "cadru instituţional unic", pentru
că sunt aceleaşi instituţii care servesc Comunităţile ca organe de decizie, de propunere, de
consultare, judiciare, dar care au fost create prin tratate diferite, considerate din punct de
vedere juridic de asemenea diferit, cu proceduri şi competenţe diferite.
Instituţiile Uniunii Europene sunt deci:
 Consiliul European, care reprezintă reuniunea la cel mai înalt nivel (şefi de state şi de
guverne ai statelor membre);
 Consiliul, care reprezintă interesele statelor membre prin reunirea în formaţii distincte,
după problemele tratate, a miniştrilor de resort ai guvernelor naţionale şi care adoptă norme şi
programe comune;
 Comisia Europeană, organ independent "păzitoare a tratatelor şi motor al integrării
europene";
 Parlamentul European, care reprezintă popoarele din Uniune;
 Curtea de Justiţie, care controlează legalitatea actelor organelor comunitare şi
respectarea dreptului comunitar de către statele membre;
 Curtea de Conturi, "conştiinţa financiară a Comunităţilor", care controlează legalitatea,
fiabilitatea şi regularitatea conturilor şi a tuturor operaţiunilor bugetare.
Tratatele încheiate cunosc mai multe categorii de entităţi: unele cărora li s-a conferit
calitatea de instituţie şi altele care nu beneficiază de această calitate.
Într-un anumit fel, noţiunea de instituţie, în sensul art. 4 din Tratatul CEE, ar fi
apropiată de aceea de "organe principale" menţionate în art. 7 al Cartei Naţiunilor Unite
(Adunarea Generală, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Securitate, Consiliul de
Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul).

4
 Printre entităţile care nu au statut de instituţie sunt: Comitetul Economic şi Social,
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi, Comitetul Regiunilor, Tribunalul de Primă Instanţă,
Comitetul Monetar etc.

Principiile de organizare şi funcţionare a instituţiilor europene

În activitatea lor, instituțiile europene sunt guvernate de o serie de principii de
organizare şi funcţionare, cum ar fi: principiul autonomiei instituţiilor europene, principiul
atribuirii de competenţe, principiul echilibrului instituţional.
Chiar dacă instituţiile nu beneficiază de personalitate juridică (doar Uniunea deține
personalitate juridică), textul tratatelor pune în evidență principiul autonomiei instituţiilor
europene, exigenţa autonomiei manifestându-se mai întâi prin posibilitatea recunoscută
fiecărei instituţii de a-şi hotărî propriul regulament intern (art. 142, 151 şi 162 din Tratatul
C.E.E.). Astfel, fiecare din instituţiile comunitare (europene) îşi poate organiza funcţionarea
internă a serviciilor în scopul unei mai bune administrări.1
De asemenea, desemnarea funcţionarilor publici europeni reprezintă o altă caracteristică
a autonomiei instituţiilor europene, cu toate că în Tratatele fundamentale nu sunt înscrise
dispoziţii în acest sens, această competenţă aparţinând fiecărei instituţii în parte, conform
Statutului funcţiunilor publice europene. Fiecare instituţie îşi stabileşte regulile de executare a
Statutului, aceasta decurgând fie dintr-o dispoziţie expresă a Statutului, fie din puterea
generală a fiecărei instituţii de a-şi organiza în mod liber serviciile.
Alegerea sediului Parlamentului European reprezintă o altă manifestare a autonomiei
instituţiilor, în Tratate fiind precizat numai că "sediul instituţiilor comunitare este fixat de
comun acord cu guvernele statelor membre". Statele membre au avut mai multe propuneri şi,
ca urmare, nu a putut fi luată nici o decizie în acest sens. Curtea de Justiţie, sesizată, a arbitrat
între puterea de autoorganizare a Parlamentului European şi necesitatea respectării
dispoziţiilor din tratate. Decizia Curţii a fost luată în sensul păstrării autonomiei
Parlamentului, cu alte cuvinte, în respectarea competenţei acestuia de a-şi "regla organizarea
internă".2
Art. 4 al Tratatului C.E.E. subliniază principiul atribuirii de competenţe, competenţe
precise şi limitate, conform acestuia "fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi
sunt conferite prin prezentul Tratat". Curtea de Justiţie a refuzat să accepte o teorie a
atribuţiilor implicite3 aşa cum aceasta ar rezulta din Tratatul C.E.C.O., dar nu a menţinut
aceeaşi poziţie de principiu în cadrul C.E.E.. Într-o altă speţă, Curtea a precizat: "Competenţa
Comisiei decurge în mod implicit din competenţa pe care Consiliul i-a conferit-o pentru a
adopta măsuri speciale de intervenţie ..."4
Astfel, admiţându-se teoria puterilor implicite, se atenuează chiar principiul conform
căruia instituţiile europene nu ar fi susceptibile de a-şi exercita decât competenţele care le sunt
conferite explicit în textul documentelor de bază.
Principiul echilibrului instituţional guvernează relaţiile dintre instituţiile europene, de
natură constituţională cu caracter ambivalent: este un echilibru de promovat, dar şi un
echilibru căruia trebuie să i se asigure respectarea. Acesta a fost pentru prima dată afirmat
într-o hotărâre a Curţii de Justiţie dată ca soluţie într-un litigiu din cadrul C.E.C.O., când s-a
menţionat "echilibrul puterilor". Într-un aviz dat în aplicarea art. 95 din Tratatul C.E.C.O.5 se
menţionează "echilibrul prevăzut de Tratat între instituţiile Comunităţii".
Echilibrul instituţional conceput ca separare a puterilor înseamnă în primul rând că o

1
C.J.C.E., 7 mai 1991, Aff. C-69/89, Rec., 1991, p. I-2069.
2
C.J.C.E., 10 fev. 1983, Aff. 230/81, Rec., 1983, p. 255, pt. 37.
3
C.J.C.E., 15 juil. 1960, Aff. 20/59, Rec., 1960, p. 665.
4
C.J.C.E., 2 mai 1990, Aff. C-27/89, Rec. 1990, p. 1-1701, pt. 21.
5
C.J.C.E., 17 dec. 1959, Avis de la Cour de Justice, Rec. 1959, pp. 551, 554.
5
instituţie nu va renunţa să îşi exercite competenţa care i-a fost conferită prin Tratat,
transferând exercitarea acesteia unei alte instituţii sau unui organ extraceuropean. În acelaşi
mod, o instituţie europeană nu va încălca competenţele conferite altor instituţii.
Acest echilibru instituţional exprimă existenţa unei relaţii care uneşte fiecare instituţie,
colaborarea manifestându-se cu deosebire la nivelul participării fiecărei instituţii la elaborarea
de norme europene. În jurisprudenţa Curţii de Justiţie există mai multe precizări (ex. cea
referitoare la procedura de cooperare instaurată de art. 7 din Actul Unic6, în care se spune că
obiectul acesteia este consolidarea participării Parlamentului European la procesul legislativ al
Comunităţii).
Principiul echilibrului instituţional înseamnă deci că fiecare instituţie, parte la elaborarea
normelor europene, trebuie să-şi exercite competenţele pe care Tratatul i le-a conferit în
scopul construirii acestui echilibru. Echilibrului trebuie să i se asigure şi respectarea, deci
existenţa efectivă. Echilibrul nu poate fi rupt de nici o instituţie europeană, pentru că astfel
s-ar pune în pericol însăşi structura Uniunii.

Consiliul (Consiliul de Miniştri)

Cele patru instituţii comunitare create în scopul de a susţine îndeplinirea obiectivelor

înscrise în Tratatul de la Paris, care a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului, includ și Consiliul Special de Miniştri, instituţie cu putere decizională. Prin Tratatul
de la Bruxelles, din februarie 1965, instituţia Consiliului de Miniştri a căpătat denumirea de
Consiliu al Comunităţilor Europene, devenind astfel un Consiliu Unic care se substituia celor
trei consilii anterioare. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht această instituţie
şi-a schimbat încă o dată denumirea în cea de Consiliu al Uniunii Europene.
Consiliul Uniunii Europene este una din principalele instituţii ale Uniunii Europene
reprezintând centrul de greutate instituţional al Uniunii, considerată ca fiind organul principal
cu atribuţii în materie decizională. Este un organ în care reprezentanţii fiecărui stat adoptă acte
care îi angajează şi care sunt aplicabile fără a mai fi ratificate.
Consiliul este format din miniștri ai guvernelor naționale din statele U.E., fiind o
instituție interguvernamentală, reunind câte un ministru din fiecare stat membru, delegat în
funcţie de problemele înscrise pe ordinea de zi. (ex. afaceri externe, agricultură, finanţe,
industrie, mediu etc.). Prin Tratatul de la Maastricht s-a precizat că reprezentanţii statelor
trebuie să fie abilitaţi să angajeze guvernele statelor membre. În situaţia în care un membru al
Consiliului nu poate participa, acesta poate fi reprezentat de către un funcţionar naţional cu
rang înalt, de reprezentantul permanent7 sau de adjunctul acestuia, care nu au însă şi drept de
vot.
Principalele structuri de lucru ale ale Consiliului sunt: Președinția, Comitetul
Reprezentanților Permanenți (COREPER) și Secretariatul General. Preşedinţia Consiliului
este asigurată prin rotație, de către membrii acestuia, la fiecare 6 luni, asigurându-se astfel o
strictă egalitate între toate cele 28 de state reprezentate. Preşedintele Consiliului nu are o
autoritate superioară celorlalţi membri, dar aceasta nu îl împiedică să aibă o influenţă reală
asupra conducerii lucrărilor comunitare (momentul şi ordinea luării cuvântului, timpul acordat
fiecărui ministru, timpul lăsat înaintea exprimării votului, efortul de a căuta eventuale
compromisuri etc.). În timpul unei preşedinţii, toate Consiliile, COREPER şi toate organele
interguvernamentale sunt prezidate de acelaşi stat. În unele situaţii, cum ar fi de pildă
conferinţele internaţionale sau negocierile cu alte entităţi exterioare Comunităţilor (ex.
GATT), preşedintele este cel care le reprezintă.

6
C.J.C.E., 11 juin, 1991, Aff. C-300/89, Rec. 1991, p. I-2867, pt. 20.
7
Reprezentantul permanent este ambasadorul statului respectiv la Uniunea Europeană.
6
 În ceea ce privește modalitatea de vot, tratatele încheiate prevăd că deliberările cer votul
cu majoritate simplă 8şi numai în câteva ipoteze mai rare este cerut votul cu majoritate
absolută. Practica votului cu majoritate simplă sau calificată s-a dezvoltat treptat de pe la
mijlocul anilor '80 şi a fost impulsionată prin Aranjamentul de la Luxemburg (29 ianuarie
1966) pentru a pune capăt politicii „scaunului gol” practicată de Franţa în timpul preşedintelui
de Gaulle. Votul fiecărui stat membru este afectat de o anumită ponderare pentru a se ţine
seamă de greutatea demografică, economică sau politică. Astfel, ia sfârșit tradiţia consacrată
în dreptul internaţional privind regula egalităţii între statele suverane.
Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER) reprezintă un organ de lucru al
Consiliului, care are rolul de a pregăti lucrările Consiliului și exercitarea mandatelor care îi
sunt încredințate.
COREPER a luat naştere din Comisia de coordonare a Consiliului de Miniştri (COCOR)
din momentul în care Consiliul a avut de rezolvat dosare ce trebuiau pregătite temeinic în
vederea adoptării deciziilor cuvenite. Apăruse nevoia organizării unei structuri stabile,
permanente, care să aibă capacitatea să sprijine eficient activitatea Consiliului, să-i
pregătească reuniunile, să îndeplinească sarcinile pe care acesta i le încredinţează.
Temiul juridic care stă la baza înființării COREPER se regăsește în art. 151 din Tratatul
C.E.E. şi art. 121 din Tratatul C.E.E.A., în care se stipulează că prin Regulamentul intern al
Consiliului se poate constitui un Comitet din care să facă parte reprezentanţi ai statelor
membre. COREPER a continuat activitatea COCOR, nu numai în ceea ce priveşte domeniul
european, ci şi în politica externă şi cooperarea internă precum şi în coordonarea altor
comitete (ex. Comitetul Monetar, Comitetul Politic, Comitetul Economic şi Financiar,
Comitetul Agricol Special, Comitetul de Coordonare). Art. 4 din Tratatul de fuziune
reconfirmă existenţa şi atribuţiile sale, iar Tratatul de la Maastricht a lărgit competenţele
COREPER şi pentru politica externă de securitate comună precum şi pentru afacerile interne
şi judiciare. Tratatul a introdus dispoziţiile art. 4 din Tratatul de fuziune, în cele trei Tratate
constitutive.
Activitatea COREPER a început la 25 ianuarie 1958.
COREPER este un organ permanent, de natură diplomatică, format din reprezentanţi
statelor membre, care are misiunea nu numai de a pregăti şedinţele Consiliului, ci şi de a
asigura interimatul între acestea. COREPER este cel care uşurează luarea deciziilor în cadrul
Consiliului, pregătind proiectele de decizii, prezentând puncte de vedere, acordurile sau
neînţelegerile dintre membri şi, atunci când este cazul, propuneri de compromis. Acestea
constituie astfel temeiul negocierilor ce se poartă în cadrul Consiliului. Membrii COREPER
sunt desemnaţi de fiecare stat european pentru a-l reprezenta pe lângă Uniune, deci nu de
Consiliu. Ei au rang de ambasadori şi sunt asistaţi de către un reprezentant permanent adjunct
care conduce o reprezentanţă permanentă, compusă din diplomaţi din cadrul ministerelor de
afaceri externe ale ţărilor membre şi din funcţionari specializaţi trimişi de diferite ministere
naţionale.
Preşedinţia COREPER este asigurată de reprezentantul permanent al statului căruia îi
aparţine şi preşedinţia Consiliului. El fixează ordinea de zi, convoacă Comitetul şi conduce
dezbaterile. În îndeplinirea atribuţiilor sale, dispune de Secretariatul general al Consiliului.
Comisia Europeană, de regulă, este reprezentată la lucrările COREPER. Începând cu anul
1962, Comitetul şi-a creat grupuri de lucru, permanente sau ad-hoc, a căror sarcină este de a
studia problemele înainte ca acestea să fie examinate în şedinţele plenare ale COREPER. Cu
acelaşi prilej, Comitetul s-a divizat în două părţi: COREPER I, care grupează reprezentanții
adjuncţi permanenţi, şi COREPER II, în care sunt reuniţi reprezentanţii permanenţi.

8
Votul majorităţii simple este prezentat ca modalitate de drept comun în Tratatul Comunităţii Europene şi este
solicitat doar în cazuri.
7
 Secretariatul General al Consiliului asigură buna activitate a Consiliului, din punct de
vedere logisitic, fiind condus de un Secretar General numit de Consiliu. Activitatea sa se
desfășoară prin intermediul mai multor direcții generale, precum și printr-o direcție privind
chestiunile politice generale și relațiile interinstituționale. Astfel, contribuie la pregătirea
reuniunilor Consiliului, ale COREPER-ului și, nu în ultimul rând, acordă sprijin pentru buna
desfășurare și monitorizare a activității acestora.
Cu o mare influenţă asupra procesului decizional european, COREPER participă la
elaborarea de propuneri, dar nu are şi mandat de executare a acestora, acesta revenind
Comisiei.
Prin Tratatul de la Lisabona se aduce o schimbare esenţială referitoare la procesul de
decizie; astfel votul cu majoritate calificată9 a fost extins la numeroase domenii de acţiune (ex.
cultura sau imigrarea), excepţie făcând cazurile în care tratatele prevăd o altă procedură (votul
în unanimitate). În plus, se urmăreşte ca, începând cu anul 2014, să se introducă votul cu
dublă majoritate al statelor membre(55%) şi al populaţiei(65%) care să reflecte dubla
legitimitate a Uniunii Europene şi care să conducă la consolidarea transparenţei şi eficienţei.
Art. 145 din Tratatul C.E.E. reglementează competenţele Consiliului („în vederea
asigurării realizării obiectivelor fixate prin prezentul Tratat şi în condiţiile prevăzute de acesta,
Consiliul asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre şi dispune
de putere de decizie”), însă practica a completat aceste dispoziţii.
În ceea ce privește atribuțiile Consiliului, putem vorbi de:
 Atribuții decizionale,
 Atribuții de execuție,
 Atribuții de definire și coordonare.
Având în vedere că în domeniul legislativ competențele sunt împărțite între Consiliu,
Comisia Europeană și Parlamentul European, Consiliul exercită alături de Parlamentul
European o putere legislativă, prin adoptarea de legi ale Uniunii, obligatorii pentru statele
membre, cu consecințe directe asupra cetățenilor.
Prin Actul Unic s-a conferit Consiliului dreptul de a atribui Comisiei, în actele pe care
le adoptă, competenţe de execuţie, dar în același timp, şi Consiliul poate să-şi rezerve, în
anumite situaţii, asemenea competenţe. Rezultă astfel că acesta asigură nu numai competenţe
legislative, dar el poate intra şi în detaliile de execuţie. Când Consiliul acordă Comisiei o
competenţă de execuţie, această delegare de competenţe fiind numită „comitologie” 10. Prin
comitologie se realizează participarea funcţionarilor naţionali la comitetele Comisiei atunci
când acesteia i se deleagă de către Consiliu competenţe pentru executarea anumitor politici
comunitare. Comitologia reprezintă prin urmare o practică instituţională prezentă numai în
dreptul comunitar care se inserează în relaţiile complexe şi uneori conflictuale dintre Comisie
şi Consiliu.
Orice act este preluat de Consiliu după propunerile formulate de Comisia Europeană şi
după avizul Parlamentului European sau, după caz, de Comitetul Economic şi Social.
Preşedintele Consiliului ia act de propunerea Comisiei şi convoacă un grup de lucru care
studiază propunerea şi întocmeşte un dosar pe care îl transmite Comitetului Reprezentanţilor
Permanenţi (COREPER). La reuniunile grupului asistă şi reprezentanţi calificaţi ai
Secretariatului General (organizat în Direcţii generale, specializate pe domenii). Sesiunile
Consiliului se desfăşoară la Bruxelles sau Luxemburg.

9
Această nouă modalitatea de calcul va fi completată de un mecanism similar “compromisului de la Ioannina”şi
are ca scop principal să se permită unui număr mic de state membre să-şi poată manifesta opoziţia faţă de o
decizie.
10
Numele vine de la faptul că în asemenea situaţii Comisia trebuie să consulte comitetele, care vor da avize în
cauză.
8
 Odată cu Tratatul de la Lisabona, a fost reglementat și dreptul de inițiativă sl cetățenilor,
prin care Comisia Europeană este invitată să prezinte o propunere.
Potrivit Tratatului de la Lisabona, Consiliul adoptă cu majoritate simplă, majoritate
calificată sau în unanimitate (ex. modificarea tratatelor, aderarea unui nou stat, fiscalitate etc.),
în funcție de specificul domeniului în care se legiferează.
La început, sesiunile Consiliului nu erau publice, dar o decizie adoptată de Consiliul
European (în decembrie 1982, la Edinburgh) stipulează că unele dezbateri pot fi retransmise
prin intermediul televiziunii dacă aceasta s-a aprobat în unanimitate. S-a decis ca şi rezultatul
votului să urmeze aceeaşi practică. Dezbaterile din domeniile care nu țin de sfera legislativului
(ex. afacerile externe) nu sunt publice, însă se dă publicității un comunicat de presă și,
totodată, se ține și o conferință de presă pentru a aduce la cunoștiința opiniei publice cele
discutate.
Lărgirea treptată a activităţii Comunităţilor a determinat Consiliul să se reunească în
mai multe formaţiuni pentru a delibera în anumite domenii: Afaceri Generale, Afaceri
Externe, Afacerile Economice şi Financiare (ECOFIN), Ocuparea forței de muncă, Politică
socială, Sănătate și Consumatori, Competitivitate (piața internă, industrie, cercetare și spațiu),
Transporturi, Telecomunicaţiilei și Energie, Agricultură şi Pescuit, Mediu, Educaţie, Tineret,
Cultură și Sport.
În concluzie, Consiliul are o importantă funcție legislativă, adoptând în codecizie cu
Parlamentul European o serie de acte normative (directive, regulamente, decizii) și, totodată,
adoptă alături de acesta bugetul Uniunii, contribuie la coordonarea politicilor statelor membre,
elaborează politica externă și de securitate comună și încheie acorduri internaționale în
numele Uniunii Europene.
Important de menționat este că, în perioada ianuarie 2019 - iunie 2019, România a
deținut pentru prima dată, pentru șase luni, Președinția Consiliul Uniunii Europene, în
calitatea sa de stat membru U.E.. Considerată a fi o prioritate națională, s-a dorit ca
Președinția să plaseze România în mijlocul procesului decizional european, care să determine
statul român să consolideze cooperarea cu statele membre ale U.E., să transmită celorlalte
state membre și chiar U.E. viziunea sa în privința viitorului european, dar și să își
îmbunătățească capacitatea administrativă pentru a exercita acest mandat în bune condiții.
Președinția Consiliul Uniunii Europene a implicat provocări majore pentru România, cum ar fi
organizarea alegerilor pentru Parlamentul European, efectele Brexit-ului asupra U.E., dar și
Cadrul financiar multi-anual post 2020, provocări cărora statul român sperăm să le fi răspuns
în mod eficient, în virtutea valorilor care stau la baza construcției europene.

Comisia Europeană

Numită pentru început, în cadrul C.E.C.O., Înalta Autoritate însărcinată cu administrarea

producţiei de cărbune şi oţel, aceasta şi-a început activitatea, într-o ședință prezidată de Jean
Monnet, la 10 august 1952. Dacă în Tratatul C.E.C.O. era denumită Înalta Autoritate, ulterior
acesta a devenit Comisie, în cadrul Tratatelor de la Roma privind instituirea Comunităţii
Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice. Fuziunea executivelor
realizată prin Tratatul de la Bruxelles (8 aprilie 1965) a făcut din Comisii (Înalta Autoritate şi
cele două Comisii C.E.E. şi C.E.E.A.) o Comisie Unică, cu competenţele rezultate din fiecare
tratat.
Prin Actul Unic şi Tratatul de la Maastricht s-a confirmat mecanismul fundamental al
Comisiei în ansamblul instituţional al Comunităţilor. Până la adoptarea Actului Unic
European, Consiliul de Miniştri deţinea atât puterea legislativă, cât şi pe cea executivă,
Comisia putând lua măsuri de execuţie doar în baza unor abilitări date de către Consiliu. După

9
acest moment Comisia a devenit executivul Comunităţilor, cu excepţia unor situaţii în care îşi
rezervă Consiliul acest drept.
Comisia Uniunii Europene reprezintă instituţia cea mai originală a sistemului european,
îndeplinind atribuţiile unui adevărat executiv, prefigurând viitorul guvern european
supranaţional. Dacă într-un stat naţional dreptul de iniţiativă este exercitat de guvern şi de
parlament, la nivelul Uniunii Europene acest drept revine în principal Comisiei Europene şi
doar cu titlu de excepţie, în unele cazuri revine Consiliului de Miniştri şi Parlamentului
European.
Comisia are competențe în a redacta propuneri de acte legislative, dar și drept de
iniţiativă exclusiv, pentru ca mai apoi să asigure punerea în practică a actele legislative
adoptate de către Consiliu și Parlamentul European. Puterea de execuţie a Comisiei Europene
înseamnă că, odată decizia fiind luată (indiferent de forma sa juridică) de către Consiliu,
Comisia are ca misiune să vegheze la îndeplinirea ei.
Rolul Comisiei privește și protejarea intereselor cetățenilor statelor membre și ale
Uniunii prin garantarea respectării legislației Uniunii (”gardian al tratatelor”), consultarea
experților și a cetățenilor, precum și gestionarea activității Uniunii Europene de zi cu zi și a
politicilor Uniunii și alocarea fondurilor europene.
În ceea ce privește gestionarea fondurilor europene,11 fondurile structurale și de
investiții europene sunt:
 Fondul european de dezvoltare regională (F.E.D.R.)12, care promovează dezvoltarea
echilibrată a regiunilor Uniunii Europene.
 Fondul social european (F.S.E.),13 care oferă sprijin în proiectele legate de ocuparea
forței de muncă în Europa.
 Fondul european de coeziune (F.E.C.)14, prin care se asigură finanțarea proiectelor de
transport și mediu.
 Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (F.E.A.D.R.), prin care se asigură
finanțarea proiectelor din zonele rurale ale U.E.
 Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime (F.E.P.A.M.) prin care se asigură
adoptarea de practici durabile și diversificarea activităților comunităților din zonele de coastă.
Nu în ultimul rând, Comisia prioritizează cheltuielile Uniunii, elaborând proiectele de
bugete anuale și exercitând acțiunea de control asupra cheltuielilor.
În ceea ce privește funcția acesteia de reprezentare, aceasta este şi mai evidentă pe plan
internaţional prin aceea că are o putere specifică proprie în negocieri, cu deosebire în
domeniul politicii comerciale şi în relaţiile cu terţe ţări.
Astfel, în planul relațiilor externe, Comisia reprezintă Uniunea la nivel internațional,
prin negocierea acordurilor internaționale în numele Uniunii.
Membrii Comisiei sunt cetăţeni naţionali ai statelor membre cu rangul de comisari,
pentru fiecare stat membru în parte, aflați sub conducerea unui preşedinte asistat de unul sau
doi vicepreşedinţi. Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt desemnaţi dintre membrii Comisiei,

11
Fondurile structurale sunt principalele instrumente financiare ale politicii regionale. Ele sunt: F.E.D.R., F.S.E.,
F.E.C., F.E.A.D.R., F.E.P.A.M.
12
F.E.D.R. este axat pe investiţii productive, infrastructuri şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii
(P.M.E.) pentru reducerea dezechilibrelor regionale.
13
FSE a fost creat în virtutea dispoziţiilor art. 123 din Tratatul C.E.E. în scopul îmbunătăţirii posibilităţilor de
utilizare a lucrătorilor şi în general în scopul reglementării problemelor sociale pe care liberalizarea schimburilor
le poate antrena, cu deosebire ale şomerilor şi ale pregătirii profesionale.
14
F.E.C. a fost creat în 1993 ca un instrument financiar destinat să sprijine statele membre mai puţin favorizate
în dezvoltarea infrastructurilor pentru a-i putea aduce în situaţia de a participa la Uniunea Economică şi
Monetară. În perioada 2014-2020 țările cărora li se asigură această finanțare sunt: Bulgaria, Croația, Cipru,
Estonia, Grecia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia și
Ungaria.
10
conform aceleiaşi proceduri după care sunt aleşi şi membrii Comisiei. În funcției de rezultatul
alegerilor europene, Președintele Comisiei este propus de guvernele naţionale și ales de
Parlamentul European cu majoritate absolută. Mandatul preşedintelui se aliniază de obicei pe
durata de existenţă a unei Comisii, respectiv pe cinci ani, preşedintele fiind reales din doi în
doi ani, durata de doi ani fiind cea reglementară. Tratatul asupra Uniunii Europene a prelungit
mandatul preşedintelui de la doi ani la cinci ani, acelaşi mandat fiind al întregii Comisii. De
asemenea, unul dintre vicepreședinţi deţine și funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate.
Tratatul de la Bruxelles prevede că „membrii Comisiei îşi exercită funcţiunile în deplină
independenţă în interesul general al Comunităţii. În îndeplinirea îndatoririlor lor, ei nu solicită
şi nu acceptă instrucţiuni de la nici un guvern, de la nici un organism ...”. Este una din
caracteristicile Comisiei: independenţa comisarilor15.
Numirea acestora se face printr-un „comun acord” de către guvernele statelor membre,
ceea ce ar însemna tocmai sublinierea independenţei lor prin faptul că reprezentând interesul
comun nu depind de nici unul dintre guverne. Acordul tuturor asupra numirii unui comisar îi
determină deci independenţa chiar faţă de statul căruia comisarul respectiv îi este cetăţean.
Deşi Tratatul asupra Uniunii Europene nu utilizează termenul de învestitură, membrii
Comisiei trebuie să primească această învestitură de la Parlamentul European, având în vedere
că după numirea membrilor Comisiei de către guvernele statelor, Comisia îşi prezintă
programul în faţa Parlamentului European pentru a fi dezbătut şi a obţine aprobarea acestuia.
Art. 158 din T.U.E. dispune că „Guvernele statelor membre desemnează de comun acord,
după consultarea cu Parlamentul European, personalitatea pe care o ia în considerare să o
numească preşedintele Comisiei ... Preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei ... sunt supuşi,
ca organ colegial, la un vot şi la aprobarea Parlamentului European ...”.
În ceea ce privește numărul comisarilor, s-a dovedit în timp că acesta este variabil la fel
ca şi în cazul celorlalte instituţii, astfel că a cunoscut modificări în funcţie de numărul statelor
membre care au aderat la Uniune. Dacă prima Comisie, cunoscută sub denumirea de Înalta
Autoritate, creată prin Tratatul de la Paris, era formată din nouă membri, în 1995 odată când
Uniunea număra 15 state membre Comisia era compusă din 20 de membri, iar în prezent
aceasta este compusă din 28 de comisari (câte unul pentru fiecare stat membru), în fruntea
cărora se află președintele Comisiei, căruia îi revine responsabilitatea de a decide domeniul
politic corespunzător fiecărui comisar.
Comisarii sunt organizați în Colegiul comisarilor16, din care fac parte 20 de comisari și
președintele Comisiei, șapte vicepreședinți (inclusiv prim-vicepreședintele), precum și Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate17.
Principiul responsabilității colective stă la baza organizării Comisiei Europene. În
Tratatul de la Bruxelles este prevăzut faptul că deliberările Comisiei sunt aprobate cu
majoritatea numărului membrilor săi, Comisia neputând delibera decât dacă cvorumul
prevăzut prin regulamentul său intern este satisfăcut.
Şedinţele Comisiei se desfășoară cel puţin o dată pe săptămână, în şedinţe care nu sunt
publice, sub trei modalităţi:

15
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept instituţional european, Edit. Olimp, Bucureşti, 1999,
pag. 107.
16
În art. 1 din Decizia Comisiei Europene din data de 24 februarie 2010, referitor la ”colegialitate” se precizează
următoarele: ”Comisia acționează în calitate de colegiu în conformitate cu dispozițiile prezentului regulament de
procedură și potrivit priorităților pe care le-a stabilit în cadrul orientărilor politice definite de președinte în
conformitate cu articolul 17 alineatul (6) din T.U.E.”
17
Rolul acestuia este de a reprezenta U.E. în cadrul organizațiilor internaționale, de a coordona activitatea
comisarilor europeni însărcinați cu tratarea unor probleme privind relațiile externe și de a conduce Grupul
Comisiei privind acțiunea externă.
11
  în primul sistem, în şedinţe plenare;
 în şedinţe săptămânale ale şefilor de cabinete (fiecare comisar dispune de câţiva
colaboratori, aleşi sau nu, dintre funcţionarii Comisiei);
 a treia modalitate o reprezintă „procedura scrisă”, prin care orice comisar poate
prezenta o propunere scrisă colegilor săi, care poate fi considerată acceptată dacă într-un
anumit timp nu se cere o dezbatere sau nu se exprimă o rezervă.
Principiul colegialității comisarilor implică neîmpărţirea competenţelor atribuite
Comisiei, însă nevoia sporirii eficacităţii acesteia a condus în practică la dotarea fiecărui
comisar cu o responsabilitate specială asupra unuia sau mai multor sectoare de activitate,
colegialitatea rămânând însă o realitate, întrucât orice comisar poate interveni în orice
problemă, şi nu numai asupra aceea sau acelora din domeniul său de competenţă.
Comisia este compusă dintr-un număr de direcţii generale şi servicii orizontale, cu
sediul principal la Bruxelles (majoritatea) şi la Luxemburg (ex. Oficiul statistic, Oficiul
publicaţiilor oficiale). Comisia şi-a creat şi un număr de agenții, care se pot grupa în două
mari categorii: cele care sunt pur consultative şi cele care într-un anumit fel participă la
procesul decizional.

Parlamentul European

Istoria Parlamentului European se identifică cu cea a Uniunii, altfel spus Parlamentul

există încă de la înfiinţarea primelor Comunităţi.
Evoluţie originală a Parlamentului este diferită de a celorlalte instituţii, dispunând de
extinderi succesive ale competenţelor sale, fiind singura instituţie a Uniunii Europene căreia i-
au fost sporite competenţele în mod progresiv prin modificarea tratatelor, precum şi prin
acordurile instituţionale.
Pentru început, la 10 septembrie 1952, prin Tratatul privind instituirea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului s-a instituit Adunarea Comună a Comunităţii care din punct
de vedere istoric a fost prima adunare internaţională de natură parlamentară înzestrată cu
puteri reale, dar şi limitate. Adunarea era compusă din „delegaţi pe care Parlamentele sunt
chemate să-i desemneze din rândul lor ... sau aleşi prin sufragiu universal, direct, după
procedura stabilită de fiecare Înaltă Parte contractantă”.18 Prima Adunare Comună a
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a reunit 78 de membri, reprezentanţi ai
parlamentelor naţionale ale celor şase state fondatoare (Franţa, Germania, Italia, Belgia,
Olanda şi Luxemburg).
Ulterior, după intrarea în vigoare a celor două Tratate de la Roma, competenţele şi
puterile Adunării Comune precum şi ale celor două Adunări ale Comunităţii Economice
Europene şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice au fost încredinţate unei Adunări
unice, a cărei primă sesiune a avut loc la 19-21 martie 1958. Cu acest prilej, instituţia a luat
denumirea de Adunarea Parlamentară Europeană, schimbată, la rândul ei, patru ani mai târziu
în Parlamentul European, denumire acceptată în unanimitate de toate instituţiile comunitare şi
reiterată şi în Actul Unic în Titlul II şi III. Bazele juridice ale acestei instituţii au fost înscrise
în Tratatele de la Roma şi în Tratatul de Fuziune de la Bruxelles. Odată cu semnarea
Tratatelor de la Roma a crescut şi numărul deputaţilor delegaţi de parlamentele naţionale,
acesta ajungând la 162. În formularea Tratatului de la Roma, cel privind instituirea C.E.E.,
Parlamentul reprezintă „popoarele statelor unite în Comunitatea Europeană”.
În prezent, Parlamentul European reprezintă singura adunare parlamentară
multinaţională din lume, reprezentând cetăţenii din statele membre ale Uniunii Europene, find
singura instituţie a Uniunii ai cărei membri sunt aleşi în mod democratic, prin vot universal

18
A se vedea art. 21 din Tratatul C.E.C.O.
12
direct, la fiecare cinci ani. Sediul oficial al Parlamentului European este la Strasbourg, unde se
desfășoară 12 sesiuni plenare anual, iar la la Bruxelles au loc sesiuni plenare suplimentare.
Acesta a cunoscut un proces evolutiv original reuşind să obţină pe lângă competenţe
bugetare şi un rol important în materie legislativă şi în materie de relaţii externe.
Model de transpunere a democrației, Parlamentul European se compune din deputaţi sau
„reprezentanţi ai popoarelor statelor, reunite în Comunitate” 19 rezultând astfel că membrii săi
reprezintă interesele popoarelor mai mult decât pe acelea ale statelor membre, interesele
naţionale fiind reprezentate din plin în cadrul Consiliului. Este organizat în sistem unicameral.
Mai târziu, la 16 ianuarie 1973, a avut loc prima reuniune a deputaţilor, după ce
Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie au aderat, numărul deputaţilor ajungând la 198 de
membri. La 20 septembrie 1976, Consiliul de Miniştri adoptă „Actul privitor la alegerea
reprezentanţilor în Parlamentul European prin sufragiu universal direct”,20 fapt ce a determinat
trei ani mai târziu în 1979, posibilitatea ca reprezentanţii parlamentelor naţionale să fie aleşi
prin vot universal direct de către proprii cetăţeni pentru un mandat la Parlamentul European,
fapt care a condus în acelaşi timp şi către legitimitatea democratică a Parlamentului.
Astfel, prima reuniune a membrilor Parlamentului European aleşi prin vot universal
direct a numărat 410 deputaţi, numărul acestora continuând să crească la 434 odată cu
aderarea Greciei, iar cinci ani mai târziu la 518 după aderarea Spaniei şi Portugaliei.
Următoarele două extinderi ale numărului deputaţilor Parlamentului European (ca
urmare a unificării germane din 1994 şi aderării Austriei, Finlandei şi Suediei la Uniunea
Europeană), a făcut ca numărul acestora să ajungă la 567 de deputaţi și, respectiv, 626
deputaţi. Locurile în Parlament sunt repartizate în aşa fel încât să garanteze o reprezentare
proporţională cu prezenţa tuturor forţelor politice majore din ţările lor.
Consolidarea rolului de colegislator al Parlamentului European s-a realizat prin
Tratatul de la Nisa, care a și limitat numărul minim de deputaţi europeni la 732. De asemenea,
s-a făcut o distincţie între locurile statelor membre şi cele ale ţărilor candidate (acestea din
urmă nu vor deţine locuri în Parlament decât ulterior aderării).
Ultimul tratat, Tratatul de la Lisabona completează prevederile Tratatului de la Nisa
privind numărul minim al eurodeputaţilor, stabilind că numărul acestora nu va depăşi 751
(750 plus preşedintele), iar reprezentarea locurilor pe state membre se va face după principiul
proporţionalităţii degresive21.
Componența Parlamentului este de 751 de deputaţi aleşi din cele 28 de state membre.
(750 plus președintele). Într-o Uniune Europeană cu 28 de state membre, numărul deputaților
din fiecare stat membru este, în principiu, proporțional cu numărul populației sale, însă se
aplică sistemul „proporționalității degresive.” Astfel, nicio țară nu trebuie să aibă mai puțin de
6 parlamentari sau mai mult de 96, fiind repartizați în funcție de afilierea politică, în prezent
repartizarea locurilor în Parlamentul European aratând astfel:

Germania – 96 de locuri
Franţa – 74 de locuri
Italia, Marea Britanie – 73 de locuri fiecare
Spania – 54 de locuri
Polonia –51 de locuri
România – 32 de locuri

19
A se vedea Art. 138 din Tratatul C.E.E.
20
J.O.C.E., 1978, L278, p. 5.
21
Potrivit acestui principiu, deputaţii din statele membre cu cei mai mulţi locuitori vor reprezenta un număr mai
mare de cetăţeni decât deputaţii din statele cel mai puţin populate.
13
Olanda – 26 de locuri
Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă, Ungaria - câte 21 de locuri fiecare
Suedia – 20 de locuri
Austria– 18 locuri
Bulgaria – 17 locuri
Danemarca, Finlanda şi Slovacia – 13 locuri fiecare
Irlanda, Lituania și Croaţia – câte 11 locuri fiecare
Letonia şi Slovenia – câte 8 locuri fiecare
Cipru, Estonia, Malta şi Luxemburg – 6 locuri fiecare
TOTAL: 751 locuri

Repartizarea în funcție de afilierea politică este reglementată de Regulamentul intern

care conţine prevederea potrivit căreia deputaţii se pot organiza în grupuri politice după
afinităţi, fapt ce a determinat apariţia mai multor grupuri. Pentru constituirea unui grup politic,
numărul minim este de 25 de deputaţi şi cel puţin o pătrime din statele membre trebuie să fie
reprezentate în cadrul grupului. Un deputat poate să facă parte doar dintr-un singur grup
politic sau să nu facă parte din niciun grup politic fiind considerat deputat neafiliat.
Reprezentarea femeilor în Parlamentul European este în continuă creştere, din numărul
total al deputaţilor mai mult de o treime sunt femei.
Mandatul de parlamentar naţional poate fi cumulat cu cel de parlamentar european, însă
aceștia nu pot fi membri ai guvernelor naţionale sau în alte instituţii ale Uniunii Europene.
Odată aleşi, deputaţii se regrupează şi votează potrivit afinităţilor lor politice, mai mult decât
în funcţie de naţionalităţile lor. Mandatul unui deputat este de cinci ani, începând cu
săptămâna care urmează alegerii şi luând sfârșit în săptămâna care urmează alegerilor
următoare. Deputaţii votează în mod individual şi personal, nu pot fi legaţi de instrucţiuni și
nu primesc niciun mandat imperativ. Totodată, aceștia beneficiază de unele privilegii, în
special în materie de deplasare liberă, de vamă şi control la schimb, şi chiar de imunităţi pe
teritoriul naţional, la fel ca şi imunităţile recunoscute de parlamentele ţărilor lor; imunitatea
este absolută în ceea ce priveşte opiniile sau voturile emise în exerciţiul funcţiunilor lor.
Parlamentul desemnează dintre membrii săi un preşedinte şi un Birou, îşi întocmeşte
regulamentul intern de funcţionare cu majoritatea membrilor care îl compun.
Preşedintele este ales pe o perioadă de doi ani şi jumătate cu posibilitatea de reînoire a
mandatului. Acesta are în principal următoarele atribuţii:
 asigură respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului şi garantează buna
desfăşurare a activităţilor acestei instituţii şi ale organelor sale constitutive;
 reprezintă Parlamentul în afacerile juridice şi în relaţiile externe;
 coordonează toate lucrările Parlamentului, precum şi dezbaterile din şedinele plenare;
 prezintă în deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European punctul de vedere şi
preocupările instituţiei pe care o reprezintă cu privire la subiecte specifice şi la puncte înscrise
pe ordinea de zi;
 în urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua lectură, îl
semnează, pentru ca astfel acesta să devină operaţional.
Preşedintele este ajutat de Biroul care este compus din 14 vicepreşedinţi şi din chestori
cu statut de observatori, aceştia fiind responsabili de chestiuni administrative şi financiare care
îi privesc direct pe deputaţi, în funcţie de orientările stabilite de Birou. Sunt aleşi de Parlament
pe o perioadă de doi ani şi umătate, cu posibilitatea de reînnoire. De asemenea, Parlamentul
European este asistat de un Secretariat General cu sediul la Luxemburg şi Bruxelles, care îşi

14
desfăşoară activitatea sub autoritatea unui Secretar General desemnat de către Birou. În cadrul
Secretariatului General există şi un director pentru relaţiile cu fracţiunile politice. La rândul
lui, Biroul poate fi lărgit şi cu preşedinţii grupurilor politice. Parlamentul stabileşte Comisiile
parlamentare permanente, temporare sau de anchetă.
Activitatea Parlamentului poate fi subliniată prin două etape principale. Pe de o parte,
etapa comisiilor, la ora actuală existând 20 de comisii permanente22 (ex. agricultură, buget,
control bugetar, politică regională, petiţii, politică externă şi drepturile omului, drepturile
femeilor) care elaborează rapoarte pentru a fi supuse votului Adunării în plen în cadrul
procedurilor de aviz conform, de aviz consultativ, de cooperare sau de codecizie. De
asemenea, Parlamentul poate constitui şi subcomisii şi comisii speciale temporare în vederea
gestionării unor probleme specifice. Pe lângă cele 20 comisii există și 2 subcomisii. Pe de altă
parte, există etapa ședințelor plenare, al căror scop îl constituie adoptarea legislației.
În ceea ce privește competențele Parlamentului, acestea sunt împărțite în 3 mari
cateogorii:
A. Atribuții legislative
B. Atribuții de supraveghere și control
C. Atribuții bugetare

A. Atribuții legislative
Parlamentul European are rolul de a adopta legislația Uniunii Europene, un rol extins
prin Tratatul de la Lisabona, astfel că acesta împarte alături de Consiliul Uniunii Europene, pe
baza propunerilor făcute de Comisia Europeană, rolul de legislator în aproape toate domeniile
de competenţă ale Uniunii Europene.
Procedura de codecizie reprezintă procedura legislativă ordinară, prin care Parlamentul
împreună cu Consiliul au responsabilități egale în activitatea de legiferare, în domeniile care
necesită majoritatea calificată de voturi în Consiliu (ex. agricultura, pescuitul, imigraţia,
cooperarea poliţienească și judiciară, politica de coeziune și de dezvoltare regională, sportul și
tineretul, energia, turismul, politica spaţială ș.a.).
Tratatul de la Maastricht (art. 189B) a instituit23 procedura de adoptare a actelor
comunitare prin care Parlamentul decide împreună cu Consiliul. Această inovaţie face din
Parlament un codecidor şi îi conferă un drept de veto, aceasta neînsemnând însă că a devenit şi
colegislator, deoarece nu dispune de o veritabilă putere de iniţiativă, care continuă să rămână
apanajul Comisiei.
Procedura codeciziei este lungă, complexă şi amănunţită, desfăşurându-se în mai multe
faze. Comisia îşi prezintă propunerea Parlamentului şi Consiliului. Parlamentul adoptă un
prim aviz asupra acestei propuneri. Consiliul adoptă la rândul lui o poziţie comună pe care o
transmite Parlamentului. Dacă, în următoarele trei luni, Parlamentul aprobă poziţia comună,
Consiliul aprobă definitiv actul în cauză; dar, dacă Parlamentul nu se pronunţă, se consideră o
aprobare tacită şi în asemenea situaţie Consiliul adoptă actul.
Dacă însă majoritatea absolută a Parlamentului respinge poziţia comună a Consiliului,
acesta poate convoca Comitetul de Conciliere (Comitetul de Conciliere reuneşte membri ai
Consiliului şi reprezentanţi ai Parlamentului). Dacă Comitetul de Conciliere nu poate ajunge
la nici un acord, propunerea nu este adoptată.
Astfel, Parlamentul European deţine ultimul cuvânt în procesul legislativ, el având
mijloacele de a bloca o decizie pe care o dezaprobă. Codecizia implică deci un dialog între cei
doi codecizori, desfăşurându-se pe durata a trei luni, în unele situaţii şase săptămâni care,
succedându-se, se pot prelungi chiar peste un an.

22
O comisie este alcătuită din 24 până la 76 de deputaţi şi are un preşedinte, un birou şi un secretariat.
23
Art. 189 B al Tratatului de la Maastricht.
15
 Prin procedura avizului conform, rolul Parlamentului fiind acela de a ratifica acordurile
internaționale încheiate de Uniunea Europeană, inclusiv a tratatelor de extindere a Uniunii
Europene. Avizul conform se dă cu majoritatea absolută a membrilor Parlamentului,
aplicându-se acordurilor de adeziune la Comunitate, acordurilor de asociere şi protocoalelor la
aceste acorduri (art. 237 şi 238 din Tratatele C.E.E., devenite în Tratatul asupra Uniunii
Europene art. O).
Avizul conform a fost instituit de Actul Unic European, iar Tratatul de Maastricht i-a
extins procedura la şase noi domenii: dreptul de a locui şi de a circula al cetăţenilor Uniunii,
elaborarea unei proceduri uniforme referitoare la exercitarea dreptului de vot şi de a fi ales al
cetăţenilor Uniunii pentru Parlamentul European, modificarea statutelor Sistemului European
al Băncilor Centrale şi atribuirea de sarcini specifice Băncii Centrale Europene, regulile
aferente fondurilor structurale şi creării Fondului de Coeziune, admiterea în Uniune a unui
nou stat european (art. O), semnarea de către Comunitate a acordurilor de asociere precum şi a
altor acorduri care creează un cadru instituţional specific de organizare a procedurilor de
cooperare. Parlamentul s-a servit de această putere pentru a întârzia acordurile de asociere din
raţiuni „politice” derivate din comportamentul statului terţ contractant mai mult decât din
conţinutul acordului.
Procedura de aviz conform presupune mai multe faze succesive. Astfel, Preşedintele
Consiliului de Miniştri cere avizul printr-o scrisoare adresată preşedintelui Parlamentului, care
o transmite comisiei parlamentare competente. După vot, Comisia elaborează o recomandare
în care propune Parlamentului admiterea sau respingerea avizului conform. Cu majoritatea
absolută a parlamentarilor, se constată adoptarea sau refuzul. Rezultatul este anunţat de
preşedinte. În situaţia în care avizul conform a fost acordat, el este publicat în Jurnalul Oficial
al Comunităţilor Europene, seria Comunicări.
Avizul consultativ obligatoriu (nu conform) este o procedură prin care Consiliul este
împiedicat să adopte o decizie fără avizul Parlamentului. Tratatul de la Maastricht prevede
consultarea sistematică a Parlamentului, care, la rândul lui, trebuie să emită un aviz într-un
anumit termen. Este cazul pentru fiscalitatea indirectă şi pentru armonizarea legislaţiilor.
Parlamentul este consultat asupra deciziilor referitoare la extinderea drepturilor privind
cetăţenia Uniunii, pentru transporturi), politicii de vize, sau politicii industriale. Dacă avizul
nu este dat în termenul stabilit, se consideră o aprobare tacită, situaţie în care Consiliul poate
să statueze.
Procedura de cooperare se aplică pentru adoptarea de măsuri referitoare la piaţa internă,
la libera circulaţie a persoanelor, la libera prestaţie de servicii, la coeziunea economică şi
socială, la cercetarea şi dezvoltarea tehnologică. Curtea de Justiţie a conchis că obiectul
procedurii de cooperare „este consolidarea participării Parlamentului European la procesul
legislativ în Comunitate”.24
Actul Unic este cel care a creat procedura de cooperare, oferind posibilitate
Parlamentului, cu majoritatea absolută a membrilor săi, să respingă la a doua lectură „poziţia
comună” a Consiliului; în această situaţie, Consiliul nu poate statua decât în unanimitate. Tot
astfel, amendamentele Parlamentului, adoptate cu aceeaşi majoritate, nu pot fi reluate de
Consiliu decât dacă sunt sprijinite în unanimitate de membrii acestuia. Câmpul său de aplicare
a fost lărgit prin Tratatul de la Maastricht la noi domenii (ex. reglementarea care interzice
discriminarea pe considerente de naţionalitate, modalităţile de supraveghere multilaterală a
politicilor economice ale statelor membre, armonizarea monedelor naţionale în cadrul
monedei unice, decizii referitore la Fondul social european, la Fondul european de dezvoltare
regională, la mediu, pregătirea profesională ș.a.).

24
C.J.C.E., juin, 1991, Aff. C-300/89, Rec. 1991, p. I-2867.
16
 Procedura de consultare simplă reprezintă o procedură legislativă de bază a Comunităţii
Europene, care obligă Consiliul să consulte Parlamentul mai înainte de adoptarea oricărei
decizii, sub condiţia nulităţii actului. Această procedură este prevăzută în mai multe articole
ale Tratatelor C.E.E. şi C.E.E.A.. În urma sesizării Consiliului cu o propunere din partea
Comisiei, Parlamentul îşi dă avizul într-o singură lectură, cu majoritatea voturilor exprimate.
În cadrul C.E.E., consultarea simplă se aplică cu deosebire măsurilor luate în cadrul politicilor
comune, unor decizii cu caracter instituţional sau bugetar, măsurilor de armonizare în materie
fiscală, şi directivelor privitoare la stabilirea şi funcţionarea Pieţei Comune care nu sunt
acoperite de art. 100A (piaţa internă). Consiliul poate, în mod valabil, să consulte Parlamentul
asupra oricărei propuneri legislative.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a subliniat în mai multe rânduri că participarea
Parlamentului la procesul legislativ „este reflectarea la nivelul Comunităţii a unui principiu
fundamental, după care popoarele participă la exercitarea puterii prin intermediul unei
Adunări reprezentative”. Ca urmare, „Consultarea regulată a Parlamentului prevăzută de
Tratat constituie...o formalitate esenţială a cărei nerespectare antrenează nulitatea actului”25 în
cauză.
Nu în ultimul rând, în cadrul atribuțiilor sale legislative intră și revizuirea programului
de lucru al Comisiei și posibilitatea acestuia de a solicita Comisiei să propună acte legislative.

B. Atribuții de supraveghere și control

În categoria acestor atribuții deținute de Parlamentul European, un rol important revine
exercitării controlului democratic asupra tuturor instituțiilor U.E.
Tratatul C.E.E. atribuie Parlamentului mai multe mijloace pentru exercitarea puterilor
sale de control:
 Moţiunea de cenzură26. Adoptarea unei asemenea moţiuni este subordonată respectării
unei condiţii de bază, şi anume, aceea de a şti că ea se referă la activităţile Comisiei. Mai sunt
impuse încă trei condiţii procedurale: un termen de trei zile între depunerea moţiunii,
supunerea ei la vot prin „scrutin public” şi adoptarea moţiunii cu două treimi din voturile
exprimate. În cazul adoptării moţiunii, Comisia trebuie să demisioneze.
 Examinarea raportului anual general27 pe care Comisia trebuie să-l prezinte
Parlamentului.
 Întrebări parlamentare28. Parlamentul poate adresa întrebări Comisiei, fie scrise fie
orale. Pe parcursul anilor, Consiliul s-a angajat să răspundă întrebărilor parlamentare. Acestea
pot îmbrăca patru forme: întrebări scrise, întrebări orale cu dezbatere, întrebări orale fără
dezbatere, întrebări generale. Acestea prezintă avantajul rapidităţii şi posibilităţii unei reacţii
imediate.
 Petiţii. Regulamentul Parlamentului în art. 128 atribuie un drept de petiţie „oricărui
cetăţean al Comunităţii ... cu titlu individual sau în asociaţie cu alţi cetăţeni”. Tratatul de la
Maastricht precizează că „orice cetăţean al Uniunii, precum și orice persoană fizică sau
juridică care locuieşte sau care îşi are reşedinţa statutară în unul din statele membre, are
dreptul de a prezenta, individual sau colectiv, o petiţie Parlamentului European asupra unui
subiect aparţinând domeniilor de activitate a Comunităţii şi care îl sau o priveşte direct”.
Astfel, acesta analizează petițiile cetățenilor și formează comisii de anchetă.
De asemenea, Parlamentul alege președintele Comisiei și aprobă colegiul comisarilor în
ansamblu, aprobă modalitatea în care s-a cheltuit bugetul U.E. prin descărcarea de gestiune,

25
C.J.C.E., 29 oct. 1980, Aff. 138/79, Rec. 1980, p. 3333, pt. 33.
26
Art. 144 al Tratatului C.E.E. Această moțiune de cenzură nu a fost aplicată niciodată.
27
Ibidem, art. 143.
28
Ibidem, art. 140.
17
discută politicile monetare cu Banca Centrală Europeană și, nu în ultimul rând, participă la
misiuni de observare a alegerilor pentru garantarea unor alegeri democratice, prin verificarea
caracterului liber și echitabil al alegerilor.
În cadrul atribuțiilor de supraveghere ale Parlamentului European intră și rolul de
gardian al libertăților fundamentale, ale drepturilor omului și ale democrației, atât în Uniunea
Europeană, cât și în restul celorlalte țări.29 Prin Tratatului de la Lisabona, Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene30, a căpătat un caracter juridic obligatoriu31, iar crearea
Agenţiei Europene pentru Drepturi Fundamentale, cu rolul de a asigura aplicarea acestor
drepturi în statele membre, subliniază importanța rolului Parlamentului European în acest
domeniu.
Tot în acest context, trebuie menționat că Parlamentul European publică un raport anual
privind situaţia drepturilor omului în lume și acordă Premiul Saharov 32, pentru recunoașterea
luptei și eforturilor depuse de persoane sau organizații, în scopul apărării drepturilor omului,
democrației, libertății de gândire și libertății de exprimare.
De asemenea, Parlamentului European îi revine rolul de a alege Ombudsmanul
European33, care are rolul de a examina plângerile cu privire la administrarea defectuoasă în
instituţiile şi organismele Uniunii Europene.

C. Atribuții bugetare
Parlamentul are și rol bugetar, acesta exercitând „puterile de deliberare şi de control care
îi sunt atribuite prin prezentul Tratat”34, având un rol activ în procesul de adoptare a bugetului
Uniunii.
De asemenea, acesta stabilește bugetul Uninii, alături de Consiliu și, totodată, aprobă
bugetul pe termen lung al U.E., așa-numitul „cadru financiar multianual”, o dată la șapte ani.
Practic, la nivel bugetar Tratatul de la Lisabona prevede că Parlamentul European şi Consiliul
vor stabili împreună cheltuielile, fapt care conduce către o situaţie de echilibru privind
aprobarea bugetului Uniunii Europene de către cele două instituţii. În cadrul acestui buget pe
termen lung, ultimul fiind stabilit pentru perioada 2014-2020, un procent majoritar revine
conservării și gestionării resurselor naturale, prin politica agricolă comună și dezvoltarea
rurală (38,9%) și coeziunii pentru creșterea și ocuparea forței de muncă, prin ocuparea forței
de muncă, coeziunea teritorială și cooperare (33,9%).
Prin urmare, competenţele Parlamentului European au fost extinse progresiv de la un
tratat la altul, cel mai nou, Tratatul de la Lisabona confirmând acest lucru prin acordarea unor
competenţe sporite la nivel legislativ, bugetar şi în materie de acorduri internaţionale, având
totodată un rol esențial în alegerea președintelui Comisiei Europene 35 și în împărțirea puterii
bugetare și legislativă cu Consiliul Uniunii Europene.

29
Prin Tratatul de la Lisabona se stipulează că Uniunea Europeană se întemeiază pe valorile respectării
demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a
drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor.
30
Așa cum este stipulat și în preambul acesteia, ”Carta reafirmă, cu respectarea competențelor și sarcinilor
Uniunii, precum și a principiului subsidiarității, drepturile care rezultă în principal din tradițiile constituționale și
din obligațiile internaționale comune statelor membre, din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Uniune și de către Consiliul Europei,
precum și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului.”
31
La solicitarea Parlamentului European.
32
Premiul Saharov se acordă începând cu anul 1989.
33
A se vedea Elena Marinică, Promovarea și protecția drepturilor omului prin instituții de tip ”ombudsman”,
Revista Drepturile Omului nr. 1/2009, Editura I.R.D.O, Bucureşti, pp. 63-80
34
Art. 137 al Tratatului C.E.E..
35
Este nevoie de avizul conform al Parlamentului European.
18
 De asemenea, Parlamentuul European are și un rol în desfășurarea politicilor de
extindere, de dezvoltare și ajutor umanitar ale Uniunii, fiind nevoie de acordul Parlamentului
în ceea ce privește încheierea de noi acorduri de aderare,36 precum și să aprobe majoritatea
acordurilor internaţionale încheiate de Uniunea Europeană.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Temeiurile juridice ale funcţionării Curţii de Justiţie au fost înscrise în art.31-45 din
tratatul CECO, art.4, 164-168 din tratatul CEE şi art.136-160 ale Tratatului CEEA.
Curtea de Justiţie îşi exercită competenţele prevăzute în tratatele constitutive şi în
Convenţia referitoare la unele instituţii comune ale Comunităţilor Europene (din 25 martie
1957), în Protocoalele asupra statutului Curţii, în Protocolul privitor la interpretarea Convenţiei
din 27 septembrie 1968 cu privire la competenţa judiciară şi la executarea deciziilor în materie
civilă şi comercială, în Convenţia asupra brevetului comunitar semnată la Bruxelles la 15
decembrie 1975, în Actul Unic, în Decizia Consiliului 88/591 CECO, CEE, CEEA din 24
octombrie 1988, care a instituit Tribunalul de Primă Instanţă, în Regulamentul de procedură
din 19 iunie 1991, în Regulamentul adiţional din 4 decembrie 1974 din Luxemburg şi în
instrucţiunile grefierului din 4 decembrie 1974 cu modificările din 3 octombrie 1986.
Tratatul de la Lisabona prevede că sistemul jurisdicţional al Uniunii se numeşte Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene şi că aceasta este compusă din trei instanţe: Curtea de Justiţie,
Tribunalul şi Tribunalul Funcţiei Publice.
În prezent, se poate vorbi doar de Curtea de Justiţie a U.E. și Tribunalul Uniunii
Europene.
Curtea de Justiţie de la Luxemburg nu trebuie confundată cu Curtea Europeană de
Justiţie pentru Drepturile Omului cu sediul la Strasburg care este o instituţie a Consiliului
Europei.
Misiunea Curții este de a examina legalitatea actelor Uniunii și de a asigura interpretarea
și aplicarea uniformă a dreptului Uniunii.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Curtea de Justiţie este instituţia care a fost prevăzută în toate cele trei tratate
constitutive ale Comunităţilor, precum şi în Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie
anexat tratatelor de la Roma37.
Componența Curții a fost iniţial asigurată din 7 judecători şi 2 avocaţi generali, numărul
lor crescând pe măsură ce noi state au aderat la Comunitate (câte un judecător pentru fiecare
stat membru). În prezent, Curtea de Justiţie de la Luxemburg este formată din 28 de judecători
egal cu numărul Statelor membre (28/27 – post Brexit de judecători) şi este asistată de 11
avocaţi generali38 și grefierul, care este secretarul general al instituției.
Judecătorii Curţii sunt numiţi de comun acord de guvernele statelor membre. Aceştia
sunt selecţionaţi dintre personalităţile care prezintă „toate garanţiile de independenţă şi care
întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor respective, a celor mai înalte funcţii
jurisdicţionale sau care sunt jurisconsulţi ce posedă competenţe notorii” (art.167 alin.(1) din
Tratatul C.E.E.). Pe toată durata mandatului acestora, ei sunt independenţi de ţările lor de

36
Art. 49 din T.U.E. prevede că orice stat european care respectă valorile comune ale statelor membre și care se
angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii Europene.
37
Statutul Curţii de Justiţie a fost succesiv modificat prin Decizii ale Consiliului.
38
A se vedea Irina Moroianu Zlătescu, Drept European, Drept european, Ed. Pro Universitaria, 2012, p. 94 şi
urm.
19
origine, care nu îi pot revoca. Potrivit art. 4 din Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie
din 1957 „în momentul instalării în funcţie, judecătorii îşi iau angajamentul solemn ca, pe
durata exercitării funcţiei şi după încetarea acesteia, să îndeplinească obligaţiile care decurg
din funcţie, îndeosebi obligaţia de a manifesta onestitate şi reţinere în acceptarea anumitor
funcţii sau avantaje după încetarea funcţiei lor”.
Aceleaşi principii de numire a judecătorilor stau și la baza numirii avocaţilor generali,
aceștia având sarcina, aşa cum este prevăzut în tratate, de a prezenta public, cu toată
imparţialitatea şi total independent, concluzii motivate asupra cauzelor supuse Curţii de
justiţie, asistând astfel Curtea în activitatea sa şi sprijinind-o în îndeplinirea misiunii sale.
Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali este de 6 ani şi poate fi reînnoit. Din trei în
trei ani are loc o reînnoire parţială39, în vederea asigurării unei anumite continuităţi a Curţii.
Judecătorii desemnează din rândul lor un preşedinte pentru un mandat de trei ani 40, de
asemenea reeligibil. Atribuţiile preşedintelui Curţii se referă la conducerea lucrărilor, la
repartizarea lor între diferitele camere ale Curţii; pentru fiecare lucrare, preşedintele
însărcinează un judecător raportor, fixează termenele pentru fiecare fază procedurală, data
audierilor precum şi a deliberărilor.
Curtea este autorizată să creeze camere compuse fiecare din trei sau cinci judecători. Tot
Curtea desemnează din rândul avocaţilor generali un prim avocat general.
La cererea unui stat membru sau a unei instituţii UE, parte în instanţă, sau în situaţia în
care una din Camere solicită aceasta,41 Curtea poate judeca în şedinţă plenară în Marea
Cameră (formată din cincisprezece judecători) sau în camere formate din cinci sau din trei
judecători.
Înainte de intrarea în funcţie, judecătorii şi avocaţii generali depun un jurământ public.
Ei se angajează să îşi exercite atribuţiile în deplină imparţialitate potrivit conştiinţei lor, să
respecte secretul deliberărilor. După depunerea jurământului, judecătorii şi avocaţii generali
semnează o declaraţie prin care se angajează în mod solemn „să respecte în timpul exercitării
funcţiilor lor şi după încetarea acestora obligaţiile ce decurg din sarcinile lor, cu deosebire
îndatoririle de cinste şi corectitudine …”.
Judecătorii şi avocaţii generali desemnează un grefier al Curţii căruia îi fixează şi
statutul. Acesta are obligaţia de a depune jurământul în faţa Curţii, la fel ca şi judecătorii şi
avocaţii generali. Sarcinile grefierului sunt cele de conducere a serviciilor de grefă: ia notele
de audiere, primeşte depoziţiile părţilor, întocmeşte minutele şedinţelor, conservă
documentele, notificările, înregistrează toate actele de procedură, întocmeşte procesele verbale
de audienţe, eliberează copiile după diferite acte etc. Este ajutat de doi grefieri adjuncţi şi,
împreună, asigură executarea bugetului şi supraveghează buna funcţionare a serviciilor.
Grefierul poate fi revocat în situaţia în care nu-şi îndeplineşte obligaţiile care îi revin sau dacă
nu mai corespunde condiţiilor cerute.
Curtea are organizată şi o echipă de interpreţi specializaţi în limbile oficiale ale
Comunităţii.
În ceea ce privește competenţele jurisdicţionale ale Curții, acestea sunt bine definite,
exercitate fiind în cadrul procedurii întrebărilor preliminare şi al diferitelor categorii de
acţiuni.
În cadrul procedurii întrebărilor preliminare, suntem în prezența unei cooperări între
Curte și instanţele judecătoreşti naționale din statele membre (instanţe de drept comun în
materia dreptului Uniunii) în vederea aplicării uniforme a legislaţiei Uniunii. Astfel,

39
Această reînoire presupune ca jumătate din judecători să fie schimbaţi din 3 în 3 ani.
40
În cazul camerelor de cinci judecători preşedinţii acestora sunt aleşi pentru o perioadă de trei ani, iarîn cazul
camerelor de trei judecători, preşedinţii sunt aleşi pentru o perioadă de un an.
41
De obicei, atunci când speţa respectivă se referă la diferite probleme de drept care ar necesita o decizie a Curţii
în formaţie plenară (ex. demiterea unui comisar european, destituirea Ombudsmanului etc.).
20
instanţelor naţionale le este oferită posiblitatea ca, în vederea clarificării unor probleme de
drept al Uniunii sau în ceea ce privește controlul validităţii unui act al Uniunii, să se adreseze
Curţii de Justiţie, care printr-o hotărâre sau ordonanţă motivată (cu caracter obligatoriu pentru
toate staele membre) se pronunță.
Aceeași procedură este aplicabilă și cetăţenilor europeni (parte în procedura din fața
instanței naționale) care doresc să își clarifice aspecte ce țin de aplicarea normelor Uniunii
care îi privesc.
De asemenea, există și procedura în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către
statele membre, în temeiul dreptului Uniunii. Competente să introducă această acţiune sunt fie
Comisia Europeană, fie statele membre, iar sancțiunea aplicată pentru nerespectarea hotărârii
Curții, constă în plata unei sume forfetare și/sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu.
O altă procedură vizează acţiunea în anulare, prin care se solicită anularea unui act
(ex. regulament, directivă, decizie) emis de o instituţie, organ, oficiu sau agenție a Uniunii.
Acțiunile introduse de o instituţie a U.E. împotriva unei alte instituții sau acţiunile42 unui stat
membru împotriva Parlamentului European/Consiliului revin în competența Curții, iar
Tribunalului îi revine judecarea printre altele, tot în primă instanţă, a acţiunilor introduse de
persoane private.
Recursul reprezintă și acesta o procedură exercitată în fața Curții, care se formulează
împotriva hotărârilor şi ordonanţelor Tribunalului, fiind limitate la motive de drept, având ca
finalitatea fie anularea deciziei Tribunalului cu reținere spre judecare, fie retrimiterea acesteia
Tribunalului, care va fi ţinut de decizia pronunţată de Curte.
În ceea ce privește procedura în fața Curții, aceasta include o fază scrisă şi, atunci când
este este cazul, o fază orală, publică. Atunci când se încheie procedura scrisă, este la
latitudinea părților să indice, dacă doresc organizarea unei ședințe de audiere a pledoariilor (și
care sunt motivele care stau la baza acestei solicitări). În cazul în care se aprobă și se
organizează ședința de audiere a pledoariilor, cauza se va ține în şedinţă publică, care ia sfârșit
odată cu prezentarea concluziilor avocatului general și cu soluția Curții de Justiţie.
Hotărârile Curții de Justiţie sunt adoptate cu majoritate de voturi, în ședință publică,
având la bază un proiect de hotărâre redactat de judecătorul raportor.
Întrucât la deciziile Curţii de Justiţie nu se poate face recurs în faţa tribunalelor
naţionale, acestea au valoare obligatorie şi executorie pe întregul teritoriu al Uniunii
Europene, ducând la crearea a ceea ce numim ordinea juridică unică.
Totodată există și o serie de proceduri speciale (ex. procedura simplificată, procedura
accelerată, procedura preliminară de urgenţă, procedura măsurilor provizorii).
Prin deciziile sale, precum şi prin interpretările pe care le elaborează, Curtea a favorizat
într-o mare măsură formarea şi îmbogăţirea dreptului european ale cărui dispoziţii se impun
tuturor: instituţiilor europene, statelor membre, tribunalelor naţionale, cetăţenilor. Astfel,
Curtea de Justiţie a consacrat necesitatea aplicării directe a dreptului Uniunii Europene, dar și
supremaţia dreptului Uniunii asupra dreptului naţional. Toate acestea au dat naștere unui
spaţiu juridic guvernat de principiul răspunderii statelor membre pentru încălcarea dreptului
Uniunii, pentru protejarea drepturilor cetățenilor europeni.

Tribunalul

Tribunalul UE fost creat în 1988 sub denumirea de Tribunalul de Primă Instanţă pentru a
simplifica activitatea Curţii de Justiţie şi pentru a scurta termenele de soluţionare a cauzelor.
Sub această denumire a început să funcţioneze în anul 1990.

42
Cu excepția acțiunilor în materie de ajutoare de stat, dumping sau competenţe de executare
21
 Deşi nu are statut de instituţie, ci numai de organ de jurisdicţie, Tribunalul trebuie
studiat în contextul regulilor referitoare la competenţele şi procedurile Curţii de Justiţie.
Până la adoptarea Actului Unic, care a adus modificări celor trei tratate constitutive,
Curtea de Justiţie era singurul organ jurisdicţional din sistemul instituţional comunitar.
Decizia 88/591 din 14 octombrie 1988 a Consiliului a creat o jurisdicţie de primă instanţă care
să asiste Curtea şi s-o degreveze de anumite speţe. Decizia a fost confirmată prin Tratatul de la
Maastricht şi astfel Tribunalul de Primă Instanţă a căpătat statut oficial de organizaţie de
jurisdicţie. Această decizie a fost adoptată în executarea dispoziţiilor art. 4, 11 şi 26 din Actul
Unic, care prevedeau că, la cererea Curţii de Justiţie şi după o consultare prealabilă a Comisiei
şi Parlamentului, Consiliul, statuând în unanimitate, poate să adauge Curţii de Justiţie o
jurisdicţie însărcinată să cunoască în prima instanţă anumite categorii de cereri formulate de
persoane fizice sau juridice, cum ar fi cele ce se referă la concurenţă, la probleme ale
funcţionarilor europeni ş.a.
Aceste texte au fost înlocuite prin Tratatul de la Maastricht, prin dispoziţii care nu le
modifică în mod esenţial, obiectivele de bază fiind, pe de o parte, că prin transferul unei părţi
din competenţele Curţii în favoarea noii jurisdicţii, Curtea se degrevează de unele activităţi,
permiţându-şi astfel să accelereze soluţionarea unor litigii şi să se concentreze asupra misiunii
sale principale, asigurarea interpretării uniforme a dreptului comunitar și, pe de altă parte, se
îmbunătăţeşte protecţia justiţiabililor prin instituirea unei duble trepte de jurisdicţie pentru
recursurile care necesită un examen mai aprofundat, de obicei în speţe de natură economică.
Examinarea recursurilor introduse de particulari şi întreprinderi precum şi examinarea
conflictelor dintre Uniunea Europeană şi funcţionari şi agenţi constituie preocupări de mare
importanţă.
Un nou articol introdus prin Tratatul de la Nisa prevede crearea unor „camere
jurisdicţionale capabile de a se pronunţa în primă instanţă asupra unor categorii de apeluri
formulate în domenii specifice”. Prin aceasta tratatul conferă Tribunalului de Primă Instanţă
un rol şi un statut nou43, şi anume competenţa de casare a deciziilor camerelor jurisdicţionale
care îi sunt ataşate.
Dacă iniţial, competenţa Tribunalului era limitată la recursurile persoanelor împotriva
împotriva actelor emise de către instituţii sau recursuri directe în materie de concurenţă,
ulterior Consiliul a sporit competenţele acestuia la toate recursurile întroduse de persoanele
fizice sau juridice în materie de ajutor de stat, responsabilitate pentru anti-dumping44.
Astfel, competența Tribunalului privește domeniile precum concurența, ajutorul de stat,
comerțul, agricultura etc., iar acțiunile în anulare sunt introduse de persoane fizice,
întreprinderi și, uneori, de guvernele Uniunii Europene.
Tribunalul este format din câte un judecător pentru fiecare stat membru45. Ei sunt numiţi
pentru şase ani printr-un acord comun de către guvernele statelor membre şi au reînnoibil, din
trei în trei ani; cei cărora le expiră mandatul pot fi numiţi din nou. Statutul lor este analog cu
cel al membrilor Curţii de Justiţie. Membrii aleg dintre ei un preşedinte pentru un mandat de
trei ani, judecă în Camere compuse din trei sau cinci membri, de un judecător unic, sau chiar
15 membri (Marea Cameră), conform Regulamentului de procedură. În anumite situaţii,

43
Art. 225 alin. 2 din Tratatul de la Nisa prevede "Tribunalul de Primă Instanţă are jurisdicţie în a asculta şi
hotărî în privinţa acţiunilor şi apelurilor aduse împotriva deciziilor camerelor jurisdicţionale, create în temeiul
art. 225 A. Deciziile luate de către Tribunalul de Primă Instanţă în virtutea prezentului paragraf pot fi în mod
excepţional subiectul revizuirii de către Curtea de Justiţie, în condiţiile şi în cadrul limitelor stabilite prin Statut,
atunci când există un risc serios ca unitatea sau coerenţa dreptului comunitar să fie afectate".
44
Măsuri de apărare împotriva unui dumping extern, în special prin aplicarea unor taxe vamale protecţioniste
(dumping-ul presupune vânzarea unor produse sub preţul pieţei cu scopul de a elimina alţi concurenţi de pe
piaţă).
45
Conform www.curia.europa.eu, la 8 iunie 2017, erau 45 de judecători în funcție.
22
Tribunalul judecă în plenul său. Membrii Tribunalului pot fi chemaţi să exercite şi funcţia de
avocat general, cu excepţia preşedintelui, având în vedere că Tribunalul nu dispune de avocaţi
generali permanenţi.
Tribunalul este competent să soluţioneze în primă instanţă:
 acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor emise de
instituţiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii Europene;
 acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului;
 acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei Europene;
 acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri ca urmare a prejudiciilor
cauzate prin actele emise de către instituţiile comunitare sau de către funcţionarii acestora;
 acţiuni în materia mărcilor europene;
 acțiuni în materia contractelor încheiate de Uniunea Europeană, în care este stipulată
expres competența Tribunalului;
 litigii între personalul Uniunii Europene și instituțiile din care fac parte în materia
raporturilor de muncă și sistemului de asigurări sociale.
Deciziile pronunţate de Tribunal pot reprezenta obiectul unui drept de recurs la Curtea
de Justiţie şi pot fi atacate în termen de două luni.
În ceea ce privește procedura în fața Tribunalului, aceasta este similară procedurii
Curții de Justiție, singura diferență fiind aceea că mare parte a cazurilor sunt soluționate de
complete a câte 3 judecători.
În ceea ce privește Tribunalul Funcţiei Publice, desi acesta a fost înfiinţat prin Decizia
Consiliului 2004/752/CE, Euratom46 din 2 noiembrie 2004, ca instanţă specializată în materia
contenciosului funcţiei publice la nivelul Uniunii Europene, acesta s-a desființat la 1
septembrie 2016, întrucât legiuitorul Uniunii a decis să majoreze progresiv numărul
judecătorilor la Tribunalul Uniunii Europene până la 56 și să integreze competențele
Tribunalului Funcției Publice în cadrul Tribunalului. Tribunalul Funcției Publice avea
competențe în soluţionarea în primă instanţă a litigiilor dintre Comunităţi şi agenţii acestora, în
conformitate cu dispoziţiile art. 236 din Tratatul CE, precum şi a litigiilor dintre oricare organ
sau organism şi personalul acestora, ceea ce reprezenta aproximativ 150 de cauze pe an pentru
un personal de aproximativ 40 000 de persoane pentru ansamblul instituțiilor, organelor,
oficiilor și agențiilor Uniunii.

Consiliul European

Consiliul European reprezintă centrul politic al Uniumi Europene, influențând marile

orientări ale Uniunii. Consiliul European este o structură interguvernamentală, un forum
informal de dezbatere între șefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii, pe care
Tratatele C.E.C.O., C.E.E. şi C.E.E.A. nu au prevăzut-o.
Consiliul European a fost creat cu ocazia reuniunii la nivel înalt de la Paris, din 1974,
pentru ca mai târziu să fie recunoscut ca instituție prin Actul Unic European, consolidat și
oficializat prin Tratatul de la Maastricht din 1992, pentru ca în 2009, urmare a modificărilor
introduse prin Tratatul de la Lisabona, să devină una dintre cele 7 instituții ale U.E.
Crearea Consiliului European a fost rezultatul unei îndelungate evoluţii defășurate
într-un context politic şi istoric în care se profilase ideea unui nou tip de cooperare între șefii
de state şi de guverne. Planurile prezentate în 1961 şi 1962 de Christian Fouchet concepeau
reuniunea şefilor de state şi de guverne ca organ decizional central, ceea ce ar fi însemnat că
instituţiilor comunitare, create prin Tratatul de la Paris şi respectiv Tratatele de la Roma, le-ar
fi revenit un rol secundar. Planurile Fouchet au fost respinse pe considerentul că rolul

46
Publicată în "Jurnalul Oficial al Uniunii Europene" L 333 din 9.11.2004.
23
Comisiei s-ar diminua şi astfel interesele statelor mici ar fi slab reprezentate. S-a dorit a se
integra această instituție în ordinea instituţională comunitară, în punctul 3 al Comunicatului
final al Conferinţei la vârf de la Paris fiind stipulat în mod explicit că şefii de guverne au decis
să se întâlnească cu miniştri afacerilor externe „de trei ori pe an şi ori de câte ori este necesar
în Consiliul Comunităţii”, punându-se astfel accentul pe dualitatea funcţiilor lor.
Actul Unic European, prin articolul 2 atribuie pentru prima dată o bază juridică
Consiliului European, impunând limita de două reuniuni pe an (din 1986 s-a derogat de la
această limită pe motivul gravităţii problemelor politice apărute), iar Tratatul asupra Uniunii
Europene (Maastricht), în art. D al Titlului II, evocă din nou Consiliul European şi îi menţine
locul plasat între ,,cornunitar’ şi ,,interguvernamentaľ’. Articolul 15 din tratatul menționat,
stabilește că această instituție ”oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării și îi definește
orientările și prioritățile politice generale. Acesta nu exercită funcții legislative.” Până la
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European era prezidat de statul
membru care asigura pentru șase luni preşedinţia Uniunii Europene. O mare schimbare a
intervenit prin Tratatul de la Lisabona din 2007 care a pus capăt acestui sistem de rotație
semestrială și a instaurat funcția permanentă de președinte al Consiliului European ales pe o
durata de doi ani și jumătate, cu posibilitate de a fi reinnoită o singură dată. cu majoritate
calificată.
Astfel, trecând prin varii consolidări, această instituție a evoluat permanent, dobândind
un statut și un rol formal, acela de a defini orientările politice generale ale U.E.. Alături de
definirea orientărilor și priorităților politice generale ale Uniunii, Consiliul identifică și temele generale
care trebuie tratate de Consiliul de miniștri și de Parlamentul European.
Pentru început, este esențial a se preciza că nu trebuie confundat Consiliul European cu
Consiliul (de Miniştri), distincţia fiind foarte clară din 1974 şi mai apoi consolidată prin art.2
al Actului Unic. Cu atât mai gravă este confuzia cu organizația internațională a Consiliului
Europei, fondată în 1949 şi care reuneşte în prezent 47 de state membre.
Concret, în prezent, Consiliul European este organul de decizie politică la cel mai înalt
nivel din Uniunea Europeană, reunind șefi de stat sau de guvern ai statelor membre U.E.,
cărora li se alătură președintele Consiliul European și președintele Comisiei Europene.
Și în prezent, Consiliul dispune de un președinte ales pentru o perioadă de doi ani și
jumătate, acest mandat putând fi reînnoit o dată, acesta fiind însărcinat să prezideze și să
modereze ședintele Consiliului European. De asemenea, președintele are rolul de a contribui
la realizarea coeziunii și consensului în cadrul Consiliului European și de a reprezenta
Uniunea în relațiile externe, în domenii ce decurg din politica externă și de securitate comună.
Prin activitatea sa nu trebuie să aducă atingere atribuțiibor Înaltului Reprezentant al Uniunii
pentru Afaceri externe și Politica de securitate, care asigură la rândul său reprezentarea
externă.
După fiecare reunuine a Consiliului European, Preșdintele Consiliului European trebuie
să prezinte un raport Parlamentului European; de asemenea, dacă este cazul, poate convoca
reuniuni extraordinare ale Consiliului European. Cu majoritate calificată poate fi revocat de
Consiliul European în cazul depășirii atribuțiilor sau dacă nu le poate exercita.
Consiliul European se reunește în baza Tratatului de la Lisabona, de cel puțin două ori la
fiecare șase luni, la convocarea Președintelui.
În privința votului, în cazul în care tratatele nu dispun altfel, Consiliul se pronunță prin
consens.
Există situații prevăzute în tratatele U.E., în care deciziile sunt adoptate în unanimitate
sau cu majoritate calificată. În situația în care se recurge la vot, nu participă nici președintele
Consiliului European, nici președintele Comisiei. Pentru probleme de procedură și adoptarea
Regulamentului de ordine interioară, votul este cu majoritate simplă. Fiecare membru al
Consiliului European poate vota pe baza de delegație doar pentru un singur alt membru.

24
 În cazul unor decizii ce sunt luate urgent se poate vota prin corespondență, însă pentru
aceasta este nevoie de unanimitate.
Actele Consiliului European sunt susceptibile de a fi controlate de Curtea de Justiție a
Uniunii Europene, care se poate pronunta asupra legalității unui act adoptat de Consiliul
European atunci când a fost identificat un risc clar de violare gravă de către un stat membru a
anumitor valori.
De la crearea sa, Consiliul European a acoperit toate problemele de maximă importanţă,
a stabilit marile orientări pentru crearea Uniunii Economice şi Monetare, desăvârşirea pieţei
interioare ş.a. (ex. Sistemul Monetar European este una din marile sale realizări).
Consiliul European are și funcția de arbitru în soluționarea conflictelor statelor membre
referitoare la interesele naţionale, funcţia de arbitraj şi cea decizională devenind
preponderente.
Totodată, Consiliul European s-a implicat şi în gestiunea comunitară şi a contribuit la
consolidarea, extinderea şi perfecţionarea procedurilor de cooperare. Plasându-se la ora
actuală în vârful cadrului instituţional, Consiliul European are meritul de a acționa în mod
dinamic oferind Uniunii Europene ,,impulsurile necesare dezvoltării şi definirii orientărilor
sale generale” (Declaraţia solemnă de la Stuttgart din 1983).

Curtea Europeană de Conturi

Considerată a fi ”conștiința financiară a Comunității” iar în prezent, ”gardianul

finanțelor Uniunii Europene”, Curtea de Conturi a fost instituită inițial prin Tratatul de la
Bruxelles,47 pentru ca activitatea sa să înceapă în 1977, pentru a îndeplini rolul de auditor
extern al Uniunii Europene.
Odată cu Tratatul de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, Curtea de Conturi Europeană a
devenit o instituție europeană de sine stătătoare, iar prin Tratatul de la Amsterdam (1999),
rolul Curții a devenit și mai puternic, prin extinderea competențelor de audit în mai multe
domenii de politică, permițându-i în același timp să formuleze acțiuni în fața Curții de Justiție
în vederea protejării atribuțiilor de posibile încălcări din partea celorlalte instituții ale U.E..
Ulterior, prin Tratatul de la Nisa (2003) s-a stabilit că este necesară cooperarea Curții cu
instituțiile naționale de audit și că în componența colegiului Curții trebuie să fie câte un
membru din fiecare stat al U.E.. Tratatul de la Lisabona (2009) reconfirmă statutul Curții de
instituție a U.E., însă aduce modificări referitoare la competențele Parlamentului European în
materie bugetară.
Curtea de Conturi Europeană exercită un audit extern, delimitat și independent de cel
exercitat de instituţiile naționale controlate, audit regăsit sub 3 forme:
 audit financiar, prin care analizează conturile pentru a verifica dacă acestea respectă
cadrul financiar stabilit.
 audit de conformitate, prin care se verifică respectarea regulilor tranzacțiilor
financiare.
 audit al performanței, prin care se verifică îndeplinirea eficientă a obiectivelor privind
finanțarea U.E..
În ceea ce privește organizarea Curții, aceasta este organizată sub forma unui organ
colegial compus din 28 state memebre ale U.E., care se organizează, în general, de două ori pe
lună, compus fiind din cinci camere. Curtea de Conturi Europeană este condusă de un
președinte, ales dintre membri, pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit, al cărui rol
este pintre altele de a prezida reuniunile Curții și de a veghea la buna gestionare a activităților
sale.

47
Curtea Comunităților Europene
25
 Membrii Curții beneficiază de un mandat de șase ani, reînnoibil, repartizați fiind în cinci
camere, membrilor din fiecare cameră revenindu-le sarcina de a-și alege câte un decan pentru
un mandat de doi ani, și acest mandat fiind reînnoibil.
Atribuțiile fiecărei camere în parte privesc adoptarea de rapoarte anuale specifice, de
rapoarte speciale și avize, dar și elaborarea raportului anual privind bugetul general al U.E. și
a raportului anual privind fondurile europene de dezvoltare. Deciziile, rapoartele sau avizele
pe care Curtea de Conturi le ia cu majoritate de voturi, în conformitate cu prevederile
regulamentului intern de funcţionare.
Alături de organul colegial, Curtea este alcătuită și dintr-un Secretarul general48 numit
de Curte, pentru șase ani, dar și de personalul Curții, inclusiv de personalul de audit.
Începând cu 1 ianuarie 2016, Având în vedere, în principal, Strategia Curții pentru
perioada 2013-2017, Curtea s-a supus unui amplu proces de reorganizare internă, bazat fiind
pe necesitatea alocării flexibile a resurselor financiare pentru sarcinile de audit prioritare, dar
și pe necesitatea oferirii unui răspuns la fel de flexibil la problema de mediu. De asemenea,
reforma a urmărit și o mai bună comunicare referitoare la activitatea și rolul pe care Curtea le
are în cadrul Uniunii Europene.
Astfel, luând în considerare articolul 285 din T.F.U.E. potrivit căruia „Curtea de Conturi
asigură controlul conturilor Uniunii” și continuând cu articolele următoare din cadrul Secțiunii
7 din tratatul menționat, se poate constata că acestă instituție europeană prin cele două funcții
ale sale (funcția de control și funcția de avizare) își propune să îmbunătățească gestiunea
financiară a U.E. și să-și informeze cetățenii europeni cu privire la felul în care au fost
cheltuite fondurilor publice, în mod transparent.

Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană (B.C.E.) este o instituție oficială a U.E., cea mai nouă
instituţie a U.E.49, care are rolul de a supraveghea politica monetară în zona EURO50, precum
și stabilitatea prețurilor în această zonă. În același timp, B.C.E. constituie nucleul central al
Uniunii Economice şi Monetare precum și al Mecanismului unic de supraveghere (M.C.V.), în
ceea ce privește supravegherea bancară. B.C.E. este o instituţie independentă, înzestrată cu
personalitate juridică, cu sediul la Frankfurt, care alături de băncile centrale ale statelor
membre ale U.E., face parte din Sistemul European de Bănci Centrale (S.E.B.C.).51
De asemenea, Banca Centrală Europeană alături de băncile centrale naționale ale statelor
membre care au adoptat moneda euro formează Eurosistemul, autoritatea monetară a zonei
euro, al cărui rol este de a păstra stabilitatea prețurilor în această zonă.
Principalele obiective ale B.C.E. urmăresc formularea politicii monetare a zonei euro
precum și adoptarea deciziilor în vederea asigurării îndepliniri atribuțiilor.
Organul decizional principal al B.C.E. este Consiliul guvernatorilor, care se întrunește,
de regulă, de două ori pe lună și care este alcătuit din șase membri ai Comitetului executiv
(format dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi alţi patru membri, numiți fiind de Consiliul
European și care au drept de vot permanent) și guvernatorii tuturor băncilor centrale naționale
(B.C.N.) din cele 19 state din zona euro.
Potrivit art. 284 din T.F.U.E. (ex-articolul 113 T.C.E.) ”președintele Băncii Centrale
Europene este invitat să participe la reuniunile Consiliului în cazul în care acesta deliberează

48
Beneficiază, în calitatea sa de funcționar, de cel mai înalt grad în instituție.
49
A fost înfiinţată în mod oficial la data de 1 iunie 1998, înlocuind Institutul Monetar European, creat la data de
1 ianuarie 1994, marcator al debutului celei de-a doua etape a Uniunii Economice şi Monetare.
50
În prezent sunt 19 state membre ale Uniunii Europene care au adoptat moneda unică Euro.
51
Sistemul European de Bănci Centrale (S.E.B.C.) cuprinde B.C.E. şi băncile centrale ale statelor membre din
U.E. Chiar dacă au adoptat sau nu au adoptat moneda euro.
26
asupra problemelor referitoare la obiectivele și misiunile S.E.B.C.” și, totodată, ”prezintă
Parlamentului European, Consiliului și Comisiei, precum și Consiliului European un raport
anual privind activitatea S.E.B.C. și politica monetară din anul precedent și din anul în curs.
Președintele Băncii Centrale Europene prezintă acest raport Consiliului și Parlamentului
European, care poate organiza o dezbatere generală pe acest temei.”
Specific B.C.E. este rotația drepturilor de vot în cadrul Consiliului, astfel încât
guvernatorii băncilor centrale naționale să dispună fiecare de drepturi de vot în cadrul
Consiliului,52 iar deciziile se iau în general cu majoritate simplă.

Teste de autoevaluare:
1. Indicaţi cele trei principii fundamentale de funcţionare ale instituţiilor europene.
2. Ce reprezintă Actul Unic European şi care este semnificaţia sa?
3. Ce se înţelege prin „procedura legislativă ordinară”?

Bibliografie recomandată:
1. Irina Moroianu Zlătescu, Elena Marinică – Dreptul Uniunii Europene, Editura
Universul Academic, Editura Universitară, 2017, pp. 153-208;
2. Irina Moroianu Zlătescu, Drept instituţional comunitar şi drepturile omului; IRDO,
Bucureşti, 2005, pp.87-117;
3. Irina Moroianu Zlătescu, Radu Demetrescu, Prolegomene la un drept instituţional
comunitar, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pp.95-123;
4. Zlătescu Moroianu Irina, Demetrescu Radu, Drept instituțional european și politici
comunitare, Casa Editorială “Calistrat Hogaș”, 2001.

Pagini web:
 http://www.consilium.europa.eu/ro/
 https://ec.europa.eu/info/index_ro
 http://www.europarl.europa.eu/portal/ro
 https://curia.europa.eu/jcms/jcms/j_6/ro/
 http://www.consilium.europa.eu/ro/european-council/
 http://www.eca.europa.eu/ro/Pages/ecadefault.aspx
 http://www.ecb.europa.eu/home/languagepolicy/html/index.ro.html
 http://www.ecb.europa.eu/home/languagepolicy/html/index.ro.html

52
Rotația drepturilor de vot a fost introdusă urmare a aderării Lituaniei la zona euro la data de 1 ianuarie 2015,
având în vedere că potrivit tratatelor U.E., imediat ce numărul guvernatorilor trece de 18, sistemul de rotație
trebuia implementat.
27
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.2.
ORGANISME ŞI AGENŢII ALE UNIUNII

Cunoştinţe şi deprinderi:
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei înţelege:
- care sunt organele consultative şi financiare;
- care este rolul Bancii Europene de Investiţii;
- necesitatea creării unor agenţii la nivelul Uniunii Europene;
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei putea să:
- înţelegi cum completează organele auxiliare sistemul instituţional al Uniunii Europene şi în
ce măsură susţin activitatea instituţiilor europene.

Considerații generale

Arhitectura funcţională a Uniunii Europene se sprijină, pe lângă instituţii, şi pe un mare

număr de alte entităţi, din care unele, din cauza importanţei, au fost create prin tratate, iar altele
au luat fiinţă prin acte emise de instituţiile autorizate în acest scop tot prin dispoziţiile din
tratate. Dacă instituţiile europene sunt organe principale, celelalte entităţi sunt ceea ce unii
autori numesc organe auxiliare, iar alţii organe subsidiare. Aceste organe sunt numeroase, de o
mare diversitate, cu atribuţii, preocupări, modalităţi de funcţionare şi de constituire diferite, cu
statute de asemenea specifice; se mai deosebesc prin poziţie juridică, adică sunt organe cu
personalitate juridică, cu autonomie sau fără autonomie, până la simple individualizări
administrative sau financiare. Unele au caracter consultativ, altele au caracter tehnic sau
financiar.
Cele consultative sunt organe create prin dispoziţiile tratatelor, cum ar fi Comitetul
consultativ CECO sau Comitetul economic şi social create prin Tratatul CECO sau prin
Tratatele CEE şi CEEA şi confirmate prin Tratatul de fuziune şi prin cel de la Maastricht.
Altele au fost create de instituţiile europene şi confirmate de Tratatul de la Maastricht, cum
este Comitetul reprezentanţilor permanenţi şi Comitetul regiunilor. Membrii acestor organe
sunt numiţi de către Consiliu în calitatea lui de instituţie cu atribuţii de coordonare a acţiunilor
europene cu cele ale ţărilor membre.
Cele tehnice sau financiare sunt organe înzestrate cu personalitate juridică şi cu
autonomie financiară, cum ar fi Agenţia de aprovizionare CEEA, Banca Centrală Europeană,
Banca Europeană de Investiţii. Unele din aceste organe, cu funcţii în principal financiare, se
caracterizează printr-o individualizare de fonduri precum Fondul de orientare şi de garanţii
agricole, Fondul social, Fondul european de dezvoltare regională. O altă categorie de organe
tehnice au funcţii monetare, cum ar fi Comitetul monetar, Fondul european de cooperare
monetară, Comitetul guvernatorilor băncilor centrale ş.a.

Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi

La început, politica regională nu era înscrisă în preocupările tratatelor, deşi unele

dispoziţii ale acestora se refereau şi la regiuni. Asemenea referiri aveau loc, fie în cadrul
politicilor comune privitoare la agricultură sau transporturi, fie în cadrul politicilor sociale.
În 1988, Comisia a instituit un Comitet consultativ al colectivităţilor regionale şi locale,
după ce în 1967 se crease o Direcţie generală de politică regională şi în 1975 un Comitet de
politică regională.
Încă de la început a fost remarcată absenţa unui concept adoptat de toate statele membre

28
asupra noţiunii de "regiune", fiind nevoie ca însăşi Comisia să dea un conţinut noţiunii de
regiune, plecând de la câteva caracteristici dominante. În acest fel, se disting regiuni cu
dezvoltare întârziată, regiuni industriale în declin, regiuni puternic industrializate, regiuni
agricole, regiuni urbane cu probleme, regiuni periferice, frontaliere, maritime, insulare.
Art. 197A și 198C din Tratatul de la menționează un "Comitet al Regiunilor", compus
din reprezentanţi ai diferitelor colectivităţi regionale şi locale, creat ca urmare a presiunilor tot
mai mari pe care colectivităţile regionale şi locale le exercitau asupra statelor membre pentru a
determina şi participarea lor la luarea deciziilor.
În prezent, Comitetul European al Regiunilor (CoR) este un organism consultativ al
U.E., alcătuit din reprezentanții celor 28 de state membre, care are rolul de a reprezenta
autoritățile locale și regionale din Europa.
Reprezentanții sunt propuşi de statele membre şi numiţi de Consiliu pentru o perioadă
de cinci ani, cu mandat reînnoibil. Preşedintele este ales pentru o perioadă de doi ani și
jumătate.
Membrii Comitetului au calitatea de reprezentanţi ai autorităților locale și regionale, nu
sunt legaţi de nici un mandat imperativ, exercitându-şi atribuţiile în mod independent, numai
în interesul general al Uniunii. Aceștia au un mandat de natură politică, motiv pentru care pot
decide să facă parte dintr-un grup politic.
Consultarea Comitetului regiunilor se face în acelaşi mod cu a Comitetului Economic şi
Social European.
Actele legislative elaborate în domeniile care intră în competența autorităților locale și
regionale (ex. coeziunea economică și socială, ocuparea forței de muncă, politica socială,
sănătatea, educația, combaterea schimbărilor climatice etc.) necesită avizul consultativ al
Comitetului, în caz contrar acesta putând să sesizeze Curtea de Justiție. Nu în ultimul rând,
Comitetul poate emite avize și dacă primește o propunere legislativă, precum și din proprie
inițiativă, atunci când apreciază a fi necesar.
Prin urmare, CoR, în calitatea sa de organism consultativ are rolul de determina
participarea activă a autorităților regionale și locale, precum și a cetățenilor pentru a contribui
la dezvoltarea unor orientări viitoare ale U.E., în domenii sensibile și în prezent. (ex. creșterea
și ocuparea forței de muncă, dezvoltarea și subsidiaritatea, cooperarea transfrontalieră și
combaterea schimbărilor climatice etc.).
În cadrul celei de-a 106-a sesiune plenară, din 2 și 3 aprilie 2014, a fost adoptată
Rezoluția Comitetului Regiunilor referitoare la Carta privind Guvernanța pe mai multe
niveluri în Europa, al cărui rol este de a promova prin colaborare și cooperare, legitimitatea și
responsabilitatea regiunilor și orașelor în ceea ce privește aplicabilitatea politicilor publice ale
U.E.. Conform Cartei, guvernanţa pe mai multe niveluri îi ajută pe cetățeni să învețe unii de la
alții, să facă schimb de bune practici și să dezvolte democrația participativă.
Carta impune respectarea principiilor de bază ale ale practicilor de guvernanță pe mai
multe niveluri în Europa, prin asigurarea unui proces decizional transparent, deschis și
incluziv, prin promovarea participării, prin încurajarea eficienței și coerenței politicilor
publice, prin respectarea subsidiarității și proporționalității în cadrul procesului decizional și,
nu în ultimul rând, prin asigurarea protejării drepturilor fundamentale, indiferent de nivelul de
guvernare.

Comitetul Economic şi Social

Comitetul Economic şi Social European (C.E.S.E.) este un organism consultativ al U.E.

în care reprezentanţii mediului economic şi social au posibilitatea să-şi exprime în mod
colectiv punctele de vedere asupra activităţilor europene. Aceşti reprezentanţi provin din
rândurile producătorilor, agricultorilor, transportatorilor, comercianţilor, profesiunilor liberale

29
şi de interes general, meseriaşilor şi muncitorilor.
Tratatele de la Roma au pus bazele creării C.E.S.E., prin dispoziţiile art.193-198 din
Tratatul C.E.E. şi art. 165-170 din Tratatul C.E.E.A. C.E.S.E. este subordonat Consiliului, prin
unificarea într-un singur Comitet a celor două existente în C.E.E. şi C.E.E.A., dar nu şi prin
fuzionarea Comitetului Consultativ al C.E.C.O.
Comitetul Economic şi Social European a primit dreptul de a emite avize din proprie
iniţiativă asupra oricăror probleme legate de activităţile europene, încă din octombrie 1972,
astfel de avize putând fi date nu numai în probleme economice şi sociale, ci şi în alte domenii,
de la probleme instituţionale până la politica generală comunitară. În art. 198 alin. (1) din
Tratatul de la Maastricht, este menționat că C.E.S.E. "poate lua iniţiativa de a emite un aviz în
cazurile în care consideră oportun". Avizul întocmit pe baza unui aviz anterior al secţiei
specializate, precum şi darea de seamă privind desfăşurarea deliberărilor sunt trimise
Consiliului şi Comisiei. Prin Tratatul de la Maastricht, consultările obligatorii ale C.E.S.E. au
fost extinse şi asupra altor domenii care iniţial nu erau prevăzute.
Astfel, C.E.S.E. comunică Comisiei Europene, Consiliului Uniunii Europene și
Parlamentului European avize pe probleme europene, fiind un element de legătură între
instituțiile europene cu rol de decizie și cetățenii U.E.. Avizele sunt pregătite în secţiile de
specialitate şi votate în şedinţa plenară a secţiei respective, unde trebuie aprobate cu
majoritatea voturilor exprimate. În unele situaţii, este nevoie de unanimitate.
Din punct de vedere al componenței, membrii C.E.S.E., desemnați de guvernele
naționale și numiți în funcție de Consiliul U.E. pentru un mandat de 5 ani, reprezintă 3
grupuri: angajatorii, lucrătorii și grupurile sociale de interes din toată Europa.
Grupurile sunt conduse de un preşedinte, ajutat de 2 până la 5 vicepreşedinţi; fiecare
grup are un secretar şi un număr de consultanţi. Ei sunt numiţi de către Consiliul de Miniştri
pentru o perioadă de 4 ani, aleşi în unanimitate de pe o listă propusă de guvernele naţionale;
mandatul lor poate fi reînnoit. În timpul mandatului, ei acţionează independent faţă de propriul
lor guvern şi faţă de organizaţiile cărora le aparţin, şi numai în interesul general al Uniunii
Europene.
C.E.S.E. își desfăşoară activitatea pe o structură formată de Adunarea generală, un
preşedinte şi un birou, secţii, grupuri, subcomitete şi un secretariat general. În principiu,
C.E.S.E. se reuneşte de 9 ori pe an, cu o ordine de zi propusă de birou. Există consultări
obligatorii pentru toate cazurile prevăzute în Tratat și consultări facultative, cerute de
Consiliu, dar fără ca tratatele să le pretindă.
Prin urmare, C.E.S.E. este organismul consultativ al Consiliului sau al Comisiei care are
rolul de garant al adaptării U.E. la condițiile economice și sociale, prin promovarea unei
Uniuni caracterizată de democrație, libertate de exprimare și dialog permanent.

Comitetul Regiunilor

La început, politica regională nu era înscrisă în preocupările tratatelor, deşi unele

dispoziţii ale acestora se refereau şi la regiuni. Asemenea referiri aveau loc fie în cadrul
politicilor comune privitoare la agricultură sau transporturi, fie în cadrul politicilor sociale.
Comunităţile au pus însă pe parcurs bazele viitoarei politici regionale. Astfel, în 1988, Comisia
a instituit un Comitet consultativ al colectivităţilor regionale şi locale, după ce în 1967 se
crease o Direcţie generală de politică regională şi în 1975 un Comitet de politică regională.
O dificultate care a apărut încă de la început a fost absenţa unui concept adoptat de
toate statele membre asupra noţiunii de "regiune". A trebuit ca însăşi Comisia să dea un
conţinut noţiunii de regiune, plecând de la câteva caracteristici dominante. În acest fel, se
disting regiuni cu dezvoltare întârziată, regiuni industriale în declin, regiuni puternic

30
industrializate, regiuni agricole, regiuni urbane cu probleme, regiuni periferice, frontaliere,
maritime, insulare.
Pentru a răspunde în mod coerent unei asemenea probleme, Tratatul de la Maastricht a
creat în cadrul Uniunii Europene (art. 197A – 198C) un "Comitet al Regiunilor" compus din
reprezentanţi ai diferitelor colectivităţi regionale şi locale. Acest Comitet a fost creat ca urmare
a presiunilor tot mai mari pe care colectivităţile regionale şi locale le exercitau asupra statelor
membre pentru a determina şi participarea lor la luarea deciziilor.
Numărul membrilor Comitetului şi repartizarea locurilor sunt aceleaşi cu cele din
Comitetul Economic şi Social (222). Există şi un număr de membri supleanţi egal cu cel al
membrilor plini. Toţi aceştia sunt propuşi de statele membre şi numiţi de Consiliu pentru o
perioadă de patru ani, cu mandat reînnoibil. Preşedintele, vicepreşedintele şi biroul sunt aleşi
pentru o perioadă de doi ani.
Membrii Comitetului au calitatea de reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale,
nu sunt legaţi de nici un mandat imperativ, exercitându-şi atribuţiile în mod independent,
numai în interesul general al Uniunii. Este un mandat de natură politică.
Comitetul regiunilor îşi stabileşte propriul regulament de funcţionare, care trebuie să
primească aprobarea unanimă a Consiliului (a fost aprobat la 25 mai 1994). Sesiunea
constitutivă s-a ţinut la 9-10 martie 1994.
Consultarea Comitetului regiunilor se face în acelaşi mod cu a Comitetului economic şi
social. Este obligatorie, dacă este cerută de Tratat; poate fi cerută şi de Comisie sau de
Consiliu, din iniţiativa acestora, dacă se consideră oportună consultarea. Comitetul regiunilor,
la fel ca şi Comitetul economic şi social, are dreptul de a emite avize atunci când apreciază a fi
necesar.

Alte organisme şi agenţii ale Uniunii Europene

Din categoria organismelor financiare face parte Banca Europeană de Investiţii

(B.E.I.), reprezentând principala instituţie de credit a Uniunii Europene cu scopul de a
”contribui, recurgând la piețele de capital și la resursele proprii, la dezvoltarea echilibrată și
neîntreruptă a pieței interne în interesul Uniunii” prin acordarea de consiliere și finanțări
pentru proiecte.
Creată în 1958 prin dispoziţiile Tratatului de la Roma, este supusă unor permanente
modificări și completări, pentru ca prin dispozițiile art.308 și 309 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene (T.F.U.E.). și alte câteva dispoziții prevăzute în Statutul său de
organizare, să se prezinte în forma disponibilă astăzi.
Astfel, potrivit acestor reglementări, aceasta beneficiază de personalitate juridică,
membrii Băncii fiind statele membre. B.E.I. este autonomă din punct de vedere financiar,
resursele de creditare de pe pieţele de capital internaţionale fiind obținute prin emiterea de
obligaţiuni.
B.E.I. își propune, prin consultanţă tehnică şi financiară, să acorde sprijin pentru
creşterea și redresarea economică, precum şi pentru crearea de locuri de muncă. Astfel,
aceasta pune în aplicare Fondul european pentru investiţii strategice (F.E.I.S.).
B.E.I. are calitatea de acționar majoritar al Fondului european de investiții (F.E.I.)
formând împreună cu acesta Grupul B.E.I., al cărui rol este acela de a acoperi deficitul de
investiții. F.E.I. a fost creat în 1994, sub forma unui parteneriat public-privat (PPP) a cărui
componență era: B.E.I. - acționar majoritar, Comisia European și alte instituții financiare
publice și private din Europa. Obiectivul principal al F.E.I. este de a acorda împrumuturi
întreprinderilor mici și mijlocii (I.M.M.) și de a îmbunătăți accesarea acestor finanțări din
partea IMM-urilor.
În prezent, aceasta este prezent în toate statele membre ale U.E., fiind un organism

31
independent faţă de alte instituţii europene, cu o largă autonomie financiară şi cu o structură
organizatorică proprie: Consiliul guvernatorilor (miniștri desemnați de statele membre);
Consiliul de administraţie (organ principal care adoptă decizii referitoare la acordarea de
finanțări, contractarea de împrumuturi, cu fixarea ratei dobânzilor la creditele acordate;
membrii săi sunt numiţi de Consiliul guvernatorilor pentru o perioadă de cinci ani); un
Comitet de direcţie (care asigură gestiunea afacerilor curente; el pregăteşte şi execută deciziile
Consiliului de administraţie şi este compus dintr-un preşedinte şi opt vicepreşedinţi, desemnaţi
pentru şase ani de Consiliul guvernatorilor, la propunerea Consiliului de administraţie); un
Comitet de audit, compus din șase membri, numiţi de Consiliul guvernatorilor; atribuţiile
Comitetului sunt verificările anuale ale desfășurării corespunzătoare a operaţiunilor B.E.I. şi a
actelor acesteia).

Organismele interinstituţionale și organismele desccentralizate ale Uniunii

Europene
În aceste categorii intră, pe de o parte organismele interinstituţionale create cu rolul de
a sprijini managementul sistemului instituțional al U.E. și, pe de altă parte, organismele
descentralizate ale Uniunii Europene, create pentru realizarea obiectivelor U.E.
Din prima categorie fac parte:
 Echipa de Intervenție în Caz de Urgență Informatică -CERT (care funcționează
din 2012), creată cu rolul de a contribui la îndepărtarea pericolelor care amenință sistemele
informatice ale U.E.;
 Oficiul European pentru Selecția Personalului – EPSO (care funcționează din
2003), cu rolul de a asigura organizarea concursurilor pentru recrutarea personalului în
vederea angajării în toate instituţiile U.E.;
 Școala Europeană de Administrație (care funcționează din 2005), cu rolul de a
organiza cursuri de formare adresate personalului U.E.
Din cea de-a doua categorie fac parte agențiile și organismele EURATOM, agențiile
executive ale Uniunii Europene și agențiile descentralizate.
Organisme distincte de instituțiile U.E., agențiile U.E. sunt create sub forma unor
entități juridice separate, pentru a realiza anumite obiective specifice determinate.
Cu titlu de exemplu, precizăm că există agenții descentralizate, agenţii pentru politica de
securitate şi de apărare comună (ex. Agenția Europeană de Apărare, Centrul Satelitar al
Uniunii Europene), agenții executive (ex. Agenția Executivă pentru Consumatori, Sănătate,
Agricultură și Alimente, Agenţia Executivă a Consiliului European pentru Cercetare, Agenția
Executivă pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii, Agenţia Executivă a Consiliului European
pentru Cercetare), agenții și organisme EURATOM (ex. Agenția de aprovizionare
EURATOM) și alte organizații (ex. Institul European de Inovare și Tehnologie).
Agenția Europeană de Apărare53 acordă sprijin tuturor statelor membre U.E. (cu
excepția Danemarcei) în dezvoltarea capacităților care stau la baza politicii de securitate și
apărare comună ale U.E. și resurselor militare.
Agenția Executivă pentru Consumatori, Sănătate, Agricultură și Alimente (CHAFEA),54
entitate de tipul organismelor executive specializate, transnaționale și descentralizate,

53
A fost creată în 2004, cu sediul la Bruxelles.
54
Agenţie temporară, cu sediul la Luxembourg. În anul 2013, mandatul Agenţiei a fost prelungit până în 2024 şi
extins astfel încât să includă acţiuni în domeniul sănătăţii, protecţiei consumatorului şi siguranţei alimentare. În
anul 2016, mandatul a fost extins pentru a gestiona informaţiile privind produse agricole. Agenţia are ca atribuţii
principale: gestionarea tuturor sau a unor etape de implementare ale programelor specifice de lucru relevante
32
succesor al Agenţiei Executive pentru Programul de Sănătate Publică55, creat de Comisia
Europeană în anul 2008, având ca atribuţie gestionarea programului în domeniul sănătăţii
publice. Ulterior, aceasta a fost tranformată în Agenţia Executivă pentru Consumatori,
Sănătate, Agricultură şi Alimente (CHAFEA), care şi-a început activitatea la 1 ianuarie 2014,
cu un mandat de funcţionare până în anul 2024, îndeplinind atribuţiile care îi sunt delegate de
către Direcţia Generală Sănătate şi Siguranţă Alimentară a Comisiei Europene.
Agenția Executivă pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii56 este o entitate de tipul
organismelor executive specializate transnaționale descentralizate, cu personalitate juridică,
cu rol în finanțarea cercetării și inovării, care oferă programe în domeniul cercetării,
protecției mediului, energiei și pescuitului precum și sprijin întreprinderilor mici.

Teste de autoevaluare:
1. Care sunt domeniile în care consultarea CES este obligatorie?
2. Enumeraţi cel puţin două organisme auxiliare cu caracter financiar.
3. Indicaţi similitudinile dintre CES şi CR?

Bibliografie recomandată:
1. Zlătescu Moroianu Irina, Marinică Claudia Elena – Dreptul Uniunii Europene, Editura
Universul Academic, Editura Universitară, 2017, pp. 208-218;
2. Irina Moroianu Zlătescu, Drept instituţional comunitar şi drepturile omului, IRDO,
Bucureşti, 2005, pp.117-127;
3. Irina Moroianu Zlătescu, Radu Demetrescu, Prolegomene la un drept instituţional
comunitar, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pp.123-135.

adoptate de Comisie; adoptarea instrumentelor de execuţie bugetară şi efectuarea tuturor operaţiunilor necesare
pentru gestionarea programelor specifice; furnizarea de sprijin în punerea în aplicare a acestor programe.
55
Entitate de tipul organismelor executive specializate, transnaționale și descentralizate, creat de către Comisia
Europeană la 1 ianuarie 2005 pentru punerea în aplicare a programului comunitar de sănătate publică. Agenţia a
avut această denumire între anii 2005-2008, ulterior, în anul 2008, Comisia Europeană transformând PHEA în
Agenţia Executivă pentru Sănătate şi Consumatori (A.E.S.C.), care a funcţionat sub această titulatură până în
anul 2014, când a fost tranformată în Agenţia Executivă pentru Consumatori, Sănătate, Agricultură şi Alimente
(CHAFEA).
56
Este înfiinţată de Comisia Europeană pentru a îmbunătăţi cercetarea şi inovarea la nivelul Uniunii Europene.
Obiectivele sale au fost acelea de optimizare a cooperării, printr-o gestionare eficientă a politicilor europene şi
naţionale, precum şi de extindere a capacităţilor structurale şi relaţionare a echipelor de cercetare. Denumirea
inițială a Agenţiei -Agenţia Executivă pentru Energie Inteligentă- a fost modificată în Agenţia Executivă pentru
Competitivitate şi Inovaţie. Ulterior, la 1 ianuarie 2014, Agenţia Executivă pentru Competitivitate şi Inovaţie a
fost înlocuită de Agenţia Executivă pentru întreprinderile Mici şi Mijlocii. Aceasta gestionează mai multe
programe, printre care ORIZONT 2020 - Cercetare, COSME - Competitivitatea întreprinderilor şi a
întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM-uri), LIFE- Mediu şi combaterea schimbărilor climatice, FEPAM - Fondul
european pentru pescuit şi afaceri maritime etc.

33