SECȚIUNEA 2.

Parlamentul European

Istoria Parlamentului European se identifică cu cea a Uniunii, altfel spus Parlamentul

există încă de la înfiinţarea primelor Comunităţi.
Evoluţie originală a Parlamentului este diferită de a celorlalte instituţii, dispunând de
extinderi succesive ale competenţelor sale, fiind singura instituţie a Uniunii Europene căreia i-
au fost sporite competenţele în mod progresiv prin modificarea tratatelor, precum şi prin
acordurile instituţionale.
Pentru început, la 10 septembrie 1952, prin Tratatul privind instituirea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului s-a instituit Adunarea Comună a Comunităţii care din punct
de vedere istoric a fost prima adunare internaţională de natură parlamentară înzestrată cu puteri
reale, dar şi limitate. Adunarea era compusă din „delegaţi pe care Parlamentele sunt chemate
să-i desemneze din rândul lor ... sau aleşi prin sufragiu universal, direct, după procedura stabilită
de fiecare Înaltă Parte contractantă”.1 Prima Adunare Comună a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului a reunit 78 de membri, reprezentanţi ai parlamentelor naţionale ale celor
şase state fondatoare (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg).
Ulterior, după intrarea în vigoare a celor două Tratate de la Roma, competenţele şi puterile
Adunării Comune precum şi ale celor două Adunări ale Comunităţii Economice Europene şi
Comunităţii Europene a Energiei Atomice au fost încredinţate unei Adunări unice, a cărei primă
sesiune a avut loc la 19-21 martie 1958. Cu acest prilej, instituţia a luat denumirea de Adunarea
Parlamentară Europeană, schimbată, la rândul ei, patru ani mai târziu în Parlamentul European,
denumire acceptată în unanimitate de toate instituţiile comunitare şi reiterată şi în Actul Unic în
Titlul II şi III. Bazele juridice ale acestei instituţii au fost înscrise în Tratatele de la Roma şi în
Tratatul de Fuziune de la Bruxelles. Odată cu semnarea Tratatelor de la Roma a crescut şi
numărul deputaţilor delegaţi de parlamentele naţionale, acesta ajungând la 162. În formularea
Tratatului de la Roma, cel privind instituirea C.E.E., Parlamentul reprezintă „popoarele statelor
unite în Comunitatea Europeană”.
În prezent, Parlamentul European reprezintă singura adunare parlamentară multinaţională
din lume, reprezentând cetăţenii din statele membre ale Uniunii Europene, find singura instituţie
a Uniunii ai cărei membri sunt aleşi în mod democratic, prin vot universal direct, la fiecare cinci
ani. Sediul oficial al Parlamentului European este la Strasbourg, unde se desfășoară 12 sesiuni
plenare anual, iar la la Bruxelles au loc sesiuni plenare suplimentare.
Acesta a cunoscut un proces evolutiv original reuşind să obţină pe lângă competenţe
bugetare şi un rol important în materie legislativă şi în materie de relaţii externe.
Model de transpunere a democrației, Parlamentul European se compune din deputaţi sau
„reprezentanţi ai popoarelor statelor, reunite în Comunitate” 2 rezultând astfel că membrii săi
reprezintă interesele popoarelor mai mult decât pe acelea ale statelor membre, interesele
naţionale fiind reprezentate din plin în cadrul Consiliului. Este organizat în sistem unicameral.
Mai târziu, la 16 ianuarie 1973, a avut loc prima reuniune a deputaţilor, după ce
Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie au aderat, numărul deputaţilor ajungând la 198 de

1
A se vedea art. 21 din Tratatul C.E.C.O.
2
A se vedea Art. 138 din Tratatul C.E.E.
membri. La 20 septembrie 1976, Consiliul de Miniştri adoptă „Actul privitor la alegerea
reprezentanţilor în Parlamentul European prin sufragiu universal direct”,3 fapt ce a determinat
trei ani mai târziu în 1979, posibilitatea ca reprezentanţii parlamentelor naţionale să fie aleşi
prin vot universal direct de către proprii cetăţeni pentru un mandat la Parlamentul European,
fapt care a condus în acelaşi timp şi către legitimitatea democratică a Parlamentului.
Astfel, prima reuniune a membrilor Parlamentului European aleşi prin vot universal direct
a numărat 410 deputaţi, numărul acestora continuând să crească la 434 odată cu aderarea
Greciei, iar cinci ani mai târziu la 518 după aderarea Spaniei şi Portugaliei.
Următoarele două extinderi ale numărului deputaţilor Parlamentului European (ca urmare
a unificării germane din 1994 şi aderării Austriei, Finlandei şi Suediei la Uniunea Europeană),
a făcut ca numărul acestora să ajungă la 567 de deputaţi și, respectiv, 626 deputaţi. Locurile în
Parlament sunt repartizate în aşa fel încât să garanteze o reprezentare proporţională cu prezenţa
tuturor forţelor politice majore din ţările lor.
Consolidarea rolului de colegislator al Parlamentului European s-a realizat prin Tratatul
de la Nisa, care a și limitat numărul minim de deputaţi europeni la 732. De asemenea, s-a făcut
o distincţie între locurile statelor membre şi cele ale ţărilor candidate (acestea din urmă nu vor
deţine locuri în Parlament decât ulterior aderării).
Ultimul tratat, Tratatul de la Lisabona completează prevederile Tratatului de la Nisa
privind numărul minim al eurodeputaţilor, stabilind că numărul acestora nu va depăşi 751 (750
plus preşedintele), iar reprezentarea locurilor pe state membre se va face după principiul
proporţionalităţii degresive4. Ultimele alegeri europene au avut loc în primăvara anului 2019.
În prezent, Parlamentul are 705 membri din toate statele membre ale UE. Într-o Uniune
Europeană cu 27 de state membre, numărul deputaților din fiecare stat membru este, în
principiu, proporțional cu numărul populației sale, însă se aplică sistemul „proporționalității
degresive.” Astfel, nicio țară nu trebuie să aibă mai puțin de 6 parlamentari sau mai mult de 96,
fiind repartizați în funcție de afilierea politică, în prezent repartizarea locurilor în Parlamentul
European, arătând astfel:

Germania – 96 de locuri
Franţa – 79 de locuri
Italia – 76 de locuri fiecare
Spania – 59 de locuri
Polonia –52 de locuri
România – 33 de locuri
Olanda – 29 de locuri
Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă, Ungaria, Suedia - câte 21 de locuri fiecare

Austria– 19 locuri
Bulgaria – 17 locuri
Danemarca, Finlanda şi Slovacia – 14 locuri fiecare

3
J.O.C.E., 1978, L278, p. 5.
4
Potrivit acestui principiu, deputaţii din statele membre cu cei mai mulţi locuitori vor reprezenta un număr mai
mare de cetăţeni decât deputaţii din statele cel mai puţin populate.
 Irlanda – 13 locuri
Croaţia – 12 locuri
Lituania – 11 locuri
Letonia şi Slovenia – câte 8 locuri fiecare
Estonia – 7 locuri
Cipru, Malta şi Luxemburg – 6 locuri fiecare
TOTAL: 705 locuri

Repartizarea în funcție de afilierea politică este reglementată de Regulamentul intern care

conţine prevederea potrivit căreia deputaţii se pot organiza în grupuri politice după afinităţi, fapt
ce a determinat apariţia mai multor grupuri. În prezent, aceste grupuri sunt: Grupul Partidului
Popular European (Creştin Democrat), Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi
Democraţilor din Parlamentul European, Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru
Europa, Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană, Conservatorii şi Reformiştii Europeni,
Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică, Grupul Europa Libertăţii
şi Democraţiei Directe şi Grupul Europa Naţiunilor şi Libertăţii.
Pentru constituirea unui grup politic, numărul minim este de 25 de deputaţi şi cel puţin o
pătrime din statele membre trebuie să fie reprezentate în cadrul grupului. Un deputat poate să
facă parte doar dintr-un singur grup politic sau să nu facă parte din niciun grup politic fiind
considerat deputat neafiliat.
Reprezentarea femeilor în Parlamentul European este în continuă creştere, din numărul
total al deputaţilor mai mult de o treime sunt femei.
Mandatul de parlamentar naţional poate fi cumulat cu cel de parlamentar european, însă
aceștia nu pot fi membri ai guvernelor naţionale sau în alte instituţii ale Uniunii Europene. Odată
aleşi, deputaţii se regrupează şi votează potrivit afinităţilor lor politice, mai mult decât în funcţie
de naţionalităţile lor. Mandatul unui deputat este de cinci ani, începând cu săptămâna care
urmează alegerii şi luând sfârșit în săptămâna care urmează alegerilor următoare. Deputaţii
votează în mod individual şi personal, nu pot fi legaţi de instrucţiuni și nu primesc niciun mandat
imperativ. Totodată, aceștia beneficiază de unele privilegii, în special în materie de deplasare
liberă, de vamă şi control la schimb, şi chiar de imunităţi pe teritoriul naţional, la fel ca şi
imunităţile recunoscute de parlamentele ţărilor lor; imunitatea este absolută în ceea ce priveşte
opiniile sau voturile emise în exerciţiul funcţiunilor lor.
Parlamentul desemnează dintre membrii săi un preşedinte şi un Birou, îşi întocmeşte
regulamentul intern de funcţionare cu majoritatea membrilor care îl compun.
Preşedintele este ales pe o perioadă de doi ani şi jumătate cu posibilitatea de reînoire a
mandatului. Acesta are în principal următoarele atribuţii:
• asigură respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului şi garantează buna
desfăşurare a activităţilor acestei instituţii şi ale organelor sale constitutive;
• reprezintă Parlamentul în afacerile juridice şi în relaţiile externe;
• coordonează toate lucrările Parlamentului, precum şi dezbaterile din şedinele plenare;
• prezintă în deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European punctul de vedere şi
preocupările instituţiei pe care o reprezintă cu privire la subiecte specifice şi la puncte înscrise
pe ordinea de zi;
 • în urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua lectură, îl
semnează, pentru ca astfel acesta să devină operaţional.
Preşedintele este ajutat de Biroul care este compus din 14 vicepreşedinţi şi din chestori cu
statut de observatori, aceştia fiind responsabili de chestiuni administrative şi financiare care îi
privesc direct pe deputaţi, în funcţie de orientările stabilite de Birou. Sunt aleşi de Parlament pe
o perioadă de doi ani şi umătate, cu posibilitatea de reînnoire. De asemenea, Parlamentul
European este asistat de un Secretariat General cu sediul la Luxemburg şi Bruxelles, care îşi
desfăşoară activitatea sub autoritatea unui Secretar General desemnat de către Birou. În cadrul
Secretariatului General există şi un director pentru relaţiile cu fracţiunile politice. La rândul lui,
Biroul poate fi lărgit şi cu preşedinţii grupurilor politice. Parlamentul stabileşte Comisiile
parlamentare permanente, temporare sau de anchetă.
Activitatea Parlamentului poate fi subliniată prin două etape principale. Pe de o parte,
etapa comisiilor, la ora actuală existând 20 de comisii permanente5 (ex. agricultură, buget,
control bugetar, politică regională, petiţii, politică externă şi drepturile omului, drepturile
femeilor) care elaborează rapoarte pentru a fi supuse votului Adunării în plen în cadrul
procedurilor de aviz conform, de aviz consultativ, de cooperare sau de codecizie. De asemenea,
Parlamentul poate constitui şi subcomisii şi comisii speciale temporare în vederea gestionării
unor probleme specifice. Pe lângă cele 20 comisii există și 2 subcomisii. Pe de altă parte, există
etapa ședințelor plenare, al căror scop îl constituie adoptarea legislației.
În ceea ce privește competențele Parlamentului, acestea sunt împărțite în 3 mari
cateogorii:
A. Atribuții legislative
B. Atribuții de supraveghere și control
C. Atribuții bugetare

A. Atribuții legislative
Parlamentul European are rolul de a adopta legislația Uniunii Europene, un rol extins prin
Tratatul de la Lisabona, astfel că acesta împarte alături de Consiliul Uniunii Europene, pe baza
propunerilor făcute de Comisia Europeană, rolul de legislator în aproape toate domeniile de
competenţă ale Uniunii Europene.
Procedura de codecizie reprezintă procedura legislativă ordinară, prin care Parlamentul
împreună cu Consiliul au responsabilități egale în activitatea de legiferare, în domeniile care
necesită majoritatea calificată de voturi în Consiliu (ex. agricultura, pescuitul, imigraţia,
cooperarea poliţienească și judiciară, politica de coeziune și de dezvoltare regională, sportul și
tineretul, energia, turismul, politica spaţială ș.a.).
Tratatul de la Maastricht (art. 189B) a instituit6 procedura de adoptare a actelor
comunitare prin care Parlamentul decide împreună cu Consiliul. Această inovaţie face din
Parlament un codecidor şi îi conferă un drept de veto, aceasta neînsemnând însă că a devenit şi
colegislator, deoarece nu dispune de o veritabilă putere de iniţiativă, care continuă să rămână
apanajul Comisiei.

5
O comisie este alcătuită din 24 până la 76 de deputaţi şi are un preşedinte, un birou şi un secretariat.
6
Art. 189 B al Tratatului de la Maastricht.
 Procedura codeciziei este lungă, complexă şi amănunţită, desfăşurându-se în mai multe
faze. Comisia îşi prezintă propunerea Parlamentului şi Consiliului. Parlamentul adoptă un prim
aviz asupra acestei propuneri. Consiliul adoptă la rândul lui o poziţie comună pe care o transmite
Parlamentului. Dacă, în următoarele trei luni, Parlamentul aprobă poziţia comună, Consiliul
aprobă definitiv actul în cauză; dar, dacă Parlamentul nu se pronunţă, se consideră o aprobare
tacită şi în asemenea situaţie Consiliul adoptă actul.
Dacă însă majoritatea absolută a Parlamentului respinge poziţia comună a Consiliului,
acesta poate convoca Comitetul de Conciliere (Comitetul de Conciliere reuneşte membri ai
Consiliului şi reprezentanţi ai Parlamentului). Dacă Comitetul de Conciliere nu poate ajunge la
nici un acord, propunerea nu este adoptată.
Astfel, Parlamentul European deţine ultimul cuvânt în procesul legislativ, el având
mijloacele de a bloca o decizie pe care o dezaprobă. Codecizia implică deci un dialog între cei
doi codecizori, desfăşurându-se pe durata a trei luni, în unele situaţii şase săptămâni care,
succedându-se, se pot prelungi chiar peste un an.
Prin procedura avizului conform, rolul Parlamentului fiind acela de a ratifica acordurile
internaționale încheiate de Uniunea Europeană, inclusiv a tratatelor de extindere a Uniunii
Europene. Avizul conform se dă cu majoritatea absolută a membrilor Parlamentului, aplicându-
se acordurilor de adeziune la Comunitate, acordurilor de asociere şi protocoalelor la aceste
acorduri (art. 237 şi 238 din Tratatele C.E.E., devenite în Tratatul asupra Uniunii Europene
art. O).
Avizul conform a fost instituit de Actul Unic European, iar Tratatul de Maastricht i-a
extins procedura la şase noi domenii: dreptul de a locui şi de a circula al cetăţenilor Uniunii,
elaborarea unei proceduri uniforme referitoare la exercitarea dreptului de vot şi de a fi ales al
cetăţenilor Uniunii pentru Parlamentul European, modificarea statutelor Sistemului European
al Băncilor Centrale şi atribuirea de sarcini specifice Băncii Centrale Europene, regulile aferente
fondurilor structurale şi creării Fondului de Coeziune, admiterea în Uniune a unui nou stat
european (art. O), semnarea de către Comunitate a acordurilor de asociere precum şi a altor
acorduri care creează un cadru instituţional specific de organizare a procedurilor de cooperare.
Parlamentul s-a servit de această putere pentru a întârzia acordurile de asociere din raţiuni
„politice” derivate din comportamentul statului terţ contractant mai mult decât din conţinutul
acordului.
Procedura de aviz conform presupune mai multe faze succesive. Astfel, Preşedintele
Consiliului de Miniştri cere avizul printr-o scrisoare adresată preşedintelui Parlamentului, care
o transmite comisiei parlamentare competente. După vot, Comisia elaborează o recomandare în
care propune Parlamentului admiterea sau respingerea avizului conform. Cu majoritatea
absolută a parlamentarilor, se constată adoptarea sau refuzul. Rezultatul este anunţat de
preşedinte. În situaţia în care avizul conform a fost acordat, el este publicat în Jurnalul Oficial
al Comunităţilor Europene, seria Comunicări.
Avizul consultativ obligatoriu (nu conform) este o procedură prin care Consiliul este
împiedicat să adopte o decizie fără avizul Parlamentului. Tratatul de la Maastricht prevede
consultarea sistematică a Parlamentului, care, la rândul lui, trebuie să emită un aviz într-un
anumit termen. Este cazul pentru fiscalitatea indirectă şi pentru armonizarea legislaţiilor.
Parlamentul este consultat asupra deciziilor referitoare la extinderea drepturilor privind
cetăţenia Uniunii, pentru transporturi), politicii de vize, sau politicii industriale. Dacă avizul nu
este dat în termenul stabilit, se consideră o aprobare tacită, situaţie în care Consiliul poate să
statueze.
Procedura de cooperare se aplică pentru adoptarea de măsuri referitoare la piaţa internă,
la libera circulaţie a persoanelor, la libera prestaţie de servicii, la coeziunea economică şi
socială, la cercetarea şi dezvoltarea tehnologică. Curtea de Justiţie a conchis că obiectul
procedurii de cooperare „este consolidarea participării Parlamentului European la procesul
legislativ în Comunitate”.7
Actul Unic este cel care a creat procedura de cooperare, oferind posibilitate Parlamentului,
cu majoritatea absolută a membrilor săi, să respingă la a doua lectură „poziţia comună” a
Consiliului; în această situaţie, Consiliul nu poate statua decât în unanimitate. Tot astfel,
amendamentele Parlamentului, adoptate cu aceeaşi majoritate, nu pot fi reluate de Consiliu
decât dacă sunt sprijinite în unanimitate de membrii acestuia. Câmpul său de aplicare a fost
lărgit prin Tratatul de la Maastricht la noi domenii (ex. reglementarea care interzice
discriminarea pe considerente de naţionalitate, modalităţile de supraveghere multilaterală a
politicilor economice ale statelor membre, armonizarea monedelor naţionale în cadrul monedei
unice, decizii referitore la Fondul social european, la Fondul european de dezvoltare regională,
la mediu, pregătirea profesională ș.a.).
Procedura de consultare simplă reprezintă o procedură legislativă de bază a Comunităţii
Europene, care obligă Consiliul să consulte Parlamentul mai înainte de adoptarea oricărei
decizii, sub condiţia nulităţii actului. Această procedură este prevăzută în mai multe articole ale
Tratatelor C.E.E. şi C.E.E.A.. În urma sesizării Consiliului cu o propunere din partea Comisiei,
Parlamentul îşi dă avizul într-o singură lectură, cu majoritatea voturilor exprimate. În cadrul
C.E.E., consultarea simplă se aplică cu deosebire măsurilor luate în cadrul politicilor comune,
unor decizii cu caracter instituţional sau bugetar, măsurilor de armonizare în materie fiscală, şi
directivelor privitoare la stabilirea şi funcţionarea Pieţei Comune care nu sunt acoperite de
art. 100A (piaţa internă). Consiliul poate, în mod valabil, să consulte Parlamentul asupra
oricărei propuneri legislative.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a subliniat în mai multe rânduri că participarea
Parlamentului la procesul legislativ „este reflectarea la nivelul Comunităţii a unui principiu
fundamental, după care popoarele participă la exercitarea puterii prin intermediul unei Adunări
reprezentative”. Ca urmare, „Consultarea regulată a Parlamentului prevăzută de Tratat
constituie...o formalitate esenţială a cărei nerespectare antrenează nulitatea actului”8 în cauză.
Nu în ultimul rând, în cadrul atribuțiilor sale legislative intră și revizuirea programului de
lucru al Comisiei și posibilitatea acestuia de a solicita Comisiei să propună acte legislative.

B. Atribuții de supraveghere și control

În categoria acestor atribuții deținute de Parlamentul European, un rol important revine
exercitării controlului democratic asupra tuturor instituțiilor U.E.
Tratatul C.E.E. atribuie Parlamentului mai multe mijloace pentru exercitarea puterilor sale
de control:

7
C.J.C.E., juin, 1991, Aff. C-300/89, Rec. 1991, p. I-2867.
8
C.J.C.E., 29 oct. 1980, Aff. 138/79, Rec. 1980, p. 3333, pt. 33.
 • Moţiunea de cenzură9. Adoptarea unei asemenea moţiuni este subordonată respectării
unei condiţii de bază, şi anume, aceea de a şti că ea se referă la activităţile Comisiei. Mai sunt
impuse încă trei condiţii procedurale: un termen de trei zile între depunerea moţiunii, supunerea
ei la vot prin „scrutin public” şi adoptarea moţiunii cu două treimi din voturile exprimate. În
cazul adoptării moţiunii, Comisia trebuie să demisioneze.
• Examinarea raportului anual general10 pe care Comisia trebuie să-l prezinte
Parlamentului.
• Întrebări parlamentare11. Parlamentul poate adresa întrebări Comisiei, fie scrise fie orale.
Pe parcursul anilor, Consiliul s-a angajat să răspundă întrebărilor parlamentare. Acestea pot
îmbrăca patru forme: întrebări scrise, întrebări orale cu dezbatere, întrebări orale fără dezbatere,
întrebări generale. Acestea prezintă avantajul rapidităţii şi posibilităţii unei reacţii imediate.
• Petiţii. Regulamentul Parlamentului în art. 128 atribuie un drept de petiţie „oricărui
cetăţean al Comunităţii ... cu titlu individual sau în asociaţie cu alţi cetăţeni”. Tratatul de la
Maastricht precizează că „orice cetăţean al Uniunii, precum și orice persoană fizică sau juridică
care locuieşte sau care îşi are reşedinţa statutară în unul din statele membre, are dreptul de a
prezenta, individual sau colectiv, o petiţie Parlamentului European asupra unui subiect
aparţinând domeniilor de activitate a Comunităţii şi care îl sau o priveşte direct”. Astfel, acesta
analizează petițiile cetățenilor și formează comisii de anchetă.
De asemenea, Parlamentul alege președintele Comisiei și aprobă colegiul comisarilor în
ansamblu, aprobă modalitatea în care s-a cheltuit bugetul U.E. prin descărcarea de gestiune,
discută politicile monetare cu Banca Centrală Europeană și, nu în ultimul rând, participă la
misiuni de observare a alegerilor pentru garantarea unor alegeri democratice, prin verificarea
caracterului liber și echitabil al alegerilor.
În cadrul atribuțiilor de supraveghere ale Parlamentului European intră și rolul de gardian
al libertăților fundamentale, ale drepturilor omului și ale democrației, atât în Uniunea
Europeană, cât și în restul celorlalte țări.12 Prin Tratatului de la Lisabona, Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene13, a căpătat un caracter juridic obligatoriu14, iar crearea
Agenţiei Europene pentru Drepturi Fundamentale, cu rolul de a asigura aplicarea acestor
drepturi în statele membre, subliniază importanța rolului Parlamentului European în acest
domeniu.
Tot în acest context, trebuie menționat că Parlamentul European publică un raport anual
privind situaţia drepturilor omului în lume și acordă Premiul Saharov 15, pentru recunoașterea

9
Art. 144 al Tratatului C.E.E. Această moțiune de cenzură nu a fost aplicată niciodată.
10
Ibidem, art. 143.
11
Ibidem, art. 140.
12
Prin Tratatul de la Lisabona se stipulează că Uniunea Europeană se întemeiază pe valorile respectării demnităţii
umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor
persoanelor care aparţin minorităţilor.
13
Așa cum este stipulat și în preambul acesteia, ”Carta reafirmă, cu respectarea competențelor și sarcinilor Uniunii,
precum și a principiului subsidiarității, drepturile care rezultă în principal din tradițiile constituționale și din
obligațiile internaționale comune statelor membre, din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și
a libertăților fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Uniune și de către Consiliul Europei, precum și din
jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului.”
14
La solicitarea Parlamentului European.
15
Premiul Saharov se acordă începând cu anul 1989.
luptei și eforturilor depuse de persoane sau organizații, în scopul apărării drepturilor omului,
democrației, libertății de gândire și libertății de exprimare.
De asemenea, Parlamentului European îi revine rolul de a alege Ombudsmanul
European16, care are rolul de a examina plângerile cu privire la administrarea defectuoasă în
instituţiile şi organismele Uniunii Europene.

C. Atribuții bugetare
Parlamentul are și rol bugetar, acesta exercitând „puterile de deliberare şi de control care
îi sunt atribuite prin prezentul Tratat”17, având un rol activ în procesul de adoptare a bugetului
Uniunii.
De asemenea, acesta stabilește bugetul Uninii, alături de Consiliu și, totodată, aprobă
bugetul pe termen lung al U.E., așa-numitul „cadru financiar multianual”, o dată la șapte ani.
Practic, la nivel bugetar Tratatul de la Lisabona prevede că Parlamentul European şi Consiliul
vor stabili împreună cheltuielile, fapt care conduce către o situaţie de echilibru privind aprobarea
bugetului Uniunii Europene de către cele două instituţii. În cadrul acestui buget pe termen lung,
ultimul fiind stabilit pentru perioada 2014-2020, un procent majoritar revine conservării și
gestionării resurselor naturale, prin politica agricolă comună și dezvoltarea rurală (38,9%) și
coeziunii pentru creșterea și ocuparea forței de muncă, prin ocuparea forței de muncă, coeziunea
teritorială și cooperare (33,9%).
Prin urmare, competenţele Parlamentului European au fost extinse progresiv de la un tratat
la altul, cel mai nou, Tratatul de la Lisabona confirmând acest lucru prin acordarea unor
competenţe sporite la nivel legislativ, bugetar şi în materie de acorduri internaţionale, având
totodată un rol esențial în alegerea președintelui Comisiei Europene18 și în împărțirea puterii
bugetare și legislativă cu Consiliul Uniunii Europene.
De asemenea, Parlamentuul European are și un rol în desfășurarea politicilor de extindere,
de dezvoltare și ajutor umanitar ale Uniunii, fiind nevoie de acordul Parlamentului în ceea ce
privește încheierea de noi acorduri de aderare,19 precum și să aprobe majoritatea acordurilor
internaţionale încheiate de Uniunea Europeană.

SECȚIUNEA 3.
Consiliul European

Consiliul European reprezintă centrul politic al Uniumi Europene, influențând marile

orientări ale Uniunii. Consiliul European este o structură interguvernamentală, un forum
informal de dezbatere între șefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii, pe care
Tratatele C.E.C.O., C.E.E. şi C.E.E.A. nu au prevăzut-o.

16
A se vedea Elena Marinică, Promovarea și protecția drepturilor omului prin instituții de tip ”ombudsman”,
Revista Drepturile Omului nr. 1/2009, Editura I.R.D.O, Bucureşti, pp. 63-80
17
Art. 137 al Tratatului C.E.E..
18
Este nevoie de avizul conform al Parlamentului European.
19
Art. 49 din T.U.E. prevede că orice stat european care respectă valorile comune ale statelor membre și care se
angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii Europene.
 Consiliul European a fost creat cu ocazia reuniunii la nivel înalt de la Paris, din 1974,
pentru ca mai târziu să fie recunoscut ca instituție prin Actul Unic European, consolidat și
oficializat prin Tratatul de la Maastricht din 1992, pentru ca în 2009, urmare a modificărilor
introduse prin Tratatul de la Lisabona, să devină una dintre cele 7 instituții ale U.E.
Crearea Consiliului European a fost rezultatul unei îndelungate evoluţii defășurate într-un
context politic şi istoric în care se profilase ideea unui nou tip de cooperare între șefii de state
şi de guverne. Planurile prezentate în 1961 şi 1962 de Christian Fouchet concepeau reuniunea
şefilor de state şi de guverne ca organ decizional central, ceea ce ar fi însemnat că instituţiilor
comunitare, create prin Tratatul de la Paris şi respectiv Tratatele de la Roma, le-ar fi revenit un
rol secundar. Planurile Fouchet au fost respinse pe considerentul că rolul Comisiei s-ar diminua
şi astfel interesele statelor mici ar fi slab reprezentate. S-a dorit a se integra această instituție în
ordinea instituţională comunitară, în punctul 3 al Comunicatului final al Conferinţei la vârf de
la Paris fiind stipulat în mod explicit că şefii de guverne au decis să se întâlnească cu miniştri
afacerilor externe „de trei ori pe an şi ori de câte ori este necesar în Consiliul Comunităţii”,
punându-se astfel accentul pe dualitatea funcţiilor lor.
Actul Unic European, prin articolul 2 atribuie pentru prima dată o bază juridică
Consiliului European, impunând limita de două reuniuni pe an (din 1986 s-a derogat de la
această limită pe motivul gravităţii problemelor politice apărute), iar Tratatul asupra Uniunii
Europene (Maastricht), în art. D al Titlului II, evocă din nou Consiliul European şi îi menţine
locul plasat între ,,cornunitar’ şi ,,interguvernamentaľ’. Articolul 15 din tratatul menționat,
stabilește că această instituție ”oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării și îi definește
orientările și prioritățile politice generale. Acesta nu exercită funcții legislative.” Până la intrarea
în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European era prezidat de statul membru care
asigura pentru șase luni preşedinţia Uniunii Europene. O mare schimbare a intervenit prin
Tratatul de la Lisabona din 2007 care a pus capăt acestui sistem de rotație semestrială și a
instaurat funcția permanentă de președinte al Consiliului European ales pe o durata de doi ani
și jumătate, cu posibilitate de a fi reinnoită o singură dată. cu majoritate calificată.
Astfel, trecând prin varii consolidări, această instituție a evoluat permanent, dobândind un
statut și un rol formal, acela de a defini orientările politice generale ale U.E.. Alături de definirea
orientărilor și priorităților politice generale ale Uniunii, Consiliul identifică și temele generale care
trebuie tratate de Consiliul de miniștri și de Parlamentul European.
Pentru început, este esențial a se preciza că nu trebuie confundat Consiliul European cu
Consiliul (de Miniştri), distincţia fiind foarte clară din 1974 şi mai apoi consolidată prin art.2 al
Actului Unic. Cu atât mai gravă este confuzia cu organizația internațională a Consiliului
Europei, fondată în 1949 şi care reuneşte în prezent 47 de state membre.
Concret, în prezent, Consiliul European este organul de decizie politică la cel mai înalt
nivel din Uniunea Europeană, reunind șefi de stat sau de guvern ai statelor membre U.E., cărora
li se alătură președintele Consiliul European și președintele Comisiei Europene.
Și în prezent, Consiliul dispune de un președinte ales pentru o perioadă de doi ani și
jumătate, acest mandat putând fi reînnoit o dată, acesta fiind însărcinat să prezideze și să
modereze ședintele Consiliului European. De asemenea, președintele are rolul de a contribui la
realizarea coeziunii și consensului în cadrul Consiliului European și de a reprezenta Uniunea în
relațiile externe, în domenii ce decurg din politica externă și de securitate comună. Prin
activitatea sa nu trebuie să aducă atingere atribuțiibor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
Afaceri externe și Politica de securitate, care asigură la rândul său reprezentarea externă.
După fiecare reunuine a Consiliului European, Preșdintele Consiliului European trebuie
să prezinte un raport Parlamentului European; de asemenea, dacă este cazul, poate convoca
reuniuni extraordinare ale Consiliului European. Cu majoritate calificată poate fi revocat de
Consiliul European în cazul depășirii atribuțiilor sau dacă nu le poate exercita.
Consiliul European se reunește în baza Tratatului de la Lisabona, de cel puțin două ori la
fiecare șase luni, la convocarea Președintelui.
În privința votului, în cazul în care tratatele nu dispun altfel, Consiliul se pronunță prin
consens.
Există situații prevăzute în tratatele U.E., în care deciziile sunt adoptate în unanimitate
sau cu majoritate calificată. În situația în care se recurge la vot, nu participă nici președintele
Consiliului European, nici președintele Comisiei. Pentru probleme de procedură și adoptarea
Regulamentului de ordine interioară, votul este cu majoritate simplă. Fiecare membru al
Consiliului European poate vota pe baza de delegație doar pentru un singur alt membru.
În cazul unor decizii ce sunt luate urgent se poate vota prin corespondență, însă pentru
aceasta este nevoie de unanimitate.
Actele Consiliului European sunt susceptibile de a fi controlate de Curtea de Justiție a
Uniunii Europene, care se poate pronunta asupra legalității unui act adoptat de Consiliul
European atunci când a fost identificat un risc clar de violare gravă de către un stat membru a
anumitor valori.
De la crearea sa, Consiliul European a acoperit toate problemele de maximă importanţă,
a stabilit marile orientări pentru crearea Uniunii Economice şi Monetare, desăvârşirea pieţei
interioare ş.a. (ex. Sistemul Monetar European este una din marile sale realizări).
Consiliul European are și funcția de arbitru în soluționarea conflictelor statelor membre
referitoare la interesele naţionale, funcţia de arbitraj şi cea decizională devenind preponderente.
Totodată, Consiliul European s-a implicat şi în gestiunea comunitară şi a contribuit la
consolidarea, extinderea şi perfecţionarea procedurilor de cooperare.
Plasându-se la ora actuală în vârful cadrului instituţional, Consiliul European are meritul
de a acționa în mod dinamic oferind Uniunii Europene ,,impulsurile necesare dezvoltării şi
definirii orientărilor sale generale” (Declaraţia solemnă de la Stuttgart din 1983).

SECȚIUNEA 4.
Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri)

Cele patru instituţii comunitare create în scopul de a susţine îndeplinirea obiectivelor

înscrise în Tratatul de la Paris, care a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului,
includ și Consiliul Special de Miniştri, instituţie cu putere decizională. Prin Tratatul de la
Bruxelles, din februarie 1965, instituţia Consiliului de Miniştri a căpătat denumirea de Consiliu
al Comunităţilor Europene, devenind astfel un Consiliu Unic care se substituia celor trei consilii
anterioare. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht această instituţie şi-a schimbat
încă o dată denumirea în cea de Consiliu al Uniunii Europene.
 Consiliul Uniunii Europene este una din principalele instituţii ale Uniunii Europene
reprezintând centrul de greutate instituţional al Uniunii, considerată ca fiind organul principal
cu atribuţii în materie decizională. Este un organ în care reprezentanţii fiecărui stat adoptă acte
care îi angajează şi care sunt aplicabile fără a mai fi ratificate.
Consiliul este format din miniștri ai guvernelor naționale din statele U.E., fiind o instituție
interguvernamentală, reunind câte un ministru din fiecare stat membru, delegat în funcţie de
problemele înscrise pe ordinea de zi. (ex. afaceri externe, agricultură, finanţe, industrie, mediu
etc.). Prin Tratatul de la Maastricht s-a precizat că reprezentanţii statelor trebuie să fie abilitaţi
să angajeze guvernele statelor membre. În situaţia în care un membru al Consiliului nu poate
participa, acesta poate fi reprezentat de către un funcţionar naţional cu rang înalt, de
reprezentantul permanent20 sau de adjunctul acestuia, care nu au însă şi drept de vot.
Principalele structuri de lucru ale ale Consiliului sunt: Președinția, Comitetul
Reprezentanților Permanenți (COREPER) și Secretariatul General. Preşedinţia Consiliului este
asigurată prin rotație, de către membrii acestuia, la fiecare 6 luni, asigurându-se astfel o strictă
egalitate între toate cele 27 de state reprezentate. Preşedintele Consiliului nu are o autoritate
superioară celorlalţi membri, dar aceasta nu îl împiedică să aibă o influenţă reală asupra
conducerii lucrărilor comunitare (momentul şi ordinea luării cuvântului, timpul acordat fiecărui
ministru, timpul lăsat înaintea exprimării votului, efortul de a căuta eventuale compromisuri
etc.). În timpul unei preşedinţii, toate Consiliile, COREPER şi toate organele
interguvernamentale sunt prezidate de acelaşi stat. În unele situaţii, cum ar fi de pildă
conferinţele internaţionale sau negocierile cu alte entităţi exterioare Comunităţilor (ex. GATT),
preşedintele este cel care le reprezintă.
În ceea ce privește modalitatea de vot, tratatele încheiate prevăd că deliberările cer votul
cu majoritate simplă 21şi numai în câteva ipoteze mai rare este cerut votul cu majoritate
absolută. Practica votului cu majoritate simplă sau calificată s-a dezvoltat treptat de pe la
mijlocul anilor '80 şi a fost impulsionată prin Aranjamentul de la Luxemburg (29 ianuarie 1966)
pentru a pune capăt politicii „scaunului gol” practicată de Franţa în timpul preşedintelui de
Gaulle. Votul fiecărui stat membru este afectat de o anumită ponderare pentru a se ţine seamă
de greutatea demografică, economică sau politică. Astfel, ia sfârșit tradiţia consacrată în dreptul
internaţional privind regula egalităţii între statele suverane.
Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER) reprezintă un organ de lucru al
Consiliului, care are rolul de a pregăti lucrările Consiliului și exercitarea mandatelor care îi sunt
încredințate.
COREPER a luat naştere din Comisia de coordonare a Consiliului de Miniştri (COCOR)
din momentul în care Consiliul a avut de rezolvat dosare ce trebuiau pregătite temeinic în
vederea adoptării deciziilor cuvenite. Apăruse nevoia organizării unei structuri stabile,
permanente, care să aibă capacitatea să sprijine eficient activitatea Consiliului, să-i pregătească
reuniunile, să îndeplinească sarcinile pe care acesta i le încredinţează.
Temiul juridic care stă la baza înființării COREPER se regăsește în art. 151 din Tratatul
C.E.E. şi art. 121 din Tratatul C.E.E.A., în care se stipulează că prin Regulamentul intern al

20
Reprezentantul permanent este ambasadorul statului respectiv la Uniunea Europeană.
21
Votul majorităţii simple este prezentat ca modalitate de drept comun în Tratatul Comunităţii Europene şi este
solicitat doar în cazuri.
Consiliului se poate constitui un Comitet din care să facă parte reprezentanţi ai statelor membre.
COREPER a continuat activitatea COCOR, nu numai în ceea ce priveşte domeniul european, ci
şi în politica externă şi cooperarea internă precum şi în coordonarea altor comitete (ex.
Comitetul Monetar, Comitetul Politic, Comitetul Economic şi Financiar, Comitetul Agricol
Special, Comitetul de Coordonare). Art. 4 din Tratatul de fuziune reconfirmă existenţa şi
atribuţiile sale, iar Tratatul de la Maastricht a lărgit competenţele COREPER şi pentru politica
externă de securitate comună precum şi pentru afacerile interne şi judiciare. Tratatul a introdus
dispoziţiile art. 4 din Tratatul de fuziune, în cele trei Tratate constitutive.
Activitatea COREPER a început la 25 ianuarie 1958.
COREPER este un organ permanent, de natură diplomatică, format din reprezentanţi
statelor membre, care are misiunea nu numai de a pregăti şedinţele Consiliului, ci şi de a asigura
interimatul între acestea. COREPER este cel care uşurează luarea deciziilor în cadrul
Consiliului, pregătind proiectele de decizii, prezentând puncte de vedere, acordurile sau
neînţelegerile dintre membri şi, atunci când este cazul, propuneri de compromis. Acestea
constituie astfel temeiul negocierilor ce se poartă în cadrul Consiliului. Membrii COREPER
sunt desemnaţi de fiecare stat european pentru a-l reprezenta pe lângă Uniune, deci nu de
Consiliu. Ei au rang de ambasadori şi sunt asistaţi de către un reprezentant permanent adjunct
care conduce o reprezentanţă permanentă, compusă din diplomaţi din cadrul ministerelor de
afaceri externe ale ţărilor membre şi din funcţionari specializaţi trimişi de diferite ministere
naţionale.
Preşedinţia COREPER este asigurată de reprezentantul permanent al statului căruia îi
aparţine şi preşedinţia Consiliului. El fixează ordinea de zi, convoacă Comitetul şi conduce
dezbaterile. În îndeplinirea atribuţiilor sale, dispune de Secretariatul general al Consiliului.
Comisia Europeană, de regulă, este reprezentată la lucrările COREPER. Începând cu anul 1962,
Comitetul şi-a creat grupuri de lucru, permanente sau ad-hoc, a căror sarcină este de a studia
problemele înainte ca acestea să fie examinate în şedinţele plenare ale COREPER. Cu acelaşi
prilej, Comitetul s-a divizat în două părţi: COREPER I, care grupează reprezentanții adjuncţi
permanenţi, şi COREPER II, în care sunt reuniţi reprezentanţii permanenţi.
Secretariatul General al Consiliului asigură buna activitate a Consiliului, din punct de
vedere logisitic, fiind condus de un Secretar General numit de Consiliu. Activitatea sa se
desfășoară prin intermediul mai multor direcții generale, precum și printr-o direcție privind
chestiunile politice generale și relațiile interinstituționale. Astfel, contribuie la pregătirea
reuniunilor Consiliului, ale COREPER-ului și, nu în ultimul rând, acordă sprijin pentru buna
desfășurare și monitorizare a activității acestora.
Cu o mare influenţă asupra procesului decizional european, COREPER participă la
elaborarea de propuneri, dar nu are şi mandat de executare a acestora, acesta revenind Comisiei.
Prin Tratatul de la Lisabona se aduce o schimbare esenţială referitoare la procesul de
decizie; astfel votul cu majoritate calificată22 a fost extins la numeroase domenii de acţiune (ex.
cultura sau imigrarea), excepţie făcând cazurile în care tratatele prevăd o altă procedură (votul
în unanimitate). În plus, se urmăreşte ca, începând cu anul 2014, să se introducă votul cu dublă

22
Această nouă modalitatea de calcul va fi completată de un mecanism similar “compromisului de la Ioannina”şi
are ca scop principal să se permită unui număr mic de state membre să-şi poată manifesta opoziţia faţă de o decizie.
majoritate al statelor membre(55%) şi al populaţiei(65%) care să reflecte dubla legitimitate a
Uniunii Europene şi care să conducă la consolidarea transparenţei şi eficienţei.
Art. 145 din Tratatul C.E.E. reglementează competenţele Consiliului („în vederea
asigurării realizării obiectivelor fixate prin prezentul Tratat şi în condiţiile prevăzute de acesta,
Consiliul asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre şi dispune de
putere de decizie”), însă practica a completat aceste dispoziţii.
În ceea ce privește atribuțiile Consiliului, putem vorbi de:
• Atribuții decizionale,
• Atribuții de execuție,
• Atribuții de definire și coordonare.
Având în vedere că în domeniul legislativ competențele sunt împărțite între Consiliu,
Comisia Europeană și Parlamentul European, Consiliul exercită alături de Parlamentul
European o putere legislativă, prin adoptarea de legi ale Uniunii, obligatorii pentru statele
membre, cu consecințe directe asupra cetățenilor.
Prin Actul Unic s-a conferit Consiliului dreptul de a atribui Comisiei, în actele pe care le
adoptă, competenţe de execuţie, dar în același timp, şi Consiliul poate să-şi rezerve, în anumite
situaţii, asemenea competenţe. Rezultă astfel că acesta asigură nu numai competenţe legislative,
dar el poate intra şi în detaliile de execuţie. Când Consiliul acordă Comisiei o competenţă de
execuţie, această delegare de competenţe fiind numită „comitologie”23. Prin comitologie se
realizează participarea funcţionarilor naţionali la comitetele Comisiei atunci când acesteia i se
deleagă de către Consiliu competenţe pentru executarea anumitor politici comunitare.
Comitologia reprezintă prin urmare o practică instituţională prezentă numai în dreptul
comunitar care se inserează în relaţiile complexe şi uneori conflictuale dintre Comisie şi
Consiliu.
Orice act este preluat de Consiliu după propunerile formulate de Comisia Europeană şi
după avizul Parlamentului European sau, după caz, de Comitetul Economic şi Social.
Preşedintele Consiliului ia act de propunerea Comisiei şi convoacă un grup de lucru care
studiază propunerea şi întocmeşte un dosar pe care îl transmite Comitetului Reprezentanţilor
Permanenţi (COREPER). La reuniunile grupului asistă şi reprezentanţi calificaţi ai
Secretariatului General (organizat în Direcţii generale, specializate pe domenii). Sesiunile
Consiliului se desfăşoară la Bruxelles sau Luxemburg.
Odată cu Tratatul de la Lisabona, a fost reglementat și dreptul de inițiativă sl cetățenilor,
prin care Comisia Europeană este invitată să prezinte o propunere.
Potrivit Tratatului de la Lisabona, Consiliul adoptă cu majoritate simplă, majoritate
calificată sau în unanimitate (ex. modificarea tratatelor, aderarea unui nou stat, fiscalitate etc.),
în funcție de specificul domeniului în care se legiferează.
La început, sesiunile Consiliului nu erau publice, dar o decizie adoptată de Consiliul
European (în decembrie 1982, la Edinburgh) stipulează că unele dezbateri pot fi retransmise
prin intermediul televiziunii dacă aceasta s-a aprobat în unanimitate. S-a decis ca şi rezultatul
votului să urmeze aceeaşi practică. Dezbaterile din domeniile care nu țin de sfera legislativului

23
Numele vine de la faptul că în asemenea situaţii Comisia trebuie să consulte comitetele, care vor da avize în
cauză.
(ex. afacerile externe) nu sunt publice, însă se dă publicității un comunicat de presă și, totodată,
se ține și o conferință de presă pentru a aduce la cunoștiința opiniei publice cele discutate.
Lărgirea treptată a activităţii Comunităţilor a determinat Consiliul să se reunească în mai
multe formaţiuni pentru a delibera în anumite domenii: Afaceri Generale, Afaceri Externe,
Afacerile Economice şi Financiare (ECOFIN), Ocuparea forței de muncă, Politică socială,
Sănătate și Consumatori, Competitivitate (piața internă, industrie, cercetare și spațiu),
Transporturi, Telecomunicaţiilei și Energie, Agricultură şi Pescuit, Mediu, Educaţie, Tineret,
Cultură și Sport.
În concluzie, Consiliul are o importantă funcție legislativă, adoptând în codecizie cu
Parlamentul European o serie de acte normative (directive, regulamente, decizii) și, totodată,
adoptă alături de acesta bugetul Uniunii, contribuie la coordonarea politicilor statelor membre,
elaborează politica externă și de securitate comună și încheie acorduri internaționale în numele
Uniunii Europene.
Important de menționat este că, pentru 6 luni, începând cu 1 ianuarie 2019, România a
preluat pentru prima dată, Președinția Consiliul Uniunii Europene, în calitatea sa de stat membru
U.E.. Considerată a fi o prioritate națională, Președinția a plasat România în mijlocul procesului
decizional european, determinând statul român să consolideze cooperarea cu statele membre ale
U.E., să transmită celorlalte state membre și chiar U.E. viziunea sa în privința viitorului
european, dar și să își îmbunătățească capacitatea administrativă pentru a exercita acest mandat
în bune condiții. Președinția Consiliul Uniunii Europene a implicat provocări majore pentru
România, cum ar fi organizarea alegerilor pentru Parlamentul European, efectele Brexit-ului
asupra U.E., dar și Cadrul financiar multi-anual post 2020, provocări cărora statul român a fost
nevoit să le răspundă în mod eficient, în virtutea valorilor care stau la baza construcției
europene.