INVOCAREA SFÂNTULUI DUH ÎN TAINELE BISERICII

[…] din plinătatea Lui noi toţi am luat

şi har peste har (Ioan 1, 16).

Teologia ortodoxă mărturiseşte că unitatea Bisericii este posibilă doar în Hristos,

avându-L pe El ca model în chipul unirii ipostatice.1 Prin învăţătura sa Biserica Ortodoxă
precizează că mântuirea nu se finalizează în moartea lui Hristos pe cruce, ci în unirea lui
Hristos cel răstignit şi înviat şi cu oamenii ce cred în El, pentru ca şi ei să poată muri
păcatului şi învia. Totodată cu aceasta ea acordă Tainelor un loc important în iconomia
mântuirii ca mijloace prin care se realizează unirea oamenilor cu Hristos. În tradiţia liturgică
spirituală- ortodoxă orice rugăciune, orice Taină, orice laudă bisericească sau slujbă începe cu
invocarea Sfântului Duh, care nu este o simplă chestiune de ritual, ci se referă la însuşi natura
şi scopul cultului creştin. Întreg cultul creştin ortodox reprezintă tradiţia vie a Bisericii 2, adică
viaţa ei religioasă în necontenită trăire şi mişcare sub călăuzirea Sfântului Duh. În
spiritualitatea ortodoxă, vocaţia şi misiunea Bisericii de a sfinţi şi mântui se identifică cu
însăşi rugăciunea ei continuă. Unul din adevărurile fundamentale ale teologiei ortodoxe si ale
eclesiologiei sale este acela că nici un credincios nu ajunge hristofor, dacă nu devine şi
pnevmatofor3. Prin Duhul Sfânt pătrunde în inimi Însuşi Hristos, al cărui trup a fost
transfigurat în mod culminant prin Duhul4. Mediul în care credincioşii devin purtători de Duh
Sfânt este Biserica, Trupul tainic al lui Hristos, în care Domnul este prezent până la sfârşitul
veacurilor (Matei 28,20). De asemenea, în Biserică se continuă Cincizecimea, pentru că în ea
lucrează continu Duhul Sfânt în noi şi cu noi5. Harul mântuitor, sălăşluit şi împrospătat mereu
în ea de Duhul, izvorăşte din puterea lui Hristos, şi îşi marchează prin Biserică, prezenţa Sa în

1
Lect. Cristinel Ioja, Tainele Bisericii, expresie a relaţiei interioare dintre apofatic şi catafatic, cuvânt şi taină,
în “Altarul Banatului”, XVIII (2007), nr, 1-3, p. 65.
2
Tainele sunt înfăţişate în iconografia creştină prin simboluri corespunzătoare. Sfintele Taine sunt închipuite
prin îngeri care poartă îmbrăcăminte de culoare diferită. Botezul este închipuit printr-o haină albă, Mirul (la
apuseni confirmaţiunea) printr-o haină de culoare galbenă, Euharistia prin hainele verzi, Maslul prin veşmânt
negru, Cununia prin veşmânt azur. (Preot Victor Aga, Dicţionar enciclopedic (cu istorii, tradiţii, legende,
folclor), Timişoara, Institut de arte grafice „Atheneu”, 1935, p. 325).
3
Prot. Dr. Ioan Bude, Simbolismul biblic al Sfintelor Taine şi sensurile lor duhoviniceşti în Noul Testament, în
“Altarul Banatului”, XIX (2008), nr. 1-3, p. 9.
4
Cf. Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, volumul II, Ediţia a III-a, Bucureşti,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003, p. 203.
5
Idem, Părintele Dumitru Stăniloae spune că putem prăznui în fiecare zi atât Cincizecimea cât şi Învierea,
pentru că în fiecare zi e atât Duhul Sfânt cât şi Domnul înviat cu noi, p. 204.
1
istorie. Prin Duhul, sufletele noastre pătrund în Dumnezeu, prin El ne împărtăşim de darurile
lui Dumnezeu şi de înţelepciunea celor duhovniceşti (I Corinteni 2, 12-13).
Cu ajutorul Duhului, noi experiem darurile lui Dumnezeu în Biserică, dar nu ca pe
ceva abstract, ci ca pe ceva foarte intim, tainic, concret legat de fiinţa noastră, ca pe nişte
realităţi duhovniceşti suprafireşti, care ne ajută să parcurgem astăzi drumul parcurs de Hristos
odinioară. Acest lucru se întâmplă prin Sfintele Taine, lucrări sfinte văzute, în care Duhul
Sfânt revarsă o putere supranaturală, care-şi are izvorul în puterea lui Hristos. Sfintele Taine
nu sunt nişte acte magice capabile să ofere efecte neaşteptate prin rostirea unor formule, ci ele
reprezintă însăşi prezenţa activă a lui Hristos în noi6. Hristos este Cel ce lucrează prin
mijlocirea Tainelor în fiecare din noi, Se face, pe rând, Creator în Taina Botezului, Antrenor
în Taina Mirungerii şi împreună-Luptător în Taina Euharistiei. Toate Tainele comunică
acelaşi Duh, aceeaşi energie dumnezeiască a lui Hristos cel înviat şi proslăvit ca om, dar nu
toate la fel, ci în mod diferit din bogăţia fără sfârşit a vieţii dumnezeieşti din sânul Prea
Sfintei Treimi.
De aceea Sfintele Taine sunt mijloace alese din creaţie de Mântuitorul Hristos, prin
care ne vin râurile de viaţă veşnică din Trupul Său cel răstignit şi înviat (darul cel mai mare
al lui Dumnezeu pentru noi). Important este faptul că în centrul oricărei Taine se află lucrarea
Cincizecimii ei proprii7, se săvârşeşte o epicleză, adică o invocare a Duhului şi în baza
acesteia, prin fiecare Taină, se primeşte o energie a Duhului de către credincios. Dar
invocarea aceasta este a Bisericii în întregime şi harul Duhului Sfânt se pogoară peste cel ce
primeşte o Taină, pentru că vrea să devină membru al Bisericii, sau să crească în Biserică.
Părintele Profesor Boris Bobrinskoy spune că invocarea Sfântului Duh este o scurtă
rugăciune, cu structură fixă dată de Hristos sau de Biserică şi folosită numai pentru lucrarea
de sfinţire a Duhului Sfânt credincioşilor8. Rolul acestei rugăciuni este prefacerea materiei
Sfintelor Taine, ceea ce evidenţiază că între ceea ce este sacru (lucrarea Duhului Sfânt) şi
suportul său material se efectuează o legătură. Prin invocarea Sfântului Duh, pâinea şi vinul
nu conţin trupul şi sângele lui Hristos, ci sunt realmente Trupul şi Sângele Său, într-un chip
tainic. Celelalte mijloace materiale ca untdelemnul, apa, devin elemente sfinte, în momentul
când ele se desăvârşesc prin Duhul Sfânt. Chemarea Sfântului Duh este centrul pnevmatic al
Tainelor pentru că prin ea se operează o îndoită prefacere: a elementelor în elemente umplute
de har divin, iar a credinciosului în trupul Împăratului, cum afirma Sfântul Nicolae Cabasila9.

6
Nicolae Răzvan Stan, Viaţa în Hristos şi cu Hristos, în “Altarul Banatului”, XIII (2002), nr. 7-9, p. 88.
7
Paul Evdokimov, Ortodoxia, (traducere din limba franceză de Dr. Irineu Ioan Popa – Arhiereu Vicar),
Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996, p.270.
8
Pr. Profesor Boris Bobrinkoy, Împartaşirea Duhului Sfânt, p.5.
9
Sfântul Nicolae Cabasila, op. cit., p. 113.
2
Această transformare nu este un act tehnic din partea puterii divine; ea devine act conştient,
pătrunde în mişcarea minţii şi astfel trece în actul voluntar, determinând o mişcare unică şi
simultană a harului şi a efortului nostru personal. Prin puterea sfinţitoare10 şi unificatoare
Duhul Sfânt este Cel ce uneşte pe oameni cu Hristos în Biserică.
Dacă sfinţenia este o categorie divină, în raport cu credinciosul, ea devine şi o
categorie împropriată de credinciosul care primeşte harul divin, pentru că harul este chemat şi
se revarsă asupra unei persoane în mod nominal. De aceea, harul Duhului Sfânt este o putere
care lucrează într-o anumită persoană (N), într-un moment legat de acea persoană şi pentru un
scop bine definit al acesteia. Astfel harul Tainei înseamnă începutul lucrării Duhului în om11,
lucrare care care îl transformă cu timpul în întregime dacă colaborează cu El.
Prin Taine se lucrează desăvârşirea personală a subiectului, care poartă un nume, iar
numele arată unicitatea fiinţei sale în existenţă şi creşterea acestei personalităţi pentru
Împărăţia lui Dumnezeu. Lucrările permanente ale Tainelor efectuează o integrare şi
reintegrare permanantă în dumnezeire, în special prin Taina Euharistiei, inima tuturor
Tainelor.

IV. 2. TAINA BOTEZULUI – NAŞTEREA DIN APǍ ŞI DIN DUH

“[...] De nu se va naşte cineva din apă şi din

Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui
Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este;
şi ce este născut din Duh, duh este”. (Ioan
3,5-6)

Taina Sfântului Botez este uşa sau poarta prin care se intră în Biserică şi condiţia sine
qua non pentru primirea celorlalte Sfinte Taine12. Actul Botezului constă în întreita
scufundare a primitorului în apă însoţită de formula Botezului rostită de către preot: “Se
botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Caracterul de declaraţie şi de constatare credincioasă a
expresiei: “Se botează...”, sau ale celor întâlnite în celelalte Taine (“Se cunună...”, “Se

10
Claiton Jefford, Reading the Apostolic Fathers, An introduction, Hendricson Publishers, Massachusetts, 1996,
p. 8, apud Preot Ioan Ciprian Cândea, Învăţătura despre Sfântul Duh în concepţia Sfinţilor Părinţi din secolele
al II-lea şi al III-lea, în “Altarul Banatului”, XX (2009), nr. 1-3, p. 67.
11
Preot Marius Florescu, op. cit., p. 124. Duhul Sfânt prelungeşte prin Biserică, prin Sfintele Taine, întruparea
lui Hristos Domnul, îndumnezeind fiecare mădular al Trupului, după chipul lui Hristos.
12
Preot Ioan Mihălcescu ( Mitropolitul Irineu) , Dogmatica iubirii, Colecţia “Clasici ai teologiei româneşti”,
1998, (textul de faţă reproduce lucrarea Dogma soteriologică, Bucureşti 1926), coordonată de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Popescu, p. 103.
3
împărtăşeşte...”) arată pe de o parte că Taina sesăvârşeşte vizibil prin actul şi cuvântul
preotului, dar invizibil prin lucrarea lui Hristos13. Botezul este începutul Tainelor, este
botezul în moartea Domnului pentru părtăşie de învierea Lui. Taina Botezului ne naşte pentru
viaţa întru Hristos, este baia naşterii celei de a doua şi “începutul vieţuirii noastre în
Hristos”14. Botezul înseamnă “naştere din nou”, “Taina renaşterii noastre duhovniceşti”,
“haină nouă”, pentru că noul botezat s-a îmbrăcat întru Hristos, după cuvintele Sfântului
Apostol Pavel: “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Galateni 3, 27).
Din Botez, omul iese ca o existenţă cu totul nouă. Nu se înnoieşte numai într-o
privinţă, ci însăşi existenţa lui e alta. Sfântul Nicolae Cabasila remarcă faptul că “a primi
Botezul înseamnă să te naşti întru Hristos, să începi o viaţă nouă sau să fii adus la viaţă din
nimic15. Creştinul ieşit din apa Botezului este ca un nou născut, dar în alt plan: în planul vieţii
comune cu Hristos, plină de virtuţile pnevmatizării16. Existenţa lui are acum o altă temelie şi
o altă mişcare, în sensul că are loc o Cincizecime personală a omului, o trecere de la viaţa cea
veche la cea nouă - epifanie a Împărăţie lui Dumnezeu17.
Ceea ce este important este faptul că cel botezat rămâne totodată acelaşi subiect.
Botezul nu produce naşterea unui om care n-a mai fost, ci naşterea din nou a aceluiaşi (Tit
3,5), adică a unui om care a existat şi înainte. Dar, pentru ca omul născut a doua oară să nu se
adauge celui dinainte, trebuie ca omul cel vechi să moară. Naşterea lui din nou urmează
morţii omului născut înainte din trup. Prin Botez, adică prin scufundarea omului în apă în
numele Sfintei Treimi, se produce moartea omului vechi şi renaşterea lui la viaţa adevărată a
lui Hristos. Odată cu aceasta, omul se spală de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele
săvârşite mai înainte şi se imprimă chipul lui Hristos în el. Prin aceasta, omul, unindu-se cu
Hristos, este introdus în Biserică. Dar, toate aceste efecte se cuprind unele în altele sau sunt
aspecte ale unuia şi aceluiaşi efect cuprinzător, încât nu se poate vorbi de unul fără să se
vorbească şi de celelalte.
Prin cei botezaţi sau recreaţi de Duhul Sfânt, după chipul lui Hristos, mort şi înviat,
Biserica însăşi creşte şi se înnoieşte ca o comunitate a celor înviaţi sau renăscuţi spre viaţa
veşnică. De aceea, se roagă preotul la Botez: “Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, care prin
spălarea botezului dai strălucire cerească celor botezaţi; Cel ce a doua oară ai născut pe robul

13
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III, ediţia a III-a, Bucureşti,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, p. 40.
14
Sfântul Nicolae Cabasila, op.cit., p. 53.
15
Ibidem.
16
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III , p. 41.
17
Cf. Alexander Schmemann, Din apă şi din duh un studiu liturgic al Botezului, (traducere din limba engleză şi
prefaţă de Alexandru Mihăilă), Bucureşti, Editura Sofia, 2009, p. 16.
4
tău acesta nou luminat prin apă şi prin Duh şi i-ai dăruit lui iertarea păcatelor celor de voie şi
a celor fără de voie, pune peste dânsul mâna Ta cea puternică şi-l păzeşte pe el cu puterea
bunătăţii Tale. Fereşte-i arvuna nefurată şi-l învredniceşte pe dânsul de viaţa de veci şi de
cele bineplăcute Ţie...”18.
De altfel, toate actele premergătoare pentru marele dar al Sfântului Botez, au un
singur scop pentru cel ce se va boteza: “Şi-l umple pe el de puterea Sfântului Duh, spre unirea
cu Hristos, ca să nu mai fie el de acum fiu al trupului, ci fiu al împărăţiei Tale” 19. Puterea
Duhului Sfânt este necesară pentru unirea credinciosului cu Hristos-Dumnezeu, pentru că
sensul tainic al mântuirii constă chiar în această unire. Unirea este integrală: trup şi suflet,
pentru că sfinţirea nu se efectuează numai asupra trupului, ci şi asupra sufletului- asupra
întregii fiinţe, în mod ontologic, pentru renaşterea lui spirituală şi morală. Credinciosul se
integrează în Biserică în Hristos ca persoană unică, integrală.
Chemarea Sfântului Duh se face încă la sfinţirea apei Botezului. După ce preotul se
roagă către milostivul Dumnezeu: “Stăpâne... trimite mie putere de sus şi mă întăreşte spre
slujba acestei Taine mari şi cereşti”20, afundă mâna în apă, cum precizează rânduiala Tainei,
face semnul crucii, de trei ori, zicând de fiecare dată: “Tu Însuţi dar, iubitorule de oameni,
Împărate, vino şi acum cu pogorârea Sfântului Tău Duh şi sfinţeşte apa aceasta” (de trei ori).
“Şi-i dă ei harul izbăvirii, binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe ea izvor de nestricăciune, har de
sfinţenie...”21. Apoi, preotul invocă venirea lui Hristos în apa sfinţită, zicând: “Arată-te,
Doamne, în apa aceasta şi dă acestuia ce se botează să se schimbe prin ea... să se facă părtaş
învierii Tale şi păzind darul Sfântului Tău Duh şi sporind aşezământul harului... să se numere
cu cei întâi-născuţi înscrişi în cer, întru Tine, Dumnezeul şi Domnul nostru Iisus Hristos”22.
Chemarea Sfântului Duh pentru sfinţirea apei, prin semnul Sfintei Cruci, ne arată că
în fiecare Taină este prezent Hristos prin Sfântul Duh, că lucrările lor sunt neîmpărţite şi
nedespărţite. Actul naşterii din nou se face prin apă şi prin Duh. De aceea, Sfântul Ioan
Damaschin scrie că: “Mântuitorul ne-a dat poruncă să renaştem prin apă şi prin Duh,
deoarece prin rugăciune şi prin invocare, Sfântul Duh coboară asupra apei. Dar pentru că
omul este dublu, din suflet şi din trup, ne-a dat dublă şi curăţirea, prin apă şi prin Duh. Duhul,
pe de o parte, reînnoieşte în noi starea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar apa, pe

18
Molitfenic, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1998, p. 36.
19
Ibidem, p. 34.
20
Ibidem, p. 28.
21
Ibidem, p. 30.
22
Ibidem, pp. 30- 31.
5
de altă parte, curăţeşte, prin harul Duhului, trupul de păcat şi-l eliberează de stricăciune. Apa
împlineşte icoana morţii, iar Duhul dă arvuna vieţii”23.
Duhul Sfânt imprimă apei, la Botez, o pecete şi o sfinţenie, care o face deosebită de
apa obişnuită; această pecete creează o nouă relaţie între omul botezat şi Biserică, prin
caracterul indelebil pe care această Taină îl imprimă celui botezat şi prin faptul că această
pecete reînnoieşte chipul lui Dumnezeu în sufletul renăscut. “Nu vă imaginaţi – zice Sfântul
Chiril al Ierusalimului – ca scăldătoarea să fie umplută de o apă obişnuită, ci gândiţi-vă mai
degrabă la harul spiritual care este dat cu apa. După cum darurile oferite pe altarele păgâne
sunt prin ele însele o materie obişnuită, deşi ele dobândesc un rol datorită invocării făcute
deasupra lor, la fel, dar invers, apa obişnuită a scăldătorii dobândeşte puterea de a sfinţi,
pentru că ea primeşte invocarea Duhului Sfânt, a lui Hristos şi a Tatălui”24.
Duhul dăruieşte, aşadar, apei Botezului o putere şi o fecunditate nouă. Dar, mai ales,
Botezul reactualizează pentru noi, evenimentul morţii şi învierii lui Hristos: “Au nu ştiţi că
toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat
cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui,
aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 3-4). Duhul Sfânt şterge întinăciunea
păcatului originar şi, eventual, a păcatelor personale şi imprimă celui botezat, puterea
biruinţei lui Hristos peste păcate. Prin Duhul, noi “am fost altoiţi” în moartea şi învierea
Domnului în apa Botezului (Romani 6, 5).
Dacă apa simboliza raporturile lui Dumnezeu cu poporul în istorie, fiind uneori
semnul morţii şi al distrugerii (Facerea 7, 18-23), cel mai adesea, apa este semnul vieţii care
apărea, a unei lumi noi şi a unui popor care se năştea spre libertate şi o nouă existenţă (Iosua
3, 14-17). Sfârşitul sau desăvârşirea istoriei însăşi este semnificată prin “râul şi apa vieţii,
limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” (Apocalipsa
22, 1), râu care va fecunda pământul, inundându-l. Astfel, simbolismului apei care reprezintă
forţele morţii îi corespunde simbolismul apei care fecundează pământul. De aceea, în ritualul
Botezului, apa evocă această bogăţie a darurilor Duhului Sfânt, care vrea să transforme omul
închis în el însuşi – într-un om deschis lui Dumnezeu şi sfinţeniei. Viaţa celui botezat este
însufleţită şi întărită în sfinţenie de puterea Duhului Sfânt şi ea izvorăşte din puterea Învierii
lui Hristos, cea biruitoare peste moarte.
Făcându-se în numele Sfintei Treimi, cu invocarea fiecărei Persoane divine, odată cu
cele trei scufundări în apa baptismală, Botezul reînnoieşte chipul lui Dumnezeu în om prin

23
Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 188.
24
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, III, 3, (traducere din limba greacă şi note de Preotul Profesor
Dumitru Fecioru), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003, p.
39.
6
lucrarea fiecărei persoane divine şi a tuturor la un loc, pentru a reaşeza omul prin Duhul Sfânt
în comuniunea de viaţă a Treimii. Pronunţarea separată a numelui fiecărei persoane a Sfintei
Treimi se arată că în acel moment se efectuează o rezidire a omului. Tatăl Atotcreatorul
zideşte din nou făptura umană, după chipul Fiului Său25. Fiul lucrează mântuirea din păcat; El
a luat chipul nostru omenesc, fără de păcat, ca, la rândul nostru, noi să luăm chipul Său
ceresc. Sfântul Duh îi insuflă din nou acestei fiinţe umane harul Său, adică suflarea de viaţă,
căci El este “Dătătorul de viaţă”.
Rolul Sfântului Duh este mai mult decât evident în întreaga rânduială a Botezului.
Lucrarea Lui este esenţială pentru că El face din Botez “o adevărată renaştere care cere
intervenţia Principiului sfinţitor în persoană. El face din apa Botezului vehicul al energiei
dumnezeieşti, semnul sensibil al puterii Sale viu făcătoare, creatoare a vieţii celei noi; această
putere pătrunde în viaţa noastră şi o transformă. Baia Botezului, devine “sân al înfierii”, căci
ea Îi restituie Tatălui fiul”26.
Aşadar, în Taina Botezului se pune sămânţa sfinţeniei. În celelalte Sfinte Taine, harul
duce la împlinirea duhovnicească, adică la desăvârşirea progresivă a sufletului creştinului.
Dar ceea ce este mai important, este faptul că numele lui Dumnezeu şi numele ipostaselor
Sfintei Treimi, atunci când sunt pronunţate, devin operante în cel ce se botează. În acest
moment, energia divină este asumată, prin cuvânt şi prin mijlocirea materiei, ea însăşi
transfigurată prin lucrarea Duhului. Moartea omului vechi, învierea unei făpturi noi pentru
Împărăţie, iată sensul tainic al Botezului. Pentru că uşa Tainelor ni se deschide ca să trecem
prin ce a trecut Mântuitorul Hristos, să suferim cu El, să murim şi să înviem cu El, după cum
remarca şi Sfântul Nicolae Cabasila27.
Prin Taina Botezului se săvârşeşte prima treaptă a transcenderii adevărate a omului
spre semenii săi, sau unirea cu ei prin comunicarea frăţească în Biserică ca trup tainic şi viu.
Astfel, în Botez are loc o renaştere a omului prin Duhul Sfânt, o înfiere prin har ca fiu al
Tatălui, unit cu Hristos, ca frate al Lui. Această înfiere prin har este întărită prin ungerea cu
Sfântul şi Marele Mir. Astfel. cel botezat devine membru al Bisericii, cetăţean al Raiului cu
drepturi şi îndatoriri în cadrul societăţii religioase creştine. În această calitate, de mădular al
lui Hristos, şi numai în această calitate, el poate primi şi celelalte Sfinte Taine şi ierurgii ale
Bisericii.

25
Scopul Botezului este definit prin această invocare: “Şi fă să ia chip Hristosul Tău în aceasta ce se va naşte
din nou prin a mea nevrednicie – zice preotul – şi-l zideşte pe dânsul pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor Tăi”
(Molitfelnic, p. 28-29).
26
Paul Evdokimov, Prezenţa Duhului Sfânt în Tradiţia Ortodoxă, p. 117.
27
Sfântul Nicolae Cabasila, op.cit., p. 89.
7
IV.3 TAINA MIRUNGERII – ÎMPǍRTǍŞIREA REALǍ DIN DARURILE
SFÂNTULUI DUH
“Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi,
în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu,
Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna
Duhului, în inimile noastre” (II Corinteni 1, 21-
22).

Taina Mirungerii este atât de strâns legată de Taina Botezului, încât s-ar putea
spune că formează împreună un singur tot cu două părţi distincte. Ea este un fel de continuare
a Botezului, ambele Taine fiind cuprinse în aceeaşi rânduială cultică. Unirea celor două Taine
este foarte veche (Canonul 48 al Sinodului de la Laodiceea). “Doctrina patristică despre
sensul acestei legături este foarte clară: botezul reîntipăreşte chipul dumnezeiesc întunecat
prin păcat, iar ungerea cu Sfântul şi Marele Mir îi redă asemănarea cu Dumnezeu” 28. Ungerea
cu Sfântul Mir sau mirungerea este Taina prin care noul botezat, îndată după Botez, primeşte
harul Sfântului Duh spre a se întări şi spori în noua viaţă dobândită prin Botez29. Ca urmare a
sălăşluirii lui Hristos la Botez în cei botezaţi, cei miruiţi se împărtăşesc de ungerea cu Duhul
Sfânt, în scopul întăririi lor în viaţa cea nouă, al pecetluirii lor în aceasta30. Mărturie despre
acest lucru ne dă încă de la începutul Bisericii, Sfântul Apostol Pavel care zice: “Iar Cel ce ne
întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi
pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (II Corinteni 1, 21-22). Mărturia
lui se adaugă la aceea a Sfântului Apostol Petru: “Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi
în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt
(Fapte 2, 38) şi la cea din Faptele Apostolilor, unde se spune că Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan,
trimişi de toţi Apostolii din Ierusalim, şi-au pus mâinile peste cei botezaţi de diaconul Filip,
“şi ei luau Duhul Sfânt” (Fapte 8, 15-17). Raportul dintre efectele acestei Taine şi cele ale
Botezului este asemănător celui dintre creşterea trupească şi naştere. Căci precum noul născut
are nevoie de o îngrijire deosebită pentru a creşte, tot aşa şi noul născut duhovniceşte are
nevoie de întărire prin energii noi, spre a creşte în noua viaţă pe care a dobândit-o prin Botez.
“Dacă în apă ne cufundăm ca în mormântul lui Hristos, la ieşirea din ea ni se deschid
cerurile sensibilităţii pnevmatice ale unirii cu Hristos, ale voinţei sfinte şi ale cunoaşterii
supreme, faguri lucraţi de albinele harului în care se va depune mierea îndumnezeirii. Pecetea

28
Paul Evdokimov, Ortodoxia, p. 301.
29
Preot Profesor Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantrocrator, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005, p. 321.
30
Pr. Prof. Sorin Cosma, Cuvânt de învăţătură despre Taina Sfântului Mir, în “Mitropolia Banatului”, XXXIII
(1983), nr. 5-6, p. 335.
8
Sfântului Duh primită prin ungerea Sfântului Mir dă noului botezat posibilitatea să participe
la viaţa de har a Bisericii, de aceea Mirungerea este considerată o Cincizecime actualizată”.
Şi Serghei Bulgakov apreciază că: “Mirungerea, care se îndeplineşte cu aceste cuvinte:
Pecetea Darului Sfântului Duh, corespunde unei Cincizecimi individuale în viaţa fiecărui
creştin. Fiecare creştin primeşte darul Sfântului Duh, care-i este propriu; el primeşte din nou
slava inerentă sufletului şi trupului primului Adam, slavă pierdută prin păcat (Romani 3, 23),
precum şi germenele transfigurării şi al Învierii”31.
Credinciosul, care a primit prin Botez noua existenţă în Hristos, îşi găseşte noua
mişcare şi acţiune a existenţei după Hristos în Taina Mirungerii. Peste “pământul cel bun” al
trupului care a îmbrăcat pe Hristos prin Botez, se revarsă ploaia cerească a darurilor Duhului
Sfânt. Acelaşi Duh pe care L-a primit Hristos la Botez se împărtăşeşte celui botezat, acesta
fiind “îmbrăcat cu putere de sus” (Fapte 1, 8). Izvorul de apă vie care curge spre viaţa
veşnică” despre care Hristos vorbeşte femeii samarinence (Ioan 4, 14) este Sfântul Duh pe
care-l vor primi cei ce vor crede în El. Învăţătura de credinţă ortodoxă face o analogie între
venirea Duhului Sfânt asupra apostolilor la Cincizecime şi conferirea darurilor Duhului celor
botezaţi prin Taina Mirungerii: “După cum Duhul Sfânt S-a pogorât asupra apostolilor în
chip de foc şi a revărsat asupra lor darurile sale, tot aşa şi în momentul în care preotul unge
cu Sfântul Mir pe cel botezat, se revarsă asupra lui darurile Sfântului Duh”32.
Necesitatea Tainei Mirungerii este arătată clar de Sfântul Nicolae Cabasila, care
menţionează că prin Taina Mirungerii se pun în lucrare puterile date omului prin Botez. “Este
lucru firesc ca înnoirea în duh şi reînvierea prin Botez să pună în lucrare, cum am văzut,
puteri şi lucrări lăuntrice înrudite. Dar cel care le trezeşte la viaţă este Sfântul Mir. El este cel
ce pune în lucrare una sau alta din puterile duhovniceşti sau chiar mai multe deodată, după
cât e de simţitor sufletul la lucrarea Tainei. Ungerea cu Sfântul Mir aduce aceleaşi roade în
cei botezaţi ca şi punerea mâinilor Apostolilor peste cei botezaţi de ei, căci prin punerea
mâinilor Apostolilor, spune Sfânta Scriptură (Fapte 8, 38; 10, 47-48) Duhul Sfânt Se pogora
peste cei de curând botezaţi. Tot aşa coboară şi azi Mângâietorul peste cei ce se ung cu Mir
Sfânt”33.
Cu Taina Mirungerii se realizează un nou pas în încorporarea omului în Hristos, ca
mădular al Trupului Său tainic. Prin Mirungere începe epifania sau arătarea lui Hristos în
comportarea omului botezat, sau a luminii Duhului lui Hristos asupra fiinţei lui, arătându-l ca
un chip activ al lui Hristos şi ca un locaş viu al Lui, întrucât îl ajută să actualizeze chipul Lui

31
Serghei Bulgakov, Ortodoxia, p. 128.
32
Învăţătură de credinţă ortodoxă, (carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei), Editura Doxologia 2009, p. 151.
33
Sfântul Nicolae Cabasila, op.cit., p. 101.
9
imprimat în el la Botez34. Astfel, s-ar putea spune că prin Mirungere ni se face arătat faptul că
nu numai cu puterile noastre vom actualiza darurile primite la Botez, ci cu ajutorul Duhului.
Acest ajutor începe imediat după Botez. Fără această lucrare de ajutorare a Duhului, cu greu
am putea actualiza darurile Botezului sau nu le-am putea deloc; fără comunicarea continuă a
Duhului cu noi, începută prin Taina Sfântului Mir, greu am putea să dezvoltăm viaţa noastră
în Dumnezeu.
Aşadar, harul Sfântului Duh primit prin Taina Mirungerii este necesar creşterii şi
desăvârşirii moral spirituale a celui renăscut prin Botez, fapt pentru care unii Părinţi
bisericeşti, ca de exemplu Sfântul Chiril al Ierusalimului, spun că abia după primirea Tainei
Mirungerii, noul botezat e vrednic să poarte numele de creştin. Iată cuvintele Sfântului Chiril
al Ierusalimului: “După ce aţi fost învredniciţi de ungerea cu Sfântul Mir, vă numiţi creştini;
acum renaşterea voastră este întărită şi de numele ce-l purtaţi. Într-adevăr, înainte de a fi
învredniciţi de acest har, propriu-zis nu eraţi vrednici de acest nume, ci eraţi doar pe cale de a
ajunge creştini”35Ceea ce spune Sfântul Chiril al Ierusalimului se explică prin faptul că
Botezul nu era privit şi practicat în Biserica primară ca o Taină separată de Taina Mirului,
cum s-a petrecut mai târziu în Occident. Pe de altă parte, în afirmaţia Sfântului Chiril se
subliniază că prin Taina Mirungerii credinciosul devine si el un alt Hristos, asemenea lui
Hristos, Care înseamnă Unsul. Deci devine şi el un uns, sau un creştin.
Referitor la Mirungere, remarcăm faptul că în Ortodoxie această Taină constă din
două parţi, dar cu un scop unic. Prima parte este constituită din sfinţirea Mirului, care se face
de Sinodul ierarhilor în Joia Mare, iar a doua în ungerea cu Sfântul Mir de către preot de
fiecare dată după săvârşirea Botezului. În ambele cazuri întâlnim lucrarea şi invocarea
Duhului Sfânt.

a) INVOCAREA DHULUI SFÂNT LA SFINŢIREA MIRULUI

Sfinţirea Mirului şi Mirungerea propriu-zisă simbolizează punerea mâinilor

Apostolilor peste cei botezaţi, care confirmă calitatea de creştini (adică unşi) de Duhul Sfânt
cu puterea şi lucrarea Lui proprie, aşa cum a fost uns şi Hristos. Cu privire la acest act
înălţător şi sfinţitor trebuie să precizăm că în Joia Mare are loc slujba sfinţirii Sfântului Mare
Mir, compus din ulei şi mirodenii; rugăciunea rostită pentru sfinţirea acestui amestec este
analogă epiclezei euharistice. După Sfântul Chiril al Ierusalimului, “aşa cum pâinea
euharistică după epicleză nu mai este pâine obişnuită, ci Trup al lui Hristos, Sfântul Mir nu

34
Cf. Preot Profesor Ion Bria, Despre Sfintele Taine, în “Studii Teologice”, XLIX (1997), nr. 3-4, p. 23.
35
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza III mistagogică. Cateheze, p. 353.
10
mai este ulei obişnuit”36. E important să subliniem că toate Tainele, ca şi toate lucrările
eclesiale îşi au propria epicleză şi se fac prin coborârea energiilor Duhului Sfânt. La slujba de
sfinţire a Mirului se rostesc, de către episcopi, mai multe rugăciuni, în care se pune în valoare
lucrarea şi venirea Sfântului Duh. “Pe Tine Te rugăm, de la Tine cerem şi Ţie ne cucerim,
trimite Duhul Tău cel Sfânt şi sfinţeşte ungerea aceasta. Fă-o pe ea ungere de bucurie a
Duhului Sfânt, ungere a naşterii de-a doua, ungere sfinţirii, îmbrăcăminte împărătească,
pavăză de vitejie... trezvia inimii, bucurie veşnică”37. Îmbrăcămintea împărătească înseamnă
asemănarea trupului creştinului cu trupul lui Hristos. Cei unşi trebuie să “lumineze ca făcliile
cerului”, prin ei viaţa cerească devine transparentă pământenilor.Centrul invocării Duhului
Sfânt are următoarea formulare: “Se sfinţeşte Mirul acesta cu puterea, lucrarea şi pogorârea
Duhului Sfânt, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh...” şi se încheie cu aceste
cuvinte: “Iată, acest Mir se făcu sfinţit, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”38.

b) INVOCAREA DUHULUI IN MIRUNGERE

În săvârşirea Tainei Mirungerii de către preot întâlnim rugăciuni şi invocări ale

Duhului Sfânt, apoi se continuă: “Însuţi, Stăpâne, preîndurate Împărate al tuturor, dăruieşte-i
lui şi pecetea darului Sfântului şi întru tot puternicului şi închinatului Tău Duh” 39, ungându-l
cu untdelemn la toate mădularele trupului şi cerând să-l întărească în “credinţa ortodoxă”.
Această ungere se face prin însemnarea cu Sfânta Cruce, deoarece ea înseamnă putere
şi biruinţă asupra păcatului prin Iisus Hristos. Noul botezat şi uns cu Sfântul Mir este chemat
să fie “fiu şi moştenitor al cereştii împărăţii a lui Hristos”. După rânduiala specificată în
Molitfelnic, venirea Duhului asupra celui botezat se face prin semn şi prin cuvânt. Semnul:
chipul crucii la frunte, la nări, la gură, la amândouă urechile, pe piept, pe spate, la mâini şi
picioare40. Cuvintele: “Pecetea darului Sfântului Duh”, repetate odată cu semnul crucii sunt în

36
Ibidem, p. 352.
37
Rânduiala sfinţirii Sfântului Mir, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucuresti, 1934, p. 13, apud, Episcop Vasile
Coman, Lucrarea Sfântului Duh pentru sfinţirea şi îndumnezeirea omului, în “Ortodoxia”, XL (1988), nr. 2, p.
18.
38
Rânduiala sfinţirii Sfântului Mir, p. 17, apud Episcop Vasile Coman, Lucrarea Sfântului Duh pentru sfinţirea
şi îndumnezeirea omului, p. 18.
39
Molitfelnic, p. 34-35.
40
Sfântul Chiril al Ierusalimului explică foarte frumos etapele ungerii cu Sfântul şi Marele Mir: “Mai întâi aţi
fost unşi pe frunte, ca să fiţi sloboziţi de ruşinea pe care primul om călcător de poruncă opurta pretutindeni şi ca
să priviţi ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului (II Corinteni 3,18), […] la urechi ca să dobândiţi
auz să ascultaţi tainele dumnezeieşti, […] la nări ca să spuneţi după ce aţi primit dumnezeiescul Mir: “. Pentru
că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos (II Corinteni 2,15), [...] pe piept ca să puteţi sta împotriva
11
mod sigur legate de o conştiinţă crescândă a prezenţei şi a acţiunii Duhului Sfânt în viaţa
credincioşilor. Paul Evdokimov spune că: “Nu se face numai o “ungere pe frunte”, ci se ung
toate părţile trupului, pentru că fiinţa omenească “se pecetluieşte cu pecetea darurilor Duhului
Sfânt” în întregul iconomiei sale. Este, în adevăr, o fiinţă plină de dar în întregime”41.
Semnificative sunt şi cuvintele Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, care arată că:
“Prin Mirungere, Duhul Sfânt pătrunde şi Se imprimă în aceste mădulare şi organe şi în
puterile sufleteşti care stau la temelia lor şi persistă în ele ca o bună mireasmă, ca şi Mirul. El
Se întipăreşte ca o pecete nu numai pe exteriorul acestor mădulare, ci şi în interiorul lor, dând
omului un chip unitar duhovnicesc. Astfel cuvântul “pecete” are pe lângă sensul de întărire şi
pe acela de întipărire. De altfel, aceste două înţelesuri stau în legătură. Duhul întăreşte
întrucât Se întipăreşte şi accentuează în om un chip personal caracteristic, care este în acelaşi
timp un chip duhovnicesc. Omul se întăreşte prin înduhovnicirea sa, ca persoană cu o
fermitate în cele bune greu de schimbat”42.
Scopul ungerii cu Sfântul Mir este descris astfel în Molitfelnic: “Să strălucească peste
cel uns lumina feţei lui Dumnezeu în inima lui, să-i apere pavăza credinţei, să păzască
nespurcată şi neîntinată haina nestricăciunii cu care s-a îmbrăcat, păstrând într-însul,
nestricată pecetea duhovnicească”43. În general, toate lucrările menţionate semnifică o
curăţire totală, trupească şi sufletească, şi o armonizare a tuturor funcţiilor în vederea
perfecţiunii.
Cert este faptul că Taina Mirungerii este “Cincizecimea personală a omului, intrarea
lui în viaţa Duhului Sfânt, adică în viaţa adevărată a Bisericii; în această Taină el e consacrat
ca om deplin în Biserica văzută44. Prin Mirungere se inaugurează în viaţa creştinului o
continuă şi tot mai spornică conlucrare a Duhului Sfânt cu acesta, pentru dezvoltarea vieţii
noi primite la Botez. Iar acest fapt are loc pentru că, prin Mirungere, “trupul se unge cu mir
văzut, iar sufletul cu Duhul Sfânt”45.

uneltirilor diavolului îmbrăcând platoşa dreptăţii (Efeseni 6,11), Cateheza a III-a mistagogică, Cateheze, p.
352-353.
41
Paul Evdokimov, Ortodoxia, p. 303.
42
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III, p. 80-81.
43
Molitfelnic, p. 37.
44
Preot Profesor Ion Bria, Dedpre Sfintele Taine, p. 22.
45
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza a III-a mistagogică, p. 352. Vezi şi la Preot Profesor Dr. Boris
Bobrinskoy: Sfântul Vasile cel Mare şi aprofundarea teologiei Sfântului Duh în secolul al IV-lea (traducere din
limba franceză de ierom. Nectarie Petre), în “Altarul Banatului”, XX (2009), nr. 7-9, p. 38, pp. 30-40.
12
IV.4 TAINA EUHARISTIEI: TRUPUL LUI HRISTOS – CALEA, ADEVǍRUL ŞI
VIAŢA
“Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea
sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu
întru el. (Ioan 6,56)”.

Viaţa spirituală începută la Botez şi întărită prin Mirungere, este în necontenită

creştere. Harul dumnezeiesc odată sălăşluit în făptura cea nouă, se înmulţeşte mereu şi omul
cel nou se dezvoltă continuu, tinzând să ajungă la starea de bărbat desăvârşit, la măsura lui
Hristos46. Acest progres spre desăvârşirea vieţii spirituale nu se realizează numai prin
colaborarea creştinului cu harul primit în Botez şi Mirungere, ci şi printr-o nouă comunicare
de har. Putem spune chiar mai mult: prin comunicarea lui Hristos Însuşi, Care este rădăcina
harului. Acesta este nepreţuitul dar al Sfintei Euharistii. Toate Tainele pornesc şi se
alimentează permanent din jertfa răscumpărătoarte a Logosului Întrupat, oferită nouă ce dar
în paharul mântuirii47.
Sfânta Euharistie (Cuminecătură, Împărtăşanie) este Taina prin care, sub forma pâinii
şi a vinului, creştinii se împărtăşesc cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului, prezente în mod
real prin prefacerea elementelor (pâinea şi vinul), la jertfa euharistică de la Sfânta Liturghie.
Ea este cea mai însemnată dintre toate Tainele, deoarece în timp ce prin celelalte Taine,
creştinii primesc numai harul divin, prin Sfânta Euharistie, ei se împărtăşesc cu Însuşi izvorul
harului, cu Domnul Iisus Hristos întreg. De aceea, Sfânta Euharistie ocupă un loc cu totul
special în viaţa Bisericii şi în viaţa creştină. Şi nu întâmplător, Sfântul Nicolae Cabasila
acordă acestei Taine o aprofundare densă şi un spaţiu foarte întins. Astfel, în cartea a patra a
operei sale Despre viaţa în Hristos, subliniază că Sfânta Masă este “piscul cel mai înalt al
vieţii duhovniceşti, la care dacă am ajuns odată, nimic nu mai lipseşte ca să dobândim
fericirea cea dorită. Pentru că aici nu mai e vorba de a ne face părtaşi morţii, îngropării sau
unei vieţi mai bune, ci e vorba chiar de dobândirea Celui înviat. De acum nu mai primim
darurile Duhului Sfânt, oricât de bogate ar fi ele, ci pe Însuşi Vistiernicul acestor daruri,
comoara întru care încape toată bogăţia darurilor”48.
Desigur că lucrarea Sfântului Duh nu putea lipsi de la această măreaţă Taină a
Bisericii. După cum prin venirea Duhului Sfânt asupra Fecioarei Maria ea a devenit
“Născătoare de Dumnezeu, Biserică Sfinţită şi Rai cuvântător” (Luca 1,35), tot aşa, prin
lucrarea Sfântului Duh în cadrul Sfintei Liturghii, darurile devin Trup şi Sânge al lui Hristos.

46
Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, op.cit., p. 453.
47
Anca Manolache, Sfintele Taine în viaţa Bisericii, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca 2004, p. 37.
48
Sfântul Nicolae Cabasila, op.cit., p. 113.
13
Ceea ce este natural devine suprafiresc, iar ceea ce este suprafiresc preface ceea ce este
natural, este darul cel mai mare, prea-dumnezeiesc care nu poate avea preţ49.
Încă de la începul Liturghiei, preotul rosteşte o frumoasă şi cuprinzătoare rugăciune
(“Împărate ceresc”), vrând parcă să arate că tot ce va face de acum înainte, va face sub
ocrotirea şi călăuzirea Sfântului Duh. De altfel, în Sfânta Liturghie, Duhul Sfânt îndeplineşte
un rol activ. Un mare teolog ortodox, Părintele Alexandre Schmemann, afirma că: “Liturghia
se săvârşeşte pe pământ, ceea ce înseamnă că se săvârşeşte în timpul şi spaţiul “lumii
acesteia”. Dar dacă se slujeşte pe pământ, ea se săvârşeşte totuşi în cer, în timpul cel nou al
creaţiei celei noi, în timpul Duhului Sfânt”50. Iar în alt loc, acelaşi teolog spune: “Liturghia se
săvârşeşte de către Duhul Sfânt în timpul nou. Întreaga Liturghie – de la început până la
sfârşit – este epicleză, este chemarea Sfântului Duh Care transformă tot ce se săvârşeşte în ea,
transformând fiecare lucrare sfântă a ei în ceea ce ea ne arată şi ne descoperă”51. Duhul Sfânt
vine şi sfinţeste, pe de o parte, darurile de pâine şi vin, iar pe de altă parte, sfinţeşte şi viaţa
credincioşilor, care este de fapt scopul principal şi ultim al Sfintei Liturghii 52. După ce
preotul reproduce cuvintele de instituire a Tainei Împărtăşaniei, pe care le-a pronunţat
Mântuitorul Hristos la Cina cea de Taină: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu... Beţi
dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu...” (Matei 26, 26-28) şi le arată valoarea lor de
anamneză, aşa cum le-a poruncit Hristos Apostolilor “Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea”
(Luca 22,19), ajunge la cel mai sublim moment al Liturghiei pe care Dumnezeu a binevoit s-o
primească din mâinile preoţeşti, la epicleza prefacerii darurilor. În timp ce credincioşii laudă
şi mulţumesc lui Dumnezeu, cântând: “Pe tine Te lăudăm...”, preotul se roagă pentru
readucerea Cincizecimii în Biserică, deoarece Cincizecimea Duhului constituie esenţa şi viaţa
Bisericii: “Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor
Tăi, pe acela, Bunule, nu-l lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie”53.
Printr-o întreită invocare se confirmă unitatea lucrării treimice, în evenimentul Cincizecimii.
Apoi urmează epicleza: “Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de
sânge, şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău Cel Sfânt
peste noi şi peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte. Şi fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit
49
Cf. Dionisie pseudo-Areopagitul, Ierarhia cerească şi Ierarhia bisericească, traducere şi studiu introductiv de
Cicerone Iordăchescu, postfaţă de Stefan Afloroaiei, Iaşi, Editura Institutului European, 1994, p 102.
50
Alexandre Schmemann, Euharistia Taina împărăţiei, traducere din limba rusă de Pr. Boris Răduleanu,
Editura Anastasia, 1993, p. 222.
51
Ibidem, p. 226.
52
Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, (ediţia a treia, traducere din limba greacă de Pr.
Prof. Ene Branişte), Editura Institutuluiiblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 7-
13.
53
Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 163.
14
Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău,
prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin. Amin. Amin”54. “Întreitul Amin ne indică
fenomenul invizibil al participării Sfintei Treimi la această prefacere, întrucât puterea
dumnezeiască este comună tuturor ipostaselor, dar lucrarea de prefacere este atribuită
Sfântului Duh, ca într-o Cincizecime permanentă. Această lucrare a Duhului este o culme pe
care o atinge lucrarea Sa sfinţitoare, prin trupul şi sângele lui Hristos, ridicând la starea
ontologică natura căzută a omului.
Împărtăşirea se face în urma mărturisirii de credinţă în dumnezeirea lui Hristos şi în
prezenţa Sa reală: “Cred, Doamne şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui
Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintru care cel dintâi
sunt eu. Încă cred că acesta este Însuşi Preacurat Trupul Tău şi acesta este Însuşi Scump
Sângele Tău...”.
Elementele euharistice nu conţin dumnezeirea, ci sunt prefăcute în trupul şi sângele
îndumnezeit. După împărtăşanie, întreaga comunitate a credincioşilor cântă: “Am văzut
Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc...”55, ceea ce aduce cu sine umplerea de
bucurie şi veselie a sufletelor. Duhul Sfânt transfigurează darurile credincioşilor – pâinea şi
vinul – le transformă în Trupul şi Sângele lui Hristos, ca Hristos să se poată dărui deplin celor
ce cred în El şi ca Duhul să strălucească nu numai din Hristos, ci şi din toţi cei care se
împărăşesc de Hristos sau pentru care Hristos a devenit mâncare şi băutură cerească. Dar
Duhul Sfânt transformă nu numai darurile comunităţii în Trupul şi Sângele Domnului, ci
întreaga comunitate devine – prin Duhul – un trup şi un sânge cu Hristos cel pnevmatizat, aşa
întât există o strânsă legătură între prefacerea darurilor şi prefacerea celor ce se împărtăşesc
de ele şi chiar a Bisericii în totalitatea ei. Iar această legătură constă tocmai în lucrarea
transfiguratoare şi dinamică a Duhului Sfânt: “De aceea, odată ce comunitatea Îl cere,
concentrată în preot sau unificată în jurul lui şi în el, deci cu o rugăciune unitară care face din
toţi o unitate în Hristos, împreună cu darurile aduse, o unitate deschisă lui Hristos, Duhul
pătrunde în ea şi în darurile ei şi în toţi cei care sunt pomeniţi. Pătrunde cu deosebită putere în
darurile aduse, pentru că toţi se pot împărtăşi prin ele în mod vizibil de Acelaşi Hristos
nevăzut. Prin această împărtăşire de Hristos prin aceste daruri prefăcute în Trupul şi Sângele
Lui, comunitatea întreagă, care este Trupul Lui tainic e asimilată la un grad şi mai înalt cu
Hristos Cel Înviat, din care iradiază Duhul”56. Prin Euharistie, Duhul Sfânt ne introduce în
comuniunea desăvârşită de iubire a Sfintei Treimi sau extinde această comuniune asupra
noastră.
54
Ibidem, p. 164.
55
Ibidem, p. 182.
56
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, volumul III, p. 114.
15
 Duhul Sfânt ne dăruieşte focul iubirii lui Hristos sau pe Hristos Însuşi în a cărui
umanitate îndumnezeită a reaşezat energiile divine. El face ca şi-n Euharistie să strălucească
taina treimică. Duhul face din darurile aduse hrană de viaţă veşnică. El ni-L arată pe Tatăl ca
pe Stăpânul care ne-a pregătit ospăţul ceresc şi tot El face ca Hristos să se sălăşluiască deplin
în noi. Prin Euharistie se realizează acea consângenitate şi corporalitate a lui Hristos cu cei
care se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Lui. Împărtăşirea cu Hristos euharistic este punctul
cel mai înalt spre care se îndreaptă toată strădania omenească. Căci prin ea ne întâlnim cu
Însuşi Dumnezeu, Care Se uneşte cu noi în cea mai desăvârşită iubire. “Iar dacă ajungi să fii
duh cu Însuşi Dumnezeu, ar putea exista oare vreo unire mai deplină?”, se întreabă retoric
Sfântul Nicolae Cabasila57. De aceea, precizează Sfântul Părinte: “Euharistia este şi
desăvârşirea tuturor celorlalte Taine. Ea ajută la împlinirea a ceea ce nu sunt în stare celelalte
Taine să facă, după cum tot ea este aceea care face să strălucească şi mai tare darul primit
prin celelalte Taine, întunecat de umba păcatului. Pentru că a aduce iarăşi la viaţă pe cei ce au
murit din cauza păcatelor, aşa ceva numai Împărtăşania poate face. Fiindcă omul căzut nu se
poate ridica cu puteri omeneşti, după cum nici răutatea omenească nu se poate ispăşi prin
vrednicie omenească”58. Iată aici şi explicaţia faptului că numai prin împărtăşirea cu Hristos
euharistic, cei botezaţi şi pecetluiţi cu puterea şi darurile Duhului Sfânt în Taina Mirungerii
se unesc cu Hristos, devenind cu adevărat hristofori şi lucrători împreună cu Hristos la
propria lor mântuire. Euharistia este masa iubirii dumnezeieşti, “dulce ca Dumnezeu”59,
inima vieţii sacramentale a Bisericii, comemorarea patimilor Mântuitorului, jertfa de
împăcare cu Dumnezeu, mâncarea şi băutura nemuririi.

IV.5 TAINA MǍRTURISIRII –NAŞTEREA PERMANENTǍ PRIN SFÂNTUL

DUH
“Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta
păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi
ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23).

57
Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, p. 117.
58
Ibidem.
59
Ilarion V. Felea, Religia iubirii, Editura Reântregirea, Alba-Iulia 2009, p. 441.
16
 Pentru că nu există nici un om care să vieţuiască şi să nu păcătuiască, Mântuitorul Iisus
Hristos, în vederea iertării păcatelor săvârşite de oameni după Botez, a instituit Taina
Pocăinţei. Se mai numeşte şi Taina Mărturisirii sau a Spovedaniei. Această Taină a instituit-o
şi pentru faptul că El Însuşi a acordat adeseori unor oameni iertare de păcate (Marcu 2, 5;
Luca 5, 20; 7, 47-48 etc.), iar puterea de a ierta păcatelor a dat-o, mai târziu, şi ucenicilor Săi
şi urmaşilor acestora (Ioan 20, 22-23).
Pocăinţa este Taina prin care creştinul se căieşte de păcatele săvârşite, pe care la
mărturiseşte înaintea preotului duhovnic primeşte de la Dumnezeu, prin dezlegarea preotului,
iertarea păcatelor, fiind reaşezat în starea harică din care căzuse datorită lor 60. Paul
Evdokimov socoteşte Pocăinţa ca actul care continuă apa botezului şi denotă “cutremurul
sufletului înaintea uşii raiului”61, iar Alexander Schmemann o numeşte “criză reală în
conştiinţă”62. După cum se ştie, Botezul nu se mai repetă în viaţa creştinului, în timp ce
Împărtăşirea, hrana cu dumnezeiasca Euharistie e “pâinea vieţii” fiecărei Sfinte Liturghii. Şi
cum nu ne putem uni cu Hristos în Euharistie, fără iertarea păcatelor, a păcatelor de după
Botez, se înţelege atunci că Taina Pocăinţei a fost instituită de Mântuitorul tocmai pentru a
continua şi face mereu actuale roadele Botezului63. Dacă Botezul spală păcatele săvârşite
până atunci, Spovedania le spală pe cele de dupa Botez şi devine astfel Taina sfântă fără de
care nu e posibilă dobândirea mântuirii.
De aceea, Taina Pocăinţei mai este numită şi al doilea Botez64 sau înnoirea
Botezului, (canonul 11 al sinodului din Cartagina) a doua renaştere, curăţirea conştiinţei,
redobândire a Duhului pierdut. În Sfânta Tradiţie, Taina Spovedaniei mai este numită şi:
iertare, dezlegare, fiindcă prin ea, penitentul este dezlegat de legătura păcatelor, împăcare,
pentru că ne împacă cu Dumnezeu, scândură sau punte de scăpare după naufragiu, fiindcă ne
oferă posibilitatea de a trece din starea de păcat la starea de comuniune cu Dumnezeu.
Pocăinţa ne reaşează pe drumul progresului nostru duhovnicesc. Lucrarea ei
particulară nu exclude caracterul ei comunitar – eclesial, evidenţiat pregnant în practicarea ei
publică în Biserica primară. Prin păcat, omul se opune nu numai lui Dumnezeu şi Duhului
Sfânt, dar însăşi Bisericii şi sfinţeniei ei. De aceea, Biserica, prin slujitorii ei are atât puterea
de a “lega” între credincioşi şi chiar de a-i ţine departe sau a-i exclude de la Sfânta Taină a
Euharistiei, care, în mod firesc, urmează Taina Pocăinţei (ca şi Botezului şi Mirungerii), cât şi
puterea de a-i repune pe cei care au redobândit iertarea de la Hristos, prin harul Sfântului Duh

60
Învăţătură de credinţă ortodoxă, p. 153.
61
Paul Evdokimov, Ortodoxia, p. 317.
62
Alexander Schmemann, Liturghie şi viaţă, (traducere de Pr. Dr. Viorel Sava), Iaşi, 2001, f. e. p.118.
63
Preot Ioan Mihălcescu, op. cit, p. 143.
64
Ibidem, p. 144.
17
şi au fost “dezlegaţi” de preot în comuniune cu Dumnezeu65. Iertarea păcatelor mărturisite se
face, deci, prin puterea curăţitoare a Duhului Sfânt.
Trebuie să precizăm că Taina Pocăinţei este cerută şi de calitatea creştinului ca
mădular al Trupului lui Hristos, Biserica. Păcatul, atât particular, cât şi public nu poate fi
considerat ca o simplă greşeală personală. Nu numai păcatul cel mai secret determină o
atitudine care tulbură pacea şi bucuria comunităţii, nu numai el are consecinţe psihologice
care comunică o oarecare dezordine sau o oarecare suferinţă, ci orice păcat, fie secret sau nu
prin faptul că este păcat al unui mădular al Trupului, îngreuează drumul Bisericii, pentru ca el
săvârşeşte o anumită ruptură cu Dumnezeu
Dată fiind prezenţa mântuitoare a lui Hristos şi a Duhului în lume, Biserica nu poate
să pedepsească decât în măsura în care ea caută să ierte şi să mântuiască prin aceasta. Ca
prezenţă eficace a harului slăvit al lui Hristos şi a Duhului în lume, împăcarea cu Biserica
este expresia vizibilă a împăcării cu Dumnezeu. Pedepsirea celui păcătos arată o schimbare în
relaţia Bisericii cu el. Însă Biserica este străină de ideea că păcătosul ce se căieşte n-ar putea
fi readmis în comunitatea eclesială. Aceasta cu atât mai mult, cu cât ea conferă Tainei
Pocăinţei puterea refacerii, a reînnoirii legăturii de iubire a omului cu Dumnezeu. Duhul
Sfânt, prin Taina Pocăinţei, reface ceea ce păcatul a zdrobit în om66 şi-l aşează pe unicul şi
esenţialul drum al împăcării, iertării şi iubirii, deci pe drumul mântuirii.
În Taina Spovedaniei, Dumnezeu vrea un om cu o “inimă înfrântă şi smerită”
(Psalmul 50, 18). “Ceea ce Dumnezeu doreşte este un om care zice: “Eu am primit aşa de
mult, îmi amintesc ce veşmânt alb am primit la Botez şi realizez acum ce murdar este el”.
Numai când suntem cu adevărat dezgustaţi de păcat, când ne căim, adică dorim să ne
schimbăm, dezlegarea este realizată – pentru că dezlegarea este anunţarea prin preot că
Dumnezeu a primit pe penitent, l-a împăcat cu Sine Însuşi şi cu Biserica, că Fiul Risipitor s-a
întors şi este acceptat de Tatăl”67. Iertarea pe care duhovnicul o dă în scaunul Spovedaniei,
este iertarea lui Hristos prin harul Duhului Sfânt în Biserica Sa.
Aşadar, Taina Pocăinţei este o renaştere, un al doilea botez, prin care credinciosul se
desprinde din lanţul păcatelor şi se apropie de Dumnezeu, îşi reface puterile lui spirituale şi
porneşte pe drumul sfinţeniei. Dar nu porneşte singur, ci porneşte cu ajutorul lui Dumnezeu,
care i se dă prin lucrarea Sfântului Duh. Apare astfel, mai vizibil sinergismul, colaborarea
omului cu Dumnezeu pentru mântuire. Nu este de ajuns să zici sau să crezi că te mântuieşti
numai prin puterile tale, dar nici să aştepţi mântuirea subiectivă numai prin ajutorul lui

65
Cf. Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică, volumul III, p. 133.
66
Pr. Conf. Dr. Eugen Jurca, Scaunul Spovedaniei: loc şi timp, în “Altarul Banatului”, XVIII (2007), nr. 4-6, p.
11.
67
Alexandre Schmemann, Liturghie şi Viaţă, p. 118.
18
Dumnezeu. Pe calea renaşterii şi înaintării spirituale trebuie să se conjuge voinţa omului cu
harul lui Dumnezeu.

IV.6 TAINA NUNŢII – BUCURIA COMUNIUNII CU DUMNEZEU

“Când bărbatul şi femeia se unesc în

căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc ci
chipul lui Dumnezeu însuşi” (Sfântul Ioan
Gură de Aur )68.

Căsătoria este Sfânta Taină prin care un bărbat şi o femeie, care au făgăduit, în mod
liber, în faţa preotului de a trăi împreună, în iubire toată viaţa, pentru a naşte şi a creşte copii
şi a se feri de desfrânare, a primesc, prin rugăciunile preotului, harul dumnezeiesc care
întăreşte şi înalţă însoţirea lor naturală, prfăcându-o într-o desăvârşită şi curată legătură
morală într-o unitate după chipul legăturii dintre Hristos şi Biserecă69. Căsătoria se mai
numeşte Cununie sau Nuntă. Familia bazată pe căsătorie este cea mai veche instituţie socială,
fiind întemeiată de Dumnezeu în Rai70. În capitolele I şi II de la Facere se spune că după ce
Dumnezeu a făcut pe om, a văzut că “nu este bine să fie omul singur” (Facerea 2, 18) şi de
aceea i-a făcut ajutor potrivit pentru el, făcând în acest scop pe femeie (Facerea 2,23). Apoi,
binecuvântându-i, le-a spus: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi
(Facerea 1,28). Totodată, Dumnezeu a rânduit ca înmulţirea oamenilor să aibă loc prin
iubire71, prin crearea de noi familii: “De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se
va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”(Facerea 2, 24).
Prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii şi prin săvârşirea primei minuni la
această nuntă, Mântuitorul Iisus Hristos a arătat că acordă o cinste şi preţuire deosebită
căsătoriei, pe care ulterior avea să o ridice, din ordinea naturii, în cea a harului72. “Pentru
tradiţia răsăriteană, Hristos, la nunta de la Cana Galileii, a confirmat, prin prezenţa Sa,
instituirea ca Taină a căsătoriei din rai. Istorisirea evanghelică degajează o adâncă
semnificaţie simbolică asupra căreia se opreşte cu toată atenţia exegeza patristică. Înainte de

68
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică volumul III, p. 196.
69
Învăţătură de credinţă ortodoxă, p. 158.
70
Alexander Schmemann, Liturghie şi viaţă, p. 122.
71
Marcela Ghilezan, Căsătoria şi familia creştină în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur, în “Altarul
Banatului”, XX (2009), nr. 1-3, p. 109.
72
Părintele Arsenie Boca, Ridicarea Căsătoriei la înălţimea de Taină, Ediţia a II-a, Făgăraş, Editura Agaton,
2009, p. 22.
19
toate, este vorba de transformarea apei în vin, o imagine deja euharistică şi care îndeamnă
categoric la prefacerea pasiunii brutale în vinul de soi al iubirii harismatice”73.
“La Cana Galileii, în casa primului cuplu creştin, Cuvântul şi Duhul sunt Cei care
prezidează sărbătoarea şi de aceea se bea vinul cel nou, vin miraculos dătător al unei bucurii
care nu mai este de pe acest pământ. Este beţia trează de care vorbeşte Sfântul Grigorie de
Nyssa şi de care erau “acuzaţi” Apostolii în ziua Cincizecimii”74. La nunta din Cana Galileii,
Mântuitorul Iisus Hristos restabileşte cuplul uman în ordinea iniţială a creaţiei, adică îi
“arvuneşte pe ce doi Împărăţiei lui Dumnezeu şi vieţii veşnice”75 Unitatea iniţială este
reintegrată, consubstanţialitatea conjugală este restabilită. Sfântul Ioan Gură de Aur
precizează: “Proprietăţile dragostei sunt astfel încât cel iubit şi cel ce iubeşte nu mai formează
două fiinţe, ci una... ei nu sunt numai reuniţi, ci sunt una (Efeseni 5,31)”76. Cu alte cuvinte, la
nunta din Cana Galileii şi la orice Sfântă Cununie nu este vorba de o simplă reunire a
bărbatului cu femeia, (ei nu formează o imagine a ceva terestru) ci de o repunere a omului în
adevărata sa stare, în adevărata sa natură, de a fi imagine a lui Dumnezeu 77. Ei există unul în
altul şi unul pentru altul, formând o unitate ce trăieşte pentru Dumnezeu.
Materia minunii, apa şi vinul, anunţau apa şi sângele ce urmau să se verse pe cruce,
pentru întemeierea Bisericii. Trebuie să menţionăm că nu numai la nunta din Cana Galileii
este prezent Hristos, ci la orice Cununie: “Domnul Hristos vine la fiecare Nuntă pentru a face
întotdeauna aceeaşi minune”78. Cununia este prefigurarea unirii sufletului cu Hristos. Prin
dragostea creştină, cei doi miri sunt modelaţi după imaginea Bisericii. Cei doi sunt Biserica
cea mică, familială, modelată după chipul Bisericii celei Mari, care este Mireasă a lui Hristos.
Dragostea conjugală reciprocă, prin care cei doi devin o unitate prin celebrarea Sfintei
Taine a Cununiei în Biserică, face ca pe faţa celor doi miri să strălucească lumina cea pură ce
a luminat unitatea formată de primul cuplu uman. Astfel, în momentul oficierii Cununiei,
bărbătul şi femeia sunt reaşezaţi în lumina creaţiei, în lumina începuturilor79. Ei se găsesc

73
Paul Evdochimov, Ortodoxia, p. 320.
74
Idem, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, ediţia a doua, (traducere din limba
franceză de Gabriela Moldoveanu), Bucureşti, Editura Christiana, 1999, p. 142.
75
Preot Doctor Vasile Gavrilă, Cununia- viaţă întru împărăţie, Bucureşti, Fundaţia Tradiţia Românescă, 2004,
p. 160.
76
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia despre căsătorie, din comentariul de la Efeseni P.G. 63, 485-492, în
Cateheze Maritale, Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2006, p. 113.
77
Iulian Mihai L. Constantinescu, Biserica şi Instituţia Căsătoriei condiţiile administrării căsătoriei studio
juridico-canonic, Bucureşti, Editura Christiana, 2010, p. 20.
78
Profesor Panaiotis I. Boumis, Taina Nunţii, (traducere din limba greacă de Ionuţ Dumitru Uliniuc), Bucureşti,
Editura Sofia, 2007, p. 36.
79
Ibidem, p. 35.
20
într-o stare de puritate a începuturilor, când nimic nu era alterat, când nimic nu împiedica
lumina dumnezeiască să se reverse în toată plenitudinea peste ei.
Dragostea dintre bărbat şi femeie, consfinţită în Sfânta Taină a Cununiei sculptează
fiinţa lor, pentru a face să transpară adevăratul lor chip etern. Căci unirea dintre bărbat şi
femeie tinde spre veşnicie. Uniţi în Duhul Sfânt, modelaţi, transformaţi de focul sacru al
dragostei conjugale, cei doi, deveniţi unul, tind spre unirea cu Dumnezeu, spre dobândirea
vieţii veşnice80. Astfel, unirea conjugală depăşeşte cadrul acesta strict temporal; ea este
supratemporală, eshatologică. În natura sa sacramentală, căsătoria creştină transfigurează şi
transcende în acelaşi timp, unirea trupească şi asocierea contractuală după lege: iubirea
umană este proiectată în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Unirea bărbatului cu femeia în
Căsătorie are ca model şi izvor de putere, iubirea dintre Hristos şi Biserică, ceea ce-l face pe
Sfântul Apostol Pavel să spună că: “Taina aceasta mare este. Eu zic în Hristos şi în Biserică.”
(Efeseni 5,32)81. Unirea soţilor creştini prin Taina Nunţii se face în Hristos şi în Duhul Sfânt.
Numai în Hristos prin Duhul ce se revarsă din Biserică şi de sus, la cererea Bisericii prin
episcopul sau preotul ei, în Taina Nunţii, cei doi devin una, iar familia pe care aceştia au
întemeiat-o, un mic altar în care este prezent Hristos. Părintele Dumitru Stăniloae spune că
prin binecuvântarea preotului (sau a episcopului) căsătoria celor doi devine celulă vie a
Bisericii inserată prin har82.
Lucrarea Duhului Sfânt în Taina Cununiei, se arată prin binecuvântarea unirii celor
doi tineri, care se întemeiază pe iubirea dintre ei, iubire care este o virtute, un rod al Duhului
Sfânt (Galateni 5,22), prin ajutorul căruia devine sfinţitoare şi nemuritoare. Duhul Sfânt face
să încolţească sâmburele iubirii lui Hristos în sufletele mirilor şi El imprimă iubirii lor
pecetea creştină contopindu-le iubirea în cea a lui Hristos, care-i ridică peste patimi, spre
Dumnezeu. Tot Duhul Sfânt face roditor germenele iubirii creştine materne, care face din
soţia creştină călăuza familiei spre Hristos. Prin urmare, scopul primordial al căsătoriei este
desăvârşirea soţilor în iubirea care-i duce şi la viaţa în Hristos83. Hristos şi Duhul Sfânt
transformă deci iubirea soţilor într-o energie sau o relaţie puternică şi vie, care proiectează

80
Paul Evdokimov afirmă că: “Sfinţenia monahală şi sfinţenia conjugală sunt cei doi versanţi ai Taborului; şi
unul şi celălalt au aceeaşi culme, Duhul Sfânt. Cei ce ajung pe culme, printr-o cale sau prin cealaltă, intră în
odihna lui Dumnezeu, în bucuria Domnului şi aici, ambele căi, contradictorii pentru raţiunea umană, se
descoperă pe dinăuntru unite, tainic identice” (Taina iubirii…, p. 79-80).
81
Protestanţii nu recunosc căsătoriei caracterul de taină, ci zic că e o simplă instituţie naturală şi social.
(Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Dogmele Bisericii Creştine Ortodoxe, Editura Episcopiei Romanului şi
Huşilor, p. 94).
82
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, volumul III, p. 203.
83
Pr. Asist. Dr. Vasile Răducă, Căsătoria – Taină a dăruirii şi a desăvârşirii persoanei, în “Studii Teologice”,
XLIV (1992), nr. 3-4, p. 138.
21
cuplul creştin într-o împlinire spirituală ce se regăseşte în absolut; prin Hristos, soţii creştini
perseverează în fidelitatea reciprocă, ce se dezvoltă din fidelitatea aceleiaşi credinţe în
Dumnezeu, spre o necontenită spiritualizare sau vieţuire în Duh. Acest lucru este oglindit şi
în ritualul Cununiei. După ce, mirilor, li se aşează cununiile pe cap, preotul îi binecuvintează
de trei ori, cântând: “Doamne Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe
dânşii”84. Această rugăciune cuprinde şi începutul şi sfârşitul destinului uman. Iată ce
menţionează Paul Evdokimov: “Într-adevăr, când Epistola către Evrei (2, 7) descrie măreţia
omului curat, aflat în zorii existenţei sale, spune: cu mărire şi cu cinste l-ai încununat.
Apocalipsa, situată la cealaltă extremitate, la capătul Istoriei, se încheie cu viziunea Cetăţii
celei noi în care vor aduce slava şi cinstea neamurilor (21, 26). Oamenii nu ajung cu mâinile
goale pe ţărmurile Împărăţiei ci purtând darurile Duhului: slava şi cinstea. Şi iată că acelaşi
enunţ care, adineaori, exprima făgăduinţa de la început şi împlinirea ei finală, Raiul şi
Împărăţia, acum apare în cuvântul lucrător al Tainei Cununiei: mirii sunt încununaţi cu mărire
şi cu cinste.
Căsătoria apare astfel, ca locul de unire dintre alfa şi omega destinului uman”85. Taina
Cununiei apare, astfel, amestecată cu însăşi taina Bisericii. “A le scoate pe una alteia este a le
răni în mod profund pe amândouă. Căsătoria ar pierde caracterul său mistic ce vine din
împlântarea ei în Hristosul Bisericii, iar Biserica pe una dintre cele mai frumoase flori ale
sale, expresie măreaţă a puterii sale supranaturale, care străbate şi transfigurează totul.
Nicăieri, în altă parte, viaţa tainică şi lucrarea Duhului Sfânt din Biserică nu pătrunde mai
profund în relaţiile naturale ale oamenilor ca în familie .
Din cele menţionate, observăm că lucrarea Sfântului Duh face din casătorie o realitate
care transcende ordinea naturală86, conferindu-i o structură fundamental spirituală şi
prefăcând iubirea conjugală într-o punte de întâlnire a soţilor cu Dumnezeu. Harul divin ce se
împărtăşeşte prin această Taină este necesar pentru transformarea dragostei fireşti dintre cei
doi soţi într-o dragoste spirituală desăvârşită, asemănătoare celei dintre Hristos şi Biserică
(Efeseni 5,22-32), pentru menţinerea bunei înţelegeri dintre ei, pentru îngăduinţă şi ajutorare
reciprocă, spre a putea suporta împreună, cu curaj şi răbdare şi a birui toate greutăţile inerente
vieţii de familie, dar şi pentru a se împărtăşi împreună de toate bucuriile acesteia.

IV.7 TAINA SFÂNTULUI MASLU – ÎMPǍRTǍŞIREA SFÂNTULUI DUH

PRIN HRISTOS VINDECǍTORUL

84
Molitfelnic, p. 76.
85
Paul Evdokimov, Taina iubirii, p. 172.
86
Ionuţ Stănilă, Împărtăşirea Sfântului Duh în Tainele Bisericii, (teză de licenţă susţinută la Facultatea de
Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”, sub îndrumarea Lect. Dr. Pr. Dan Sandu), Iaşi, 2008, p. 107.
22
 “Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii
Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu
untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea
credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica,
şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15) .

Pe lângă curăţirea şi îmbunătăţirea sufletului, din partea omului prin nevoinţele

trupului, prin paza şi curăţirea simţurilor, a minţii şi prin întarirea voinţei, iar din partea lui
Dumnezeu prin harul Sfântului Botez, pri mărturisirea, dezlegarea şi iertarea păcatelor în
Taina Pocăinţei, maieste o cale de curăţire şi de mântuire-Sfântul Maslu87. Privită prin
prisma apartenenţei eclesiale şi prin efectele ei, Taina Sfântului Maslu apare ca o acţiune
complementară Pocăinţei, aşa cum Taina Mirungerii este, într-un anume fel, complementară
Botezului. Ca relaţie personală harică cu Hristos a credinciosului bolnav, Taina Maslului este
o Taină în sensul deplin al cuvântului şi anume una din cele şapte Taine ale Bisericii.
Maslul sau Eleoungerea este Taina în care, prin rugăciunile preoţilor şi prin ungerea
cu untdelemn sfinţit, se împărtăşeşte creştinilor bolnavi, harul vindecării de bolile sufleteşti si
trupeşti, precum şi iertare de păcate88 (I Timotei 4,5).
În Sfintele Evanghelii, tămăduirea bolilor ne este prezentată ca făcând parte din opera
mesianică a lui Hristos. Tămăduind pe cei apăruţi în calea Sa şi pe cei aduşi spre aceasta,
Mântuitorul Hristos a inaugurat lupta Sa contra morţii şi a păcatului. Celor aduşi spre
vindecare sau întâlniţi, Mântuitorul nu le cere decât dorinţa de a se vindeca şi credinţa în
puterea Sa; uneori, El adaugă vindecării trupeşti, iertarea păcatelor (Matei 9,2) şi cere celui
vindecat să nu mai greşească (Ioan 5,14). Există, deci, o legătură între boală şi păcat.
Este adevărat că în Sfânta Scriptură nu avem dovezi despre o instituire directă a
acestei Taine de către Mântuitorul Iisus Hristos, aşa cum există despre celelalte Taine. Există,
însă, numeroase dovezi despre practicarea ei de către Sfinţii Apostoli89. Astfel, Sfântul
Evanghelist Marcu spune: “Şi ieşind, ei propovăduiau să se pocăiască. Şi scoteau mulţi
demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Marcu 6, 12-13). La această
Taină se referă şi alte texte (Marcu 16, 18; Luca 9, 6; Fapte 5, 15-16; 19, 12 etc.), din care
rezultă că ungerea cu untdelemn sfânt era o lucrare externă, văzută, prin care se împărtăşea
bolnavilor harul vindecător al Sfântului Duh, ea având caracterul unei Taine pe care Apostolii
o practicau după porunca Mântuitorului.

87
Preot Ilarion V. Felea, Spre Tabor, volumul II Curăţirea, p. 383.
88
Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1995, p. 306.
89
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op.cit., p. 325.
23
 Practicarea obişnuită a acestei Taine este arătată la Iacov 5,14-15: “Este cineva bolnav
între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în
numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi
de va fi făcut păcate se vor ierta lui”. Taina Sfântului Maslu arată că Dumnezeu Îşi manifestă
mila Lui şi faţă de cei suferinzi, care-şi pun nădejdea în El, care apelează la El când ajung în
asemenea situaţii. De aceea, în toate rugăciunile Maslului, se apelează, mai ales la mila lui
Dumnezeu, iar Dumnezeu apare în această Taină lucrând ca “Doctorul” plin de milă. În
pripeala canonului alcătuit de imnograful Arsenie, pripeală care se repetă după fiecare tropar,
se cere: “Stăpâne, Hristoase, milostive, miluieşte pe robul Tău”90. Iar în podobia glasului IV
se cere: “Doctorul şi ajutorul celor ce sunt în dureri... dăruieşte tămăduire neputinciosului
robului Tău; îndură-Te şi miluieşte pe acesta care mult a greşit şi-l izbăveşte de păcate,
Hristoase, ca să slăvească puterea Ta cea dumnezeiască”91. Referindu-se la Taina Sfântului
Maslu, Părintele Dumitru Stăniloae arată că: “Uneori harul lui Dumnezeu lucrează mai mult
sau mai puţin direct asupra trupului, vindecându-l, deşi, chiar şi în acest caz, se produc şi
întărirea sufletească şi iertarea păcatelor celui bolnav. Alteori, vindecarea se produce mai
mult prin întărirea puterilor sufleteşti, iar alteori, prin iertarea păcatelor nemărturisite, întrucât
aceasta întăreşte sufletul şi, prin suflet, şi trupul. Numai când este rânduit ca bolnavul să
moară, nu se produce acest efect principal, ci numai celelalte”92.
Taina Maslului are un loc special în iconomia Tainelor. Într-adevăr, “dacă în Tainele
celelalte darurile Duhului Sfânt sunt dăruite şi dacă împlinirea Tainei este adeverită, Taina
Maslului doar cere harul vindecării, fără nimic altceva. Este cu neputinţă să ne închipuim o
slujire permanentă de vindecare, căci aceasta depinde de puterea miraculoasă a lui
Dumnezeu, care o trimite dupa cum voieşte. În acest sens Paul Evdochimov precizează că
Biserica se roagă pentru vindecare fără să proclame, totuşi, această vindecare”93.
Rânduiala Tainei cuprinde şapte pericope ale Apostolului şi şapte pericope
evanghelice şi rugăciuni pentru vindecarea bolnavului, ungere cu untdelemn sfinţit.
Deasemenea, Biserica Ortodoxă a recomandat ca Taina Sfântului Maslu să fie săvârşită, când
se poate, de către şapte preoţi94. Vindecarea nu este cerută decât în cadrul pocăinţei şi al
mântuirii şi nu ca un scop în sine. Indiferent de sfârşitul bolii, ungerea simbolizează iertarea
divină, eliberarea din cercul vicios al păcatului, al suferinţei şi al morţii care reţine captivă
umanitatea decăzută. Taina Sfântului Maslu aduce bolnavilor putere din puterea lui Hristos şi

90
Molitfelnic, p. 104.
91
Ibidem, pp. 104-105.
92
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III, p. 212.
93
Paul Evdokimov, Ortodoxia, p. 325.
94
Numărul şapte este legat de numărul darurilor Duhului Sfânt (Isaia 11,1-2).
24
a Duhului Sfânt, în nădejdea de a redeveni mădulare sănătoase ale Trupului Său tainic. Prin
această Taină, Biserica ajută pe credincioşi să se comporte ca membri ai Trupului Domnului
şi în situaţia de bolnavi. Din Hristos cel răstignit, primitorii Tainei iau puterea să-şi poarte şi
ei crucea suferinţelor lor trupeşti cu răbdarea uşurată de bucuria învierii lui Hristos, Care îi va
învia şi pe ei. Răbdarea bărbătească susţinută de nădejdea învierii mobilizează forţele trupului
care, ajutate de harul de sus, pot să aducă sănătatea, sau, dacă voia lui Dumnezeu este alta, îi
dau bolnavului linişte şi împăcare în faţa obştescului sfârşit.
În Taina Sfântului Maslu, chemarea Sfântului Duh are, ca şi la Mirungere, două etape:
etapa sfinţirii untdelemnului şi etapa ungerii bolnavului. Rugăciunile sfinţirii untdelemnului
au un sens progresiv. Prima invocare urmează ecteniei celei mari şi este pronunţată separat de
fiecare din cei şapte preoţi: “Doamne, Care cu mila şi cu îndurările Tale tămăduieşti
zdrobirile sufletelor şi ale trupurilor noastre, Însuţi, Stăpâne, sfinţeşte untdelemnul acesta (în
acest moment al citirii rugăciunii acesteia, toţi preoţii binecuvântează untdelemnul), ca să fie
celor ce se vor unge din el spre tămăduirea şi spre izbăvirea de toată patima şi întinăciunea
trupului şi a sufletului şi de toată răutatea...”95.
A doua invocare se face de un singur preot, ca la Taina Sfintei Euharistii, inserată în
rugăciunea după prima Evanghelie: “Cel ce eşti fără de început şi fără de sfârşit, Sfinte al
sfinţilor, Care ai trimis pe Unul-Născut Fiul Tău să tămăduiască toată boala şi neputinţa
sufletelor şi trupurilor noastre, trimite Duhul Tău cel Sfânt şi sfinţeşte untdelemnul acesta şi-l
fă robului Tău acesta (N), care se va unge, spre izbăvire desăvârşită de păcatele lui şi spre
moştenirea împărăţiei cerurilor...”96.
Imediat după această rugăciune, urmează ungerea cu untdelemnul sfinţit, dupa ritualul
prescris, când se pronunţă aceste cuvinte: “Părinte Sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor,
Care ai trimis pe Unul-Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, să vindece toată boala
şi să răscumpere din moarte, tămăduieşte pe robul tău acesta (N) de neputinţa trupească şi
sufletească ce l-a cuprins şi-l fă să vieze prin harul Hristosului Tău...”97. Această rugăciune va
fi rostită de fiecare din cei şapte preoţi, dupa citirea Evangheliei respective şi a rugăciunii
aferente Evangheliei, însoţită de ungerea cu untdelemn sfinţit.
Deşi harul ni se dăruieşte prin Duhul Sfânt, rugăciunea ce însoţeşte ungerea cu
untdelemn sfinţit atribuie harul lui Hristos, har care de fapt este şi al Duhului. Mântuitorul
Hristos este Stăpânul vieţii şi al morţii dar, la harul vindecării şi al iertării păcatelor, ajungem

95
Molitfelnic, p. 110.
96
Ibidem, p. 116.
97
Ibidem, p. 118.
25
prin Duhul, căci numai prin El putem trăi pe Hristos în virtute şi integritate spirituală şi
trupească98.
Legătura strânsă dintre Hristos şi Sfântul Duh în Taina Sfântului Maslu este reliefată
şi în rugăciunea citită după al doilea Apostol şi a doua Evanghelie (“Dumnezeule cel mare şi
preaînalt...”)99. În cuprinsul acestei rugăciuni se cere lui Hristos însănătoşirea bolnavului, pe
baza faptului că Mântuitorul S-a întrupat şi S-a făcut om pentru zidirea Sa, arătând voinţa Lui
de a mântui trupul şi de a-l înălţa în Împărăţia lui Dumnezeu, de a face din trupuri un mijloc
de comunicare veşnică între Dumnezeu şi oameni100. Dar, tot în aceeaşi rugăciune, se cere
sălăşluirea Duhului Sfânt în cel bolnav, potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel (I
Corinteni 6, 19; 3, 16-17): “Însuţi, Îndurate Stăpâne, caută din înălţimea Ta cea sfântă,
umbrindu-ne pe noi păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi cu harul Sfântului Tău Duh în ceasul
acesta şi trimite-l peste robul Tău acesta (N), care şi-a cunoscut păcatele sale şi a venit la Tine
cu credinţă”101. Duhul Sfânt e închipuit şi comunicat prin untdelemnul sfinţit chiar în timpul
acestei Taine de către preoţi, untdelemn cu care se unge bolnavul.
Prin Hristos şi Duhul Sfânt se realizează şi o comuniune a celor ce participă la Taina
Sfântului Maslu cu cel bolnav, care sporeşte puterea de viaţă a celui ce primeşte această
Taină, până-n ultimele sale clipe. Pe de altă parte, Taina reînvie în sufletele celor împreună-
rugători, comuniunea de viaţă cu Hristos, întărindu-le propriile puteri trupeşti şi sufleteşti,
pentru că binefacerile Maslului, prin extindere, li se adresează şi lor.
Prin urmare, Taina Sfântului Maslu este o formă de rugăciune colectivă a Bisericii
întregi, preoţi şi credincioşi, este credinţa tuturor pentru unul, ca putere spirituală concentrată
asupra celui bolnav102, în care se unesc darul Duhului Sfânt cu puterea credinţei obşteşti.
Sănătatea trupească şi sufletească a omului nu este numai o problema individuală, ci este, mai
ales, socială. Biserica încorporează pe individ în trupul umanităţii universale a lui Hristos,
operând mântuirea din orice rău. De altfel, Maslul este, dintre Taine, cea în care Biserica este
cel mai mult activă, angajată fiind în readucerea unuia din membrii ei, din neputinţă, la starea
de deplină capacitate în misiunea la care orice creştin este chemat. În Maslu, Biserica face un
efort maxim să-l pregătească pentru situaţia de comuniune cu Hristos – dacă omul moare şi
să-l deschidă comuniunii cu semenii, aici, dacă supravieţuieşte103.

98
Cf. Preot Ilarion V. Felea, Spre Tabor, Volumul II, p. 383.
99
Molitfelnic, p. 120.
100
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III, p. 212.
101
Molitfelnic, p. 121.
102
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 380.
103
Cf. Anca Manolache, Taina Sfântului Maslu (Eleoungerea), în “Glasul Bisericii”, XLVII (1988), nr. 6, p. 83.
26
 O rugăciune care vine din credinţa Bisericii reprezentată prin preoţi şi credincioşi
arată o intervenţie a Trupului Bisericii, a comuniunii sale104. Clipa morţii – şi orice boală
poate să fie mortală - pare că este clipa sigurătăţii absolute. În această clipă, Biserica vine ca
să formeze, în jurul credinciosului ei care suferă, cercul sfânt al comuniunii. Din această
comuniune, din acest semn al dragostei pe care i-l dau mai mulţi semeni în starea lui de boală
şi neputinţă, bolnavul prinde putere de refacere trupească şi sufletească. Ca în toate Tainele,
tot aşa şi în Taina Sfântului Maslu, comuniunea cu preoţii şi cu alţi semeni ajută pe
credincioşi să intre în comuniune cu Hristos. Esta important faptul că o mare bogăţie de har şi
evlavie aduce în viaţa spirituală a credincioşilor savârşirea Sfântului Maslu, nu numai la
cererile şi după nevoile celor bolnavi, ci şi ca masluri de obşte, oficiate miercurea şi vinerea,
cu deosebire în timpul posturilor. În Postul Mare se săvârşesc aceste sfinte slujbe în toate
bisericile de la noi, atât pentru cei bolnavi, cât şi pentru cei sănătoşi, pentru aceştia din urmă,
ca un “rit cu semn evident penitenţial, menit să acorde o iertare generală de păcate, mai ales
înainte de Paşti”105.
Taina Sfântului Maslu poate fi socotită, prin excelenţă, Taină a trupului sau Taina
rânduită pentru însănătoşirea trupului. Prin ea se pune în relief valoarea pozitivă acordată de
Dumnezeu trupului omenesc, ca Unul care Însuşi a luat trup şi îl ţine în veci, ne mântuieşte în
veci, împărtăşindu-ne viaţa dumnezeiască. De asemenea, Taina evidenţiază faptul că
Mântuitorul Hristos, Care a cercetat bolile pe pământ şi a fost alături de cei în suferinţă,
împarte şi acum harul Sfântului Duh, săvârşind vindecări printre creştini.

IV.8 TAINA HIROTONIEI- OMUL FIINŢǍ PURTǍTOARE ŞI DǍRUITOARE DE

DUH SFÂNT
“[...] Măreţia preoţiei este la epicleză şi
în Taina Mărturisirii”. (Sfântul Ioan Gură
de Aur)

104
Paul Evdokimov, Ortodoxia, p. 324.
105
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, ediţia a patra, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2005, p.
347.
27
 Biserica cea întemeiată tainic în Jertfa de pe Cruce, se arată în lume la Cincizecime,
prin mijlocirea preoţiei cosacrată prin pogorârea Sfântului Duh106.Părintele Dumitru Stăniloae
spune că în fiecare Taină Hristos Se dăruieşte printr-o lucrare a Sa celor ce cred în El, iar în
Taina Euharistiei Se dăruieşte cu însuşi trupul şi sângele Său. Dar fiind nevăzut şi voind să se
dăruiască pe Sine în chip văzut prin Sfânta Împărtăşanie, trebuie să Se dăruiască prin
persoane văzute107. Pe aceste persoane le alege şi le sfinţeşte El însuşi prin Taina Hirotoniei.
Preoţia este o chemare din partea lui Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul spune că preoţia zboară
de pe pământ la cer Ea este lucrarea ce uneşte cerul cu pământul şi pe om cu
Dumnezeu108.Preoţia sau Hirotonia este Taina în care, prin punerea mâinilor episcopului şi
prin rugăciune, harul divin se pogoară asupra unui candidat anume pregătit, sfinţindu-l şi
aşezându-l într-o treaptă a ierarhiei bisericeşti, împărtăşindu-i acestuia puterea de a învăţa
cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârşi lucrările sfinte şi de a conduce pe credincioşi pe calea
mântuirii109. Numai prin Hirotonie se dăruieşte, prin puterea lui Hristos şi harul Duhului,
slujirea sacerdotală propriu-zisă, cu cele trei mari misiuni, în cadrul Bisericii: propovăduirea
cuvântului lui Dumnezeu, sfinţirea credincioşilor şi conducerea lor spre Împărăţia lui
Dumnezeu.
După cum se poate observa, Preoţia este Taina prin care cel ce a primit-o este
îndreptăţit să continuie în Biserică întreita slujire a Mântuitorului Hristos. Hirotonia înseamnă
atât intrarea în cler, cât şi primirea harului preoţiei într-una dintre cele trei trepte: diacon,
preot şi arhiereu. De aceea, ea se mai numeşte şi Taina preoţiei sacramentale sau harice în
Biserică.
Taina Preoţiei a fost instituită de Mântuitorul Hristos după Învierea Sa din morţi,
atunci când, arătându-se Apostolilor, a suflat asupra lor şi le-a zis: “Luaţi Duh Sfânt! Cărora
veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). La
rândul lor, Apostolii au hirotonit şi aşezat episcopi, preoţi şi diaconi, transmiţându-le acelaşi
har, iar episcopii au primit de la Apostoli porunci şi îndrumări referitoare la modul şi
condiţiile în care ei, la rândul lor, vor putea hirotoni episcopi, preoţi şi diaconi (cf. I Timotei
4, 14; II Timotei 1, 6; Fapte 6, 6; 14, 23; I Timotei 3, 2-15; Tit 1, 5 etc. ).

106
Pr. Conf. Univ. Dr. Ştefan Pompian, Cultele de mistere şi Sfintele Taine creştine, Baia Mare, Editura
Universităţii de Nord, 2001, p. 98.
107
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III, p. 149.
108
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie din Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie (traducere
introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru), Bucureşti, Editura Sofia, 2004, p. 301; vezi şi la Pr. Prof. Dr. Ioan
C. Teşu, Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine, Iaşi, Editura Doxologia, 2010, p. 133.
109
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op.cit., p. 319.
28
 Săvârşitorul văzut al acestei Taine este numai episcopul110. Acest fapt rezultă clar din
îndrumarile date de Sfântul Apostol Pavel celor doi ucenici ai săi, Timotei şi Tit, hirotoniţi
chiar de el (I Timotei 5, 22; Tit 3, 5). De altfel, numai episcopul are plenitudinea harului în
Biserică.
Ca şi în celelalte Taine, săvârşitorul nevăzut al Tainei Preoţiei este Mântuitorul
Hristos, Arhiereu în veac după rânduiala lui Melchisedec (Psalmul 109, 4; Evrei 7, 21-28),
Care coboară în Duhul Sfânt peste primitor, prin punerea mâinilor arhiereului care
hirotoneşte111. De aceea, spune Sfântul Apostol Pavel, la cuvântarea de rămas bun din Milet,
când a chemat la sine slujitorii din Efes: “Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată
turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu,
pe care a câştigat-o cu însuşi Sângele Său” (Fapte 20, 28).
Cel ce cheamă dintre creştini la Taina Preoţiei este Duhul Sfânt, căci, deşi El nu
sileşte voinţa cuiva spre sfinţenia acestei Taine, nu se poate crede că cineva s-ar putea ridica
în afara Duhului la starea harică de slujire a Tainelor Bisericii lui Hristos. Nu se poate, de
asemenea, cugeta o continuitate cu Hristos şi Apostolii a preoţiei în afara Duhului Sfânt, care-
i conferă harisma specială de a fi o mărturie autentică a tradiţiei apostolice112. Domnul Iisus
Hristos şi Duhul Sfânt imprimă preoţiei şi pecetea jertfei, dar şi harisma conducerii
comunităţii.
Deşi în toţi preoţii lucrează harul aceluiaşi Duh Sfânt, nu toţi se fac părtaşi aceleiaşi
vrednicii înaintea lui Dumnezeu, pentru că starea lor înaintea Domnului depinde şi de
credinţa şi faptele fiecăruia, sau de felul cum au lucrat la mântuirea altora şi la propria
mântuire. Dar nici scăderile sau chiar eventualele lor păcate nu anulează lucrarea harului (în
afara ereziei, apostaziei sau schismei, care a adus cu sine scăderea din har)113; de aceea,
Sfinţii Apostoli îndeamnă pe toţi păstorii de suflete să fie modele pentru păstoriţi, ca unii ce
vor da seama de ei (cf. Evrei 13, 17; I Timotei 3, 2-10; 4, 14-16, Tit 1, 5-9; I Petru 5, 2-4).
Hirotoniile se săvârşesc totdeauna numai în biserică şi anume, în Sfântul Altar, în
jurul Sfintei Mese, deoarece Sfânta Masă este în Biserică izvorul sfinţirii, iar exercitarea
darului preoţiei este strâns legată de ea. Taina Hirotoniei nu constituie o slujbă independentă,
de sine stătătoare, ci se încadrează în slujba Sfintei Liturghii depline, a Sfântului Ioan Gură

110
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox, Legislaţie şi Administraţie Bisericească, volumul II,
Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1990, p. 49.
111
Pr. Prof. Ion Bria, Despre Sfintele Taine, p. 26.
112
Ibidem.
113
Pr. Dorel Pogan, op.cit., p. 127.
29
de Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare. Nu se săvârşesc hirotonii la Liturghia Darurilor mai
înainte sfinţite114.
Ritualul Hirotoniei nu figurează în Molitfelnic, ci în cartea numită Arhieraticon,
deoarece Taina este săvârşită numai de arhiereu, aşa cum au orânduit Sfinţii Apostoli.
Hirotonia de diacon şi cea de preot o săvârşeşte un singur arhiereu, iar pentru hirotonia
arhiereului trebuie cel puţin doi sau mai mulţi arhierei. Epicleza este aceeaşi pentru toate cele
trei trepte (arhiereu, preot, diacon): “Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le
vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineste, hirotoneşte pe prea cucernicul ipodiacon, diacon,
preot, (N) în diacon, preot, episcop. Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să vină asupra lui harul
Sfântului Duh”115. Cuvintele sunt însoţite de punerea mâinilor pe capul celui ce se hirotoneşte
şi în acea clipă se realizează minunea nespusă şi invizibilă a pogorârii harului asupra celui
hirotonit.
Rugăciunea care urmează imediat precizează lucrările harului prin cel ce l-a primit.
Astfel, în rugăciunea pentru arhiereu se subliniază faptul că Dumnezeu a orânduit prin
Apostolul Pavel “trepte şi cete; întâi pe Apostoli, al doilea pe profeţi, al treilea pe dascăli, ca
să slujească sfintelor şi preacuratelor Tale Taine şi să le săvârşească în Sfântul Tău jertfelnic;
Însuţi Stăpâne al tuturor, şi pe acesta care s-a ales şi s-a învrednicit a lua jugul Evangheliei şi
vrednicia arhierească, prin mâna mea, a păcătosului şi a celor de faţă liturghisitori şi
împreună-episcopi, întăreşte-l prin venirea, puterea şi harul Sfântului Tău Duh... sfânt îl arată
pe dânsul...”116.
În rugăciunile specifice, la hirotonirea diaconului şi a preotului, sunt menţionate
transmiterea lucrărilor harului de liturghisitori şi slujitori ai Tainelor, în general, iar pentru
preot se cere: “ umple-l de darul Sfântului Tău Duh, ca să se facă vrednic a sta fără prihană
înaintea jertfelnicului Tău; a propovădui Evanghelia împărăţiei Tale; a lucra cu sfinţenie
cuvântul adevărului Tău; a aduce Ţie daruri şi jertfe duhovniceşti, a înnoi pe poporul Tău prin
baia naşterii de a doua...”117.
Merită să semnalăm un fapt de mare importanţă în rânduiala Tainei Hirotoniei, care,
aparent, este considerat ca valoare marginală sau numai cu semnificaţie pur ceremonială:
participarea întregului popor credincios la săvârşirea Tainei. Credincioşii, pe temeiul preoţiei
universale dobândită la Botez şi Mirungere, sunt implicaţi în efectuarea Tainei prin
recunoaşterea şi considerarea celor hirotoniţi.

114
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op.cit., p. 338.
115
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 320.
116
Arhieraticon, ediţia a doua, Tipografia Cărţilor Bisericesti, 1899, p. 18, la Pr. Prof. Nicolae Buzescu,
Lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine, în “Ortodoxia”, XXXI (1979), nr. 3-4, p. 581.
117
Ibidem, p. 15, la Pr. Prof. Nicolae C. Buzescu, op.cit., p. 581.
30
 Chemarea harului la Hirotonie se încheie astfel: “Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să
vină asupra lui harul Sfântului Duh”. Harul coboară şi se transmite prin mâinile episcopului,
dar este solicitat de episcop, însoţit de Biserica întreagă şi pentru Biserica întreagă.
Credincioşii nu formează o pătură izolată de Biserică, ci sunt celulele şi membrele sale
funcţionale, prin care circulă Duhul Sfânt, ca Duh de viaţă. Fără credincioşi nu există
Biserică; totul se operează împreună cu ei.
Tot în Biserică sunt integrate şi persoanele preoţeşti, adică în unitatea funcţională
Cap-Trup. De aceea, în virtutea coeziunii şi interdependenţei dintre membrele Trupului tainic
al Domnului, lucrarea Duhului Sfânt în Taina Preoţiei nu priveşte numai preoţia în sine, ci
întreaga comunitate peste care se extinde puterea Duhului. “Avându-şi puterea în
Cincizecimea Duhului, Hirotonia este Taina al cărei har se revarsă asupra întregii Biserici,
adică şi peste toţi cei prezenţi în Biserică în momentul în care ea se săvârşeşte asupra unei
persoane. Ea are loc nu numai în beneficiul celui ce o primeşte, ci şi în cel al comunităţii
eclesiale şi Bisericii întregi. Revărsarea simultană a Duhului, la Cincizecime, peste Biserica
întreagă şi, în mod personal peste cei 12 Apostoli este un semn că această Sfântă Taină este
dată şi înrădăcinată în totalitatea Trupului Bisericii. Prin urmare, nu există nici un
automatism în transmiterea harului preoţiei. Preoţia sacramentală este în Biserică, înlăuntrul
Bisericii, nu în alt parte.
Referindu-se la faptul că Taina Hirotoniei are în vedere întreaga Biserică, Părintele
Alexandre Schmemann spune: “Preotul care este hirotonit în centrul Bisericii, în cadrul
Sfintei Euharistii, este acela care Îl face pe Hristos prezent – care “reprezintă” într-un sens
foarte real grija lui Hristos, învăţătura lui Hristos. El este acela care stă în mijlocul tuturor şi
zice: “Să fim cu toţii în Hristos”, care el însuşi constituie centrul Bisericii ca unitate şi care
are puterea de a transforma un grup de oameni în Biserică, o masă într-o taină, un ritual sau
un simbol într-o realitate”118.
Aşadar, Hirotonia este un eveniment care are loc în Biserică şi pentru Biserică, în
timpul celei mai însemnate slujbe ale Bisericii şi cu participarea credincioşilor Bisericii.
Duhul Sfânt face din preoţi adevărate punţi119 prin care Se prelungeşte Hristos în Biserică.
Înaintarea permanentă a credincioşilor în viaţa lui Hristos se face prin primirea Tainelor
Bisericii, prin ierarhia sacramentală120. Prin aceasta, Biserica este mediul în care vieţuieşte
tainic Hristos Însuşi şi pe care ea Îl trăieşte în Duhul. Repetând drumul lui Hristos în

118
Alexandre Schmemann,Liturghie şi Viaţă, p. 126.
119
Diacon assist. Fililp Albu, Responsbilitatea predicatorială a preotului în viziunea sfinţilor Grigorie din
Nazianz şi Ioan Gură de Aur, în “Altarul Banatului”, XVII (2006), nr. 10-12, p. 75.
120
Cf. Pr. Dorel Pogan, Constituţia teandrică a Bisericii, în “Ortodoxia” XXXVIII (1987), nr. 2, p. 12.
31
mădularele sale, Biserica ne uneşte prin Duhul Sfânt tot mai deplin cu Hristos prin Sfintele
Taine, spre realizarea unităţii pentru care S-a rugat Hristos Domnul.

32