RAZBOIUL ROMANILOR PENTRU ELIBERARE SI

REINTREGIRE NATIONALA (1916-1919)

P
rima Conflagratie mondiala, un razboi fara precedent, a cuprins 33 de state de pe cinci continente,
cu peste un miliard de locuitori si a durat 52 de luni. Ea avea sa produca mutatii fundamentale in
configuratia geopolitica a lumii, in viata natiunilor, in gandirea si actiunea oamenilor. Europa, in
1914, avea 23 de state din care 20 erau monarhii constitutionale sau autocrate (Rusia) si numai
trei erau republici (printre care Franta). Trei mari imperii acopereau cea mai mare parte a continentului:
doua imperii multinationale, adevarate inchisori ale popoarelor – tarist si austro-ungar; iar Reich-ul
german, fondat la 1871, detinea o suprematie politico-militara, pe care o dorea extinsa la scara planetei.
Pe fondul unui pericol de destabilizare generala pe continent si a unei accelerate curse a inarmarilor, in
vara anului 1914, gruparea Puterilor Centrale s-a pronuntat pentru o reglementare radicala si violenta a
raportului de forte in Balcani, in Europa si pe glob.
La 28 iulie 1914 a izbucnit primul razboi mondial intre cele doua mari coalitii militare: Tripla Alianta, in
frunte cu Germania si Austro-Ungaria, si Antanta, in frunte cu Anglia, Franta si Rusia. El a fost dezlantuit
de catre puterile imperialiste pentru impartirea lumii in sfere de influenta, acaparare de colonii si teritorii
straine.
Declansarea primului razboi mondial a pus in fata poporului roman o problema de insemnatate
covarsitoare pentru insasi soarta natiunii. Justetea aspiratiilor nationale ale poporului roman, in numele
carora el avea sa participe, incepand din vara anului 1916, la o temerara angajare militara, contrasta
fundamental cu caracterul nedrept, imperialist al razboiului dus de marile puteri. Nazuinta fierbinte a
maselor populare de a desavarsi unitatea nationalc, care insufletea deopotriva pe romanii de dincolo si de
dincoace de Carpati, reprezenta un ideal just, progresist si istoriceste absolut legitim.
Romania, prin hotararea Consiliului de Coroana de la Sinaia, din 21 iulie /3 august 1914 se declara
neutra, o neutralitate armata, sub forma „espectativei cu apararea frontierelor", in pofida insistentei
regelui Carol I, sustinut de liderul conservator P. P. Carp, ca Romania sa se alature Puterilor Centrale,
potrivit tratatului special de alianta din 1883,. Premierul I. I. C. Bratianu a insistat pe faptul ca tratatul nu
obliga Romania sa participe la conflict, intru cat nu alianta era atacata ci un membru al ei, Austro-Ungaria,
era agresorul. Mentalitatea a fost aprobata de toate fortele politice ca o solutie de moment. Refuzul de a
intra in razboi alaturi de Puterile Centrale reprezenta pozitia oficiala a detasarii politice a Romaniei de
acestea, incluzand totodata optiunea ce viza eliberarea teritoriilor romanesti anexate Austro-Ungariei.
Hotararea Romaniei a fost primita cu satisfactie de romanii din Transilvani si Bucovina care nu ar fi putut
accepta o alianta a patriei mama cu stapanitorii lor vremelnici. Toata perioada de neutralitate va fi
dominata de miscarea pentru realizarea eliberarii nationale.
Inca de la inceputul ostilitatilor, puterile beligerante, avand in vedere pozitiile importante ce le detinea
Romania sub raport politic, economic si mai ales strategic, s-au straduit sa o atraga de partea lor. In urma
tratativelor secrete purtate cu puterile Antantei, la 4 august 1916 s-a semnat la Bucuresti un tratat de
alianta si o conventie militara intre Romania, pe de o parte, si Rusia, Anglia, Franta si Italia, pe de alta
parte. Prin aceasta conventie, aliatii, care garantau revendicarile statului roman, se angajau sa protejeze
Romania de o invazie inamica si sa furnizeze tarii noastre materialul de razboi de care ducea lipsa,
munitii, echipament, material sanitar si subzistente in cantitati corespunzatoare.
Conventia militara stabilea ca atacul asupra Austro-Ungariei sa se produca „cel mai tarziu" la 15/28
august 1916, iar „prin Transilvania in directia Budapestei"; partile sa nu incheie pace separabila; Romania
urma sa se bucure de aceleasi drepturi ca si aliatii sai la negocierea pacii; armata romana urma sa fie
sustinuta logistic cu minimum 300 tone munitii si materiale de razboi pe zi si operativ printr-o ofensiva a
aliatilor cu fortele generalului Sarrail de la Salonic, cu trimiterea a trei divizii Rusesti in Dobrogea, cu o
ofensiva a armatei ruse in Bucovina si presiuni ale aliatilor pe toate fronturile astfel incat impactul actiunii
armate romanesti sa fie maxim. Cooperarea militara trebuia sa respecte strict independenta si
suveranitatea Romaniei iar trupele romane sa-si pastreze propriul comandament si zona de operatii
distincta.
Tratatul de alianta si Conventia militara dintre Romania si Alianta, care au constituit cadrul juridic al
razboiului de coalitie, au constituit un succes deosebit al guvernului I. I. C. Bratianu, un model de relatii
intre un stat mic si marile puteri pentru un razboi de coalitie, un pas hotarator spre implinirea idealului
national al intregirii politico-statale romanesti.
Dupa cum aveau sa o dovedeasca evenimentele, Romania, respectandu-si obligatiile asumate, va intra in
razboi intr-o situatie deosebit de grea; armata sa urma sa lupte pe doua fronturi, in vreme ce aliatii nu se
grabeau sa-si indeplineasca in totalitate angajamentele.

1. Intrarea Romaniei in razboi. Planurile de campanie de la inceputul ostilitatilor

Dupa doi ani de neutralitate, 1a 15 august 1916 Romania a decretat mobilizarea, fiind puse pe picior de
razboi urmatoarele componente ale armatei: Marele cartier general; 4 comandamente de armata; 6
comandamente de corp de armata ;23 divizii de infanterie; 2 divizii de cavalerie; 5 brigazi de calarasi; 1
brigada de graniceri; 2 brigazi de artilerie grea; 1 regiment si 1 divizion de artilerie de munte; unitatile de
artilerie antiaeriana, dispunand de 113 piese; unitatile de geniu, constituite in: 1 regiment de cai ferate; 1
regiment de pontonieri; 1 batalion specialitati, avand in compunere 1 companie aerostatie; aviatia,
compusa din 4 escadrile; marina, cu flotila de Dunare. Efectivul mobilizat a fost de 833 601 oameni, din
care 19 843 erau ofiteri si elevi din scolile militare.
Pe planul inzestrarii, armata romana incepea razboiul in conditii de inferioritate fata de fortele inamice.
Armamentul de infanterie era insuficient ca numar, atat in privinta pustilor cat mai ales a mitralierelor: un
batalion roman dispunea de 1-2 piese in vreme ce batalionul german sau austro-ungar avea 5-6 mitraliere
grele si 9 mitraliere usoare. Pentru a suplini partial lipsurile in material artileristic au fost demontate
tunurile din fortificatiile orasului Bucuresti.
Inca din perioada premergatoare intrarii in razboi, Marele stat major elaborase mai multe planuri de
campanie, sub forma unor ipoteze. Una. dintre acestea, „Ipoteza Z", a devenit in august 1916, planul de
campanie al armatei romane. El preconiza, in esenta, ofensiva generala peste Carpati pentru a zdrobi
rezistentele inamicului din Transilvania si a elibera teritoriul romanesc aflat sub dominatia Austro-
Ungariei. Acestui scop strategic ii erau destinate majoritatea fortelor, adica trei din cele patru armate
romane, reprezentand 80% din totalul efectivelor. Cealalta armata –aproximativ 20% din forte – urma sa
ramana in defensiva pe frontul de sud timp de zece zile, dupa care, impreuna cu un corp de armata rus,
trebuia sa treaca la ofensiva in Dobrogea.
Inamicul preconiza, prin planul definitivat in iulie 1916 ca in prima etapa Armata 1 austro-ungara sa
intarzie inaintarea trupelor romane in Transilvania si sa le opreasca pe cursul mijlociu al Muresului si pe
Tarnava Mica. Concomitent Armata 3 bulgara intarita cu trupe germane si bulgare trebuia sa atace in
Dobrogea, depasind calea ferata Cernavoda-Constanta. In etapa a doua fortele germano-austro-ungare
aveau sa treaca la ofensiva fortand Carpatii, iar cele bulgare sa treaca Dunarea pe la Sistov, sa cada in
spatele trupelor romane si sa le nimiceasca, silind Romania sa capituleze.
Planul de campanie roman stabilea totodata dispozitivul strategic al fortelor. Astfel., de-a lungul arcului
carpatic se aflau dispuse: Armata 1, sub comanda generalului I. Culcer, de la Calafat pana la izvoarele
Argesului., avand in compunere 6 divizii de infanterie si 1 brigada de cavalerie; Armata 2, comandata de
generalul Alexandru Averescu, de la izvoarele Argesului pana in regiunea Vrancei, dispunand de 4 divizii
de infanterie si 1 brigada de cavalerie; Armata 4, sau de nord, sub comanda generalului Constantin
Prezan, din valea, Oituzului pana in regiunea Dornei, unde facea jonctiunea cu armata rusa din Bucovina,
avand in compunere 3 ,divizii de infanterie, 1 brigada mixta, 1 divizie si 1 brigada de cavalerie.
Cu misiune defensiva pe Dunare si in sudul Dobrogei se afla Armata 3, sub comanda generalului M.
Aslan, care avea in compunere 6 divizii de infanterie, 1 divizie si 2 brigazi de cavalerie.
O alta grupare de forte, de taria a 2 divizii de infanterie, constituia Rezerva generala la dispozitia Marelui
cartier general. Ea se afla concentrata in zona Bucuresti, cu misiunea sa intervina in sprijinul fortelor care
actionau in Transilvania.
Cand Romania intra in razboi pe frontul de vest fortele aliate de la Verdun si de pe Somme bateau pasul
pe loc si nu vor impiedica transferul de importante pe frontul romanesc; pe frontul italian era acalmie, pe
frontul de est urma sa se stinga ofensiva Brusilov din lipsa de rezerve iar pe frontul balcanic, armata
Sarrail, in loc sa atace, era ea atacata de bulgari opriti doar de actiunea Romaniei.
Prin urmare, momentul angajarii Romaniei nu era cel mai prielnic. Aliatii pareau istoviti, fara puterea de a
trece la ofensiva pe toate fronturile, cum promisesera, ceea ce va permite Puterilor Centrale sa-si
concentreze atentia asupra Romaniei devenita „paratraznetul razboiului", pentru a fi scoasa din razboi.
2. Luptele armatei romane in campania anului 1916
Insufletita de dorinta arzatoare de a elibera pamantul Transilvaniei de sub dominatia straina, armata
romana a inceput, in noaptea de 14/15 august 1916, ofensiva pe frontul Carpatilor. Trupele de acoperire
ale celor trei armate au zdrobit rezistentele inamice, au pus stapanire pe trecatorile Carpatilor Orientali si
Meridionali si au patruns simultan in Transilvania. In luptele purtate in bazinul Hategului si langa Orsova,
in zona Timisului de Jos, Bran, la sud de Sibiu, unitatile romane au dovedit vitejie si maiestrie militara, au
imbinat cu succes focul cu manevra prin surprindere in flancul si spatele dispozitivului inamic. Pana spre
sfarsitul lunii august, fortele principale ale celor trei armate romane au desfasurat cu succes operatiile
ofensive stabilite in planul Marelui cartier general, patrunzand cu impetuozitate pe o adancime de peste
120 km in zona centrala a frontului din Transilvania. Au fost astfel eliberate orasele Brasov, Sfantu
Gheorghe, Gheorghieni, Miercurea Ciuc si Orsova. Pretutindeni trupele noastre au fost primite cu
entuziasm si bucurie de populatia romaneasca din Transilvania eliberata. Dand expresie acestor
sentimente „Gazeta Transilvaniei" scria in acele zile: „Stam inca uluiti, nu gasim cuvinte sa dam glas
bucuriei inabusite de suferintele seculare... Fratii liberatori au sosit... Bine ati venit si mergeti cu bine tot
inainte". In timp ce la nord si vest de arcul carpatic inaintarea fortelor romane se desfasura cu rezultate
favorabile, pe frontul de sud inamicul a trecut la ofensiva. O puternica grupare germano-bulgara, sub
comanda feldmaresalului Mackensen, a atacat in sudul Dobrogei, cu lovitura principala impotriva capului
de pod de la Turtucaia unde se aflau in aparare trupele Diviziei 17 infanterie. In zilele de 23 si 24 august
au avut loc in aceasta zona lupte extrem de inversunate. In ciuda rezistentei darze opuse si deselor
contraatacuri ce le-a executat, divizia romana, suferind pierderi grele si fiind incercuita de fortele inamice
superioare ca numar si inzestrare, a fost nevoita sa cedeze capul de pod de la Turtucaia. Corpul de
armata rus, prevazut prin conventia militar, sa ocupe pozitii defensive in Dobrogea, a intervenit cu mare
intarziere si nu a mai putut salva situatia. Puternica presiune a fortelor agresoare a silit trupele romane sa
se retraga spre nord ducand lupte pe aliniamente succesive, pana ce, la 6 septembrie; inamicul a fost
oprit pe linia Cernavoda-Constanta. Evenimentele petrecute pe frontul din Dobrogea au avut consecinte
importante asupra desfasurarii ulterioare a primei campanii in ansamblul ei. Comandamentul roman a
hotarat, la 6 septembrie, oprirea ofensivei in Transilvania si transportarea unor importante forte de aici pe
frontul de sud, tocmai in zilele in care numeroase forte germane se concentrau la nord de Carpati,
pregatindu-se pentru contraofensiva. Marele cartier general roman, schimband planul de campanie cu
care incepuse razboiul, a hotarat sa treaca la aparare in Transilvania, aproximativ pe aliniamentul atins
de cele trei armate, si sa execute o puternica ofensiva in Dobrogea pentru a nimici gruparea inamica
patrunsa aici.
La 18 septembrie, doua divizii romane au trecut Dunarea, prin surprindere, in zona localitatii Flamanda si
au inceput sa inainteze spre sud. Alte patru divizii se pregateau sa treaca peste podul de vase ce se
construia sub focul bombardamentelor aviatiei germane. Desi in decurs de doua zile trupele romane au
respins rezistentele inamice si au realizat largirea capului de pod, conturandu-se un succes al acestei
operatii, comandamentul roman a hotarat sa renunte la manevra de la Flamanda si sa retraga fortele
trecute la sud de Dunare. Aceasta decizie era determinata de faptul ca in Transilvania inamicul trecuse la
ofensiva.
Aici, pe langa Armata 1 austro-ungara, fusese constituita, din mari unitati aduse de pe alte fronturi,
Armata 9 germana, pusa sub comanda generalului Falkenhayn, fost sef al Marelui cartier general
german. La 13 septembrie inamicul a inceput ofensiva pe valea Oltului. Trupele romane ocupau o pozitie
izolata, la sud de Sibiu, fiind despartite de gruparile vecine prin mari masive muntoase. Timp de trei zile
cat a durat batalia de la Sibiu, ostasii romani au opus o rezistenta deosebit de darza in fata fortelor
dusmane superioare numeric, retragandu-se apoi pe crestele muntilor pana la vechea frontiera.
Fortele germane au atacat, de asemenea, pozitiile Armatei 2 romane ale carei efective fusesera reduse
simtitor prin trimiterea unor unitati pe frontul de sud. Sub presiunea deosebit de puternica a fortelor
inamice, covarsitoare ca numar si tehnica, trupele noaste e au fost nevoite sa se retraga pe crestele
Carpatilor. Astfel a luat sfarsit, dupa patruzeci de zile de la declararea razboiului, ofensiva romana din
Transilvania. Armata noastra incepea o noua etapa a campaniei, al carei obiectiv central era apararea
trecatorilor Carpatilor impotriva invaziei inamice care devenea tot mai amenintatoare.
Intr-adevar, profitand de stagnarea operatiilor militare pe alte fronturi, Puterile centrale au concentrat
numeroase forte pe frontul roman pentru a scoate din lupta tara noastra si a ocupa bogatele sale zone
agricole si petrolifere. Trei mari generali, dintre cei mai capabili, urmau sa conduca invazia: Falkenhayn si
Arz von Straussenberg la nord, Mackensen la sud. Aproape doua luni inamicul si-a alternat loviturile
repetate, cand in sectorul nordic, cand in cel sudic, cautand punctele slabe ale acestui front extrem de
vast – aproape 1 200 km – adica tot atat cat frontul rus, de la Riga la Carpati.
In cursul lunii octombrie, fortele germane si austro-ungare au declansat prima batalie pentru cucerirea
trecatorilor Carpatilor. Trupele inamice au reusit, cu pretul unor mari pierderi, sa ocupe intrarile nordice
ale defileelor Bran, Predeal si Buzau. Atacurile de flanc date in directia pasurilor Oituz si Ghimes, cu
intentia de a deschide accesul pe valea Trotusului si a Siretului, au esuat total. Aici inamicul s-a izbit de
rezistenta, de o darzenie fara seaman, a Diviziei 15 infanterie, comandata de generalul Eremia
Grigorescu, a carei deviza „Pe aici nu se trece !" a devenit simbolul legendar al hotararii intregii armate
romane de a apara pamantul scump al patriei. In ziua de 6 octombrie 19I6 printr-un vijelios atac la
baioneta, ostasii acestei mari unitati romane, supranumita de atunci „Divizia de fier", a aruncat pe
inamicul patruns in forta dincolo de linia fostei frontiere, producandu-i grele pierderi.
Nici incercarile trupelor inamice de a patrunde pe valea Oltului, pe la Turnu Rosu si pe valea Topologului
nu au avut mai mult succes. Seful Marelui cartier general austro-ungar declara intr-un raport adresat
comandamentului suprem: „Romanii se apara atat de crancen, incat un succes hotarator nu este de
asteptat decat numai prin aducerea de forte importante din partea noastra".
Nereusind sa-si deschida prin forta drumul cel mai scurt spre Bucuresti, inamicul a incercat o lovitura prin
surprindere pe Valea Jiului, executand la 10 octombrie o puternica actiune ofensiva impotriva pozitiilor
aparate de Divizia 11 infanterie. Dupa ce au depasit slabele rezistente ale elementelor de acoperire de pe
fosta frontiera din zona muntoasa, fortele inamice au inaintat pana la nord de Targu Jiu. Contraatacul
viguros al trupelor romane, dat la 14 octombrie 1916, a provocat o mare deruta in randul inamicului a
carui retragere precipitata nu s-a mai oprit decat pe pozitiile initiale de plecare la ofensiva. La aceste lupte
a luat parte cu o insufletire patriotica impresionanta populatia satelor din zona si indeosebi locuitorii
orasului Targ Jiu, batrani, femei, copii, barbati nemobilizati pentru front, care, inarmati cu pusti de
vanatoare sau cu arme luate de la raniti, au respins un detasament german ce incerca sa treaca podul de
peste Jiu. In luptele din Valea Jiului din octombrie 1916, printre cei ce si-au jertfit viata pentru apararea
patriei amenintate s-a aflat si generalul Ion Dragalina, comandantul Armatei 1 romane, ranit mortal in
zona actiunilor de lupta.
Prima batalie a trecatorilor luase sfarsit printr-un esec general al planurilor comandamentului german, dar
defensiva romana devenea din ce in ce mai grea. Noi divizii ale Puterilor centrale erau aduse de pe alte
fronturi pentru a zdrobi rezistenta fortelor romane.
Prima batalie a trecatorilor luase sfarsit printr-un esec general al planurilor comandamentului german, dar
defensiva romana devenea din ce in ce mai grea. Noi divizii ale Puterilor centrale erau aduse de pe alte
fronturi pentru a zdrobi rezistenta fortelor romane.
In cursul lunii noiembrie 1916 inamicul, cu forte sporite, a declansat cea de a doua batalie a trecatorilor,
atacand simultan, pe mai multe directii. Gruparea generalului Kuhne a atacat cu 7 divizii pozitiile noastre
de pe Valea Jiului aparate de o singura divizie romana. In ciuda disproportiei fortelor, romanii s-au luptat
cu darzenie in fata orasului Targu Jiu, dar au fost nevoiti sa se retraga. Dupa ce a ocupat Craiova,
aceasta grupare a fortat Oltul si a inceput inaintarea spre Bucuresti. Concomitent, alte doua grupari
inamice isi indreptau eforturile ofensive in aceeasi directie: dinspre nord, gruparea generalului Kraft, care
reusise sa patrunda pe valea Oltului; dinspre sud, gruparea generalului Kosch, care fortase Dunarea la,
Zimnicea.
Pentru a face fata acestei situatii deosebit de grave, comandamentul suprem roman a pregatit o mare
operatie contraofensiva care a ramas in istorie sub denumirea de „Batalia pentru Bucuresti". Planul
bataliei prevedea oprirea cu orice pret a inaintarii inamicului dinspre vest si nord-vest, in timp ce fortele
Armatei de Dunare, puse sub comanda generalului Prezan, urmau sa atace gruparea generalului Kosch,
socotita ca cea mai periculoasa. Din nefericire, acest plan temerar nu a putut fi realizat. In fata imensei
superioritati numerice a fortelor invadatoare, trupele romane, obosite, slab dotate cu armament si munitii,
cu randurile rarite din luptele anterioare, nesprijinite de aliati, au incercat zadarnic, printr-o suprema
sfortare, sa stavileasca pe dusman. Marea batalie de pe Neajlov si Arges, desi incarcata de numeroase
episoade in care vitejia si spiritul de jertfa al ostasilor romani s-au vadit din nou cu putere, s-a incheiat in
defavoarea fortelor romane. Un factor nu lipsit de importanta care a condus la acest insucces l-a constituit
imprudenta a doi ofiteri de stat major care, fiind luati prizonieri, au lasat sa cada in mainile inamicului
planul bataliei conceput de comandamentul roman. Afland secretul manevrei proiectate de romani,
generalul Falkenhayn a putut lua masuri imediate de contracarare, apropiindu-si victoria. La 23 noiembrie
1916, armatele inamice intrau in Bucuresti, in vreme ce trupele romane incepeau retragerea spre est,
luptand pe aliniamente succesive in intreg spatiul dintre Carpati si Dunare.
In ultimele zile ale lunii decembrie a luat sfarsit campania romana din 1916. Epuizarea potentialului
combativ al fortelor inamicului nu ii permitea acestuia continuarea luptelor in conditiile unei ierni aspre.
Astfel, frontul s-a stabilizat; linia focului se intindea de pe Carpatii Orientali, pe cursul inferior al Siretul si
Dunarea maritima. Acest front era mentinut de o armata romana – Armata 2, compusa din sase divizii – si
de trei armate ruse.
Campania anului 1916 se incheia cu un rezultat nefavorabil. Doua treimi din teritoriul statului roman erau
ocupate (circa 100 000 km.p. si 3,5 milioane de locuitori), intrand sub administratie militara si un regim de
jaf si exploatare salbatica a tuturor bogatiilor tarii, de teroare la adresa populatiei care nu reusise sa se
refugieze in Moldova. In cei doi ani de ocupatie Romania a fost jefuita de 1 140 809 tone produse
petroliere, peste 1,7 milioane tone cereale, milioane de animale mari si ovine, masini si utilaje. Puterile
Centrale n-au putut totusi sa scoata Romania din razboi. Actiunea Romaniei a dus la uzura si diminuarea
capacitatii combative a Puterilor Centrale in favoarea Antantei. Armata romana a pierdut circa 250 000
oameni – morti, raniti si disparuti.

3. Arta militara a armatei romane in campania din anul 1916

Campania din anul 1916 ofera numeroase invataminte de ordin militar care au contribuit la dezvoltarea
artei militare romanesti. In campania din 1916, conducerea politica si militara a Romaniei a avut probleme
deosebit de grele de solutionat pe plan strategic, rezultate din desfasurarea razboiului pe doua fronturi,
ambele cu intinderi foarte mari fata de cantitatea de forte de care dispunea armata romana, fara un sprijin
corespunzator din partea aliatilor, acestea impunand solutii si masuri originale si mai ales oportune.
Situatiile strategice mai importante pe care comandamentul roman le-a avut de rezolvat in anul 1916 au
fost: executarea ofensivei in Transilvania, zdrobirea gruparii inamicului patrunsa in Dobrogea si apararea
Munteniei.
Prin aplicarea planului de campanie, se desprinde concluzia ca fortele romane puteau ajunge pe Muresul
mijlociu, unde frontul s-ar fi scurtat si s-ar fi creat conditii pentru continuarea ofensivei spre vest, nord-vest
sau pentru organizarea unei puternice aparari in Transilvania, pe un aliniament tare din teren, cum erau
Muntii Apuseni, sau cursul mijlociu al Muresului, fapt ce ar fi permis ulterior trupelor romane sa faca fata
in conditii mai bune ofensivei inamicului.
Patrunderea inamicului in Dobrogea si in special pierderea capului pe pod Turtucaia a influentat puternic
comandamentul roman determinandu-l sa modifice planul de campanie.
Manevra pe directii interioare aplicata de comandamentul roman in batalia de pe Neajlov-Arges a fost
conceputa in mod corespunzator, dar nu a dus la rezultate scontate deoarece raportul de forte a fost
nefavorabil pentru trupele romane, informatiile privind deplasarea diferitelor grupari de forte inamice fiind
incomplete si nu s-au luat masurile cele mai indicate de asigurare a flancului descoperit pentru a da
libertatea de actiune necesara gruparii de manevra. Se pare ca mai indicat ar fi fost sa se treaca la
aparare pe aliniamentul definit de raul Arges, pe care, in functie de situatia concreta s-ar fi adoptat
apararea ferma, apararea manevriera sau chiar s-ar fi trecut la ofensiva.
In cursul campaniei, comandamentul roman a conceput si a executat doua manevre strategice pe directii
de operatii exterioare: prima in Transilvania (potrivit planului de campanie initial), iar cea de-a doua pe
frontul de sud, manevra de la Flamanda, in septembrie 1916. Nici una insa nu a fost dusa pana la capat,
dar ambele ofera unele invataminte.
Pe plan operativ, armata romana a desfasurat atat operatii ofensive cat si operatii de aparare.
Operatiile ofensive declansate la 15 august 1916, s-au desfasurat in teren muntos, fasiile de ofensiva ale
armatelor fiind largi (150-200 km), iar marile unitati tactice au actionat in lungul trecatorilor cu mari
intervale intre ele, rezultand un pronuntat caracter de independenta.
Directiile de ofensiva ale armatelor au fost in general, convergente in adancimea apararii inamicului, fapt
care ar fi permis micsorarea ulterioara a fasiilor de ofensiva si realizarea unei stranse cooperari operative,
daca ofensiva nu ar fi fost oprita.
Trupele romane au executat o singura operatie ofensiva care s-a desfasurat complet, pana la
deznodamantul final – batalia de pe Neajlov-Arges. In cadrul bataliei, comandamentul roman a conceput
combinarea unei lovituri frontale cu o manevra de intoarcere ampla. Situatia strategica de ansamblu
(Gruparea Kühne intervenind in flancul si spatele Grupului de manevra roman) si in special, raportul de
forte general nefavorabil trupelor romane au impiedicat obtinerea succesului. Aceasta imprejurare
prilejuieste concluzia ca actiunile tactic-operative au valoare numai in masura in care ele corespund
situatiei strategice si posibilitatilor reale ale fortelor avute la dispozitie.
In operatiile de aparare, dispozitivele operative au fost constituite pe un singur esalon, armata pastrand in
rezerva de regula, o singura divizie. Ca particularitate a dispozitivelor realizate de marile unitati este
aceea ca avand fasii largi de aparat, isi grupau fortele pe anumite directii, cu intervale mari intre ele, ceea
ce, insa, oferea posibilitatea inamicului sa-si concentreze succesiv efortul asupra diferitelor parti ale
dispozitivului, realizand o mare superioritate de forte si mijloace, sa le manevreze prin intervalele
existente. Dezavantajul astfel creat, a impus necesitatea executarii manevrei de forte si mijloace pentru a
se putea face fata ofensivei inamicului.
Apararea a avut in general un caracter dinamic. Contraatacurile s-au executat pe una sau mai multe
directii, fiind, de regula, indreptate asupra flancurilor inamicului, obtinandu-se de multe ori rezultatele
scontate.
Pe plan tactic, trupele romane au desfasurat numeroase lupte ofensive, de aparare si in conditii speciale.
Ofensiva marilor unitati tactice si a unitatilor a avut aspectul specific actiunilor duse in munti, folosindu-se
frecvent detasamente inaintate.
Ca forme de manevra au fost folosite lovitura frontala, combinata cu invaluirea si intoarcerea.
Principalul neajuns in ducerea luptei ofensive a constat in slaba cooperare dintre infanterie si artilerie,
fiecare din cele doua arme ducandu-si actiunile in mare masura pe cont propriu.
In aparare, cele mai caracteristice si mai reusite actiuni duse de trupele romane au fost cele din Carpati.
Comandamentele marilor unitati au ales just directiile de interzis si au realizat o repartitie
corespunzatoare a fortelor si mijloacelor, in functie de importanta acestor directii. Intervalele au fost
supravegheate, iar flancurile asigurate cu detasamente usoare.
Majoritatea fortelor marilor unitati se gaseau in esalonul intai, iar rezervele erau uneori neinsemnate si
dispuse la o distanta mica de esalonul intai, in special pe directiile principale de interzis. In asemenea
conditii, dispozitivele deveneau vulnerabile fata de armamentul automat si in special fata de artilerie,
pierderile provocate fiind insemnate.
Apararea trupelor romane a avut, in general, un caracter dinamic, folosindu-se pe scara larga
contraatacurile, care uneori erau executate frontal in fata limitei dinainte a apararii, in majoritate cu trupe
din esalonul intai, inainte ca inamicul sa fie oprit, fara a fi sprijinite de artilerie si de aceea nu s-au soldat
cu efectele scontate, trupele ce contraatacau suferind serioase pierderi.
Referitor la folosirea diferitelor categorii de arme au rezultat invataminte pretioase care au produs unele
mutatii in organizarea, inzestrarea si intrebuintarea lor, inca de pe timpul desfasurarii campaniei. Astfel,
focul armamentului automat a obligat cavaleria sa descalece, adoptand procedee de lupta similare cu ale
infanteriei; artileria si-a reconsiderat modul de actiune pe masura acumularii experientei de lupta,
renuntand tot mai mult la folosirea descentralizata in favoarea intrebuintarii focului masat si conducerii lui
centralizate.
In timpul campaniei din anul 1916 armata romana si-a insusit o bogata experienta de lupta, care a stat la
baza schimbarilor in bine ce s-au produs, si a fost valorificata in mod substantial in procesul de
reorganizare a armatei si pe timpul desfasurarii campaniei din vara anului 1917, in cadrul marilor batalii
din sudul Moldovei.

3. Reorganizarea si refacerea armatei romane. Noile planuri de campanie

In iarna si primavara anului 1917 in Moldova s-a desfasurat o activitate febrila pentru reorganizarea
armatei romane si refacerea potentialului ei de lupta. In conditii exceptional de grele, cand o mare parte
din teritoriul tarii era cotropit de inamic, cand bolile molipsitoare faceau ravagii in randurile populatiei civile
si ale unitatilor militare, opera de renastere a armatei romane a necesitat uriase eforturi si sacrificii.
Hotarate sa infranga cu orice pret pe dusman si sa elibereze teritoriul cotropit, masele populare au
suportat cu barbatie toate lipsurile, au invins toate greutatile si au asigurat fortelor armate ale tarii tot ce le
era necesar.
La nivelul conducerii fortelor romano-ruse, dispuse pe frontul din Moldova, din Bucovina pana la Marea
Neagra, comanda suprema a revenit regelui Ferdinand al Romaniei, dar frontul romanesc era subordonat
Comandamentul suprem aliat din rasarit, in frunte cu tarul Nicolae al II-lea. Adjunctul lui Ferdinand era
generalul rus V. V. Zaharov iar din mai 1917 generalul D. G. Scerbacev. Sef al Marelui Cartier General
roman a fost numit generalul C. Prezan.
Cu armamentul existent si cu cel primit de la aliati s-au putut inzestra 15 divizii de infanterie si doua de
cavalerie, comparabile ca valoare cu marile unitati germane, cu care trupele romane aveau sa se
masoare curand. Cu avioanele noi primite din Franta ,a fost reorganizata si inzestrata aeronautica
romana. O contributie importanta la reorganizarea si instruirea superioara a armatei noastre au adus-o si
ofiterii din misiunea militara franceza, condusa de generalul Berthelot, trimisa la cererea guvernului
roman. Unii dintre ei au luptat si au cazut alaturi de ostasii romani in marile batalii din vara anului 1917.
In tot cursul iernii si primaverii anului 1917, paralel cu procesul de reorganizare si inzestrare a unitatilor si
marilor unitati s-a continuat instruirea trupelor si a cadrelor de comanda, urmarindu-se insusirea noilor
metode si procedee de lupta, precum si ,manuirea noului armament din dotare (mitraliere, pusti-mitraliera,
grenade, diverse tipuri de guri de foc de artilerie etc.).
Printr-un suprem efort al intregii natiuni s-a reusit ca, intr-o perioada relativ scurta, armata romana sa-si
schimbe complet infatisarea. Constituita acum din mari unitati omogene ca structura, dotare si instruire a
efectivelor, dispunand de armament automat modern si in cantitati suficiente, precum si de o artilerie
puternica, armata romana a devenit o forta capabila sa desfasoare operatii ofensive si de aparare de
mare amploare pe teritoriul national. Pe buna dreptate, ziarul italian „Corriere della Sera" aprecia ca
armata romana „nu este cu nimic mai prejos decat oricare din armatele marilor puteri aliate".
Comparabile cu unitatile germane si austro-ungare pe planul organizarii si inzestrarii pentru lupta, trupele
romane erau net superioare acestora prin moralul lor inalt. Soldatii si ofiterii romani erau plini de incredere
in victoria finala, hotarati sa nu precupeteasca nici un sacrificiu pentru a-si elibera caminele cotropite.
Caracterizand armata romana refacuta, poetul Octavian Goga scria in acele zile: „O oaste noua, mai
vartoasa ca cea dintai, incercata. de razboi si cu bratul greu de razbunare, o oaste care e mandria tarii,
astepta cu sete ordinul de inaintare. Niciodata n-a fost in sufletul romanesc mai multa incredere si mai
multa indarjire".
In provinciile romanesti din Austro-Ungaria, romanii au simtit din plin consecintele razboiului, dand jertfe
mari si participand activ la efortul general romanesc de eliberare si intregire nationala. Ei sunt mobilizati si
trimisi in primele linii ale fronturilor austro-ungare, unde platesc un greu tribut de sange pentru o cauza
straina. In Transilvania si Banat au fost mobilizati circa 500 000 de romani (5,5% din fortele imperiului) din
care 92,6% au fost trimisi direct pe front, iar din acestia 20% au cazut pe front morti, disparuti si invalizi,
adica circa 3% din populatia romana din Transilvania. In ciuda propagandei austro-ungare romanii cred
ca locul lor este in armata romana si alaturi de Romania. Peste 100 000 de romani ardeleni si bucovineni
aveau sa lupte in cadrul armatei romane. Ca masura de protectie impotriva „contaminarii" militarilor
romani cu ideile romanismului si a dezertarilor peste Carpati Comandamentul austro-ungar retrage in
interior unitatile cu majoritate romaneasca din zonele limitrofe Romaniei. In Transilvania si Bucovina
masurile politienesti antiromanesti ajung la cote maxime, se inainteaza mii de procese romanilor, altii sunt
deportati sau trimisi pe front (Iuliu Maniu – 1915), se intetesc masurile discriminatorii, de denationalizare a
romanilor etc. Fruntasii politici au protestat, au inaintat plangeri si memorii la Viena si Berlin solicitand
autonomia Transilvaniei, s-au produs revolte iar ostasii de pe front, cu un „pronuntat si manifest sentiment
romanesc", protestau in forme proprii: refuzul recrutarii, dezertarea si trecerea in Romania sau predarea
la rusi pe frontul din Galita. Dupa reocuparea Transilvaniei, autoritatile austro-ungare au declansat un nou
val de teroare: arestari, confiscari de averi, interdictii, deportari (3 000 de intelectuali deportati in vestul
Ungariei, circa 6 000 de romani intemnitati etc.). Starea de spirit a populatiei romanesti si a soldatilor
romani devenise „tot mai exploziva". Formarea detasamentelor de voluntari din randul prizonierilor romani
din Rusia si venirea lor pe frontul romanesc, incepand din iunie 1917 au marcat o forma superioara de
exprimare a vointei romanilor ardeleni si bucovineni pentru eliberare si intregire nationala.
Pentru campania anului 1917, Conferinta internationala de la Chantilly hotarase sa se desfasoare operatii
ofensive de mare amploare pentru rezultate decisive. Pe frontul de rasarit se preconiza scoaterea
Bulgariei din razboi printr-o ofensiva a trupelor romane si ruse spre sud combinata cu o inaintare a
fortelor aliate de la Balcani spre nord.
Raportul de forte – economic si militar – intre cele doua mari tabere beligerante incepuse sa se schimbe
in favoarea Antantei, mai ales odata cu intrarea Statelor Unite in razboi (aprilie 1917).
Planurile de campanie pentru anul 1917 ale celor doua tabere beligerante preconizau, si de o parte si de
cealalta, mari operatii cu caracter ofensiv. Comandamentul romano-rus a elaborat un plan de campanie
care prevedea trecerea la ofensiva astfel: in zona Namoloasa urma sa se execute lovitura principala cu
Armata 1 romana si cu dreapta Armatei 6 ruse; lovitura secundara trebuia data la Marasti, cu Armata 2
romana si cu dreapta Armatei 4 ruse. Ulterior, prin. inaintarea concentrica a fortelor romane si ruse spre
vest si nord-vest, urma sa fie incercuita si nimicita Armata 9 germana.
Comandamentul Puterilor centrale isi propusese in planul sau de campanie sa nimiceasca fortele romane
si ruse din Moldova, sa cotropeasca intregul teritoriu al tarii si sa-si deschida drum spre Ucraina si spre
porturile rusesti de la Marea Neagra. In acest scop el intentiona sa execute o lovitura puternica dinspre
nord, din Galitia si Bucovina, combinata cu ofensiva Armatei 9 germane in zona Namoloasa, care dupa
ruperea apararii noastre de pe Siret, trebuia sa dezvolte inaintarea spre nord.
Bataliile care s-au desfasurat pe teritoriul Moldovei in vara anului 1917 au spulberat definitiv planurile
comandamentului german si austro-ungar.

4. Batalia de la Marasti
In inimile luptatorilor romani, de la soldat la general, ardea tot mai puternic dorinta de a da piept cu
dusmanul, pentru a-1 alunga de pe pamantul patriei cotropite si a razbuna suferintele indurate. Cu vie
emotie au ascultat ostasii nostri vibranta chemare la lupta' a comandantului Armatei 2 romane, care in
ordinul dat in ajunul bataliei spunea: „Ostasi ! A sosit momentul mult asteptat de toata suflarea
romaneasca, de voi insa mai mult decat de oricine, sa reluam lupta pentru a rasturna zagazul dincolo de
care se aud gemetele parintilor, fratilor, copiilor nostri, sub apasarea vrajmasului hraparet. Nu uitasi ca
reluam lupta pentru cea mai dreapta li mai sfanta cauza: pentru izgonirea cotropitorilor din caminele
noastre". Dupa o intensa pregatire de artilerie, care a durat doua zile, in dimineata de 11 iulie 1917, la ora
4, trupele Armatei 2 romane au declansat ofensiva impotriva pozitiilor germane si austro-ungare din
sectorul Marasti. Inamicul, care dispunea in aceasta zona de 21 batalioane de infanterie si 36 escadroane
de cavalerie, inzestrate cu 252 mitraliere si 142 guri de foc de artilerie, isi sprijinea apararea pe un sistem
dezvoltat de lucrari genistice. Fortele Armatei 2 romane totalizau: 56 batalioane si 14 escadroane,
dispunand de 448 mitraliere, 228 guri de foc de artilerie (dintre care 52 grele) si 21 avioane. Raportul de
forte era de 2,7/1 in infanterie; 1,6/1 in artilerie si 2/1 in cavalerie, in favoarea trupelor noastre. Un fapt
demn de semnalat era ca, spre deosebire de campania anului 1916, acum unitatile Armatei 2 romane
aveau aproape de trei ori mai mult armament automat decat inamicul din fata sa.

Batalia de la Marasti (iulie 1917)

Lovitura principala a Armatei 2 romane a fost data cu Corpul 2 armata care reuseste, printr-un vijelios
atac al infanteristilor sai, sa rupa prima pozitie de aparare a inamicului, obligandu-1 sa se retraga la, sud-
vest de raul Susita. Deosebit de crancene au fost luptele duse de ostasii din regimentele 2 vanatori si 4
infanterie pentru zdrobirea rezistentelor inamice de pe dealul Marasti, puternic organizat pentru
defensiva. Aici au fost angajate inversunate lupte la baioneta, care 1-au silit pe dusman sa paraseasca
prima pozitie de aparare. In vremea aceasta, Regimentul 22 infanterie, printr-un curajos atac de front,
combinat cu o manevra de invaluire, pe la nord, a cucerit satul Marasti, zdrobind prin lupte corp la corp,
duse si pe timpul noptii, rezistentele dusmane. Concomitent cu ofensiva Armatei 2 romane, a trecut la
actiune si dreapta Armatei 4 ruse, ale carei trupe, pana in seara zilei de 11 iulie, au cucerit dealul Momaia
si satul Voloscani. Prima zi de ofensiva a fortelor romane si ruse s-a incheiat cu un important succes.
Pozitia defensiva a inamicului a fost rupta intr-un sector larg de peste 20 km, trupele germane si austro-
ungare fiind silite sa se retraga pe un nou aliniament.
In zilele urmatoare, ofensiva Armatei 2 romane a continuat cu aceeasi impetuozitate. Intrucat noua linie
defensiva a inamicului se stabilise pe un sir de inaltimi care ii asigurau o anumita tarie, asa cum erau
dealurile Arsita, Teheraele, Rachitasele, comandantul armatei, generalul Alexandru Averescu, a hotarat
sa introduca in lupta Divizia 1 infanterie aflata in rezerva. Noile pozitii defensive inamice au fost atacate si
cucerite de trupele romane in luptele din 13 si 14 iulie. Sub presiunea ofensivei energice a fortelor
noastre, dusmanul a fost silit sa paraseasca depresiunea Vrancei si sa se refugieze in munti, lasand in
urma lui mii de morti, un insemnat numar de prizonieri si o mare cantitate de material de razboi.
In ziua de 15 iulie trupele romane si-au continuat efortul ofensiv, infruntand cu vitejie atat greutatile
terenului framantat si foarte greu accesibil, cat mai ales rezistenta inversunata a unui inamic bine instalat
in aparare, cu lucrari genistice amenajate cu mult timp inainte. Dupa lupte de o rara violenta, ostasii
Diviziei 6 infanterie au reusit sa cucereasca muntele Sboina Neagra si inaltimile invecinate.
Succesele repurtate de trupele romane in primele zile ale ofensivei au obligat comandamentele german si
austro-ungar sa ia masuri urgente de intarire a frontului de la Marasti, deplasand in aceasta zona
numeroase forte noi, precum si trei divizii din cele pregatite pentru ofensiva din sectorul Namoloasa.
Evolutia nefavorabila a operatiilor militare pe frontul din Galitia si Bucovina, unde trupele ruse incepusera
sa se retraga sub presiunea fortelor Puterilor Centrale, a determinat comandamentul romano-rus sa
efectueze o regrupare si sa renunte la ofensiva care se desfasura atat de favorabil. Astfel, in seara de l9
iulie operatiile ofensive ale Armatei 2 romane au fost oprite, iar unitatile ei au trecut la aparare,
extinzandu-si fasia de actiune spre nord pana in valea Doftanei.
Batalia de la Marasti s-a incheiat cu o biruinta stralucita a trupelor romane. Actiunea noastra ofensiva,
purtata timp de noua zile cu o neasemuita energie a obligat comandamentele german si austro-ungar sa
renunte la planul de campanie initial si sa efectueze importante deplasari de forte spre zonele periclitate
prin ruperea frontului. Bilantul bataliei de la Marasti a fost deosebit de bogat. Rupand apararea inamica
de pe un front de peste 30 km largime si pe o adancime de 20 km, trupele romane au eliberat un teritoriu
de circa 500 kilometri patati si au recucerit 30 de localitati. Pierderile provocate inamicului s-au cifrat la 2
793 prizonieri, 69 guri de foc, 27 mitraliere, 2 500 pusti si o mare cantitate de munitii de artilerie si
infanterie. Cateva mii de militari inamici zaceau morti pe vaile si dealurile Vrancei.. Victoria Armatei 2
romane nu fusese deloc usoara. Ea fusese platita cu pretul a 1 469 morti si 3 052 raniti.
Batalia de la Marasti ramane ca un episod stralucit al luptelor din vara anului 1917, o dovada graitoare a
cresterii capacitatii militare a cadrelor de comanda ca si a elanului si vitejiei soldatului roman. Acest prim
examen la care au fost supuse trupele noastre clupa reorganizarea lor a fost trecut cu succes. O
contributie notabila la victoria de la Marasti a adus-o populatia civila din zona luptelor, care a furnizat
trupelor informatii despre inamic si le-a calauzit pe poteci de munte necunoscute de dusman pentru a
cadea prin surprindere in flancul si spatele pozitiilor acestuia.

5. Batalia de la Marasesti
Desfasurarea evenimentelor pe timpul bataliei de la Marasti a determinat schimbarea planurilor de
campanie ale fortelor ce se confruntau pe frontul roman. Comandamentul german, care fusese silit sa-si
consume o parte din fortele destinate ofensivei pentru a restabili situatia din zona Vrancei, a conceput un
nou plan potrivit caruia lovitura principala a Armatei 9 germane se muta din sectorul Namoloasa in
sectorul Marasesti. Aici inamicul isi propunea ca printr-o operatie ofensiva de mare amploare sa realizeze
un cap de pod la est de Siret, in timp ce grupul Gerock 3 din Armata 1 austro-ungara trebuia sa treaca la
ofensiva in sectorul Oituz.
Intrucat, fata de noua situatie, aparuse necesitatea unor modificari ale dispozitivului defensiv,
comandamentul romano-rus a ordonat efectuarea unor regrupari si inlocuiri ale marilor unitati romane si
ruse. Declansarea ofensivei inamice a surprins fortele celor doua armate tocmai in cursul acestor
regrupari.
Pe plan valoric cantitativ, in batalia de la Marasesti s-au confruntat urmatoarele forte: inamicul (Armata 9
germana) dispunea de 102 batalioane de infanterie, 10 escadroane si 213 baterii de artilerie, dintre care
31 grele; cele doua armate aliate (1 romana si 4 rusa) aveau impreuna 142 batalioane, 70 escadroane si
136 baterii, dintre care 17 grele. Dupa cum se vede, pe frontul de ofensiva inamicul avea superioritate
numai in artilerie. El a reusit insa ca in sectorul de rupere, larg de circa 12 km, sa concentreze un numar
insemnat de unitati si guri de foc, realizand densitati superioare trupelor aflate in aparare.
Ofensiva Armatei 9 germane, pe directia Focsani-Marasesti-Adjud, s-a declansat in dimineata zilei de 24
iulie 1917, dupa o intensa pregatire de artilerie. In primul esalon si pe directia loviturii principale a atacat
Corpul 1 armata german care a reusit sa strapunga apararea Diviziei 34 ruse silind-o sa se replieze spre
nord. Succesul ce se contura pentru inamicul dezlantuit a fost de scurta durata, deoarece, in spatele
fortelor ruse ce se retrageau, Divizia 5 infanterie romana reusise sa intre in pozitie.

Batalia de la Marasesti (24 iulie-21 august 1917)

Dupa o lupta deosebit de indarjita, la care au concurat cu foc de flanc si bateriile romane de pe malul de
est al Siretului, inaintarea fortelor germane a fost oprita. Reluat in ziua urmatoare, 25 iulie, atacul
inamicului din sectorul Doaga a fost zdrobit de trupele Diviziei 5 infanterie, care printr-o curajoasa lupta la
baioneta au recucerit satele Doaga si Strajescu.
O pagina de stralucita bravura din istoria razboiului nostru de reintregire nationala au inscris in acea zi
ostasii Regimentului 32 Mircea. Sfidand ploaia de gloante si de obuze cu care ii improsca inamicul,
superior ca numar, soldatii acestui viteaz regiment s-au avantat, numai in camasi, cu manecile suflecate
si capetele descoperite, intr-un viguros contraatac la baioneta. Surprinsi de aceasta neasteptata aparitie
ca si de impetuozitatea actiunii romanilor, dusmanii s-au retras in dezordine pe pozitiile de plecare. Cu
acelasi elan au luptat la baioneta si ostasii Regimentului 3 vanatori care au respins inamicul ce atacase
satul Doaga. Rezistenta deosebit de darza opusa de trupele romane inca din primele zile ale ofensivei
dusmane asilit comandamentul german sa renunte la intentia de a forta Siretul si sa paraseasca directia
initiala a loviturii principale, mutand-o mai spre vest.
In zilele de 26 si 27 iulie s-au desfasurat lupte crancene in sectorul Diviziei 9 infanterie, de-a lungul liniei
ferate Marasesti-Cosmesti. Beneficiind de focul artileriei de toate calibrele si folosind gaze toxice de lupta,
trupele germane au reusit, cu pretul unor mari pierderi, sa realizeze o patrundere de 3-4 km. Intrata in
dispozitiv in noaptea din ajunul luptei, Divizia 9 infanterie a trecut la contraatac cu regimentele 34
Constanta si 36 infanterie. Inclestarea cu inamicul a fost atat de sangeroasa incat dupa o de lupta, in care
au fost folosite, deopotriva, mitraliera, grenada si baioneta, cele doua viteze regimente pierdusera mai
mult de 2/3 din efective. In acest sector al luptelor cade ca un erou datorie insusi comandantul
Regimentului 36, colonelul Ioan Georgescu, care, desi ranit la brat si la genunchi, continua sa conduca
contraatacul pana ce un glont vrajmas i-a strapuns pieptul. Dureroasa jertfa a romanilor nu a fost
zadarnica: dusmanul a fost scos din pozitiile ce le cucerise si aruncat cu mari pierderi pe valea Susitei.
In ziua urmatoare, la 28 iulie, diviziile 5 si 9 infanterie, impreuna cu doua divizii ruse, au executat o
contralovitura in lungul caii ferate Marasesti-Focsani, cu scopul de a reface apararea pe limita dinainte.
Desi acest obiectiv nu a putut fi atins, actiunea trupelor romane a contribuit la diminuarea capacitatii
ofensive a fortelor germane, lucru recunoscut chiar de generalul von Eben, comandantul Armatei 9
germane. Neputand strapunge apararea organizata de diviziile 5 si 9 romane in fata Marasestilor,
comandamentul inamic a schimbat din nou lovitura principala pe stanga, in fasia Corpului 18 armata
german, pe care 1-a intarit cu un corp alpin. Cu forte sporite el a reusit in zilele de 29 si 30 iulie sa
inainteze in zona de jonctiune a trupelor ruse si romane, cucerind mai multe localitati, printre care si
Panciu. Dupa lupte grele, care au durat pana in seara de 3 august, trupele noastre au reusit sa opreasca
pe inamic. Rolul hotarator in reusita acestor actiuni 1-au avut diviziile romane 10 si 13 care sub focul
ucigator al artileriei germane au inlocuit trupele ruse ce paraseau in deruta pozitia. In lupta sangeroasa de
la Chicera, capitanul Vasile Serbanescu, comandantul unei companii de mitraliere din Regimentul 38
infanterie, conducea personal o sectie care inainta in prima linie a valului de asalt, secerand randurile
dusmane si cautand sa iasa pe creasta dealului. Unul dupa altul au cazut toti servantii, ultimul fiind bravul
ofiter, mort cu degetul pe tragaciul mitralierei. Toate asalturile trupelor germane s-au dovedit zadarnice.
Liniile romanilor dintre vaile Susitei si Zabrautului n-au mai putut fi clintite.
Numirea la comanda Armatei 1 romane a generalului Eremia Grigorescu, in locul generalului Cristescu, a
avut consecinte pozitive asupra moralului efectivelor noastre. El condusese cu pricepere si energie
apararea pasului Oituz in toamna anului 1916, iar celebra sa deviza, devenita acum, in fata Marasestilor,
„Nici pe aici nu se trece !" insufla incredere in victorie ostasilor romani.
Dupa doua zile de relativa liniste, folosite de ambele parti pentru regrupari de dispozitiv si odihna trupelor,
inamicul a reluat ofensiva cu si mai multa indarjire, mutand din nou lovitura principala in fasia Corpului 1
armata german, intarit cu noi forte. Atacul dezlantuit in dimineata zilei de 6 august viza ruperea
dispozitivului defensiv roman intre Marasesti si padurea Razoare. Lovitura principala o primea acum
Divizia 13 infanterie care avea sa se acopere de glorie in crancena batalie ce a dus-o cu un dusman
extrem de puternic si ambitios.
Desi artileria noastra a produs mari pierderi in dispozitivul de atac al inamicului inca pe timpul
contrapregatirii, valurile de asalt germane au reusit sa patrunda in prima pozitie de aparare unde s-au
angajat violente lupte corp la corp. La centrul dispozitivului Diviziei 13, inamicul s-a apropiat nevazut prin
culturile inalte si a asaltat de la mica distanta transeele noastre care suferisera mult din pricina focului
artileriei. in zona cotei 100 au intrat in actiune rezervele de regiment, in cadrul carora se gasea si
compania de mitraliere comandata de capitanul Grigore Ignat. Ocupand in graba o pozitie de tragere,
aceasta subunitate de eroi a ramas neclintita la datorie, producand pierderi considerabile inamicului, pana
ce ultimul tragator, comandantul companiei, a cazut rapus de baionetele dusmane. In Inaltul ordin de zi
nr. 41 dat de comandantul suprem al armatei romane se spunea: „Capitanul Ignat Grigore, din
Regimentul 51/52 infanterie, a fost gasit mort in transee, cu mitraliera in brate, inconjurat de oamenii sai si
mormane de cadavre inamice. A luptat ca un brav si tot astfel a si murit... inconjurat de dragostea si
devotamentul subalternilor sai care, facand cu piepturile lor zid de aparare in juru-i, i-au dat putinta sa-si
manuiasca mitraliera lui draga pana Ia cel din urma cartus".
Cu toate pierderile pricinuite de aparatorii romani, fortele inamice au reusit, atacand in valuri, sa
cucereasca o parte din padurea Razoare si sa realizeze o patrundere de circa 2 km in dispozitivu1
Diviziei 13 infanterie. Dusmanul se socotea victorios cand, deodata, batalia lua o intorsatura neasteptata.
In acel moment critic, comandantul diviziei, generalul Ion Popescu, arunca in lupta rezervele care nu
fusesera angajate, executand un contraatac prin surprindere in ambele flancuri ale pungii realizate de
inamic. Atacurile fulgeratoare ale romanilor, care nu mai tineau seama nici de focul ucigator al tunurilor si
mitralierelor germane si nici de numarul jertfelor ce sporeau vazand cu ochii, produc panica in randurile
dusmanului care se retrage in dezordine. Cea mai mare parte a trupelor Diviziei 115 infanterie germana
este nimicita, unii supravietuitori fug inapoi spre pozitiile de pe care plecasera. Ostasii romani sunt
hotarati sa treaca la ofensiva pentru a alunga cit mai departe pe inamicul demoralizat, dar
comandamentul Armatei 1 opreste actiunea si ordona trupelor sa se consolideze pe aliniamentul atins.
Concomitent cu luptele ce se desfasurau pe frontul Diviziei 13 infanterie, o inclestare de forte la fel de
apriga avea loc in fasia de aparare a Diviziei 9 infanterie, in fata Marasestilor. Valurile de asalt a doua
divizii germane au rupt prima pozitie de aparare si au obligat trupele noastre sa se retraga pe un
aliniament ce trecea prin fata garii si pe marginea de sud a orasului Marasesti. Aici voiau sa ajunga
dusmanii, dar panza de foc realizata de mitralierele romanilor, unele instalate in cladirea garii, ca si focul
de flanc al artileriei de pe malul estic al Siretului, au ridicat un baraj de netrecut in calea agresorilor.
Ziua de 6 august 1917 s-a incheiat cu o grea infrangere suferita de fortele germane cotropitoare in fata
zidului de netrecut al eroicilor aparatori romani. In ordinul de zi nr. 90 dat de generalul Eremia Grigorescu
catre ostasii Armatei 1 se spunea: „In lupte crancene si vijelioase, inamicul, intreit in numar, in nesatioasa
lui pofta de a cuceri si restul din bogatul trup al scumpei noastre Romanii, napustindu-se furios, s-a izbit
12 zile si 12 nopti de vitejia voastra ca de o stanca neclintita. La Susita si Siret ati naruit sfortarile
groaznice ale salbatecului dusman, dovedind lumii odata mai mult ca nici pe aici nu se trece. Aci cunoscu
generalul german Mackensen ce este infrangerea. Marasesti fu mormantul iluziilor germane... Ziua de 6
august a fost inscrisa de voi cu litere de aur in cartea vitejiei neamului nostru, afirmand in lumea intreaga
drepturile lui nebiruite".
Victoria obtinuta de trupele Armatei 1 romane in ziua de 6 august a avut o influenta hotaratoare asupra
deznodamantului final al bataliei de la Marasesti. Recunoscand infrangerea suferita in aceasta zi,
comandamentul Armatei 9 germane a hotarat sa treaca la aparare in sectorul principal al frontului,
renuntand la scopurile ce si le propusese la inceputul ofensivei. O ultima incercare facuta la 15 august in
zona Muncelu a fost zadarnicita de actiunea darza a trupelor noastre. In ziua de 21 august 1917 ofensiva
inamica a fost definitiv oprita, iar Armata 9 germana a trecut la aparare pe tot frontul.
Batalia de la Marasesti reprezinta cea mai mare si mai insemnata victorie a armatei romane din timpul
primului razboi mondial. Ea a dus la zdrobirea ofensivei inamice si zadarnicirea definitiva a planurilor
Puterilor centrale de a cuceri intregul teritoriu al tarii si a scoate Romania din razboi. Succesul tactic
neinsemnat realizat de armata germana prin patrunderea, pe adancime de circa 8 km intr-un sector cu
largimea de 30-35 km a fost platit de inamic cu pretul a 65 000 de soldati si ofiteri morti, raniti si disparuti.
Pierderile inregistrate de trupele romane s-au cifrat la 450 de ofiteri si 21000 soldati, morti, raniti si
disparuti. La baza acestei victorii stralucite a stat patriotismul ostasilor nostri, factor generator al atator
fapte de vitejie si eroism. S-a demonstrat si in aceasta batalie ca soldatul roman, bine inzestrat cu
armament si mijloace de lupta moderne, a fost superior soldatului inamic. Mai ales curajoasele sale
atacuri si contraatacuri 1a baioneta, de care dusmanul se temea cel mai mult, s-au dovedit irezistibile si
1-au facut cunoscut lumii intregi.
Adversarii de atunci au fost ei insisi nevoiti sa recunoasca eroismul luptatorilor romani. Generalul von
Eben, comandantul Armatei 9 germane, scria in darea de seama asupra bataliei de la Marasesti.
Armatele ruse si romane s-au batut vitejeste si fiecare sant, fiecare casa, fiecare inaltime au fost aparate
vitejeste. La randul sau, generalul von Morgen, comandantul Corpului german, infrant in lunca Siretului,
recunostea ca: „Rezistenta inamicului, si in special a romanilor, a fost neobisnuit de indarjita si s-a
manifestat prin 61 contraatacuri in cursul celor 14 zi1e de lupte. Ele au dus la ciocniri 1a baioneta si ne-
au provocat pierderi foarte mari. Luptele din august au dovedit ca romanii erau adversari redutabili".
Victoria armatei romane la Marasesti a avut un puternic ecou peste hotare, fiind apreciata, pe buna
dreptate, printre cele mai importante succese ale aliatilor impotriva Puterilor centrale. Exprimand impresia
profunda produsa in intreaga lume de bravura, ostasilor nostri, ziarul englez „Times" scria la 17 august
1917 ca „romanii s-au batut cu un eroism mai presus de orice lauda. Soldatii germani au fost atat de
violent atacati, incat aruncau armele pentru a fugi mai iute ca sa nu fie facuti prizonieri. Aceasta este
lovitura cea mai importanta pe care au primit-o germanii in rasaritul Europei".

6. Batalia de la Oituz
In dimineata de 26 iulie 1917, la doua zile dupa declansarea bataliei de la Marasesti, inamicul a trecut la
ofensiva si in valea Oituzului, atacand pozitiile aparate de trupele Armatei 2 romane. El urmarea sa
patrunda in valea Trotusului spre Onesti, apoi spre Adjud, unde spera sa faca jonctiunea cu Armata 9
germana care lupta la Marasesti.
Fortele Armatei 2 romane incepeau batalia in conditii grele, deoarece se gaseau intinse pe fronturi largi si
fara sa dispuna de nici o rezerva in adancimea apararii. In sectorul de rupere, inamicul isi asigurase
superioritatea de forte necesara atacului, intrucat concentrase 54 batalioane si 200 guri de foc (dintre
care 32 grele si 4 supragrele) fata de 34 batalioane si 104 guri de foc, ale Corpului 4 armata roman.
Dupa o puternica pregatire de artilerie, in care au fost folosite si proiectile incarcate cu substante toxice
de lupta, fortele austro-ungare si germane au trecut la ofensiva. Trupele romane s-au aparat cu atata
darzenie incat, dupa doua zile de lupte, diviziile inamice reusisera sa patrunda doar 3-5 km in dispozitivul
nostru. La 28 iulie, introducand in lupta forte proaspete, inamicul a reluat ofensiva. Situatia devenise
deosebit de critica pentru trupele noastre care nu mai dispuneau de rezerve, fapt pentru care generalul
Prezan, comandantul Armatei 2 romane, a cerut grabnic ajutoare Marelui cartier general. Acesta i-a pus
la dispozitie Divizia 1 cavalerie, o brigada de graniceri si un batalion de vanatori de munte.
Lupte de o mare intensitate s-au dat in ziua de 29 iulie pe frontul Diviziei 7 infanterie unde inamicul
reusise sa cucereasca varful Ciresoaia, unul din stalpii apararii trupelor noastre. Dealurile Cosna si Stibor,
ultima bariera spre valea Trotusului, au cazut, de asemenea, in mainile inamicului.

Batalia de la Oituz (iulie – august 1917)

In aceasta situatie extrem de grava au fost introduse in batalie fortele proaspete trimise din rezerva
Marelui cartier general. Contraatacul dat prin surprindere la ora 19 de catre Divizia 1 cavalerie si
batalionul de vanatori de munte a respins fortele inamice, carora le-a produs mari pierderi in oameni si
materiale de lupta; el a dus la recucerirea dealului Stibor si a pantelor de est ale dealului Cosna,
redresand astfel situatia in acest sector. La luptele din aceasta zi au luat parte si doua escadrile de aviatie
romane care au executat misiuni de bombardament asupra pozitiilor inamice de la est de satul Grozesti.
Ofensiva inamicului fiind oprita, iar momentul de criza prin care trecuse defensiva noastra depasit,
raportul de forte in acest sector incepuse sa se schimbe in favoarea trupelor romane.
In ziua de 30 iulie unitatile noastre au executat cu succes o puternica riposta ofensiva in timpul careia
vitezele regimente 15 si 27, din Divizia 7 infanterie, impreuna cu batalionul vanatorilor de munte si un
regiment rus au recucerit varful Ciresoaia, silind trupele inamice sa se retraga in panica. Luptele au
continuat cu intensitate sporita si in ziua urmatoare, cand ostasii Diviziei 1 cavalerie, lasandu-si caii, s-au
avantat in aprige ciocniri corp la corp pe pantele dealului Cosna pe care l-au smuls din mainile inamicului,
aparandu-1 apoi cu fermitate.
Dupa cateva zile de calm relativ, inamicul a reluat ofensiva, incercand din nou sa-si deschida drum spre
Onesti si Adjud. La 6 august, in timp ce Armata 9 germana asalta pozitiile romanesti de la Marasesti –
padurea Razoare, Grupul Gerock a atacat cu o maxima violenta sectorul de aparare al Diviziei 1
cavalerie. Cel mai aprig disputat a fost dealul Cosna, cheia, apararii noastre, care in rastimp de numai
cinci ore a trecut de mai multe ori dintr-o mana intr-alta. Aici a cazut eroic caporalul Constantin Musat
care, desi avea un brat amputat dupa luptele din toamna anului. 1916, ceruse sa fie trimis din nou pe
front. Moartea l-a surprins in primele randuri ale granicerilor in timp ce arunca grenade cu mana care ii
ramasese teafara. In vremea aceasta, cele patru companii ale vanatorilor de munte, angajand lupta la
baioneta, alungau inamicul ce pusese stapanire pe dealul Ciresoaia. Luptele au continuat la fel de
indarjite si in ziua de 7 august cand ofensiva inamica pe valea Oituzului a fost definitiv oprita.
Biruinta Armatei 2 romane la Oituz avea ca implicatii imediate facilitarea actiunilor Armatei 1 la Marasesti,
contribuind astfel la schimbarea spartei razboiului. Ca si la Marasesti, in batalia de la Oituz dusmanul
fusese infrant. Desi, cu pretul unor pierderi insemnate, el reusise un succes tactic limitat, patrunzand pe o
adancime de circa 6 km, planurile sale operativ-strategice se prabusisera total. Comunicatiile din valea
Trotusului ca si intreaga regiune cu resursele ei de petrol si carbune ramasesera in mainile romanilor.
Victoria de la Oituz din vara anului 1917 s-a datorat acelorasi factori care au hotarat succesul armatei
romane in celelalte doua mari batalii. Ca si la Marasti si Marasesti, s-au manifestat alesele calitati
ostasesti ale luptatorilor romani, patriotismul lor fierbinte, dorinta arzatoare de a stavili si zdrobi fortele
dusmane cotropitoare. Si la Oituz au fost definitiv inmormantate sperantele si planurile comandamentului
Puterilor centrale de a obtine un succes hotarator pe frontul roman.
Luptele eroice purtate de armata romana in vara, anului 1917 au avut un puternic ecou in intreaga lume,
fiind apreciate ca unele din cele mai importante victorii ale aliatilor impotriva Puterilor centrale. Ele au
facut sa creasca prestigiul tarii noastre pe plan international, iar faptele de vitejie ale armatei romane au
atras respectul atat al prietenilor, cat si al adversarilor. Generalul Scerbacev, comandantul trupelor ruse
de pe frontul roman, care cunoscuse de aproape desfasurarea operatiilor armatei noastre scria: „Sunt plin
de admiratie pentru eroismul trupelor romane si felicit comandamentul, ofiterii si soldatii tuturor unitatilor
pentru felul stralucit in care au respins ofensiva inamicului". In acelasi spirit se pronunta, intr-un interviu
acordat ziarului „Romania" la 23 septembrie 1917, generalul Berthelot, seful misiunii franceze in tara
noastra: „Chemata la suprema incercare... armata Romaniei a dat nenumarate dovezi de eroism. Soldatii
romani lupta admirabil. Ei sunt la inaltimea celor mai viteji aparatori. Sunt cei mai buni soldati din lume".
Revolutia bolsevica din Rusia a facut ca soldatii rusi sa refuze a mai lupta si sa paraseasca in masa
transeele, inclusiv pe frontul romanesc. Romania si armata sa „constituia – dupa expresia generalului
Foch din decembrie 1917 - singurul element inca solid al frontului oriental." Rezistenta acesteia mai
impiedica Puterile centrale sa transfere importante forte de pe frontul romanesc pe cel occidental si sa
incline raportul de forte in favoarea lor.
Situatia Romaniei se agrava cu fiecare zi. Cu teritoriul amputat, inconjurata de armate dusmane, tara era
practic izolata. Diviziile romane trebuiau sa sustina si sectoarele rusesti. La 20 noiembrie/3 decembrie
1917 Rusia sovietica a incheiat la Brest-Litovsk armistitiul cu Puterile Centrale. Aprovizionarea armatei
romane nu se mai putea face prin Rusia. Ucraina fusese invadata si frontul romanesc era amenintat si din
spate. In aceste conditii, guvernul de la Iasi a fost obligat sa incheie armistitiul de la Focsani cu Puterile
Centrale (26 noiembrie/9 decembrie 1917). Dupa pacea separata de la Brest-Litovsk, Romaniei, complet
izolata, i-a fost impusa Pacea de la Bucuresti(24 aprilie/7 mai 1918) prin care Romania era aservita
economic de Germania, iar armata demobilizata si redusa drastic. Se ceda Austro-Ungariei pe toata
frontiera Carpatilor o suprafata de 5600 km.p.; Dobrogea urma sa treaca sub stapanire straina.
Tratatul de la Bucuresti nu a fost totusi ratificate regele Ferdinand, iar conducerea armatei a conservat cat
mai mult forta de aparare a statului. S-au pastrat neoficial contactele cu aliatii vestici, s-au ascuns in
Moldova insemnate cantitati de armament si munitii care sa asigure la nevoie dotarea a 18 divizii romane.
Fata de 30 000 cat prevedea pacea cu Puterile Centrale, Romania a tinut sub arme circa 160 000 oameni
gata de actiune.
Cand conditiile au permis, in toamna anului 1918, Romania a denuntat pacea de la Bucuresti (28
octombrie/10 noiembrie) si a facut a doua mobilizare a armatei. Inainte de armistitiul semnat de Germania
(11 noiembrie 1918) Romania intra in razboi alaturi de Antanta si trece la eliberarea teritoriului national.

7. Arta militara a armatei romane in campania din 1917

Campania din vara anului 1917 de pe frontul roman are o mare importanta in istoria armatei si a artei
militare romanesti. Desfasurarea ei a demonstrat ca, comandamentele de mari unitati romane au fost in
masura sa rezolve cu competenta, cu pricepere si iscusinta situatii dintre cele mai complexe, iar ostasii
romani, inzestrati cu noi mijloace si instruiti corespunzator cerintelor campului de lupta, s-au dovedit
superiori inamicului.
Pe plan strategic, planul comandamentului romano-rus din vara anului 1917 urmarea scopuri juste,
proportionale cu mijloacele la dispozitie, ceea ce ii garanta succesul. Modificarea planului de campanie a
fost determinata de situatia nefavorabila ce se crease in Bucovina, urmare a ofensivei Armatelor 3 si 7
austro-ungare.
In ofensiva strategica, comandamentul romano-rus a prevazut aplicarea procedeului de rupere a apararii
inamicului in doua sectoare departate intre ele. Terenul accesibil si comunicatiile de rocada ofereau
posibilitatea deplasarii, la nevoie, a unor forte de pe o directie pe alta in timp scurt, iar dezvoltarea
ofensivei pe cele doua directii convergente, in adancimea apararii inamicului putea duce la incercuirea si
nimicirea gruparii principale a acestuia.
Lovitura principala a trupelor romane si ruse urma sa se execute intr-un sector si pe o directie de-a lungul
careia ofensiva avea conditii favorabile de dezvoltare, iar faptul ca aceasta urma sa se dea cu aripile
interioare ale armatelor 1 romana si 6 rusa, ii asigura o si mai mare putere, intrucat se insumau eforturile
a doua armate alaturate.
In apararea strategica, comandamentul romano-rus din Moldova a adoptat combinarea rezistentei darze
pe pozitie in sudul Moldovei cu loviturile ofensive ale unei importante grupari impotriva fortelor austriece
din Bucovina. Masura a fost numai partial aplicata, intrucat ofensiva inamicului din Bucovina a fost oprita
inainte de a influenta direct situatia de pe frontul din Moldova.
Pe plan operativ, caracteristicile operatiei ofensive a armatei romane in campania anului 1917 s-au
concretizat in batalia de la Marasti, dusa de Armata 2 in cooperare cu Armata 4 rusa.
Fasia de ofensiva a armatei a fost de 35 km, iar in sectorul initial de rupere de 13 km. Durata operatiei a
fost de 7 zile. Adancimea operatiei a fost de 20 km. Ritmul mediu de ofensiva a fost favorabil trupelor
romane si anume 2/1 in infanterie, 1.6/1 in artilerie, insa densitatile medii realizate au fost in general mici,
fapt care explica ritmul relativ scazut al ofensivei. Acesta a mai fost influentat si de terenul accidentat si
de lipsa mijloacelor mobile.
Caracteristicile operatiei de aparare s-au concretizat in special in batalia de la Marasesti. Largimea fasiei
de apararea a Armatei 1 romane a fost de 60-70 km. Unei divizii ii revenea un front de 7-8 km.
Contraloviturile au urmarit in general restabilirea apararii si s-au executat de cele mai multe ori frontal.
Comandamentul Armatei 1 a executat si riposte ofensive in flancurile pungilor create de inamic in cursul
ofensivei sale, fapt care arata supletea si priceperea acestuia. Ca si celelalte fronturi ale primului razboi
mondial, si pe frontul roman apararea s-a dovedit superioara ofensivei, in sensul ca ofensiva nu a fost in
masura sa rezolve problema ruperii acesteia si in special dezvoltarea succesului in adancime.
O particularitate importanta a operatiei de aparare de la Marasesti a constat in faptul ca Armata 1 nu a
dispus de o perioada de pregatire a apararii, in care trupele sa se organizeze la teren. De regula, marile
unitati romane isi ocupau pozitiile de aparare in urma unor viguroase actiuni ofensive, care imbracau
caracterul luptei de intalnire, pentru respingerea inamicului sau sub presiunea puternica a acestuia, dupa
care isi consolidau aliniamentele atinse. Pe masura ce se introduceau in batalie diviziile romane, loviturile
ofensive puternice sau darza rezistenta in aparare au obligat comandamentul german sa-si mute mereu
lovitura principala tot mai spre vest, evitand de cele mai multe ori sectoarele aparate de trupele romane.
Comandamentele celor doua armate romane s-au dovedit a fi la inaltimea cerintelor razboiului in etapa
respectiva. Ele si-au demonstrat deplina competenta in pregatirea si conducerea operatiilor ofensive si de
aparare, manifestand hotarare si indrazneala in exercitarea conducerii trupelor.
Tactica trupelor romane s-a perfectionat fata de cea din campania precedenta, datorita experientei de
lupta insusita de trupe si inzestrarii cu noi mijloace de lupta, care au marit puterea de foc. S-a imbunatatit
conducerea trupelor, cooperarea intre unitati, mari unitati si arme.
In ofensiva s-au realizat dispozitive, de regula, pe doua esaloane, fapt care a permis alimentarea
continua a efortului in adancime. A crescut puterea de foc a infanteriei si artileriei, mai ales prin
armamentul automat si noile guri de foc intrate in dotare, imbunatatindu-se totodata cooperarea lor in
lupta. S-a folosit frecvent manevra de invaluire si intoarcere. Deseori s-au executat actiuni de noapte cu
caracter local incununate de succes.
In campania din 1917 s-a acordat o mai mare atentie folosirii focului in ofensiva, ceea ce a avut ca efect
micsorarea pierderilor proprii.
In aparare, dispozitivele tactice au fost, de regula, pe doua esaloane, imprimand acestora o mai mare
stabilitate. Densitati tactice corespunzatoare s-au realizat prin repartizarea unor fasii largi de 7-8 km
pentru diviziile din esalonul intai.
Apararea trupelor romane s-a caracterizat printr-un dinamism deosebit, ea combinand rezistenta indarjita
pe pozitie cu dese contraatacuri care opreau pe inamic sau il respingeau, punandu-l pe fuga, in special
cand erau dezlantuite prin surprindere (de exemplu la Doaga, la padurea Razoare etc.).
Este de mentinut indemanarea dovedita de ostasii romani in lupta corp la corp, unde erau neintrecuti. Din
aceasta cauza comandantul german a dat instructiuni trupelor sale sa evite lupta corp la corp cu romanii.

8. Actiunile militare ale armatei romane in Transilvania si Ungaria pentru apararea Romaniei Mari
Istoria romanilor de la 1859 la 1918 a fost istoria luptei pentru pregatirea desavarsirii unitatii. Acestui
obiectiv i-au fost subsumate toate eforturile al caror rezultat a fost dezvoltarea vietii economice si sociale,
a activitatii politice si spirituale, includerea si afirmarea in circuitul vietii economice si politice
internationale, intarirea natiunii, a constiintei si coeziunii nationale. Intrarea in razboi in 1916 a fost pasul
decisiv realizarii acestei nazuinte istorice, epopeea din vara anului 1917 a probat puterea sentimentului
national.
La inceputul anului 1918 miscarea nationala din Transilvania s-a intensificat, desprinzandu-se limpede
necesitatea colaborarii dintre fruntasii Partidului National Roman si ai Partidului Social Democrat in
vederea unor actiuni comune.
In luna octombrie, in principalele orase ale Transilvaniei si in Banat au avut loc numeroase intruniri in
favoarea pacii, pentru drepturi politice, pentru alipirea teritoriilor romanesti in cuprinsul patriei. In 30
octombrie/12 noiembrie 1918 se constituie la Arad „Consiliul National Roman Central" (C.N.R.C.) in care
au intrat 6 reprezentanti ai P.N.R. (Vasile Goldis, Teodor Mihali, Al. Vaida, Stefan Cicio-Pop, Aurel Vlad,
Aurel Lazar) si 6 ai socialistilor romani. (Ion Fluieras, Iosif Jumanca, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif
Renoiu si Baziliu Surdu). In orasele si comunele din Transilvania au fost infiintate consilii nationale
romanesti cunoscute sub denumirea de „sfaturi", organe politico-administrative. Impreuna cu consiliile
nationale au fost infiintate si au functionat garzile nationale romanesti care au organizat rezistenta
populatiei.
La 9/22 noiembrie 1918, C.N.R.C. a trimis guvernului maghiar o nota ultimativa prin care se cerea
preluarea puterii depline in teritoriile romanesti. In acest sens, intre delegatiile romana si maghiara au fost
purtate tratative la Arad, intre 13-15 noiembrie 1918. Tratativele in cursul carora reprezentantii maghiari s-
au situat pe vechile pozitii, de neacceptare a doleantelor romanilor, au reliefat limpede problema revenirii
Transilvaniei la Romania.
Pentru a analiza situatia creata in urma discutiilor, C.N.R.C. a convocat o consfatuire, ce a impus, cu
necesitate convocarea Adunarii nationale constituante. Ca si la 1848, in lipsa unui organ reprezentativ
propriu, Adunarea poporului, cu caracter plebiscitar si constituant, trebuia sa ratifice hotararile nationale.
Pentru a face cunoscuta opiniei mondiale vointa romanilor, la 18 noiembrie, Marele Stat al natiunii
Romane din Transilvania si Ungaria a adresat manifestul „Catre popoarele lumii" tiparit in limbile romana
si franceza, in care era afirmat si legitimat dreptul populatiei romanesti de a infiinta, pe teritoriul pe care
locuia, statul sau liber si independent. A fost publicat apoi, textul pentru convocarea Marii Adunari si
regulamentul pentru alegerea deputatilor.
La adunarea din 1 Decembrie 1918 au participat 1228 delegati alesi, iar din toate partile Transilvaniei au
venit, spre a lua parte la mareata sarbatoare, peste 100.000 de oameni.
Spectacolul a fost inaltator, delegatii erau asteptati de zeci de mii de oameni, cantecele nationale rasunau
in toate partile. Manifestatii similare, de proportii mai reduse, au fost organizate pe intregul teritoriu al
Transilvaniei.
Marea adunare de la Alba Iulia a fost deschisa de George Pop de Basesti, acesta cerand celor prezenti
sa puna, prin votul lor, „piatra fundamentala a fericirii neamului romanesc". Cuvantul festiv a fost rostit de
Vasile Goldis, care a facut o retrospectiva istorica asupra trecutului neamului romanesc si a prezentat
spre aprobare Adunarii Nationale proiectul rezolutiei C.N.R.C., alcatuit din noua puncte, care la punctul
unu decreta Unirea romanilor din Transilvania, Banat si Tara Ungureasca si a teritoriilor locuite de ei cu
Romania si proclama „indeosebi dreptul inalienabil al natiunii romane la intreg Banatul, cuprins intre
raurile Mures, Tisa si Dunare".
Rezolutia a fost adoptata intr-o atmosfera de elevat entuziasm patriotic. Se infaptuia astfel Unirea cea
Mare, act care a concentrat eforturile, sperantele, dar si sacrificiile a zeci si zeci de generatii.
Spre deosebire de celelalte natiuni oprimate, care si-au proclamat unitatea si independenta intr-un cadru
politic restrans, in conferinte ale partidelor politice sau prin declaratii in parlamente, poporul roman,
singur, si-a hotarat viitorul intr-o adunare reprezentanta. Sutele de mii de adeziuni din adunarile care au
avut loc in aproape toate localitatile, au intarit si mai mult caracterul plebiscitar al hotararii de unitate
politica.
Ziua de 1 Decembrie 1918 va ramane de neuitat in constiintele si simturile romanilor de pretutindeni si din
toate vremile. Se incheia in apoteoza un lung proces de lupte si sperante, de asteptari si stradanii. Se
deschidea cu acea zi o noua epoca in istoria multiseculara a poporului roman.
Conditiile interne si internationale in care se savarsise Marea Unire din 1 Decembrie 1918 erau complexe
si nu lipsite de greutati. Dupa a doua mobilizare si reintrarea Romaniei in razboi (28 octombrie/10
noiembrie 1918), in acord cu guvernul si comandantul trupelor aliate de la Dunare, Marele Cartier
General roman a hotarat la 2/15 noiembrie 1918 ca trupele romane sa inainteze in Transilvania in limitele
indicate de armistitiul de la Belgrad (31 octombrie/13 noiembrie 1918).
In timp ce la Alba Iulia natiunea romana din Transilvania hotara asupra viitorului sau destin, Divizia 7
infanterie si Divizia 1 Vanatori, depasind crestele Carpatilor, atingeau un aliniament care ingloba
localitatile Bistrita, Targu Mures, Sighisoara, Brasov. La jumatatea lunii decembrie 1918 trupele romane,
sporite ca numar in urma cuprinderii membrilor garzilor romanesti, au atins linia Muresului pe toata
lungimea sa.

Desfasurarea operatiei ofensive a trupelor romane pana la Tisa (16 aprilie – 2 mai 1919)
Concomitent se produc si modificari in structura organizatorica a trupelor romane ce operau in
Transilvania. Se constituie la 11/24 decembrie 1918 Comandamentul Trupelor din Transilvania sub
comanda generalului Traian Mosoiu, destinat coordonarii operatiunilor militare din aceasta parte a tarii.
Punctul de comanda al comandamentului nou constituit s-a stabilit la Sibiu, acolo unde se mutase in 27
noiembrie/9 decembrie 1918 si Consiliul Dirigent (guvernul provizoriu al Transilvaniei ales la 2 decembrie
1918).
Oprirea operatiunilor armatei romane pe aliniamentul raului Mures, a prilejuit, atat din partea guvernului
roman si a Marelui Cartier General, cat si din partea Consiliului Dirigent repetate proteste si cereri catre
Conferinta de pace si Consiliul militar interalist de la Versailles pentru revizuirea clauzelor armistitiului.
Aceasta se impunea cu atat mai mult cu cat dincolo pe linia de demarcatie existau organizatii reactioniste,
sovine care actionau impotriva romanilor, savarsind numeroase nelegiuiri, jafuri si crime sub ochii
autoritatilor unguresti.
De aceea, Comandamentul armatelor aliate de la Salonic si Consiliul militar interalist de la Versailles si-
au dat acordul ca trupele romane sa depaseasca linia demarcationista si sa ocupe, rand pe rand, un
aliniament spre vest, marcat de localitatile: Dej, Cluj, Turda, Arad, Alba Iulia, apoi de Sighet, Baia Mare,
Zalau, Sebesul Mare, Brotuna, Zam, Bucova.
Pentru desfasurarea in continuare a actiunilor militare, la comanda Comandamentului Trupelor din
Transilvania se numeste generalul G.D. Mardarescu, iar sef de stat major generalul Stefan Panaitescu.
Mentinerea starii incordate de-a lungul liniei de demarcatie si agravarea situatiei militare din zona au
determinat, in cele din urma, Consiliul militar interalist de la Versilles sa decida, la 13/26 februarie 1919,
constituirea unei zone neutre intre Romania si Ungaria. Dar, noul guvern al Republicii Ungare a Sfaturilor
a refuzat sa-si retraga trupele dincolo de aliniamentul stabilit si a hotarat sa recurga la variate mijloace,
inclusiv la forta armelor, pentru pastrarea teritoriului romanesc. In acest scop a declarat mobilizarea
generala a barbatilor intre 16 si 54 de ani. Totodata, Bela Kun si V.I. Lenin au pus la cale un atac
concentric asupra Romaniei.
Guvernul Republicii Ungare a Sfaturilor a concentrat la est de Tisa trupe cu care, in noaptea de 15/16
aprilie 1919, dupa o puternica pregatire de artilerie a trecut la ofensiva in lungul vailor Somesului, Crisului
Repede si Muresului. Ripostand prompt, fortele romane comandate de generalul George Mardarescu au
trecut la contraofensiva in chiar dimineata zilei de 16 aprilie, au respins trupele ungare pe intregul front,
iar pana la 1 mai 1919 au iesit in Valea Tisei, intre Csap si Seghedin. Pe acest aliniament au ramas pana
la 20 iulie 1919.
Pentru apararea teritoriului pe o linie avansata in cazul reluarii actiunilor de catre inamic si mentinerea in
stapanire temporara a spatiului dintre Carpatii Occidentali si raul Tisa, favorabil manevrei fortelor si
mijloacelor proprii pe directii interioare, comandantul roman a realizat pe Tisa un dispozitiv operativ cu
Diviziile 16 si 18 infanterie in primul esalon. Faptul ca apararea pe Tisa a fost realizata pe front larg,
fiecarei divizii revenindu-i in medie 150 km, demonstreaza atitudinea strict defensiva a trupelor romane.
In noaptea de 19/20 iulie 1919, comandamentul armatei rosii ungare a inceput ofensiva impotriva armatei
romane, cu efortul principal in sectorul central Szolnok. Alte doua lovituri au fost executate in sectoarele
Csongrad, la sud si Tokay, la nord. Trupele ungare au fortat Tisa si au realizat un cap de pod in zona
Szolnok, patrunzand circa 60 km in dispozitivul armatei romane.
Trupele diviziilor 16 si 18 infanterie, datorita superioritatii inamicului, se retrag in contact cu acestea, pana
in 24 iulie, cand ofensiva ungara a fost oprita. Comandamentul roman a trecut la contraofensiva, prin
executarea unei manevre dublu invaluitoare convergente spre Szolnok. Ca urmare a actiunilor ofensive
viguroase, pana la 26 iulie trupele romane au lichidat capul de pod de la Szolnok, iar a doua zi au inceput
pregatirile pentru fortarea raului Tisa.
In noaptea de 29 spre 30 iulie, incepand cu ora 03.00, trupele romane au fortat Tisa si, dupa scoaterea
din lupta a Corpului 1 Armata ungar, in dupa amiaza zilei de 3 august, un detasament de cavalerie (4
escadroane), comandat de generalul Rusescu, a intrat in Budapesta. Deoarece o parte din fortele ungare
reusisera sa se retraga la vest de Dunare, comandamentul roman, din considerente strategice, a apreciat
necesara inaintarea unor unitati dincolo de Dunare, unde au format un cap de pod ce punea la adapost
grosul trupelor romane ramase in Budapesta. Trupele romane au evacuat Ungaria in mai multe etape,
incepand cu 4 octombrie 1919 si terminand in 30 martie 1920.

Batalia de pe Tisa (20-26 iulie 1919)

Operatiile armatei romane de la sfarsitul anului 1918 si din cursul anului 1919, fac parte din razboiul de
eliberare si intregire nationala dus de poporul nostru in perioada 1916-1919. Desi pe fronturile europene
razboiul a incetat la 29 octombrie/11 noiembrie 1918, cand s-a semnat armistitiul de la Compiégne,
poporul roman si armata sa au trebuit sa lupte din greu, mai mult de un an pentru a-si apara unitatea
nationala si teritoriala.
Solutia militara ne-a fost impusa de guvernantii de la Budapesta, care, chiar in conditiile imbratisarii de
catre ei a ideilor socialiste si a republicii sovietice, au refuzat altor popoare dreptul la autodeterminare.
Vointa populatiei romanesti majoritare din provincia romaneasca Transilvania, de a se uni cu celelalte
provincii istorice romanesti si realizarea intregirii nationale a romanilor pe vatra lor strabuna, a fost
nesocotita de guvernantii de la Budapesta. Ei au recurs la arme pentru a impiedica cursul normal al unei
evolutii istorice implacabile.
Odata ce solutia militara ne-a fost impusa, comandantul roman, indeplinind obiectivele conducerii politic e
a statului, a trecut, fara ezitare, la pregatirea si conducerea actiunilor militare, dovedind operativitate,
spirit organizatoric dezvoltat, fermitate in atingerea scopurilor fixate.

9. Elemente de arta militara ale armatei romane in actiunile militare din anii 1918 si 1919
Din operatiile desfasurate de armata romana pentru alungarea ocupantilor si apararea Marii Uniri
proclamata la Alba Iulia se pot trage invataminte pretioase privind arta militara, astfel:
– conducerea strategica a fost exercitata de Marele Cartier General roman in deplina independenta,
nefiind impartita cu nici un altul;
– conducerea nemijlocita a operatiilor a fost asigurata de Comandamentul Trupelor din Transilvania,
esalon de nivel operativ strategic;
– s-au adoptat solutii originale, care si-au dovedit eficacitatea in construirea gruparilor de forte si a
dispozitivului operativ-strategic (doua grupari operativ-tactice in operatia ofensiva dintre Carpatii
Occidentali si Tisa; grupari de fixare si de manevra in operatia de aparare pe Tisa; avangarda, flangarda,
grupare de manevra, si grupari de fixare in ofensiva de la vest de Tisa;
– ofensiva s-a caracterizat prin dinamism si perseverenta in atingerea obiectivului fixat: fortele au fost
angajate pe directii, gruparile inamicului au fost manevrate pe la flancuri si silite sa-si inceteze rezistenta,
iar localitatile mari (Debretin, Békéscabá, Nyiregyáza etc.) au fost cucerite prin manevra dublu
invaluitoare;
– apararea pe Tisa s-a concretizat prin dispunerea fortelor principale in adancime, dispozitivul adoptat
prezentand particularitatea ca era compus din esalonul intai (doua divizii de infanterie), esalonul doi (doua
divizii de vanatori) si rezerv a generala (doua divizii de infanterie si doua de cavalerie), fapt cea asigurat
stabilitatea apararii si executarea cu succes a ripostelor ofensive;
– caracteristica principala a operatiilor armatei romane duse pentru alungarea ocupantilor si apararea
Marii Uniri de la Alba Iulia a fost ca ele nu au dus batalii sangeroase, cu pierderi mari de ambele parti,
prin folosirea pe scara larga a manevrei de invaluire si angajarea inamicului pe intregul front, patrunderea
in adancimea apararii lui si zadarnicirea manevrei fortelor sale, acestuia i s-a rapit libertatea de actiune,
punandu-l in situatia de a nu putea sa opuna o rezistenta organizata si de a capitula.
Decurgand din sorgintea romaneasca, concluziile si invatamintele rezultate din operatiile armatei romane
desfasurate in perioada decembrie 1918 – august 1919 imbogatesc tezaurul artei militare romanesti,
demonstreaza inaltele calitati ale comandantului si virtutile ostasesti ale soldatului roman.
**
*
Jertfa imensa si suferintele fara seaman ale poporului roman in primul razboi mondial inchinate cauzei
nobile a intregirii nationale nu au fost zadarnice. Ele au stat la temelia hotararii unanime a romanilor care,
prin vointa lor nestramutata au infaptuit, la incheierea razboiului, unirea tuturor pamanturilor romanesti
intr-un singur stat national, act istoric ce a primit prin tratatele de pace, consacrarea internationala.
Poporul nostru nu a uitat si nu va uita niciodata supremul sacrificiu facut de martirii neamului romanesc
pe campurile de batalie ale primului razboi mondial.

BIBLIOGRAFIE

Alexandru Babos, Consiliul Dirigent, ardelenii si apararea Marii Uniri, Editura Spicon, Tg. Jiu, 2001.
Alexandru Babos, O divizie de ardeleni in apararea Romaniei Mari, in „Revista de istorie militara", nr. 1,
1966, p. 2-3;
Ion Cupsa – Armata romana in campaniile din anii 1916-1917, Bucuresti, 1967;
Gen. G. A. Dabija, Armata romana in razboiul mondial 1916-1918, vol. I-IV, Bucuresti, 1928-1936;
* * * – Istoria artei militare, vol. 3, Bucuresti, 1988;
* * * – Istoria militara a poporului roman, vol. V, Bucuresti, 1988;
* * * – Istoria militara a romanilor, vol. 2, Bucuresti, 1992;
Constantin Kiritescu – Istoria razboiului pentru intregirea Romaniei, vol. 2, Bucuresti, 1989;
* * * – Romania in anii primului razboi mondial, vol. 2, Bucuresti, 1987;
D. Preda si colaboratorii – In apararea Romaniei Mari, Bucuresti, 1994;
***, Romania in primul razboi mondial, Bucuresti, 1975;
***, Romania in razboiul mondial 1916-1919, vol. I-IV, plus Documente anexe, 4 volume, Bucuresti, 1934-
1946;
I. Tepelea – 1919 – O campanie pentru linistea Europei, Cluj-Napoca, 1995.
Ioan Vlad, Brasovul si Marea Unire, Editura Dacia Europa Nova, 1996;
Ioan Vlad, Carturarii brasoveni pentru Romania Mare, Brasov, 1999.