Școala metodică din Franța

S-a dezvoltat în strânsă legătură cu influenţele venite dinspre mediul cultural şi universitar
german, dar şi cu evoluţiile publice din Franţa celei de a treia Republici. Curentul dezvoltat în
jurul proiectului lui Gabriel Monod a însemnat despărţirea de modul de a reflecta trecutul
promovat de romantici. Plecând de la o afirmaţie a corifeului acestui curent, Gabriel Monod,
potrivit căreia „istoria este o ştiinţă pozitivă” („l’Histoire est un science positive”), în sens de
ştiinţă întemeiată pe document şi pe examenul riguros al faptelor, această şcoală a fost desemnată
abuziv drept „pozitivistă”. Ca o observaţie generală, această „şcoală” a fost una din multele
asemănătoare din diferite spaţii istoriografice din a doua jumătate a secolului al XIXlea.

Concepţia asupra istoriei promovată de acest curent istoriografic poate fi discutată din
perspectiva a două texte fundamentale: a. programul „Revistei istorice” din 1876, un manifest
scris de Gabriel Monod

Unitatea revistei era dată de perspectiva strict ştiinţifică. Simpatia respectuoasă, dar
independentă, faţă de trecut era singura care să conducă la studiul istoric imparţial şi empatic.
Rolul istoricului constă înainte de toate în a înţelege şi a explica, nu a lăuda şi a condamna. În
acest fel, „istoria, fără să-şi propună alt scop şi altă finalitate decât profitul ce decurge din
adevăr”, lucra într-o manieră secretă şi sigură pentru măreţia Patriei şi pentru progresul speciei
umane în acelaşi timp”. Ruptura epistemologică importantă este una de metodă: dezideratul de a
studia doar cauzele evenimentelor, fără a o însoţi analiza de un mesaj. Revista a avut un impact
mare în Franţa, deşi era adresată profesioniştilor, cu alte cuvinte unui cerc restrâns de profesori,
arhivişti, bibliotecari. Acolo se scria istoria adevărată.

Istoria trebuia să fie punerea în operă a documentelor, stabilindu-se astfel o relaţie directă între
subiect şi obiect (istoric şi document). Documentul semnifica ceea ce rămâne din trecut, palpabil
şi voluntar / scris: cărţi, corespondenţă, manuscrise. Ceea ce a îngustat foarte mult cercetarea şi a
orientat disciplina spre istoria politică. Tehnicile riguroase erau cele care confereau valoare
operelor istorice şi le confereau gradul de adevăr, cum ar fi inventarierea surselor; critica
documentelor; organizarea sarcinilor. încerca şi o diviziune a muncii. În prima etapă, experţii
(arhivişti, bibliotecari), prin tehnici de erudiţie, trebuiau să editeze manuscrisele, documente. În
etapa a doua, tinerii cercetători urmau să realizeze analize limitate asupra unui fapt istoric etc.; în
următoarea etapă, istoricii nocivi realizau monografii (oraşe, regiuni, personalităţi etc.), iar în
faza finală, istoricii recunoscuţi, ajungeau să facă construcţiile generale. Urmare a demersurilor
întreprinse de reprezentanţii şcolii metodice, dar trebuie spus era o tendinţă din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, s-a ajuns la profesionalizarea muncii istoricului; istoricul, sau ceea ce
denumim noi istorici, care până atunci avea multiple preocupări, devine autonom în societate;
există şi opusul acestui fapt, în sensul constrângerii şi limitării pe care o resimte istoricul. Dar la
sfârşitul secolul al XIX-lea, el îşi desfăşoară activitatea într-un cadru instituţionalizat. Istoria ca
disciplină pătrunde în Universitate.

Trecutul era, astfel, intermediat; accentul era pus pe istoria universală, în căutarea unor model,
istoria naţională fiind mai curând obiectul unor lecţii de istorie universală.