STRUCTURALISMUL ŞI ISTORIA

Structuralismul este o metodă în ştiinţele sociale care pleacă de la înţelegerea faptului uman ca
pe o practică, ca pe o totalitate, structură: elementele au sens doar în raport cu altele şi în raport
cu întregul.

Structuralismul a apărut şi dezvoltat iniţial în domeniul lingvisticii, în fonologie, prin contribuţia

lui Ferdinand de Saussure: acesta a încercat să studieze limbajul prin intermediul sunetelor care-l
alcătuiesc; prin urmare, limbajul trebuia deconstruit, destructurat la nivelul sunetelor; dar
sunetele erau semnificative prin combinarea, ordonarea, interdependenţa lor; structura limbii este
cea care le dă sens. Metoda a fost preluată în multe domenii ale cunoaşterii, cum ar fi psihologia,
antropologia, filosofia.

Claude Lévi-Strauss şi preocuparea pentru antropologia structurală. Raportul istorie,

structuralism poate fi mai bine înţeles plecând de la disputa pe care antropologul Claude Lévi-
Strauss a avut-o cu cei care studiază trecutul.

Claude Lévi-Strauss, sociolog şi antropolog francez, născut însă în Belgia (1908); a cercetat mai
ales societăţi din America de sud şi Asia. Structurile elementare de rudenie (1949) şi Tropice
triste (1958) promovează metoda bazată pe înţelegerea celuilalt, amestec de antropologie şi
psihologie (antropologie socială); Lévi-Strauss propunea psihanalizarea culturilor, începând cu
legendele şi miturile religioase (care constituie fondul veritabil al acestora), pentru a degaja
personalitatea proprie colectivităţilor.

Instituţional, el a ocupat, din 1959, prima catedră de antropologie socială la Collège de France,
ceea ce i-a permis dezvoltarea unei şcoli de studii antropologice. C. Lévi-Strauss a dat
structuralismului dimensiunea unui umanism ostil oricărei forme de evoluţie socială şi chiar
pesimist în ceea ce priveşte progresul şi viitorul omului. Istoricii au manifestat multiple reticenţe
faţă de abordarea structuralistă a părţilor şi întregului. Ei insistau pe libertatea subiectului istoric,
pe imprevizibilitatea evenimentelor, denunţând ceea ce ei numeau caracterul schematic al
modelelor elaborate.

Despre o istoria structurală, cu patru curente, putem vorbi însă, începând cu anii ’60
Curentul braudelian: preocupat să conceptualizeze vastele ansambluri umane supuse unei
evoluţii lente; în maniera lui F. Braudel, era realizată istoria unei populaţii totale, cu viaţa ei
cotidiană, banală şi repetitivă, fiind reliefate cadrele stabile, dar şi ruptura în fapt un proces lent
şi tăcut, nu o succesiune de evenimente unice; unda de inovaţie se propaga de la un anumit
punct, dar cu multiple repetări.

Mutaţionist: care privilegiază, în maniera lui Michel Foucault, discontinuităţile, deşi erau
analizate şi stările stabile ale structurii sociale; se acorda însă atenţie trecerii de la o structură la
alta.

Structuralist propriu-zis (în anii ’70 – ’80 ): cu orientare spre sistemul ritual, mitic şi pe text,
preocuparea fiind: analiza miturilor; analiza structurală a textelor antropologia istorică
preocuparea de a prezenta omul în mediul său bio-climatic, tehnic, familial, social; cotidianul
prezentat în ansamblul său, pe clase de vârstă, practici relaţionale, sisteme de reprezentare.