după Dumitru Almaș

2. Răspunde la întrebările de mai jos:

a) De ce locuia Dumitriţa cu bunica ?
______________________________________________________________________________________________________________________________________

___________________________________________________________________
b) De ce a luat-o bunica şi pe Dumitriţa la Alba-Iulia ?
______________________________________________________________________________________________________________________________________

___________________________________________________________________
c) Ce făceau oamenii în drum spre Alba-Iulia ?
______________________________________________________________________________________________________________________________________

___________________________________________________________________
3. Scrie întrebările corespunzătoare răspunsurilor date mai jos :
a)___________________________________________________________________________________________________________________________________
___________________________________________________________________

În mâini şi pe piepturi oamenii purtau steaguri tricolore.

b) ___________________________________________________________________________________________________________________________________
___________________________________________________________________
Fetiţa se îmbărbăta gândindu-se că Mihai Viteazul şi Avram Iancu au murit
pentru realizarea Unirii.
d) ___________________________________________________________________________________________________________________________________
___________________________________________________________________
Românii doreau să trăiască uniţi deoarece vorbeau aceeaşi limbă, aveau
acelaşi port, aceleaşi obiceiuri.
PE-AL NOSTRU STEAG E SCRIS UNIRE!
Pe-al nostru steag e scris unire, Și-n cartea veșniciei scrie
Unire-n cuget și simțiri Că țări și neamuri vor pieri,
Și sub măreața lui umbrire Dar mândra noastră Românie
Vom înfrunta orice loviri. Etern, etern va înflori.
Acel ce-n luptă grea se teme Învingători cu verde laur
El însuși e rătăcitor, Noi fruntea nu ne-o-mpodobim
Iar noi uniți în orice vreme Nici scumpele grămezi de aur
Vom fi, vom fi învingători. Drept răsplătire nu dorim.
Am înarmat a noastră mână Știind că-n viața trecătoare
Ca să păzim un scump pământ, Eterne fapte-am împlinit
Dreptatea e a lui stăpână, Și chinul morții-ngrozitoare
Iar domn e adevărul sfânt. Bogat, bogat e răsplătit.
 BUCHETUL DE FLORI
după Ana Blandiana

Îmi amintesc şi acum cu emoţie clipa în care am văzut pentru prima oară o hartă
a ţării. Ştiu că la început nu înţelegeam cum tot pământul ţării despre care mi se
spunea că este mare poate să încapă desenat pe hârtia aceea care acoperea mai puţin
decât un perete.
Apoi, când ni s-a explicat că şesurile sunt verzi şi dealurile galbene, că munţii
sunt bruni şi apele albastre, că oraşul nostru este un punct roşu şi hotarele sunt liniile
acelea punctate de jur împrejur, am descoperit geografia ca pe un joc minunat, cel mai
frumos dintre toate. Şi pentru ca jocul să fie şi mai frumos, şi mai captivant,
învăţătoarea ne-a spus să privim harta cu atenţie şi să observăm că ţara noastră are
forma unui buchet de flori. Un buchet de flori aşezat într-o vază: Marea Neagră.
Ne-a spus să ne imaginăm că Dunărea, trecând prin Bărăgan, este ca o panglică
azurie, care strânge buchetul la un loc, după ce împletise în ea alte panglici: Oltul,
Siretul, Prutul; că Dobrogea cea verde reprezintă tulpinile florilor muiate în apa mării,
iar câmpiile care înconjoară ţara cu verde-viu sunt frunzele florilor aşezate pe
margine, în timp ce la mijloc, galbenul, roşcatul, albastrul reprezintă fiecare câte o
floare. Florile sunt, fiecare din ele, deosebite. Sunt flori aspre din Carpaţi; sunt altele,
flori de oraş, salbe de flori proaspete, răsădite şi crescute din sensibilitatea noastră de
azi; sunt flori de câmp şi de lacuri, flori de viţă de vie şi flori de grâu. Cu toate însă
sunt nemuritoare şi aşezate de multe, multe veacuri împreună, ca să ne fie nouă patrie.
Ne-a mai spus că nici o altă ţară de pe harta lumii nu seamănă atât de mult cu un
buchet de flori şi că trebuie să fim mândri de frumuseţea nemărginită a pământului
nostru.
De câte ori îmi amintesc aceste vorbe - şi mi se întâmplă foarte des în călătoriile
mele - mă întreb ce floare am mai cules din buchetul nepieritor. Poate să fie imaginea
unui apus de soare printre munţii încărcaţi de zăpadă, când crestele primesc străluciri
de diamant; poate să fie imaginea gălăgioasă a unui oraş tânăr, cu uzine şi vehicule
nenumărate, cu oameni mulţi şi grăbiţi, cu vitrine luminoase şi turnuri înalte; poate să
fie un şes întins, în miez de vară, cu grânele aurii, aşteptând somnoroase secerişul şi
mişcându-şi mustăţile lungi în somn; poate să fie priveliştea albastră a Voroneţului
sau cea fumurie a Castelului de la Bran. Oriunde m-aş duce, orice aş vedea, îmi vine
în minte comparaţia învăţătoarei mele cu buchetul care stă de veacuri nesfârşite în
vaza transparentă a mării, oferindu-ne tuturora mireasma şi frumuseţea.
Să privim buchetul şi numai când ultima floare şi ultima frunză le vom cunoaşte
bine, vom putea spune că ne ştim destul de bine ţara, că o ştim pe de rost, ca pe o
poezie.